BURSA OBORULUI DIN OLTENITA INTERBELICA !

In Oltenita,neînţelegerile tot n-au contenit din cauza samsarilor care îşi asumau drepturi mari şi pretindeau că toate operaţiunile să se facă prin ei. Doi din aceştia Gh. Ştefănescu şi Gh. Carabogdan erau samsari oficiali, numiţi de Ministerul de Industrie şi Comerţ, în urma propunerii Camerei de Comerţ. Ei doi căutau în primul rând să-şi impună
pretenţia făcând uz de calitatea lor oficială.
Negustorii de cereale însă, cum nu prea aveau nevoie de serviciile lor, se dispensau de samsari şi- şi cumpărau

singuri mărfurile. Atunci negustorii – lucrurile se petreceau în anul 1909 – au fost daţi în judecată, că nu le dă lor
„curtajul“ cuvenit. La tribunal în faţa judecăţii, negustorii au avut câştig de cauză, invocând în apărare „că nu vor
renumera pe cineva decât în schimbul unui serviciu bine prestat“ şi „că mijlocitorii nu le sunt de nici un folos.”
Tot în anul 1909, este chemat la faţa locului, prin Dl. Mircea Frigator, dl. Staicovici, secretar general al
Camerei de Comerţ. Acesta văzând ce activitate este în oborul Olteniţa a dat ideea înfiinţării unei „burse“. Numai
astfel, nu pierdea nici Camera de Comerţ, nici negustorii nu se mai loveau de pretenţiile samsarilor.
Deci în anul 1909 toţi negustorii au fost grupaţi în „bursă“. Primul comitet a fost format din: V. Danielescu
preşedinte, G. Stănescu şi C. Nica membrii.
În anul 1910 ia preşedenţia acestui comitet Mircea Frigator şi conduce bursa până în anul 1928, deci timp
de 18 ani. După 1928, comitetul avea ca preşedinte pe An. Ionescu.
„Bursa oborului“ încă din anul 1921 a cerut primăriei un teren gratuit pentru ridicarea unei clădiri. Nerezolvânduse cerea se reînoieşte în anul 1924 de către Ministerul Industriei şi Comerţului. Primăria se decide a ceda 40 m.p.
Donaţia nu s-a făcut încă decât în decembrie 1925, când primăria a donat o suprafaţă de 800 m.p. în valoare
de 104.000 lei.
în anul următor bursa şi-a construit o clădire proprie cu bani de la Camera de Comerţ care a costat aproximativ
600.000 lei, după planurile arhitectului T. Dobrescu, membru al acestei instituţii.
Comisia bursei era organul Camerei de comerţ din Bucureşti. Avea rolul de a reglementa şi supraveghea
toate operaţiunile de vânzări şi cumpărări de cereale care se fac în obor şi pe piaţa oraşului.
Serviciul era îndeplinit de un secretar-controlor, un ajutor de secretar şi doi paznici.
Prima grijă a bursei era să i-a probe de la fiecare căruţă ce vine cu cereale, fasole, mazăre, etc. spre vânzare
în oraş.
Aceste probe constituiau drept dovezi la „bursă“ până când se predă marfa negustorului. în acest fel se preîntâmpinau neînţelegerile ivite între negustori şi ţărani pe seama calităţii mărfii şi eventual se preîntâmpinau înşelările
reciproce, deci între vânzător şi cumpărător.
Pentru orice dubiu, părţile veneau la bursă unde se puteau cerceta din nou pe bază de probe, calitatea cerealelor vândute. De aceea bursa era apreciată ca un organ de judecare între negustori şi ţărani. Organul imediat
superior era „Camera de apelare“ de pe lângă Camera de Comerţ.
O altă grijă a bursei era să aplice fiecărei căruţe încărcate ce intra în oraş, timbru de 10 lei al Camerei
de Comerţ.
Din vânzarea probelor şi a timbrelor se realizau anual venituri ce variau între 200.000 şi 300.000 lei.
Numărul căruţelor trecea de 20.000 pe an. Din vânzarea probelor, 25% se da primariei.
În ziua de 8 septembrie 1931, care a fost zi de târg, scripetele arată că au intrat în oraş aproape 300 de căruţe
cu grâu, 24 căruţe cu porumb, 12 căruţe cu fasole şi altele, ceeace au creat bursei un venit de 3.360 lei numai pe
seama aplicării timbrelor, iar în natura, din probe, deasemeni s-au realizat importante venituri.
În anul 1931, negustorii cerealişti erau în numar de 23. Ei făceau cumparari şi apoi vânzari de cereale între
100.000 şi 1.000.000 lei.
Însă prin ani 1932-1933, activitatea se redusese şi chiar era în descreştere pentru că ţăranii evitau să mai dea
ochi cu creditorii. Ei îşi transportau produsele la târgul din Budeşti unde negustorii nu le reclama grâul, porumbul
sau preţurile obţinute in contul vechilor datorii.
Pierderea debuşeurilor de cereale a însemnat o grea lovitură pentru oraş şi pentru negustori în general.
În acest fel, credințele acordate ţăranilor constutiau un dublu dezavantaj pentru situaţia economică a oraşului
nostru.În acel an au avut de suferit chiar şi băncile, care n-au mai reuşit să-şi ramburseze credinţele,cazul băncii
„Gura Argesului“.
Legatura cu Casele de Cereale Exportatoare, se facea prin agentiile: D. Gheorghiade, H. Fischensohn, Tr.
Cristescu, Aristide Penu, I. Herman, N. Boulică (tatăl lui Costică Postolea, pe acesta din urmă l-am cunoscut),
reprezentanţa Casei Dreyfus, societatea „Dunărea“. Agenţiile de mai sus au funcţionat până aproape în pragul celui
de al doilea razboi mondial.
Afară de aceste agenţii, au mai funcţionat până prin 1939-1940: I. Deculescu, Ap. Demetriade, Societatea
„Turtucaia”,etc.