MONOGRAFIA COMUNEI CHIRNOGI-de CONSTANTIN CEAUSU-CADRUL ISTORICO-GEOGRAFIC

CEAUSUII.TRADIŢIA ÎNTEMEIERII
Despre întemeierea localităţii Chirnogi nu putem vorbi despre o
tradiţie, despre o legendă în adevăratul sens al cuvântului. Cea mai veche
părere despre întemeierea localităţii Chirnogi a emis-o inv. Păun Popeşteanu,
în perioada interbelică, anume că primii locuitori s-ar fi aşezat pe un pinten
62
de deal ,, la Vâlciu pe mal” astăzi strada Fântânilor, unde unul Chiru, ,,venit
anapoda a făcut un bordei”, ocupându-se cu pescuitul, iar după el ar fi venit şi
alţii. Noi nu excludem existenţa acestui personaj Chiru şi nici preocupările
sale pescăreşti care sunt foarte fireşti, dar excludem întemeierea satului de
către acest personaj.
Nicolae Manea, în monografiile sale, a emis părerea că localitatea ar
fi fost fondată de ,,un grec fanariot, Hogea”, Chirhogea, părere din care ar
putea fi corect doar personajul, dar greşeşte când afirmă că ar fi fondator şi că
,,stăpânea aceste locuri”, pentru că nu avea cum să fie proprietar în perioada
fanariotă, perioadă în care proprietar era mânăstirea Pantelimon.
Proprietatea asupra moşiei Chirnogi sau Chirnogi – Clăteşti, moşie în
sensul că aparţinuse moşilor şi strămoşilor a fost mai întâi obştească, stăpânită
de ţăranii liberi, până la întemeierea Ţării Româneşti, în anul 1330 de către
Basarab I ( probabil Negru Vodă ).
După această dată, ţăranii şi-au pierdut treptat proprietatea şi libertatea,
pentru mai multe secole. Proprietatea obştească a devenit proprietate
domnească, domnitorul fiind ,,stăpânul ţării” din care el făcea danii boierilor
fideli, care îl slujeau cu credinţă, dar şi mănăstirilor.
Treptat s-a modificat total şi statutul social al ţăranilor, care, din ţărani
liberi (moşneni), au devenit ţărani dependenţi (rumâni). Rumânia a atins
apogeul în timpul domniei lui Mihai Viteazu (1595-1601) dar ea era mult mai
veche, şi, în judeţul Ilfov au scăpat de rumânie sub 1% din ţărani, iar în
Chirnogi nici nu mai existau ţărani liberi până la 1746, când au devenit ţărani
clăcăşi, liberi din punct de vedere juridic, dar nu şi din punct de vedere economic
pentru că nu aveau proprietate.
Deci acel Hogea nu avea cum să stăpânească aceste locuri, ci doar
poate să le administreze, în serviciul vreunui boier sau mânăstiri.
O altă inexactitate este afirmaţia că acel Hogea ar fi făcut primul
aşezământ în perioada fanariotă, pe lângă care s-ar fi dezvoltat satul, ştiut fiind
că satul are o existenţă milenară, atestată arheologic de peste 7000 de ani, dar
nu şi documentar.
O altă ipoteză lansată de Nicolae Manea este aceea că primele aşezări
de aici ar fi fost făcute de ,,doi ciobani bogaţi”, fraţii Neagu, la plural Negi şi
sub influenţa grecească, Chirnogi. Prima parte a afirmaţiei poate fi verosimilă
(originea numelui) ca şi cea referitoare la statutul lor economico- social de
ciobani, pentru că rumânii puteau fi proprietari de animale, dar sub nici o
formă foarte multe, sub nici o formă ciobani bogaţi.
Tot Nicolae Manea afirma că în sud-vestul localităţii exista înaintea
asanării bălţii o japşă, cea a Saragelului, ceea ce este adevărat, iar Saragel ar
63
fi fost ,,un bandit turc” tolerat de autorităţile otomane pentru informaţiile
furnizate şi care ar fi avut printre colaboratori pe acel „Chirhogea”.
Persoana Saragel nu este confirmată documentar, ar putea fi o confuzie
cu Pazvanoglu, despre care vom vorbi.
Nicolae Manea are dreptate că apelativul „chir” stă la originea localităţii
(ca şi la originea unor nume – prenume: Chirică, Chirana, Chiriac, Chiru,
Chiril etc.; Chir este şi numele unui sfânt, unul dintre doctorii fără arginti”,
celebrat la 31 ianuarie). (5)
Este cert că prefixul „chir” este grecesc şi ajuns pe meleagurile mioritice
odată cu influenţa grecească de după anul 1600 cu apogeul în epoca
fanariotă (1716-1821), când clasa boierească din Tara Românească şi Moldova
s-a grecizat prin cultură, iar limba greacă a devenit limba cultă, pentru că
societatea românească, în procesul de receptare al altor culturi şi-a însuşit o
serie de cuvinte greceşti „sine qua non” ( fără de care nu se poate), aşa cum
ulterior o va face cu franţuzisme, iar mai recent cu englezisme.
Unul din cuvintele greceşti însuşite de români a fost şi apelativul,
kirios, care înseamnă domn – stăpân, jupân, substantiv comun, masculin, ca
însoţitor al numelui mic prin abreviere, chir. (6) Acest apelativ nu putea fi
atribuit decât unor persoane importante, unei autorităţi, fiind un apelativ de
respect ce a înlocuit apelativul românesc „domnule”, în secolul al XVII-lea,
dar mai ales în secolul al XVIII-lea. Acei chir ar putea fi familii comunitare,
adevărate clanuri, formate din mai multe rude care puteau alcătui o mare parte
a aşezărilor rurale. (7)
Indubitabil, acel (acei) chir a (au) existat, dar nu ca proprietar, ca
stăpân, ci ca reprezentaţi ai proprietarilor, ca vătafi, administratori, supraveghetori
ai moşiei, percepuţi de localnici drept şefi, stăpâni, domni, jupâni pentru
ca aşa se purtau, pentru ca nu mai aceştia erau în relaţie directă cu localnicii,
ţăranii dependenţi, numai pe aceştia îi cunoşteau localnici, numai acestora li
se puteau adresa localnicii cu apelativul chir.
O versiune mai târzie a monografiei lui Nicolae Manea a adus în discuţie
o altă ipoteză a numelui Chirnogi, anume că acesta ar fi de origine sanscrită
şi ar însemna ,,ochi negri”, pista neadeverită, dar nici studiată de noi.
Considerăm că numele localităţii are prefixul chir, abrevierea apelativului
kirios, alături de numele vreunui vătaf sau familiei sale, care ar putea
fi Chiru, Hogea sau Neagu, dar ca reprezentant al unui stăpân, mai târziu al
mânăstirii Pantelimon, proprietarul moşiei Chirnogi, fondată în prima jumătate
a epocii fanariote.
Apelând la dicţionare, aflăm că, în Evul Mediu românesc, vătaf era
mai marele slugilor de pe o moşie, supraveghetorul lor (8); vătaf mai era şi şef
64
de grăniceri (vătaf de hotar ); (9) vătaf mai era şi mai mare peste ciobanii de la
o stână (10); vătaf mai era şi cel perceput ca şef, conducător, judecător. (11) În
sfârşit, chirnog (feminin Chirnoagă, plural Chirnogi) înseamnă şi zgârcit, avar,
mai înseamnă strâns, ghemuit, chircit, schilod, contractat, cu referire la o fiinţă
sau părţi ale corpului ei. (12)
Botezul localităţilor cu denumirile actuale sau aproximative s-a petrecut
la mijlocul evului mediu românesc, atunci când au apărut primele zapise,
cu menţionări sau atestări documentare ale localităţilor, ale proprietăţilor şi
proprietarilor lor, dar în mare parte numele trebuie să fi fost mult mai vechi,
deoarece dovezile de locuire permanentă, neîntreruptă a vetrei satului şi
împrejurimilor sale sunt milenare.
Noi, la un moment dat al timpului scurs, am constatat o aşezare omenească
deja constituită în care este neîntreruptă legătura între generaţii, vădită
prin vestigiile arheologice, unele deja cunoscute, dar cu siguranţă şi altele ce
urmează a fi dovedite.
Sunt numeroase mărturii ale prezenţei omului pe aceste meleaguri de
pe marginea sud estică a Câmpiei Burnasului, cu orizontul ei prăfuit, cu faţa
la Dunărea veşnic curgătoare, a Argeşului, pe ultimii săi kilometri până la
întâlnirea cu marele fluviu, cu luncile lor generoase de la contactul cu câmpia,
cu mai toate darurile pe care Dumnezeu le-a oferit generos chirnogenilor.
După cum am mai spus, comuna poartă actualul nume de aproximativ
trei secole, dar înainte au fost alte nume, dintre care unul cu siguranţă, Suharna.
Vatra satului s-a strămutat de mai multe ori din cauza vicisitudinilor
vremurilor, fie de natură istorică (năvălirea popoarelor migratoare, desele
războaie, fiscalitatea excesivă, trecerea moşiilor de la un proprietar la altul pe
diferite căi etc.), dar şi de sorginte naturală (nesfârşitele epidemii de ciumă şi
holeră, incendiile, mai puţin inundaţiile, cutremurele, alunecările de teren),
vorba cronicarului Miron Costin ,,nu sunt vremurile sub cârma omului, ce
bietul om sub vremi”. Strămutările s-au produs cu certitudine mai spre vest şi
mai spre nord în câmpie, nu spre sud şi est în lunca inundabilă unde era doar
un refugiu provizoriu, în niciun caz prea departe de mărinimoasa baltă a
Dunării care îmbia la statornicie, pentru că asigura oamenilor cu uşurinţă un
nivel de trai decent prin oportunităţile puse la dispoziţie, despre care am mai
vorbit şi vom mai vorbi.
Pe noul amplasament al vetrei, oamenii şi-au luat viaţa de la capăt,
construindu-şi locuinţe noi pe terenuri noi, unde un nucleu de comunitate
umană s-a statornicit mai bine şi s-a consolidat, iar la un moment dat este consemnat
într-un hrisov care-i atestă existenţa, fie cu acelaşi nume, fie sub alt
nume, motiv pentru care în zilele noastre culegerile de documente consem-
65
nează frecvent „ieşit din administraţie”, ceea ce este şi cazul nostru.
Plecând de la aceste considerente (că actualul nume al satului este nou,
anterior a purtat şi alte nume), am studiat cu atenţie culegerile de documente
editate, şi sunt foarte multe, hărţi vechi, alte documente de arhivă needitate,
concordanţă dintre topicele locale actuale cu unele mai vechi, ca de exemplu
Dunărea, Gura Argeşului, Suharna, Argeşelul sau Dunărica, Cuţuiul,
Nichitinul, Suvăiţă (Şovăita), Iarul (Iarovul), Ghindeni, Clăteşti, Căscioarele,
Cătăluiul (pârâu, mânăstire şi sat) etc., am studiat toate topicele din preajma
lor, utilizate mai mult sau mai puţin, sau chiar deloc în lexicul românesc actual
şi am aprofundat cercetarea unor localităţi atestate până la un moment dat când
au fost declarate ieşite din administraţie şi care ar fi putut exista pe aceste
topice .
Am avut două localităţi bine individualizate, clare, motiv pentru care
le-am luat în calcul doar ca repere certe: localităţile Clăteşti şi Căscioarele.
Ne-am oprit la satele Gloşivul, Curmătura, Purcăreşti, Bujoreni,
Cătălui, Ghindeni şi Suharna. Studiindu-le cu atenţie, am eliminate treptat din
ele: Curmătura „de lângă Clăteşti” pentru că generalul Bauer (Bawr) la 1778
o plasa pe pârâul Zboi (13), apoi Gloşivul, probabil tot pe lângă Greaca-Prundu
şi în sfârşit satul Purcăreşti, dispărut foarte repede din documente şi după
semantică mai repede ar fi în preajma Căscioarelor, mai ales că vecini noştri
căscioreni au fost întotdeauna importanţi crescători de porci.
Au rămas în studiu celelalte patru.
Ni s-a părut interesant satul Bujoreni, pentru că este atestat documentar
cel mai de timpuriu (8 ianuarie 1392) (14), aşezat la gura pârâului Cătălui, reper
foarte exact şi în zilele noastre. Acest sat a fost dăruit de domnitorul Ţării
Româneşti, Mircea cel Bătrân, Mânăstirii Cozia, danie reconfirmata în 1407
de acelaşi domnitor după care apare foarte frecvent alt Bujoreni, lângă
Mânăstirea Cozia şi nu mai apare cel de la Cătălui.
Bujoreni mai părea interesant că poseda şi rudari, dar nu lemnari pe
care îi ştim noi astăzi, ci căutători de aur în râuri, însă râurile din câmpie nu
posedă aur, ci doar cele de munte.
Am urmărit în continuare satul Cătălui, atestat documentar la 19 iunie
1421, aşezat la gura pârâului cu acelaşi nume, deci nu foarte departe de
Chirnogi, dar un optimism moderat că era totuşi la distanţă. Studiul a avut şi
consecinţe pozitive pentru că ne-a lămurit asupra marilor proprietari din
preajmă. Astfel la 19 iunie 1421, domnitorul Radu Prasnaglava (1421-1427)
a reconfirmat mânăstirii Cozia toate daniile făcute de tatăl sau, Mircea Cel
Bătrân printre care şi satul Cătălui, şi cu toate bălţile” (15) şi aceste bălţi erau
pe lângă arealul ce ne interesează.
66
Ulterior, satul Cătălui va avea şi alţi proprietari printre care marii boieri
craioveşti, cel mai mare neam boieresc care stăpânea o mare suprafaţă între
Dunăre şi Argeş ,,având la mijloc balta Greaca” (16), în timpul domniei lui
Neagoe Basarab (1512-1521).
La 7 iulie 1577, domnitorul Ţări Româneşti, Alexandru al II-lea Mircea
(1568-1577), dăruia „sfintei şi dumnezeieştii mânăstiri numită Cătăluiul, (…)
baltă numită Nichitinul, Şuvăita şi gura Cătăluiului, până la gura Gârlei”
(Dunărica n.a.), precum şi alte danii din partea marelui spătar Stan şi a soţiei
sale Caplea „ca să fie sfintei mânăstiri de întărire şi fraţilor care trăiesc în
sfânta mânăstire de hrană”, iar pentru donatori „veşnică pomenire” (17), deci
stăpânire între Balta Greaca şi râul Argeş.
Următorul domnitor, Mihnea Turcitu (1577-1583 şi 1585-1591) deci
cu o întrerupere de doi ani, perioadă în care a domnit Petru Cercel (1583-
1585), fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun şi fratele lui Mihai Viteazu, a reconfirmat
daniile „cum au dat ctitorii şi voievodul sfintei mânăstiri” (18), prin
documentele din 1579, 1581 şi 1591.
Pe lângă Şovăita, au mai apărut şi alte topice care ne interesează:
drumul Căscioarelor, Crângul Popii, Coada Iarovului, pârâul Coţuiu, Plopii
cu Solzi – probabil extravilanul de azi, Plop (plopul negru indigen, mai rar în
zilele noastre), Clăteşti, dar mai ales satele Ghindeni şi Suharna. Este vorba
de topice din actualul sau din apropierea actualei localităţi Chirnogi.
Doi reputaţi cercetători arhivişti au ajuns separat la concluzia că satele
Bujoreni şi Cătălui sunt acelaşi sat, „Cătălui zis şi Bujoreni” (19) şi „Bujoreni
sau Cătălui”. (20)
Este interesantă totuşi istoria mânăstirii Cătălui, pentru că influenţa ei
s-a răsfrânt pe o arie întinsă, atât ca instituţie creştin-ortodoxă, cât şi ca mare
proprietar funciar în zonă, inclusiv şi aspra localităţii ce astăzi se numeşte
Chirnogi, aflată doar la câţiva kilometri.
La fel de interesantă este şi genealogia ctitorilor respectivei mânăstiri,
pentru că atât înaintaşii cât şi urmaşii lor au fost mari proprietari pe aceste meleaguri.
Mânăstirea Cătălui, care în multe documente mai apare în mod eronat
şi sub nume de mânăstirea Clăteşti, a fost fondată la gura pârâului Cătălui,
lângă vecina localitate Căscioarele, având „hramul sfântului şi preacuviosul
părintele nostru, arhiereul, făcătorul de minuni, Nicolae al Mira Lichei”,
averile mânăstirii fiind dăruite de „cinstitul dregător al domniei mele Jupân
Stan, mare spătar şi jupâniţa lui, Caplea” în anul 1577, conform hrisovului
domnitorului Alexandru Mircea , din 7 iulie 1577. (21)
Doi ani mai târziu, la 10 noiembrie 1579, următorul domnitor, Mihnea
67
Turcitul, a reconfirmat proprietăţile mânăstirii cu precizarea „Sfânta lor
mânăstire, pe care au zidit-o şi făcut-o ei” (22), deci, cu certitudine, Stan şi
Caplea sunt ctitorii mânăstirii Cătălui.
Dacă până la 1577, jupân Stan era un relativ anonim, în schimb soţia
sa, jupâniţa Caplea era o ilustră descendentă pe linie feminină din neamul
domnesc al dinastiei Ţării Româneşti, cea a Basarabilor. Astfel, străbunica ei,
care se numea tot Caplea, era fiica domnitorului Vlad Călugărul (1482-1495)
şi sora domnitorului Radu cel Mare (1495-1508), care s-a căsătorit în 1492
(anul descoperirii Americii şi a unificării Spaniei) cu „Staico logofăt”, din
marele neam al boierilor craioveşti, care stăpâneau moşii imense printre care
şi satul Cătălui şi jumătate din satul Suharna.
Fiica acestora, de asemeni Caplea, este bunica jupâniţei Caplea a lui
jupân Stan, s-a căsătorit cu jupân Neagoe, mare vornic în anul 1527 şi el unul
dintre ce mai influenţi boieri ai Ţării Româneşti.
Părinţii Caplei lui jupân Stan sunt Teodosie din Periş şi Maria.
Teodosie era ban al Craiovei la 1546, iar mama, Maria era o donatoare
a mânăstirii Cătălui, mânăstirea fiicei şi ginerelui său, unde a fost şi înmormântată
pentru donaţiile pe care le-a făcut, printre care şi moşia Fâsâiani
(Radovanu).
Urmaşii lui Stan şi Caplei s-au numit Corbeanu, pentru că Stan era din
satul Corbi.
Fiul lor a fost Vintilă din Corbi care la rândul sau a avut doi fii – nepoţii
Caplei şi ai lui Stan; primul a fost Teodosie Corbeanu, devenit şi el ban al
Craiovei, a fost cumnat cu marele cărturar Udrişte Năsturel de la Herăşti
(fratele doamnei Elina, soţia domnitorului Matei Basarab), iar prin a doua
căsătorie a fost ginerele legendarului Preda Buzescu, fiind astfel unul dintre
cei mai importanţi boieri ai perioadei, înmormântat şi el probabil mânăstirea
bunicilor săi, unde s-a găsit o lespede funerară cu numele său.
Despre al doilea fiu, Negoiţă Corbeanu nu avem informaţii suplimentare,
dar fiul său, deci strănepotul Caplei a fost Vintilă Corbeanu, căsătorit
cu Ilinca, sora domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688) – unchiul
domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Fiul lui Vintilă şi stră-strănepotul Caplei a fost Mihai Corbeanu, iar
fiul acestuia Constantin Corbeanul, stră-stră-strănepotul Caplei a trăit în prima
jumătate a sec al XVIII-lea, perioadă în care s-a fondat mânăstirea Pantelimon.
La 12 noiembrie 1694, domnitorul Constantin Brâncoveanu a învoit pe acest
Constantin „ca să ia adetul morunilor ce ies din Dunăre la moşiile lor, Clăteşti,
Cataloiul, Olteniţa (…) şi din peştele bălţi. La 23 iulie 1736 era în conflict cu
călugării mânăstirii Cotroceni, acum proprietară moşiei Căscioarele şi a
68
metohului Cătălui. (23) Observăm că nu mai apare Suharna şi nici Chirnogi,
probabil era la un loc cu Clăteşti.
Maria „Corbeasca”, ultimul personaj cunoscut al acestei ilustre familii,
urmaşă a lui Constantin Corbeanu (soţie , fiică ?), a vândut mânăstirii
Pantelimon în 1759 proprietăţile sale de aici, contribuind la constituirea
fondului funciar al mânăstirii Pantelimon. (24)
În 1778 gl. Bawr ştia de existenţa unei mânăstiri din piatră la
Kirnotscha (Chirnogea, Chirnocea) „Couvent de Pierres” = mânăstire din
piatră, iar harta austriacă de la 1790 marca locul unei vechi mânăstiri („altes
kloster”) între Kiernadsy (Chirnogi) şi Kasczora (Căscioarele). (25), fiind vorba
de mânăstirea Cătălui, deci nu le confunda.
Deci numele de Chirnogi datează cel puţin din anul 1778, dar probabil
nu cu mult înainte de această dată.
La 1742, domnitorul Mihai Racoviţă (1741-1744), a închinat
mânăstirea Căscioarele (schitul Cătălui) mânăstirii Protaton de la muntele
Athos prin Constantin Corbeanu „vel spătar”, ulterior reparandu-se şi pictura
de la mânăstirea Pantocrator tot de la muntele Athos. (26)
Satul Ghindeni era şi a rămas interesant pentru studiul nostru. În
prezent Ghindeni este un extravilan între localităţile Chirnogi, Căscioarele şi
Radovanu. Prima sa atestare documentară datează din 12 decembrie 1570,
când domnitorul Alexandru al II-lea Mircea a întărit stăpânirea asupra unor
locuri din jurul mânăstirii, dar şi a altor locuri din Ghindeni, Clăteşti, Fâsâiani
şi Dinţeşti (ambele din actualul Radovanu) şi chiar la răsărit de râul Argeş,
Olteniţa şi Ulmeni, până la apa Mostiştei, ca Descuperteşti (lângă Mânăstirea),
Lupşanu, Găujani, precum şi ,,tigani”. (27)
Cea de a două menţionare datează din timpul aceluiaşi domnitor, care
la 26 februarie 1576, întărea lui Stan vel pitar şi soţiei sale, Caplea ,,şi cu
feciorii lor cât Dumnezeu le va dărui, ca să le fie lor un sat anume Ghindeni
cu tot hotarul, pentru că le este moştenire (…) şi au aşezat hotarul la Băşică şi
pe unde merge drumul la Gripcă şi până la Argeşul Vechi, radiselaşul
orăşenilor şi până la Şiviţa, unde se împreună hotarul Ghindeni cu hotarul
Căscioarelor” printre boieri „martori” fiind şi Mitrea despre care vom mai vorbi.
(28)
În alte documente apar şi alte precizări ca ,,moşia Ghindeni în mijlocul
Radovanilor” precum şi Ghindeni cu grădini şi livezi de fân, ceea ce ne face
sa credem că actualul Ghindeni nu este acelaşi de peste 400 de ani în urmă,
pentru că actualul Ghindeni are apa la mare adâncime, unde nu se pune
problema grădinilor şi a livezilor, ci mult mai spre răsărit, spre lunca
Argeşului.
De aceea ne-am îndreptata atenţia către satul Suharna.
69
Suharna este un topic foarte vechi ce apare în documente de cel puţin
o jumătate de mileniu. Considerăm că numele anterior al localităţii Chirnogi
este Suharna, nume ce vine fără tăgadă de la lacul de alături cu acelaşi nume,
aflat în sud-vestul localităţii, lac numit mult timp, Balta Chirnogenilor.
Suharna înseamnă un lac puţin adânc, în care se adăpau vitele. Deasupra sa,
pe pantă terasei erau două cişmele, ca şi în zilele noastre, cişmeaua mică mai
aproape de sat şi cişmeaua mare mai departe, precum şi mai multe şuviţe
(şiviţe, şughiţe), adică râpe, viroage, formate prin eroziune şi care purtau
numele unui proprietar sau utilizator al locurilor pe care se aflau, fiind folosite
atât ca repere, cât şi ca drumuri de acces.
Tot pe panta terasei s-au aflat întotdeauna suprafeţe cultivate cu viţăde-
vie nealtoită, apoi altoită, ce beneficiau de aproprierea lacului care crea un
microclimat deosebit ce dădea mare valoare strugurilor şi vinului, prin umiditatea
din atmosferă şi prin reflexia razelor solare. Lacul Suharna a dispărut
ca şi lacul Greaca şi toate bălţile din stânga Dunării în anii ‘60, odată cu
asanarea întregii lunci inundabile a Dunării.
Prima atestare documentară a satului Suharna datează de la
2 septembrie 1493, când domnitorul Vlad Călugărul (1481-1495) confirma lui
„Stanciu logofăt” şi fiilor săi Pârvu şi Barbu „jumătatea din satul Suharna” de
lângă Clăteşti. Ce sat putea fi între lacul Suharna şi satul Clăteşti în afară de
acest sat Suharna, evident pe actuala locaţie Chirnogi? (29) . Acest Stanciu
logofăt primea jumătate din satul Suharna de la fostul proprietar Neagu
gramaticul. Acelaşi domnitor, la 10 septembrie 1493, reconfirma jupânului
Neagu Grămăticul şi fetelor sale Stanca şi Maria dreptul asupra moşiei
Bârzeşti, pe care o schimbase cu Suharna. (30)
La 1 iunie 1526, un hrisov prin care domnitorul Radu de la Afumaţi
(1522-1529 cu întreruperi), întărea „Jupânului Neagoe mare vistier, soţiei sale
Caplea şi cumnaţilor săi dreptul asupra satelor şi moşiilor (…) Suharna toată,
Olteniţa toată, Clăteşti toţi, Negoieşti toţi, Ulmeni toţi şi sălaşe de ţigani”. (31)
În 1557, domnitorul Pătraşcu cel Bun (1554-1557), tatăl lui Mihai
Viteazu, în urmă unui proces între Vlad Paharnicul şi jupâneasă Chera, a dispus
ca jupâneasa Chera să ia satul Suharna cu iazul cu peşte şi 100 case de
rumâni”. (32).
Într-un document din 2 decembrie 1579, domnitorul Mircea Turcitul
(1577-1583) confirma lui Jupân Mitrea, mare vornic, stăpânirea moşiei
Suharna, dăruite de nişte călugăriţe, „Stanca şi sora ei Rada”. (33)
Domnitorul Mihai Viteazu (1593-1601) a stăpânit şi el moşia Suharna.
Anterior domniei, el a fost ban al Craiovei, a doua demnitate în Ţara
Românească după domnitor. Fiind ,,os domnesc” ca fiul domnitorului Pătraşcu
cel Bun şi fratele domnitorului Petre Cercel (1583-1585), Mihai a intrat în
dizgraţia domnitorului Alexandru cel Rău (1592-1593), care l-a condamnat la
moarte. În drumul către eşafod a trecut prin faţa unei biserici şi ,,Mihai s-a
rugat să lase să intre puţin înăuntru ca să se roage înainte de moarte. L-au lăsat
70
în biserică, a îngenunchiat în faţa icoanei Sf. Nicolae şi s-a rugat cu multă
căldură să-l ajute. Totodată, a făgăduit că de va scăpa, va înălţa o biserica”. (34)
A scăpat de eşafod şi şi-a respectat făgăduinţa, construind mânăstirea cu
numele său, Mihai Vodă, evident cu hramul Sf. Nicolae, pe un teren de pe
moşia Stănceşti, proprietatea soţiei sale, „Stanca din Izvoreani”. Ulterior,
mânăstirea a devenit metoh al mânăstirii Simon Petru de la Sf. Munte.
Mihai Viteazu şi-a înzestrat ctitoria cu importante danii. În acest sens,
el a cumpărat ,,satul Suharna la 28 august 1599 şi tot hotarul său şi cu rumâni,
şi din câmp şi din pădure şi din apa şi din sat şi cu tot venitul de pe toată întinderea
sa, de la Jupân Mitrea vornic şi dela jupâneasa sa Neaga, pentru 36.000
aspri, bani gata”, ca şi satele Buciumeni şi Plătăreşti.Biserica mânăstirii Mihai
Vodă a intrat în istorie ca o biserică întinsă şi frumoasă. (35)
Ca orice mânăstire veche, şi mânăstirea Mihai Vodă a suferit avarii în
urma incendiilor, cutremurelor şi jafurilor, fiind la sfârşitul secolului al XVIIIlea
într-o stare deplorabilă, motiv pentru care a fost restaurată de mai multe
ori, cea mai remarcabilă fiind aceea din 1928-1929, iar în anii comunismului
a fost mutată.
La rândul său, şi vornicul Mitrea a construit o biserică în Bucureşti, pe
calea Moşilor nr. 40, intrată în fondul imobiliar ca ,,biserica lui Mitrea”. În
această biserică a fost un timp reşedinţa Mitropoliei Ţări Româneşti.
La un moment dat, vornicul Mitrea a fost condamnat la moarte de
Mihai Viteazu şi executat pentru ,,hiclenie”.
După tragica moarte a viteazului domnitor, urmaşii săi, timp de câteva
decenii, au cercetat dacă Mihai Viteazu a cumpărat într-adevăr satul Suharna
de la vornicul Mitrea sau a abuzat. Astfel, imediat după moartea sa, noul
domnitor Simion Movilă (1601-1602) a dispus cercetarea cazului, pentru că
,,s-a întâmplat lui Mitrea Vornicul pierzare de către Mihai Voievod şi a rămas
Jupâniţa Neaga, săracă”.(36)
La 23 aprilie 1621, domnitorul Radu Mihnea (1620-1623) a împuternicit
pe egumenul mânăstirii Mihai Vodă din Bucureşti ,,să ţină rumânii mânăstirii
din Suharna, să-i lucreze şi să le ia datu, cum a fost legea rumânilor mai
înainte vreme”, poruncind acestor rumâni să asculte de oamenii mânăstirii, iar
slugile doamnei Florica, fiica lui Mihai Viteazu ,,să plece din aceste sate şi să
dea îndărăt tot ceea ce vor fi luat”, doamna Florica, justificându-şi acţiunea
sub pretextul că ar avea anumite drepturi în acest sat şi a tulburat stăpânirea
călugărilor. (37)
La 26 martie 1626, Alexandru Voievod Coconul (1623-1627) a reconfirmat
mânăstiri Mihai Vodă ,,satul Suharna tot şi cu tot hotarul şi cu vecini şi
cu tot venitul din câmp şi din pădure şi din apa şi din vatra satului”. (38)
La rândul său, domnitorul Matei Basarab (1632-1654), a poruncit şi el
să se cerceteze dacă satul Suharna de lângă Clăteşti aflat în stăpânirea mânăstirii
Mihai Vodă, cu hramul Sf. Nicolae, a fost „cumpărat de răposatul Mihai
Vodă până a fost Mitrea Vornicul viu, a făcut mânăstirii hrisov să-l ţină , după
71
ce i-a tăiat domnia lui capul Mitrii Vornicul”. Cercetarea s-a încheiat în 1642
şi a reconfirmat dreptul mânăstirii Mihai Vodă asupra satului Suharna. (39)
După un secol de apartenenţă a satului Suharna la mânăstirea Mihai
Vodă, la 22 ianuarie 1698, Anastasie Ieromanoah, egumenul mânăstirii Mihai
Vodă din Bucureşti a cedat moşia Suharna lui „Constantin, mare pitar şi fraţii
săi Vintilă Corbeanu, fost mare ban „la schimb cu moşia Olteniţa”. (40)
Acest Constantin este ultimul Corbean, după el a mai fost menţionată
Maria Corbeasca, asupra căreia vom reveni la capitolul E.S.C .
Recapitulând evoluţia satului Suharna, de la prima atestare documentară
din 1493 şi până la ultima atestare documentară din 1698, constatăm că a
avut următorii proprietari: Neagu Grămăticul şi fetele sale; 1493, Stanciu
(Staico) Logofăt şi fiii săi – jumătate; 1526, Jupân Neagoe şi soţia sa, Caplea,
despre care am vorbit şi la alt capitol; 1557, Vlad Paharnicul şi Jupâneasa
Chera; 1579, Jupân Mitrea, cu părţi primite de la două călugăriţe; 1599, Mihai
Viteazu a cumpărat Suharna şi i-a dăruit-o mânăstirii Mihai Vodă; 1698, mânăstirea
Mihai Vodă cedează Suharna pentru Olteniţa.
Din acest moment, satul Suharna nu mai apare în documente, în timp
ce frecvent apar Căscioarele şi mai ales Clăteşti, probabil moşia şi satul
Suharna fiind integrate de proprietarii lor la moşia Clăteşti are avea aceeaşi
proprietari.
Satul Suharna reapare în 1778 sub numele de Chirnogi, conform hărţii
generalului Bauer (Bawr), iar doi ani mai tarziu apare intrun document al
Manastirii Cotroceni, proprietarul moşiei Cascioarele (41).


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136