FARMACII IN OLTENITA-din perioada interbelica !

Deşi pare incredibil faţă de vremurile în care trăim, totuşi acesta este adevărul. Cu peste 120 de ani în urmă,
lumea nu ştia ce e acea farmacie. O parte infirmă a populaţiei avea vagi cunoştinţe despre spiţerie, care, oricum era
un termen mai uzual. Aşa zisa tratare a unor boli se făcea mai mult empirc şi se baza pe experienţa oamenilor, în
ultima instanţă pe leacuri băbeşti.
In comunele din vecinătatea oraşului nostru, în acele vremuri, nu a existat nici-o spiţarie, iar despre farmacii,
nici nu putea fi vorba.
De altfel nici în Olteniţa nu a existat farmacie până acum 145 de ani.
Prima farmacie în oraşul nostru a fost înfiinţată în anul 1857 de Albert Fabini, spiţer din Viena care obţinuse
diploma în anul 1854, aceasta în urma ordinului nr.1362 din 8 martie 1857 al Comitetului Sanitar.
In anul 1862 Albert Fabini vinde spiţeria lui Teofil Fabini, tot spiţer cu diplomă obţinută în anul 1860, care,
decedând, proprietatea rămâne moştenitorilor. Proprietatea însă devenind o problemă disputată şi controversată va
fi totuşi rezolvată în timp, însă după trecerea mai multor ani.
Pe la 1879-1885 apare un oarecare Friederic Abodi, iar în perioada 1890-1894, apare un alt spiţer pe nume
I. Schvitz, ambii având calitatea de arendaşi şi nu proprietari.
Indiferent însă de calitatea lor, este important de reţinut că toţi au fost calificaţi, cu diplomă, lucru impus de
forurile competente din vremea respectivă, care, fără îndeplinirea acestei condiţii obligatorii nu eliberau autorizaţia
de funcţionare.
Aceasta poate şi pe considerentul că bolnavii erau obişnuiţi să se ducă direct la farmacie, spuneau de ce
suferă, mai pe direct, iar farmacistul le recomanda şi elibera medicamentele respective, astfel că împrejurarea îi
obliga să se substituie prescripţiilor şi atribuţiunilor medicului, numărul doctorilor fiind extrem de redus.
De abia în anul 1909, Direcţia Sanitară recunoaşte oficial ca proprietar al farmaciei pe Carol Fabini, farmacist
calificat cu diplomă ca fiind unul dintre moştenitorii legali.
In anul 1923, Carol Fabini vinde farmacia lui Leon Azdril, licenţiat al Facultăţii de Farmacie din Bucureşti,
promoţia 1916, cu liberă practică, vânzare recunoscută şi aprobată prin adresa nr. 20298 din 18 septembrie 1923 a
Ministerului Sănătăţii Publice Direcţia serviciului sanitar.
Copil fiind l-am cunoscut pe farmacistul Leon Azdril şi sunt convins că îl mai ţin minte toţi olteniţenii trecuţi
de 70 de ani în anul 2002.
Era un om de statură mijlocie, cu părul alb, avea răbdare, se purta frumos cu lumea, era cumsecade iar la
copiii care veneau să cumpere medicamente le dădea câte o bomboană.
Farmacia era la parterul unui imobil cu etaj, situat pe strada mare, între una din casele lui I. Vornicu, unde
mai târziu, pe vremea comuniştilor şi-a avut prima dată la înfiinţare, sediul, miliţia şi magazinul lui Marin Bălan,
aproximativ (dar mai spre castelul de apă) vizavi de policlinică, clădire care există şi acum.
Spaţiul destinat farmaciei, construit special în acest scop, avea pe jos mozaic în mai multe culori şi forme
geometrice simetrice, lustruit în permanenţă, iar pe pereţi – dulapuri-vitrine din stejar impregnat în ulei, cu geamuri
din cristal. In partea de jos dulapurile, vopsite maron spre negru, aveau sertare, iar pe fiecare sertar avea prinsă în
şuruburi câte o tăbliţă albă din smalţ, pe care scria cu negru, vizibil, denumirea medicamentului.
A patra parte din spaţiul încăperii care era destul de mare, spre a servi farmaciei propriuzise, era delimitată
de restul spaţiului liber destinat clienţilor, printr-un ghişeu transversal prevăzut cu rame şi ochiuri de sticlă opace,
iar în mijloc o tejghea pe care avea o marmură albă, pe unde servea clienţilor.
Intrarea în farmacie se făcea prin stradă, modernizată mai târziu într-un fel de micro marchiză cu patru uşi
batante care se deschideau prin împingere de către client, revenind singure la poziţia iniţială.
O perioadă de timp Leon Azdril a avut un asociat, se numea Buznea, era un om scund şi gras, cu un defect
la un picior, blajin şi veşnic zâmbitor.
Farmacia lui Leon Azdril s-a menţinut cam până spre naţionalizare, dispărând de pe firmament odată cu consolidarea regimului comunist, după care mai târziu, acolo avea să-i i-a locul farmacia de stat, numită Centrofarm.
La colţul format de intersecţia străzilor denumite în anul 2002 N. Bălcescu cu strada Argeşului (strada mare),
pe partea dreaptă pe direcţia sud-nord, a funcţionat drogheria lui Stely Niculescu – cunoscut sub numele de Stely
Droghistu şi tot pe strada mare, mai spre nord, în a treia clădire a funcţionat farmacia Elvirei Ionescu.

După aşa zisa „naţionalizare“ în fapt o confiscare abuzivă a proprietăţilor particulare, care, metodic şi sistematic s-a extins şi s-a generalizat cuprinzând totul, trecut gratis în proprietatea statului, iar mai târziu, limitânduse, restrângându-se şi confiscându-se şi libertatea oamenilor, cele trei farmacii şi-au încetat activitatea privată, în
cazuri excepţionale – dar şi ca efect al lipsei de personal calificat – noii proprietari – ca o clemenţă făcută proprietarilor – pentru scurtă vreme, li s-a acceptat să lucreze ca salariaţi ai statului. (Despre perioada de început a farmaciilor, datele mi-au fost furnizate de lucrarea lui P. Cazacu intitulată „Material documentar pentru rezolvarea
farmaciilor din România“ Bucureşti, editura „Cultura“ 1916).
In locul farmaciei lui Leon Azdril, fiind deposedat printr-un simulacru de inventar, care de fapt nu avea să
ajute vreodată la nimic, i s-au luat medicamentele şi clădirea, şi a fost deschisă farmacia de stat sub denumirea de
Centrofarm.
Aceasta şi alte puncte farmaceutice au funcţionat până când pe strada mare, toate clădirile particulare, fără
excepţie au fost demolate pe ambele părţi.
Au rămas doar cas cu un etaj a lui Nae Mandache, construită în anul 1890 aşa după cu rezultă din cifrele din
fier sudate pe balconul de fier, unde până la revoluţia din decembrie 1989 a avut sediul O.
L. M-ului, care se află pe aceaşi parte, în spatele casei lui Ion Coman situată chiar pe colţul format de intersecţia
străzii de azi Nic. Bălcescu cu strada mare, construită în anul 1908 menţionat tot pe faţada balconului, cum şi casa
lui Vasile Ionescu, cunoscut de oltăţenii mai în vârstă sub porecla Vasile Sorici, situată la intersecţia bulevardului
Mărăşeşti cu strada mare, vizavi de casa lui Niculică Teodoru, unde până în anul 2000 a funcţionat tribunalul.
Bineînţeles că a rămas nedemolată construcţia Policlinicii, care cândva s-a numit corporaţia, pentru că nu
era particulară.
Prin aceste demolări, zona cea mai importantă, cea mai activă, cea mai atractivă şi cea mai diversificată din
punct de vedere comercial, care imprima pulsul economic al oraşului nostru în plină dezvoltare, unde se aflau tot
felul de magazine cu o diversitate de mărfuri, a fost distrusă de comunişti.
Pentru oltăţeni strada mare era sinonimă cu ceea ce înseamnă pentru bucureşteni strada Lipscani.
Pe timpuri, până prin 1944, negustorii, cei mai în vârstă şi unii chiar în zilele noastre, pensionarii – din Olteniţa
şi Bucureşti – mai folosesc, cu caracter nostalgic, termenul de „pe gazin“. Când se întâlneau Olteniţenii, unii cu
alţii şi se întrebau reciproc, ce faci? îşi răspundeau, după ce se salutau şi dădeau mâna; am ieşit puţin „pe gazin“,
adică am ieşit la plimbare, „gazin“ înseamnă în principal, locul din centrul oraşului, ca punct de referinţă inconfundabil „la Vornicu“, pe strada mare şi spre grădina publică până la cinematograf.
Probabil că acest cuvânt „gazin“ moştenit de la predecesori, venea de la diminutivul cuvântului magazin, dat
fiind faptul că pe strada mare, până după cel de al doilea război mondial, erau numai magazine.
La capitolul respectativ, pentru cunoaşterea celor tineri şi reîmprospătarea memoriei celor bătrâni, voi
menţiona, toate magazinele, profilul comercial şi proprietarii de pe strada mare, cu intenţia de a nu omite nimic,
eventual cu o succintă prezentre a familiilor acestora.
După confiscarea proprietăţilor, sub diverse pretexte, închipuite, inventate şi în mică măsură adevărate – în
sensul că a aparţinut aşaziselor partide istorice, P. N. T. sau P. N. L., că a făcut parte sau a simpatizat Mişcarea Legionară, că nu şi-au achitat integral şi la timp unele obligaţii, că au expluatat etc. etc., tuturor comercianţilor, li sau confiscat şi libertatea, au fost arestaţi, băgaţi în puşcării, până au fost lichidaţi fizic, sau au rămas nişte epave
vii, nişte umbre, timp în care exponenţii regimului comunist au avut grijă să le facă suficiente greutăţi şi copiilor,
dându-i, din cauza părinţilor, afară din şcoli, licee, facultăţi, din servicii, şi acestora distrugându-le viaţa şi viitorul,
prin etichetarea că nu au origine socială sănătoasă.
Din aceeaşi cauză s-a mers până acolo încât nu au fost primiţi nici în rândurile armatei, pentru a şi satisface
serviciul militar, ci au fost repartizaţi în detaşamentele de muncă forţată la dispoziţia Direcţiei Generale a Serviciului
Muncii – D. G.S. M. – din cadrul Ministerului Construcţiilor.
Ca mulţi alţii din Olteniţa şi din toată ţara, al căror număr se estima în anul 2002 a fi de circa
de oameni şi eu am satisfăcut aşa zisul „serviciu-stagiu-militar“ că aveam regim de
„semideţinut politic“, fapt recunoscut de altfel în cursul anului 2002 prin Legea nr din 2002,
promiţându-ni-se nişte drepturi, de care, de mai bine de un an de la apariţia legii nu am beneficiat încă.                           S U R S A—PAUL AMU