Oltenita de altadata-H A L A C O M U N A L Ă(Piata Oltenita)

.
H A L A C O M U N A L Ă
În primăvara anului 1925 s-a luat decizia în adunarea comisiei interimare a oraşului pentru construirea a
două hale:
– una de carne şi peşte în valoare de 2.500.000 lei
– cealaltă pentru zarzavaturi în valoare de 1.400.000 lei.
Construcţiile urmau să se facă în piaţa „Principesa Maria“, prima hală în stânga străzii Gh. Grigore Cantacuzino, iar cealaltă în dreapta ei. însă la proiectul halei de zarzavat s-a renunţat pentru a se realiza cealaltă
în condiţii cât mai bune.
Planurile, devizele şi caietele de sarcini în valoare de 2.500.000 lei au fost aprobate încă din luna mai de
Ministerul de Interne.
De la 30 mai 1924 şi până la 20 februarie 1925 s-au publicat şi ţinut 5 licitaţii publice pentru darea în antrepriză a lucrărilor, pentru că la unele nu se aprobau rezultatele iar la altele nu se prezenta nimeni.
La ultima licitaţie s-a admis oferta inginerului Gh. Dăscălescu care oferise 51,50% peste deviz, apoi a
scăzut la 49%, adică hala de carne trebuia să coste 3.725.000 lei în loc de 2.500.000 lei.
Lucrările au început în primăvara anului 1925 după ce s-a încheiat contractul, copiindu-se aproape cuvânt
cu cuvânt, contractul care s-a încheiat cu câteva luni mai înainte pentru construirea primăriei, şi după ce a
aprobat şi Consiliul de Miniştri, dată fiind valoarea mare a lucrării, care depăşise chiar competenţa de aprobare
a ministerului de resort.
La 20 septembrie inginerul Sălăgeanu şeful serviciului tehnic al oraşului, împreună cu Aristide D. Penu
vicepreşedintele comisiei interimare , Alexandru Georgescu şi Ieremia Drumulescu membri ai comisiei, au
încheiat proces-verbal de recepţia lucrărilor construcţiei halei comunale ale căror cheltuiali s-a ridicat la suma
de 4.679.376,40 lei. Cu acest prilej s-a oficiat – cum era obiceiul / şi o slujbă religioasă.
Peste o lună de zile hala a fost pusă în funcţiune, anunţându-se măcelarii şi zarzavagii că se demolează
vechile magherniţe de scânduri şi în consecinţă, să-şi închirieze compartimente şi încăperi în noua hală.
La vreo două zile, toţi măcelarii, după ce şi-au procurat vite de la ţăranii din comunele învecinate, de
regulă de la Chirnogi şi Ulmeni, porci şi în special oi, pentru că era pe la sfârşitul toamnei, le-au agăţat de
grinzile prevăzute cu cuiere în faţa măcelăriei, care la început erau învăluite în tifon, dar care, până la urmă,
le-au expus liber, în văzul lumii, olteniţenii cumpărând pentru prima dată din hală, carne de toate felurile.
Punerea în funcţiunea a halei de carne a constituit un eveniment la nivelul oraşului, fiind apreciată ca un
moment evolutiv nu numai din punct de vedere comercial, dar şi al bunei stări sociale în general.
Lucrarea părea destul de solidă. Numai că la început a fost nevoie ca primăria să oprească din garanţia
depusă de inginerul Gh. Dăscălescu „14.900 lei pentru scliviseala pusă peste planşele din beton armat şi care
s-a şi deteriorat pe o suprafaţă de 70 m.p. întru-cât nu a făcut priză“.
Hala realiza venituri foarte frumoase şi consistente primăriei întrucât compartimentele se închiriau pentru
vânzările de carne sau peşte cu preţuri ce variau între 4.000 şi 36.000 lei anual, pentru un singur compartiment,
în funcţie de suprafaţă.

Zarzavagiilor li se închiria numai pentru sezonul de vară compartimente cu preţuri între 2.000 şi 9.000lei anual.
Zarzavagiilor (mai corect spus grădinarilor) li s-a permis în vara anului 1931 să-şi ridice în piaţa „Principesa Maria“ barăci din scânduri pe care să le pună în funcţiune la 15 noiembrie: Pentru instalarea acestor
barăci, deasemeni să plătească 8.000 lei pe sezon.
HALA COMUNALĂ
În fotografia alăturată, făcută iarna, în partea dreaptă se văd stâlpii de susţinere ai plasei de sârmă în
interiorul căreia se află o grădină funcţională pe timp de vară.
Binefacerea cea mai mare pentru locuitorii oraşului a constituit-o hala, în primul rând din punct de vedere
hgienic, pentru că este lucrată din beton şi din cărămidă arsă de fabrică; are scurgere, apă curentă şi lumină
electrică. într-un cuvânt tot confortul necesar cu instalaţii sanitare moderne pentru întreţinerea şi distribuirea
în bune condiţii a alimentului de primă necesitate care a fost şi este carnea.
Construirea halei, aşa cum apreciau autorităţile într-o şedinţă de consiliu comunal, a însemnat un pas important spre modernizare şi civilizaţie a oraşului.
Era interzisă cu desăvârşire vânzarea cărnii tocate. în acele vremuri, nici lumea nu prea avea maşini de tocat carne.
Marea majoritate a gospodarilor cumpărau carnea, o tăiau mărunt şi o tocau cu un satâr pe un fund de lemn.
Hala este prevăzută şi cu pivniţe încăpătoare, întru-cât în acele vremuri nu se inventase încă frigiderul şi
245
camerele frigorifice. Iată cum noi, cetăţenii de astăzi suntem beneficiarii unor eforturi făcute de înaintaşii
noştri, fapt pentru care, cel puţin să fim demni de a le întreţine.
Această construcţie destul de solidă poate rezista încă multe decenii de acum înainte. La un capitol separat,
prezint şi măcelării de altă dată care au făcut comerţ, deservind populaţia în mod conştiincios, într-o perioadă
în care nu se inventase condica de sugesti şi reclamaţii, pentru că nu era nevoie de aşa ceva şi nici de oficiul
pentru protecţia consumatorului.
În Monitorul Oficial nr. 97/4 mai 1929 pagina 5240, „Se publică spre cunoştinţa generală că în ziua de 3
mai 1929 ora 11 dimineaţa se va ţine în pretoriul primăriei Olteniţa, licitaţia publică prin oferte scrise şi sigilate
care se vor primii până la acele ore pentru arendarea compartimentelor cu No. 10, 21, 22, 32, 33, şi 34 din
hala comunală, începând de la 15 iulie 1929 până la 1 octombrie 1930.
Odată cu ofertele concurenţii vor depune în acelaşi plic sigilat şi garanţia provizorie de 10 la sută asupra
preţului oferit în numerar sau efecte garantate de stat.
Dispoziţiile art. 72-83 din legea contabilităţii publice se vor aplica la aceste licitaţii.
Nr. 1565/1929, aprilie 29.
În prelungirea părţii, respectiv a aripii de est a halei, se află casa fostei învăţătoare Mia Anghel (deci pe
fosta stradă Alexandru Ghica, în zilele noastre strada Pescarilor), apoi în continuare casa lui Gheorghe Burloi,
atelierul de tâmplărie şi casa lui Toropoc, iar ultimul în fotografie este imobilul cu un etaj al lui Bazon care
avea cârciumă.
Fac precizarea că ţigla cu care este învelită hala, este cea iniţială, deci are 80 de ani, este încă bună şi va
mai dura încă câteva decenii. Ea provine din vremuri în care nu se înfiinţase norma, adică să se facă o cantitate
cât mai mare, dar necorespunzătoare din punct de vedere calitativ. Aşa a fost odată, iar lumea a fost scoasă
după făgaşul ei normal în timpul regimului comunist.