CONSTANTIN CEAUSU-Monografia colegiului national NEAGOE BASARAB-partea a doua !-

Municipiul Oltenița are câteva clădiri reprezentative, printre
care și cea a Colegiului nostru, acum aniversat, celelalte clădiri fiind
Muzeul, Turnul de apă, Casa Vornicu, Casa Bărbulescu, Baia
Comunală, Piața, Gara, Poșta, Teatrul, Moara Dunărea, Clubul S.N.O.,
Podul de peste Argeș, Noua Casă de cultură, 6 biserici, dintre care
două noi, un parc, şi o „Grădină publică”.
Municipiul are 3 monumente ale eroilor, dintre care unul
inaugurat anul trecut, cu prilejul Centenarului Marii Uniri. Prin
construcția acestuia, oltenițenii și edilii lor au reparat o mare
nedreptate istorică după 73 de ani de la sfârșitul celui de-al II-lea
Război mondial, omagiindu-și eroii căzuți atât în est cât și în vest.
Prima atestare documentară a localității Oltenița datează din 13
aprilie 1515, când domnitorul Țării Românești, Neagoe Basarab a
semnat aici un document domnesc.
El apare în primul document elaborat de Cancelaria Domnească
cu grafie latină pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, la Padova,
în anul 1700.
Până în anul 1812 s-a numit Olteanița, ulterior Oltenița.
În anul 1842 satul a fost cumpărat de Domnitorul Alexandru D.
Ghica. Un an mai târziu, la 23 Aprilie 1843, de Sfântul Gheorghe, a
fost fondată cea de-a doua Olteniță, orașul Oltenița: Domnitorul
Alexandru D. Ghica, a dăruit noului oraș 500 pogoane de pămân, apoi
alte 200 de pogoane pentru vatra orașului, urmând a fi plătite de
Epitropia cumpărătorilor.
Cumpărătorii erau în general meșteșugari și negustori, dar și
agricultori din vechea Olteniță, Chirnogi, Greaca, Hotarele, Radovanu,
Crivăț, Budești, Negoești, Ulmeni, Spanțov, Chiselet, Mânăstirea,
Giurgiu, Călărași, București și chiar mai de departe.
Ulterior, Alexandru D. Ghica a mai oferit și alte terenuri
„orașului liber Oltenița”, destinate islazului.
Comuna Oltenița rurală (Veche, Nord) a fost declarată comună
suburbană orașului Oltenița, conform Deciziei M.I. nr. 21490/1928,
poblicată în M.O. nr. 250/08 nov. 1928, conform Legii de unificare
administrative. În acel moment Oltenița rurală avea o suprafață de 150

ha în intravilan și o suprafață arabilă (extravilan) de 1600 ha2
.
În scurta prezentare a Olteniței și în condițiile în care tema
lucrării noastre este istoricul liceului oltenițean, considerăm că este
interesantă și o succintă istorie a școlilor oltenițene.
Condițiile istorice în care s-au pus bazele învățământului public
românesc sunt legate de transformările profunde produse și în
domeniul ideologic, în noile mentalități aduse în spațiul românesc de
tinerii boieri școliți în Occident la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea.
Aceştia au fost niște vizionari, pentru că au impus organizarea
învăţământului prin legislaţie, principala urgenţă fiind o şcoală
obştească, publică, o şcoală care să ofere societăţii în primul rând cât
mai mulţi ştiutori de carte, utili în toate instituţiile statului, la toate
nivelurile.
În acest sens, un rol foarte important l-au avut Regulamentele
Organice ale Moldovei şi Ţării Româneşti, socotite primele
documente constituţionale româneşti, elaborate în anul 1831, care, în
ansamblu, vizau modernizarea celor două Principate Româneşti. Pe
baza acestora s-a constituit Eforia Şcoalelor Naţionale din Ţara
Românească, în frunte cu Petrache Poenaru, urmat de Ion Heliade
Rădulescu, Alexandru Odobescu, Spiru Haret, succesiv.
La rândul său, această Eforie a elaborat, în anul 1833,
Regulamentul Şcoalelor Publice, iar, în 1838, domnitorul Alexandru
Dimitrie Ghica, foarte legat şi de Olteniţa, a emis o dispoziţie
impunând „dreptul omului de ştiinţă, a omului de carte să fie preferat
la slujbele statului înaintea celui ignorant”. Cât adevăr, chiar şi în
zilele noastre!
S-a continuat cu pregătirea „în cascadă” a personalului didactic.
Mai întâi au fost pregătiţi „conducătorii de învăţătură” care, la rândul
lor, au pregătit viitorii învăţători.
Primul an şcolar trebuia să fie 1838-1839, dar, cel puţin în
judeţul Ilfov, în multe localităţi, a fost ratat, nu şi în Olteniţa (veche),
unde a început să funcţioneze şcoala primară, prima unitate şcolară
din Olteniţa.

2 Arhivele Naționale Călărași, Fond Primăria orașului Oltenița, dosar 8/1928

A fost o izbândă a mişcării pentru limba naţională, ca primă
condiţie a atragerii populaţiei spre cultură.
O altă etapă s-a derulat în a doua jumătate a secolului al XIXlea, într-un alt cadru istoric, în care societatea românească avea nevoie
de mai mulţi ştiutori de carte şi de o educaţie cu un conţinut tot mai
realist, mai progresist. În acest context, în timpul glorioasei domnii a
lui Alexandru Ioan Cuza a fost adoptată Legea Instrucţiunii Publice
(Monitorul Oficial nr. 1150/1864), valabilă 3 decenii, lege care a
impus obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, o raritate a
Europei de atunci.
Încă din 1866 s-a declanşat o amplă acţiune de fondare şi
construire de noi şcoli primare, printre care şi Şcoala de băieţi şi
Şcoala de fete din noul oraş Olteniţa. Ele funcţionau în localuri
închiriate.
La începutul secolului al XX-lea, s-au construit localuri de
şcoală proprii, atât de băieţi cât şi de fete (demixtat) cu locuinţe pentru
directori, pe strada Gl. Manu, azi Mihai Eminescu: Şcoala de fete pe
actuala locaţie a Şcolii nr. 1, azi Scoala Gimnazială „Spiru Haret”,
demolată şi reconstruită pe aceeaşi locaţie, dar mai există fosta casă a
directoarei şcolii, dar cu altă destinaţie.
În timpul ocupaţiei germano-bulgare (1916-1918) şi
învăţământul olteniţean a avut de suferit, motiv pentru care o bună
parte a învăţătorilor s-au refugiat în România neocupată. Învăţătoarea
Elena Niculescu din Olteniţa s-a refugiat la Galaţi. Acolo a fost numită
director de şcoală şi s-a achitat admirabil de misiunea de învăţător şi
director de şcoală, motiv pentru care autorităţile de acolo au cerut
Ministerului o dispensă, să rămână acolo şi a rămas.
Peste drum s-a construit Şcoala de băieţi, unde astăzi există
baza sportivă a liceului, deasemeni cu locuinţă pentru directori,
ambele demolate după cutremurul din 1977 şi pe această locaţie s-a
construit sala de sport a liceului şi cantina liceului, azi grădiniţă.
În perioada interbelică (1926-1928) s-au pus bazele Şcolii
primare nr. 2, separat pentru fete şi băieţi. Amplasamentul era
„prelungirea străzii Carol I” azi Argeşului, două parcele a 2160 mp
(40×54 m.) pe domeniul public extravilan unde se afla Oborul de vite,
mutat pe amplasamentul actualului parc de la Podul Argeşului,

amenajat la sfărşitul anilor ’50 ai secolului trecut de primarul
Gheorghe Vlăsceanu. Proiectul a mai cuprins şi Baia Comunală care
există şi astăzi dar cu alte destinaţii, precum şi locuinţele de serviciu
ale celor doi directori de şcoală, precum şi noi lotizări (locuri de casă)
puse în vânzare în zonă”3
.
Cele două şcoli, de fete şi de băieţi erau identice: 4 săli de clasă,
o cancelarie a învăţătorilor, 2 camere pentru îngrijitori şi un hol
generos numit „sală de recreere” sau pentru educaţie fizică în zilele
nefavorabile.
Locuinţele directorilor erau vis-a-vis de şcoli, deoparte şi de alta
a Băii comunale. Azi mai există una, cu altă destinaţie, cea de-a doua a
fost demolată, şi în locul ei s-a construit un bloc de locuinţe.
Azi Şcoala nr. 2, devenită mixtă după 1948, a fost transferată în
localul Liceului nr. 2, din strada Cuza Vodă şi numită Şcoala
Gimnazială prof. „Lucian Pavel”, vechiul local având altă destinaţie
(biblioteca municipală).
Olteniţa a cunoscut un amplu program de modernizare. Pe
strada Carol I ca şi pe străzile centrale ale oraşului au fost montate
borduri din granit aduse de la Turcoaia (Dobrogea), prelucrate la
Brăila4
.
A fost continuată canalizarea orașului, începută în anul 1913,
conform proiectului întocmit de Ing. W.H. Schmith din Pitești, cu
„înclinarea spre Dunăre şi Argeş”

. Captarea apei se făcea din Dunăre
şi conductele traversau proprietatea lui C. Alimăneştianu, donate
oraşului.
În anul 1939, în timpul „regimului carlist”, Olteniţa a adoptat un
amplu program de sistematizare a centrului civic, proiectat de Arh. Ilie
Teodorescu, pe axele strada Carol I de la spital la turnul de apă şi
strada Cantacuzino, azi Republicii, de la Gara CFR la râul Argeş. În
acest moment Biserica Sf. Niculae avea acces la 3 străzi: Carol I,
Cantacuzino, C. Alimaneştieanu6
.
În anul 1910, în Olteniţa s-a înfiinţat Şcoala Elementară de

Meserii, rebotezată Gimnaziul Industrial de băieţi, cu sediul în strada
Carol I, reprofilată în 1948, cu statutul de Şcoală medie de 4 ani, care
pregătea „prelucrători în lemn” (tâmplari şi rotari) şi „prelucrători în
metal”, fierari şi lăcătuşi.
În anul 1950 s-a fondat Şcoala nr. 4 Olteniţa „din spoitorie”,
desfiinţată după anul 2010.
În anul 1962 s-a fondat Şcoala nr. 5 Olteniţa, azi Şcoala
Gimnazială „Alexandru Ghica”, în 1970 s-a fondat Şcoala nr. 6, azi
Şcoala Gimnazială „Alexandru Vlahuţă”.
Toate aceste şcoli, înfiinţate după 1949, au fost rezultatul
generalizării învăţământului de 7 şi apoi de 8 ani.   VA URMA !


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136