RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ DIN ANUL 1877 in OLTENITA !

Articol extras din MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA -vol.I-de PAUL AMU ! –Carol_I

Olteniţa oraş de graniţă şi anume la hotarul cel mai de temut popor – turcii – altădată puhoiul turcesc, apoi
imperiul otoman, a avut de suferit toate neajunsurile care s-au legat de oraşul de pe malul stâng al Dunării, începând
de la Calafat şi până la Brăila. În războiul încins între ruşi şi turci în anul 1877, Olteniţa a devenit din nou teatru
de operaţiuni ca în anul 1853, când turcii au ieşit învingători.
De data aceasta am intrat şi noi românii în acţiune cu domnitorul Carol I, iar lupta de la Olteniţa s-a dat direct
între oştirile române şi cele turceşti.
Diviziile a 3-a şi a 4-a din Corpul II Armată au acoperit drumurile ducând de la Giurgiu la Olteniţa şi Bucureşti,
ca să urmărească mişcările de trupe de la Rusciuc şi Turtucaia.
Generalul Manu (al cărui nume îl poartă o stradă din oraşul nostru) comandantul diviziei a 4-a, a înaintat în
dimineaţa zilei de 28 aprilie/10 mai (stil nou/stil vechi) cu un detaşament compus din compania a I-a a batalionului
2 Vânători, regimentul al 8-lea de Călăraşi şi bateria a 4-1 din regimentul
3 de artilerie, de sub comanda locotenent-colonelului Perez, până la Olteniţa.
În timpul acesta turcii şi-au format la Turtucaia o unitate de luptă cu patru tunuri de calibrul mare, între care
345
un tun Krupp. Tunurile Krupp sunt de fabricaţie germană, iar concernul Krupp, a fost şi a rămas unul din cele mai
mari din Europa, până în zilele noastre. Uzinele Krupp au jucat un rol important în susţinerea armatelor germane
în ce priveşte tehnica de luptă chiar şi în al doilea război mondial, industria germană de armament a avut un randament
uluitor, cum nu a avut vreodată vreo ţară în lume, chiar în timpul bombardamentelor anglo-americane.
“Această întăritură de tunuri, flancată la dreapta şi la stânga de pichete turceşti „garnisite“ cu un lanţ de
posturi înaintate, dar adăpostite în şanţuri, în port avea un vapor de „resbel“, ferecat şi armat cu două tunuri.
Ai noştri au ocupat cu ante posturi, digul dinspre Dunăre şi au pus vedete la dreapta spre malul Argeşului, şi
la stânga spre satele Ulmeni, Tatina şi Spanţov, pentru a observa mişcările turcilor şi a denunţa intenţiile şi mişcările
lor asupra malului românesc.
Turcii cum am văzut trupele noastre în marş pe şoseaua care duce din oraş la port, au început să tragă cu
tunurile în spre şosea şi oraş. Cu câteva zile înainte, la 23 aprilie, prima ghiulea pe care au tras- o turcii în oraş, a
căzut pe strada mea, pe strada Monumentului – azi strada Alexandru Iliescu (fostă şi viitoare Constantin Alimăneşteanu),
chiar lângă biserică, şi de atunci străzii mele i s-a atribuit numele de strada „23Aprilie 1877.”
Prin urmare iată şi geneza denumirii acestei străzi atunci. (Atrag atenţia asupra faptului de a nu se face confuzia
cu strada „23 Aprilie 1853“ penultima spre dig, în partea de vest a oraşului).
Micul detaşament român a ştiut să răspundă focurilor de tunuri turceşti şi proiectilelor trase de pe vaporul de
război, reuşind – tot cu proiectile de tun să incendieze oraşul Turtucaia, pe când ploaia de obuze turceşti, nouă, nu
ne făcuse cine ştie 4 ce pagube, majoritatea căzând pe arăturile dintre oraş şi port, de la ora 4 până la orele 19, noi
românii, n-am avut decât trei răniţi.
Seara a sosit la Olteniţa generalul Manu cu restul batalionului al doilea de Vânători, iar în următoarele două
zile şi celelalte trupe ale diviziei sale.
În ziua de 30 aprilie/ 12 mai a venit la Olteniţa însuşi domnitorul Regele Carol I, comandantul suprem al
oştirii române, ca să inspecteze bivuacurile diviziei a IV-a şi să examineze în port poziţiile din faţa Turtucăii, pecum
şi dispozitivul de apărare al malului românesc.
Domnitorul şi-a arătat deplina mulţumire pentru bărbăţia cu care soldaţii îşi îndepliniseră datoria, iar generalului
Manu, i-a dat instrucţiuni pentru paza acestui punct deosebit de important pentru apărarea ţării, pentru că,
până la sosirea armatei ruse, întârziată în marşul ei spre Dunăre, această poziţie de la Olteniţa trebuia menţinută cu
orice preţ de către armata română, întocmai ca şi aceea de la Giurgiu.
La 2 mai, în timp ce divizia a 3-a se amplsa în spatele digului, turcii deschid focul şi se reîncepe o luptă
aprigă care a ţinut două zile, făcând victime de ambele părţi, însă mult mai simţite în rândurile turcilor.
Dorobanţii noştri înarmaţi cu puşti Deeyse, nu puteau răspunde cu eficacitate puştilor turceşti „Martini“, însă
vânătorii cu puştile Peabody, au luptat mult mai bine şi mai eficient.
Trupele noastre luptau în deplină siguranţă la adăpostul digului dinspre Dunăre, din şanţurile pe care le săpaseră
şi la adăpostul pâlcurilor păduroase de la gura râului Argeş.
La 4 mai îşi face apariţia înaintând dinspre Turtucaia, un bastiment cuirasat turcesc. Bateriile noastre însă,
prin foc continuu îl silesc să se retragă. în acelaşi timp, fortul şi oraşul Turtucaia sunt puse în flăcări, astfel că, în
aceeaşi zi, spre seară, turcii încetează focul, pentru că s-au convins că timp de o săptămână poziţia Olteniţa nu se
poate cucerii printr-o lovitură dată prin surprindere, aşa cum era de obicei tactica turcilor.
Lupta de la Olteniţa a avut – aşadar „ rostul ei şi importanţă strategică în apărarea capitalei şi de fapt a întergii
ţări, din partea turcilor.
Rezistenţa, eroismul şi sufletul cu care s-au luptat românii, a fost un început fericit al războiului care avea să
se termine cu lupta de la Plevna, şi în cele din urmă, cu independenţa României. Dar, ca în toate războaiele – şi în
acesta – populaţia a avut să îndure o serie întreagă de neajunsuri.
În anul 1877, toată fâşia de pământ din preajma Dunării, de la Calafat până la Brăila, era front de luptă şi în
câmp pentru mişcările a trei feluri de armate; turceşti, ruseşti şi româneşti, bineînţeles.
Situaţia era cât se poate de precară. în învălmăşeala războiului, avutul oamenilor nu mai era pus sub nici-o
apărare sau siguranţă şi de cele mai multe ori, trebuia să fie împărţit în mod obligatoriu cu soldaţii
străini. Pe lângă aceasta, locuitorii mai aveau de suferit o mulţime de abuzuri şi nedreptăţi din partea trupelor.
Iată de exemplu cum relatează prefectul judeţului Ilfov, într-o scrisoare adresată ministerului de interne,
fărădelegile comise:
„Escadronul de dragoni ruşi garnizonat în comuna Chiselet comite o mulţime de răutăţi; devastează şi arde
proprietăţile, strică magaziile, fură productele. Bătăile nu se mai curmă, ceea ce i-a adus la disperare pe locuitori.
Fapte de asemenea natură se comit în toate comunele pe unde se află armata rusă, etc. Iar eu, care am fost martor
ocular la sosirea Armatei roşii în Olteniţa în 1944, arăt că starea de lucruri parcă este trasă la indigou.
346
PRIVITOR LA DEVASTĂRILE ŞI JAFURILE DIN OLTENIŢA
(Mărturie stă altă adresă a prefectului de Ilfov)
Către
MINISTERUL DE INTERNE Bucureşti, 12 iulie 1876
DOMNULE MINISTRU,
„Am onoarea a vă comunica, că după cum mă asigură domnul suprefect al plăşii Olteniţa prin telegrama cu
nr. 4802, în noaptea de 9 spre 10 ale curentei, s-a furat de către turci 220 oi ale lui Niţă Neagu din Urba Olteniţa
pe care le avea pe moşia Olteniţa-Rurală şi le-a trecut la Turtucaia dimpreună cu doi ciobani. Am luat măsuri să se
constate pagubele prin încheiere de proces-verbal.
Binevoiţi, vă rog domnule Ministru ( ………………etc).
PREFECT (ss) C. Creteanu
„Au fost o mulţime de abuzuri, de ameninţări şi neajunsuri de către populaţia oraşului Olteniţa care avea
toate motivele de a se teme şi de a se plânge, mai ales că în permanenţă trăia cu frica de obuzele pe care turcii, beneficiind
şi de o poziţie strategică favorabilă, le aruncau cu furie de pe dealurile Turtucăii, în orice vreme, pe neaşteptate”.
Cine vrea să aibă cunoştinţe mai detaliate asupra acestui război, este rugat să citească cartea intitulată „Luptele
românilor în resbelul din 1877 – 1878“, scrisă de T.C. Văcărescu, paginile 49 – 61, editura T. Goblfii – Bucureşti.
De asemenea, poate cerceta la Arhivele Statului, Diviziunea Administrativă, dosarul referitor la peripeţiile
resbelului de independenţă a României, an 1876, pachetul 321 No. corent 5181, No . dosar 81, în special „Pagubele
cauzate proprietăţilor particulare de oştile turceşti, ruseşti şi româneşti”.
În plus, în ziarul „UNIVERSUL“ din 11 mai 1927, unul din cele mai mari cotidiene naţionale ale vremurilor
de atunci, se arată „Bombardarea Olteniţei de către vasele turceşti”.
Aceste dovezi vorbesc de la sine şi nu au nevoie de date suplimentare, de comentarii sau interpretări din
partea cuiva, întrucât – prin autenticitatea lor – se impun indubitabil. Asemenea surse de informare, ca de altfel şi
multe altele, în perioada regimului comunist din România au fost interzise pentru că era vorba de ruşi şi de suveranul
României.
De aceea, în calitate de cetăţean autohton al acestei localităţi şi al ţării, apreciez cu toată răspunderea că
studierea, cunoaşterea şi aprofundarea istoriei noastre autentice, reale şi adevărată „ nu cea „servită“ românilor în
perioada regimului comunist – este obligatorie şi nu facultativă – de la elev şi până la decanul facultăţii de istorie –
şi nici cea trunchiată prezentată elevilor prin manualele alternative din anul 2000 încoace, parcă în chip de bătaie de
joc, care a ajuns să fie redusă la dimensiunea unui caiet studenţesc. Păcat! Mare păcat!…
Iată câteva ecouri ale victoriei armatei noastre în războiul de independenţă din anul 1877, împotriva imperiului
otoman, reflectate în presa internaţională a vremii:
„Vitejia armatei române, spiritul de sacrificiu, puterea de luptă şi buna ei pregătire sunt subliniate de multe
mărturii ale timpului. Semnificative sunt îndeosebi comentariile corespondenţilor de presă şi
ale observatorilor militari strâini aflaţi chiar pe câmpul de luptă.
Corespondentul ziarelor Bund (Berna) Elveţia şi Gazetei de Chicago (S.U.A.) care însoţise în prima linie de
luptă o companie ce atacase la 27 august îşi încheiase astfel relatarea:
„Mi-ar trebui mult timp ca să numesc pe toţi bravii… Niciodată n-aş fi crezut să văd atâta bravură la o trupă
care până atunci n-a cunoscut focul… Armata română merită a fi pusă lângă orice altă armată a Europei şi oricine
poate fi mândru de soldaţii şi ofiţerii ei, care au dat probe atât de strălucite de vitejie”.
După asaltul redutei Griviţa, corespondentul trimis de ziarul „Le Siecle“ şi „L’independence Belge“, sublinia
la rându-i:
„Cu o îndârjire de necrezut s-au aruncat în această vale a morţii, respinşi, zdrobiţi, decimaţi de focul omorâtor
al unui inamic acoperit… neezitând nici un moment, avansând mereu… lăsând în urma lor lung şir de morţi, şi de
muribunzi. Au fost acte de eroism care nu se pot povesti”.
„Memorial diplomatique“, din Franţa… în numeroase lupte care au inundat cu sânge vecinităţile Plevnei,
românii s-au condus cu un eroism căruia Europa întreagă îi aduce un omagiu”.
„Der Osten“ din Viena (9/21 octombrie 1877);
„Bărbăteasca păşire a României pe câmpul de rezbel a schimbat cu o singură lovitură situaţia statului român…
Eroii care ţin sus şi tare pe câmpurile de luptă ale Bulgariei drapelul român, care a împodobit laurii nemuritori, nuşi
varsă în zadar sângele lor. România liberă şi independentă va ocupa cu mândire un loc la concertul european şi
347
măreaţa ei faptă împreună cu numele ei vor fi imprimate în inimile generaţiilor viitoare”.
„Imparcial“ din Madrid (23 septembrie 1877) … efectul moral produs în sufletul trupelor româneşti de ultimele
operaţii a excelat – toată lumea e martoră că armata românească ştie să se bată”.
Generalul rus Krîlov: „Luptele de la Teiliş, Gorni-Dubnik, Smeret, Trestenik, precum şi diferitele expediţiuni
încredinţate de mine cavaleriei române, au dovedit într-un mod strălucit bravura, ţinuta perfectă şi exactitudinea
perfectă în serviciu a brigadierilor de roşieri şi călăraşi, precum şi ale bateriei de artilerie călăreaţă română. Plecând,
duc o sinceră mulţumire, dobândită prin onoarea ce am avut de a comanda aceste trupe de elită”.
Cred că nu se putea reda mai frumos, curajul şi vitejia de care au dat dovadă ostaşii români pe câmpul de
luptă, decât relatările unor martori oculari, respectiv a unor diverşi ziarişti din toată Europa şi chiar din America.
Foarte interesante şi succint redate, sunt impresiile generalului rus Krîlov în calitate sa de comandant.
Acum prezint mai jos unele lucruri care nu au mai apărut în manualele alternative de istorie, întocmite după
mai multe păreri, după revoluţia română din decembrie 1989.
Participarea României la războiul din 1877 şi câştigarea independenţei depline a fost o cauză a întregului
popor român, care a găsit şi a simţit româneşte, şi care a sprijinit în mod patriotic armata română.
Pentru înzestrarea cu arme, persoane particulare, comune rurale şi urbane au subscris suma de 1.639.798 lei
cu care se puteau cumpăra circa 50.000 de puşti. în întreaga ţară s-au format comitete care au adunat fonduri pentru
trupe, ţăranii ofereau îmbrăcăminte şi alimente, pentru că nu trebuie uitat că războiul a continuat şi în luna decembrie
1877; muncitorii, meseriaşii au dat bani şi lenjerie, comercianţii, intelectualii, diferite categorii de salariaţi, de asemeni,
au dat alimente, efecte şi bani; donaţiile înregistrate de guvern – afară de cele făcute direct unor asociaţii şi
comitete particulare – totalizează 9.247.000 lei, sumă ce îngăduia alimentarea armatei române operative pe timp
de 300 de zile (de fapt pe toată durata războiului).
Intelectualitatea nu a rămas mai prejos. Ea a răspuns la eforturile întregului popor. Pictorii Nicolae Grigorescu,
Carol Popp de Szarhmary, Sava Henţia, poeţii Vasile Alecsandri şi G. Sion, artişti M. Pascaly, G.G. Robescu, D.M.
Serea , profesorul V.A. Urechea, pentru a nu da decât câteva exemple, au sprijinit fiecare în felurite moduri, efortul
războiului.
Dar cea mai mare, esenţială şi hotărâtoare contribuţie, a avut-o armata, fiecare soldat şi ofiţer jertfindu-şi
viaţa.
Un deosebit ecou a avut lupta pentru independenţă la românii de peste Carpaţi. încă din luna mai 1877 au
luat fiinţă comitete pentru colectarea ofradelor la Braşov, Făgăraş, Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Abrud, Năsăud, Timişoara,
Lugoj, Oradea, Suceava, iar după interzicerea activităţilor acestor comitete de către autorităţile maghiare, colectările
în România au continuat prin acţiuni individuale.
Iată şi alte forme şi dovezi de patriotism, nu numai de solidaritate. Din Moldova de Nord şi din Transilvania,
tineri trec clandestin în România pentru a se înrola în armată.
„Cauza ostaşului român“ – citim în gazeta Transilvaniei, ce apărea la Braşov (redactor Iacob Mureşan) din 2
iulie 1877 – e o cauză generală română, victoria lui e a întregii naţiuni, fie aceea risipită în oricare parte a lumii”.
Învinşi şi pe celelalte fronturi de luptă, şi văzând drumul deschis spre Constantinopol, turcii cerură pace.
Aceasta se încheie la San-Stefano, o localitate de pe ţărmul mării de Marmara, la 19 februarie/3 martie 1878, fără
particiaprea României.
Forma definitivă, mult mai schimbată în ce priveşte clauzele teritoriale, îi fu dată însă prin tratatul de la
Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, după discuţii la care luară parte reprezentanţii tuturor marilor puteri.
Astfel au fost alipite din nou Rusiei, cele trei judeţe din Basarabia şi anume: Cahul, Bolgrad şi Ismail, retrocedate
Moldovei prin tratatul de la Paris, totodată i se dădu României Dobrogea (judeţele Tulcea şi Constanţa),
străvechiul teritoriu getic unde se înălţa Trofeul lui Traian şi pe care-l stăpânise Mircea cel Bătrân.
Delagaţii români, I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, au fost primiţi la o singură şedinţă, când au putut
citi şi depune un memoriu.
INDEPENDENŢA ŢĂRII ERA UN FAPT DOVEDIT Şl DECI RECUNOSCUTĂ
Am ţinut la prezentarea acestui capitol întru-cât Războiul de Independenţă din 1877 a reprezentat un moment
decisiv, important în istoria noastră naţională, prin modul de desfăşurare şi rezultatele obţinute concretizate în victoria
armatei române cucerită cu sacrifcii enorme, impresionând ţările Europei cu vitejia soldaţilor români.
În anul 1977, când s-a împlinit un secol de la această mare epopee, evenimentul de importanţă istorică naţională
a trecut neobservat. Nu-i mai puţin adevărat că la 4 martie 1977, în ţara noastră avusese loc un cutremul care a
creat pagume enorme, în special în Bucureşti, atât în ceea ce privesc pierderile de vieţi omeneşti cât şi materiale.
348
ARMATA ROMÂNĂ ÎN CAMPANIA 1877 – 1878
Comandantul armatei de operaţiunii la Plevna a fost generalul Cernat. Divizia II-a, col. M. Cherchez; Brigada
I-a col. M. Vlădescu: regimentul 3 linie, 5 Dorobanţi, Batalionul I Vânători. Brigada II-a, col. C. Budişteanu; Regimentul
6 Linie (apoi şi 4 Linie). Regimentele 7 şi 8 Dorobanţi. Brigada Cavalerie, col. V. Crezianu; Regimentele
1 Roşiori, 3 şi 4 Călăraşi – Artilerie, Regimentul 2.
Divizia III-a, col. G. Anghelescu, Brigada I-a, col. Grigore Ipătescu; Regimentele 3 Linie, 10 Dorobanţi,
Batalionul 3 Vânători. Brigada II-a, col. A. Gramont, Regimetele 2, Linie 9, 11, şi 12 Dorobanţi. Brigada Cavalerie,
col. C. Formac. Regimentele 5 şi 6 Călăraşi – Artilerie, Regimentul 3.
Divizia IV-a, col. Alexandru Anghelescu, apoi col. G. Anghelescu; Brigada I-a, col. Grigore Cantilli; Regimentele
7 Linie, 14 şi 16 Dorobanţi. Brigada aII-a col Grigore Botănescu; regimentele 5 linie 13 şi 18 Dorobanţi,
Batalionul 1 şi 2 Vânători. Brigada Cavalerie, col. G. Rosnovanu, Regimentul 2 Roşiori, 7 şi 8 Călăraşi, Regimentul
4 Artilerie.
Divizia I-a (Rezerva generală); col. M. Cerkez, apoi col. D. Lecca Brigada I-a col. C. Sakelarie, Regimentele
1 Linie şi 4 Dorobanţi. Brigada II-a col. I. Papadopol; Regimentele 4 Linie, 2 şi 3 Dorobanţi. Brigada Cavalerie
col. P. Cernovodeanu, Regimentele 1 şi 2 Călăraşi – Artilerie, Regimentul 1.
Detaşamentul de operaţii La Rahova.
(Brigadă mixtă) col. Sfăniceanu, Batalionele de infanterie, 9 escadroane călăraşi, 4 baterii de artilerie.
Corpul de vest – care s-a format în luna octombrie 1877 la Vidin, a fost comandat de generalul N. Haralamb.
Statul major general a avut ca şef, ,mai întâi pe colonelul Slăniceanu, iar apoi pe colonelul I. Fălticeanu.

Error