BISERICA „SFÂNTUL NICOLAE” DIN OLTENITA RURALĂ DATEAZĂ DIN 1746 ŞI ESTE CEL MAI VECHI LĂCAŞ DE CULT DIN ZONA NOASTRĂ

Majoritatea olteniţenilor trecuţi de 60 de ani ştiu că partea de nord a oraşului, delimitată de şoseaua
Călăraşi, s-a numit până în anul 1949, Olteniţa rurală, localitate de sine stătătoare, când avea primărie, biserică,
post de jandarmi şi şcoală, proprii, iar partea de sud, spre Dunăre, pentru a se deosebi, se numea comuna urba
Olteniţa, aşa cum de altfel apare şi în documentele vremii.
Comuna Olteniţa, care pe bună dreptate, pentru delimitare, localnicii o numeau Olteniţa veche, exista
înainte de anul 1500.
Exponenţii regimului comunist, din anul 1949 au găsit de cuvinţă şi au unificat Olteniţa veche cu oraşul Olteniţa.
Intru-cât încă anterior anului 1850 se prefigura nouă aşezare care avea să se numească tot Olteniţa, s-a
impus necesitatea de a se delimita, nu numai sub raport administrativ-teritorial, dar şi spre a se deosebi, astfel
că în acte avea să apară distinct Olteniţa -sau Olteniţa veche -şi comuna urba Olteniţa, adică oraşul propriu-zis.
Prin urmare încă de la început, deci de aproape patru secole, străbunii edili ai comunei Olteniţa, i a hărăzit
pentru totdeauna, lăcaşului sfânt o suprafaţă de aproape un pogon, care se învecina la vest cu drumul, devenit
mai târziu şoseaua Bucureştiului, în partea de nord cu actuala stradă Alexandru Ghica
pe atunci nedelimitată, – în partea de sud, cu actuala stradă Voinţa – pe atunci tot nedelimitată, – iar în partea
de est cu viitoare locuri de case ale oamenilor.
Cu timpul însă, dezvoltându-se comuna odată cu creşterea populaţiei, locul afectat bisericii a fost strâmtorat,
rămânând la forma şi dimensiunile din zilele noastre.
Biserica a avut pământul ei în suprafaţa de zece pogoane, de care a fost posedată abuziv cu ocazia colectivizării,
când paroh era preotul Toma Păcuraru, un om de treabă, cumsecade, popular şi apropiat de oameni,
care a funcţionat la această biserică din 1939 până în 1955 când a decedat. Cu fiul său – Dan Păcuraru – am
fost coleg la liceu şi mai avea o soră, mai mare decât el, care se numea Lavinia.
In acelaşi timp cu popa Toma Păcuraru, la această biserică a slujit şi preotul Mladin Gheorghe, pe ambii
i-am cunoscut.
Din revista bisericească „Păstorul creştin-ortodox” înfiinţată în luna februarie 1933, care a apărut cu regularitate
până în anul 1943 şi care avea sediul în Olteniţa strada Mihai Bravu nr. 154, aflăm unele date despre
biserica „Sfântul Nicolae” din Olteniţa-veche, aşezare devenită suburbană în anul 1928.
Vreau să menţionez însă că, în acea revistă se arată că această biserică datează din anul 1746 şi este posibil
să fie aşa, fiind construită în stil muntenesc, joasă, fără cupolă, cu ferestre făcute strâmte, era în anul 1934
într-o stare de degradare avansată, tabla acoperişului lasă apa de ploaie să pătrundă înăuntru, distrugând bolţile,
cărămida începuse să se macine, iar apa care a curs pe pereţi făcuse ca picturile să nu se mai cunoască.Clădirea a fost dărâmată în august 1934 cu avizul unei comisii conduse de Henriette Delavrancea Gibory,
fiica scriitorului Barbu Ştefanescu Delavrancea, ea fiind cea care a întocmit şi planurile noului lăcaş construit
în stil bizantin.
De altfel însăşi biserica se legitimează cu propriile-i înscrisuri pe care le poartă pe frontispiciul său, întro
limbă românească cu litere cu caractere kirilice, care, spre a-i păstra autenticitatea, am respectat expresiile
şi termenii de atunci:
„Această sfântă biserică s-au ziditu dintemelie şi s-au înfrumuseţat precum se vede; de cu toată silinţa şi
cheltuiala dumnealor Dănăileşti, iar din vechime au fost făcut acest sfânt locaş – de părinţii noştri răposaţi;
Danil şi Stancu Popa, care noi ne-am pomenit neam de neam, în Olteniţa spre vecinica pomenire a faptei buni
creştinităţi.
In zilele prea înălţatului domn Gheorghe D. Bibescu voivod şia preasfântului părintelui nostru Neofit în leat 1846”.
De asemeni se mai află şi următoarea înscriere în limba română, pe care cu greu le-am descifrat întru-cât
intenţionat au fost acoperite cuvintele incomode care nu conveneau regimului comunist astfel:
„Reconstituitu-sa această sfântă biserică din temelie în anul de la Hristos 1937 în al şaptelea an de
glorioasă domnie a Majestăţii Sle Regelui Carol Il-lea şi în vremea de înaltă păstorie a
P.S. Sale D.D. Dr. Miron Cristea patriarhul României, Prin ministru al ţării fiind dl. Gheorghe Gh.
Tătărescu, ministrul cultelor şi artelor dl. Victor Iamandi, iar paroh al comunei suburbane fiind P.C.
Sa preotul Dem Iliescu Palanca, cu ajutoarele de la prefectura judeţului Ilfov de cei doi prefecţi Ion
Gheaţă şi Aurel Solacolul şi cu ajutoarele date de locuitorii acestei comuni.
Săvârşitu-sa precum se vede spre lauda lui Dumnezeu veac de veac.
Arhitect: Henriette Delavrancea Gibory Antreprenori:A. Telman şi G. Voiculescu.                                    Notă:
*) prescurtările D.D.Dr. din faţa numelui patriarhului probabil că înseamnă doctor docent cunoscând
aprecierea Academiei Române faţă de Miron Cristea.
**) P.C. cred că înseamnă prea cucernicia Sa…
Trebuie să mai adaug că şi în comuna Budeşti, apărea de două ori pe lună, o altă revistă bisericească care
se numea „Păstorul ortodox”, un fel de organ bisericesc al clerului din judeţul Ilfov, revistă care a apărut cu
unele înreruperi, până în anul 1937.
Această revistă a fost importantă la vremea ei întru-cât separat de articolele cu caracter religios, erau publicate
şi probleme de ordin administrativ-profesional ale clerului, publica de asemeni o serie de materiale de
largă culturalizare, precum şi informaţii privind evenimentele şi situaţiile mai deosebite din judeţ, din ţară şi
chiar din străinătate.
Astfel se relata despre inaugurarea în anul 1931 a teatrului comunal din Olteniţa, cu participarea artistului
Maximilian în piesa „Fiul cuminţeşte pe tatăl”.
De asemeni, cititorii puteau lua cunoştinţă despre conferinţa ţinută la radio de către Paul I. Vasilescu referitoare
la trecutul oraşului Olteniţa.
Unul din numerele revistei conţinea un articol despre directorul liceului de la noi, profesorul Alexandru
Stoicescu, figură de seamă din Olteniţa de atunci, precum şi prezentarea critică a lucrării lui Alexandru I. Mărculescu
„Olteniţa – Studiul Album monografic”. Prin urmare iată cât de importante au fost pentru aceste vremuri
cele două reviste religioase apărute la Olteniţa şi la Budeşti.
Fotografia de mai sus reprezintă pe preotul Dem. I. Iliescu Palanca, parohul bisericii „Sfântul Nicolae”
din comuna suburbană Olteniţa rurală împreună cu familia .Preotul Dem. I. Iliescu Palanca a funcţionat ca
paroh la această biserică din 1929 până în 1938,când luâdu-şi doctoratul în teologie a fost numit director al
Seminarului din „Curtea de Argeş”.
Preotul Dem. I. Iliescu Palanca a fost bun prieten cu preotul Gheorghe M. Sachelarie, parohul bisericii
„Sfântul Nicolae” din centrul oraşului Olteniţa.
Pe verso fotografiei, se află înscrisul de mai sus:„ONOR Familia Părintelui Gh. M. Sachelarie Olteniţa.
Pentru despărţire şi întru păstrarea frumoaselor amintiri în vremea celor aproape 10 ani de preoţie din
partea Pr. Dem. I. Iliescu Palanca, Directorul Seminarului din „Curtea de Argeş” oct. 1938
Preotul Dem I.Iliescu-Palanca a fost Directorul Seminarului din „Curtea de Argeș”. A scris „Istoria BISERICII
STAVROPOLEUS” din București, Ediția I Tipografia Ion C. Văcărescu str.Nic. Bălcescu nr. 21 București
1940. A corespondat cu preotul nostru Gheorghe Sachelarie „cu care a petrecut – așa cum scrie pe verso
fotografiei de mai sus – 10 ani de preoție”.
Posed cartea „Istoria Bisericii Stavropoleus” din București. SURSA-PAUL AMU!