OLTENIŢA ,LA RĂSCRUCEA ISTORIEI-prima parte- de PAUL AMU !

Este de neconceput că cineva să nu vorbească mai întâi despre Olteniţa rurală despre care avem deja date
că există de peste o jumătate de mileniu şi apoi despre Olteniţa urbană – oraşul Olteniţa – care ştim neîndoielnic
că a fost fondat la 23 Aprilie 1853, fără a aduce în discuţie situaţia controversatei cetăţi Daphnes cu privire la
situarea ei, pentru că în ceea ce priveşte existenta acesteia nimeni nu o contestă.
Istorici, cercetători, oameni de stiinţă, prin documentele, însemnările, studiile şi hărtile lor par a indica
faptul că această cetate de o importantă istorică covârşitoare, s-ar fi aflat în preajma locurilor de confluenţa
râului Argeş cu Dunărea, insă oricum pe teritoriul Daciei.
Oameni importanţi, de ştiinţă în domeniu, care au cercetat insistent, cu foarte mult timp în urmă această
problemă pe care au situat-o în centrul preocupărilor lor, au ajuns la concluzia că în vremea veche, aceasta
cetate s-a numit – după Procopius – Daphnes sau Daphnae.
Poziţia ei urma să fie căutată pe malurile stângi şi înalte ale văii Dunării, întru-cât în timpul primei sale
existenţe, se crede că Dunărea trebuie să fi curs cu mult mai spre nord de locul pe care-l ocupă în zilele noastre,
talvegul său.
Tot oamenilor de stiinţă le datorăm constatarea că Dunărea se apropie – în timp – din ce în ce, de terasa
bulgară, spre sud.
Nisipurile aduse de Argeş şi Dâmboviţa, reunite, au contribuit la mărirea uscatului ce desparte Dunărea
de malul stâng, cum şi la mutarea gurii Argeşului mai către vest. In această privinţă dau destule detalii în
lucrare despre Argeş, pe care le consider pertinente, mai cu seama că, urme despre cursurile acestuia, în urmă
cu mai bine de un secol, incă se mai păstrau, iar Argeşul, prin capriciile sale, în permanenţă, a fost imprevizibil.
Numele de Daphnes, fara îndoială apartine, fie religiei păgâne (Daphne, nimfă iubită de Apollon si schimbată
în laur de mama sa, Pământul, spre a nu fi prinsă de el) ceea ce pare a fi mai natural, fie cuvântul elen
daphne, care înseamnă laur, din cauza posibilităţii creşterii – altădată – a acestei plante în aceste locuri.
Este probabil ca această cetate să fi existat chiar pe vremea dacilor, mai cu seamă că unii scriitori, sustin
că şi pe timpul lor era aici scaunul unei episcopii a religiei dacice.Acum, după cum am arătat chiar la început, prima sursă care atestă documentar existenţa localităţii
Olteniţei rurale, este înscrisul domnesc al lui Neagoie Basarab din data de 13 aprilie1515 – când se pomeneşte

numele de OLTENITZA. Sigur că această localitate există – incontestabil – înainte de această dată fiindcă nicio
aşezare omenească nu apare, aşa, întâmplător, peste noapte.
Cu privire la stabilirea poziţiei localitaţii noastre potrivit tabelei lui Peutinger, cu precizie la gura Argeşului,
sunt de facut următoarele menţiuni
*) Hesiod aminteşte de râul Ardeskos – pentru că Argeşul nu s-a numit de la început Argeş – fără indicarea
ţării prin care curge. Halling în “ Geschichte der Deutschen, I. 67 “ şi Schuller în
“Siebenburgen vor Herodot ….. etc. Wien 1855, pag. 101 “. Il identifică cu râul Argeş; fără cuvânt,
pentru că el ar putea fi prea bine Artiskos din ţara Odrysilor ( Herodot. IV. 92) sau Ordissos din Sciţia ( Herodot
42,92 – dupa Grigore Tocilescu ).
Haşdeu însă este de altă părere; El zice că “Marisca “ se numea în câmpie şi Argaş, în cursul său superior
Waiillant (La Roumanie, I, pag. 85 ) crede că Dâmboviţa s-ar fi numit Marisca”.
La 8 iulie 1737, Constantin Mavrocordat domnul Munteniei a părăsit Doian, la două ore de Giurgiu, unde fugise de frica nemţilor şi a venit la Olteniţa. El dăduse ordin să se ducă în cetatea Giurgiului, la adăpost
tunurile ce le avea, dar oamenii n-au ascultat de domnitor a cărei autoritate scăzuse şi au dus tunurile la Bucureşti.
Auzind de intrarea nemţilor la Cotroceni, domnitorul părăsi şi Olteniţa şi s-a îndreptat spre ţărmul Dunării,
la gura Argeşului. Intenţia sa era ca în cazul unui atac inopinat, să treacă la Turtucaia, în care scop pregătise
la malul Dunării vasele necesare. Pentru o mai mare siguranţă, noaptea trecea Dunărea la Turtucaia şi numai
ziua sta pe ţărmul românesc.
La 23 iulie însoţit de câţiva turci, a trecut la Olteniţa, de aici a mers la Negoieşti unde era un paşe turc –
Ibrahim, cu care, după retragerea nemţilor a intrat în Bucureşti.
In luna mai 1771 pe când turcii de la Sursa (se bănueşte că aceasta e posibil să fie Zimnicea ) se îndreptaseră
spre Bucureşti un alt corp de militari turci de 4000 de oameni, trecând Dunărea, de la
Turtucoaia la Olteniţa, au năvălit peste partea locului dintre râurile; Argeş, Ialomiţa şi Negoieşti. Generalul
Revskoi s-a deplasat cu ajutorul colonelului Ponelman, ce comanda în acea zonă şi ajungând la timp, ruşii îi
bat pe turci şi-i gonesc peste Dunăre, luându-le toate tunurile, muniţiile şi proviziile ( A Comnen – Ipsilante,
pag. 513 ).
La 1773 Suvorov s-a prezentat pe malul stâng al Dunării, în faţa Turtucăii, cu intenţia de a trece fluviul.
El dispunea pentru această operaţiune de 17 vase, pe care le găsise pe Argeş. Cu ajutorul mai multor care de
boi, el le-a transportat în timpul nopţii, către un loc unde malul fluviului favoriza îmbarcarea. Cavaleria inamică
traversând Dunărea pe vase mari, atacă expediţia fără veste. După o luptă violentă turcii au fost siliţi să se retragă
pe celălalt mal.
In urma unei noi recunoaşteri, Suvorov, înaintă cu armata sa în lungul Argeşului, până la gura acestuia.
100 de carabinieri urmăriţi de cazaci au trecut fluviul înot, pentru a merge să incendieze Turtucaia. In revărsatul
zorilor, aceste trupe s-au înapoiat pe bastimentele turce, pe care reuşise să le captureze. (Campagnes de
Souwarow, Londres, cit. de Thival, pag.131 ).
Prin acest punct intrau domnii în ţară, când se întorceau de la Constantinopol spre a se urca pe tron.
In septembrie 1811, ruşii se temeau de o trecere a turcilor la Turtucaia. Debarcarea aici este uşoară şi de
la Turtucoaia la Piatra unde se afla Wagenburg şi de ambele părţi la podul de pontoane pe care ruşii îl aveau
la Negoieşti.
500 de cavaleri turci, hotărâţi, puteau să vină să ardă podul şi să răspândească groază până la Bucureşti.
Kutuzoff a luat măsuri strategice adecvate pentru a preveni acest pericol. El a retras din flotila rusească  8 bastimente pe care le-a dirijat,coborând pe Dunăre, în faţa oraşului Turtucaia. El a trimis la Chirnogi, pe ţărmul
drept al Argeşului, pe colonelul Grekov cu regimentul său de cazaci, instală pe generalul Hamper la Luica
şi coborând podul de la Negoieşti, detaşamentele lui Grekov şi Hamper s au întâlnit.
S-au dirijat trupe la Slobozia şi Călăraşi, spre a observa mişcările din Silistra.
In această cetate nu erau decât 3-400 de oameni înarmaţi cu câteva tunuri şi câţiva locuitori ocupaţi să
dreagă casele după război. La Turtucaia nu era decât un slab detaşament fără tunuri.
Câteva zile după trecerea lui Markov la Petroşani, Kutuzoff ordonă colonelului Grekov să treacă Dunărea
la Turtucaia. Această expediţie s-a dovedit inspirată pentru că, cu un regiment de cazaci şi 6 companii de infanterie
el a trecut Dunărea, ocupând Turtucaia şi noile retraşamente pe care le executaseră turcii. Paşa scăpă,
dar fiul său a fost prins. Pierderile de ambele parţi au fost neînsemnate.
In 1828 ruşii n-au putut executa trecerea Dunării, aproape de acest oraş din cauză că turcii se stabiliseră
bine în faţa lor la Turtucaia. De la 16 octombrie 1853 la 21 octombrie turcii au forţat Dunărea, concomitent,
în patru puncte;  de la Vidin la Calafat,
de la Rusciuk la Giurgiu,
de la Turtucaia la Olteniţa,
de la Silistra la Călăraşi.       —   VA URMA !