OLTENITA-capitol din volumul MAREA SPOVEDANIE a olteniteanului CRISTIAN SIMA !

PRIMA PARTE-CAPITOL PUBLICAT CU ACORDUL AUTORULUI !

Olteniţa
„Courage is what it takes to stand up and speak;
courage is also what it takes to sit down and listen.“
(WINSTON CHURCHILL)
OLTENIŢA
Orașele dunărene ale României, mai ales în timpul comunismului, erau foarte greu de deosebit. Turnu Măgurele, Giurgiu,
Olteniţa sau Călărași semănau îngrozitor între ele. Prăfuite,
anoste, cu oameni cenușii care aveau o singură ambiţie: să plece
la București cât mai repede și să nu se mai întoarcă niciodată.
Am trăit până la 18 ani în Olteniţa și, de când am plecat, am
revăzut-o foarte rar, doar la câte o înmormântare. În anii ’70,
elevi de liceu fiind, ne amuzam spunând că „La Olteniţa, ieri nu
s-a întâmplat nimic, azi nu se întâmplă nimic și, cu siguranţă,
mâine nu se va întâmpla nimic.“
Puţini cunosc etimologia numelui „Olteniţa“ și, de aceea, de
câte ori spuneam de unde sunt, eram imediat catalogat drept oltean. Ovid Densușianu consideră că toponimul acesta provine de
la bulgărescul Otdevliţa („piatră de hotar“), dar bătrânii orașului spuneau că vine de la un cârciumar, Oltean Niţă, care avea aici
un han în secolul al XVIII-lea. Hanul există și astăzi. În copilăria
mea, în oraș erau doar două restaurante, cel al lui Oltean Niţă,
condus de Mircea Popa, și restaurantul „Modern“, făcut de comuniști și condus de Cioaci (Ciocea, în realitate – n.ed.). Cei doi
gestionari păreau fraţi gemeni, cu aceleași cefe groase și burţi
revărsându-se abundent peste cureaua pantalonilor. Erau personaje de vază ale orașului, iar odată cu criza alimentară din anii
’80 au devenit cele mai de vază. Lângă Olteniţa, la Ulmeni, era
un Combinat de porci, cu 300.000 de capete. Cei doi reușeau să
se aprovizioneze destul de bine de-acolo pentru a face o imensă
contrabandă cu carne, de care au beneficiat mii de bucureșteni
flămânzi, mai ales în ultimii ani ai Puterii populare, când penuria
de carne devenise o tragedie naţională.
Mircea Popa și Cioaci au fost în anii ’70 protagoniștii unei
povești devenite azi legenda orașului. În acea perioadă, o avalanșă de demnitari comuniști , gestionari, șefi de întreprinderi
socialiste și alţi birocraţi au dorit brusc să-și completeze studiile
pentru a nu-și pierde privilegiile obţinute pe vremea lui Dej, când
fuseseră promovaţi „de la coada vacii“, cum se spunea pe atunci,
la conducerea urbei. S-a produs astfel cel de-al doilea val de studii obţinute pe puncte. De data asta însă, doritorii de diplome
de bacalaureat s-au văzut nevoiţi să urmeze liceul la seral și să
susţină, chiar dacă doar simbolic, examene. A fost un moment
prielnic pentru clasa profesorală să profite de bunăstarea doritorilor de studii și să condiţioneze promovarea cu diverse „atenţii“, constând în produse alimentare rare și mai ales în mărfuri
de import, imposibil de obţinut din comerţul socialist. Corupţia
în școala românească începe cu adevărat în acea perioadă. Până
în anii ’70, singurele atenţii pe care le acceptau profesorii (mai
exact, profesoarele) erau celebrul mărţișor de 1 Martie și buchetul de flori de 8 Martie. Dar, odată cu diversele tipuri de penurie
din comerţul socialist, cadourile primite de profesori au devenit mult mai consistente. Trocul note de trecere contra mâncare s-a
răspândit spre sfârșitul epocii ceaușiste și a atins apogeul abia
azi, când alimentele au fost înlocuite cu bani, iar școlile de stat
sunt deja semiprivatizate.
Mircea Popa și Cioaci erau, la acea epocă, un fel de supermarketuri ale pieţei negre și reprezentau cea mai apetisantă pradă
pentru profesorii care renunţaseră la principii și nu mai doreau
decât să-și umple frigiderul. Numărul lor era foarte mic, dar a
crescut exponenţial în timp. În treacăt fie spus, avalanșa de doctorate plagiate din ziua de azi își are originea în acea perioadă.
Trebuie remarcat că, pe atunci, cei doi cârciumari erau plini de
respect faţă de corpul profesoral, dar la zece ani diferenţă, de la
înălţimea studiilor obţinute, îi dispreţuiau deja făţiș. Am asistat,
în 1989, la o scenă de o umilinţă cinică: un profesor de matemati că implora cu „Să trăiţi!“ un cârciumar, să-i vândă o pulpă de
porc. Cârciumarul, după ce a înlăturat puzderia de muște, i-a
aruncat-o neîmpachetată, spunându-i cu dispreţ: „Matematica
nu ţine, bre, de foame?“
Sistemul de valori a fost complet răsturnat atunci și a rămas
până azi neschimbat. După ’89, fi ecare român va fi catalogat
după PIB-ul personal, iar valoarea acestuia îi va stabili poziţia în
societate. Am folosit termenul de „produs intern brut“ ca atunci
când se măsoară nivelul economic al unei ţări, pentru că astăzi
valoarea unei persoane este judecată și ierarhizată după valoarea bunurilor, dar mai ales a serviciilor pe care aceasta le poate
etala. De exemplu, un ministru sau un parlamentar, chiar dacă
nu posedă bunuri materiale și nu știe să facă nimic, are totuși
un PIB personal mare datorită numărului incomensurabil de servicii pe care le are de oferit. Altfel spus, dimensiunea traficului
de influenţă pe care-l poate exercita un demnitar reprezintă uneori peste 80% din PIB-ul său personal.
Dar să revin la legenda orașului. Cei doi cârciumari, Mircea
Popa și Cioaci, au ajuns la examenul de Bacalaureat, la proba de

română,in aceeași sală. Subiectul era Eminescu, „Scrisoarea III . Văzând că bietul Cioaci nu reușea să scrie nimic, profesoara supraveghetoare s-a apropiat și i-a suflat din spate celebrul vers:
„Tu ești Mircea?“, la care Cioaci s-a ridicat în picioare și a răspuns
militărește: „Nu, tovarășa, eu sunt Cioaci, Mircea-i mai în spate!“
Înainte de 23 august 1944, Olteniţa era un mic târg de provincie care trăia din cultura pământurilor fertile din zonă, fiind
situat la confluenţa Argeșului cu Dunărea. Exista un mic Șantier
Naval care construia și repara ambarcaţiuni fluviale de dimensiuni reduse și un mic port pentru trimiterea produselor agricole
pe Dunăre. Pe celălalt mal al Dunării, se afla orașul bulgăresc
Tutrakan, în românește Turtucaia. După Războiul balcanic din
1913, Turtucaia a devenit românească, însă în 1940 a fost cedată Bulgariei împreună cu Cadrilaterul. În Turtucaia, exista o
comunitate importantă de evrei sefarzi care au dezvoltat un
comerţ prosper pe Dunăre, nelăsând nici o șansă de dezvoltare
târgușorului de pe malul stâng. Evreii sefarzi din Turtucaia au
migrat în mare parte la Rusciuc, actualul Ruse bulgăresc, constituindu-se într-un centru de cultură iudaică important, mai
ales la începutul secolului al XX-lea, din care a răsărit laureatul
Premiului Nobel pentru literatură Elias Canetti . De altfel, malul
drept al Dunării este foarte bine descris de Canetti în cartea sa
„Limba salvată“.
Nici măcar trecutul nu a lăsat vreun semn la Olteniţa, oraș
neasociat cu nici un eveniment din istoria modernă. Localnicii
mai bătrâni povesteau cândva despre lupta de la Olteniţa din
Primul Război Mondial, dar în realitate era vorba despre înfrângerea cruntă a armatei române la Turtucaia, soldată cu pierderea capului de pod și retragerea din Olteniţa. Orașul nu a existat
pe harta istoriei. A apărut abia pe harta economiei ceaușiste
după marea industrializare din anii ’70, o hartă la care toţi cei din
generaţia mea au fost deseori scoși în ti mpul școlii, ca să identifi căm fabricile și uzinele socialismului multi lateral dezvoltat.         VA URMA !