PRIMĂRIA ORASULUI OLTENITA-Apoi-trecutul leului românesc!

Capitol din MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA de PAUL AMU
PRIMĂRIA ORASULUI OLTENITA
Primul imobil pe care l-a ocupat birourile primăriei a fost o casă particulară situată în piaţa Mercur, colţ cu
strada Alexandru Ghica, proprietatea fostului primar N. Protopopescu clădire în care, 1 ani mai târziu a funcţionat
spitalul oraşului.
Un local propriu primăria nu a avut decât în anii 1874-1875.
Casele de pe strada Traian pe care Dimitrie Tretinescu le-a dat ca zestre ficei sale Alexandrina, căsătorită cu
Iancu Hagi-Velciu, după moartea acestuia, au fost cedate ca imobil, primăriei.Chiar în anul 1879 oraşul nu avea
altă clădire publică decât pe aceasta. Acest imobil avea să servească drept sediu administrativ al primăriei timp de
aproape 50 de ani, adică până în anul 1924, când edilii oraşului s-au gândit la construirea unui local propriu pentru
primărie, după cum rezultă din următoarea motivare:
“Actualul local al primăriei oraşului Olteniţa se compune din 4 încăperi puţin spaţioase care nu corespund
cerinţelor higienice, nici estetice şi apoi este într-o completă stare de ruină.
Cum oraşul nostru este un port principal la Dunăre şi un important centru pentru comerţul cu cereale,
se impune construirea unui local care să corespundă întrucâtva cerinţelor”.
COMISIA INTERIMARĂ, 1 Iunie
Măsurătorile şi devizele au fost făcute de inginerul oraşului C. Sălăgeanu, valoarea lucrărilor ajungând la
suma de 1.050.000 lei. Construcţia trebuie să fie executată din cărămidă cu mortar de var gras, fundaţiile tot din
cărămidă, tencuielile soclului cu ciment, pardoselile din scânduri, sala publicului, pe jos, plăci de mozaic, puse
pe un strat de 0,10 cm. gros de beton. învelişul va fi format din ţigle format mare de Jimbolia.
La 2 septembrie s-a ţinut licitaţie publică pentru darea în folosinţă a acestui local, concurenţii fiind „ingineri,
arhitecţi sau antreprenori care au executat asemenea lucrări în bune condiţii”.
S-a admis oferta domnului Dăscălescu cu suma de 1118,250 lei, adică 6,5% peste preţul din
deviz.
Această ofertă a fost aprobată şi de Consiliul de Miniştri. Un alt concurent se oferise a executa lucrarea cu
7,5% peste deviz.
Costul lucrării se va plăti din fondul de 1050,000 lei prevăzut de articolul nou provenit din despăgubirile
de război ce s-au acordat oraşului de Ministerul de Finanţe.
Noua clădire se va ridica pe un loc cuprins între primăria veche şi curtea liceului.
Intre punctele din contract încheiat la 20 sept. 1924 între domnul Hristache Daniilescu şi domnul inginer
Dăscălescu se prevedea:
– „Lucrarea se va executa de către antreprenor conform devizului.
– Materialele întrebuinţate va fi de cea mai bună calitate.
– Lucrarea se va executa sub controlul serviciului tehnic al primăriei.
– Diferendele de ordin tehnic privitoare la această lucrare se vor judeca de către Consiliul Tehnic Superior,
iar celelalte diferende cad în competenţa Tribunalului Ilfov”.
335
PRIMĂRIA ORAŞULUI OLTENIŢA
Deasupra celor trei uşi de la intrarea principală scria cu litere mari în semicerc pe timpuri :
PRIMĂRIA ORAŞULUI OLTENIŢA
Când primăria şi-a mutat sediul în imobilul Sfatului Popular raional Olteniţa, aici a luat fiinţă întreprinderea
de gospodărire orăşenească- IGO – devenită după revoluţie Regia Autonomă de Gospodărire Comunală
Locală
Intrucât lucrarea a fost terminată pe ziua de 16 august s-a făcut recepţia pentru care au fost delegaţi; inginer
C. Sălăgeanu, Aristide Penu (vice preşedintele Comisiei Interimare) şi Ioan Bălan
(membru al Comisiei Interimare). Pe ultimii doi i-am cunoscut.
S-a încheiat un proces verbal pentru următoarea SITUAŢIE DEFINITIVA, reprezentând lucrările executate
la localul primăriei de domnul inginer Gh. Dăscălescu
TOTAL……………………………………..1.174.442,65 LEI
Se adaugă conform contractului
6,50% adică……………………………….76.338,72 lei
TOTAL 1. 250.781,31 lei
De asemeni s-au recepţionat lucrările suplimentare în valoare de 193.280 lei. Devizul pentru cumpărarea
mobilierului a fost întocmit de Serviciul Tehnic al oraşului pe suma de 100.000 lei.
APROAPE UN MILION ŞI JUMĂTATE A COSTAT NOUA CLĂDIRE A PRIMĂRIEI
ORAŞULUI OLTENIŢA
A costat mult, dar dacă ar fi durat mult s-ar fi compesat. Cât va dura noua clădire şi cine va da asigurarea duratei
sale nu şi-a pus nimeni întrebarea, iar aceste lucruri nu se aduc în discuţie întâmplător.
N-au trecut nici 6 ani, când în luna februarie 1931 „Consiliul avertizează că localul actual al primăriei, să fie
cât mai urgent posibil evacuat, întrucât prezintă pericolul de a se prăbuşi”.
Birourile şi documentele oraşului nu le rămânea decât două variante; fie să se întoarcă în vechiul local construit
în 1864, fie să caute altul. S-a ales a doua variantă. S-a închiriat de către FOSTUL PRIMAR I. DECULESCU
prin Tribunalul Ilfov, Sindicul Falimentelor, localul băncii falite „OLTENIŢA“ pe termen de doi ani, începând de
la 15 martie 1931, cu o chirie anuală de 120.000 lei.
În această situaţie iată că PRIMĂRIA AVEA TREI IMOBILE îN ANUL 1931;
– unul vechi în care funcţiona de fapt poliţia oraşului. Pentru lămurirea cititorului arăt că poliţia oraşului în
1931 a funcţionat în clădirea în care s-a aflat vizavi de actuala poliţie, pe locul dintre spatele procuraturii în anul
336
2002 şi ultimul bloc din spre sud de pe strada mare (Argeşului).
– altul nou dar încuiat – adică cel cu probleme pentru evacuare,
– şi al treilea, cel închiriat, în care primăria a fost forţată de împrejurare să se mute.
Referitor la starea noului imobil care, aşa cum am arătat mai sus, deşi a costat aproape un milion
şi jumătate, iar la mai puţin de şase ani a devenit insalubru, apărând chiar pericolul de a se prăbuşi, construit în
aceaşi curte cu vechiul imobil, pentru situaţia nedorită care a apărut, s-a invocat motivul că s-a clădit pe locul unde,
cu mulţi ani în urmă a fost un prival de a cărei existenţă nu au avut cunoştinţă organele tehnice.
Tot tehnicienii au fost cei care bănuiau că la această situaţie necorespunzătoare este posibil să fi contribuit şi
vărul mult mai slab decât cel care se întrebuinţase cu 66 de ani în urmă la mortarul vechiului imobil.
Precizez că 66 de ani se socotea ca vechime faţă de anul 1931.
DE AICI REZULTĂ CĂ IMOBILUL VECHI AL PRIMĂRIEI FUSESE CONSTRUIT îN ANUL
1865.
Peste mai puţin de un an însă, oraşul dispunând de fonduri, imobilul construit cu mai puţin de 6 ani în urmă
a fost dărâmat – pe atunci nu se folosea termenul demolat, care provine din limba franceză de la ,,demolir“, cu care
noi ne-am familiarizat în timpul regimului comunist, când dărâmarea caselor oamenilor devenise ceva frecvent,
obişnuit şi normal în viziunea exponanţilor autorităţilor puterii de până în 1989.
Astfel că, nu e un paradox, dar, în locul noului local demolat, s-a construit un imobil impunător şi rezistent,
care se menţine până în zilele noastre, chiar dacă nu mai este primărie.
Atenţie! Se vorbea că primarul din acea perioadă, preotul Gheorghe Sechelarie care a oficiat slujba religioasă
şi a binecuvântat primăria, îmbrăcat în preot, CU EŞARFA TRICOLORĂ TRANSVERSALĂ PE PIEPT DE PRIMAR,
LA URMĂ AR FI SPUS:
„Să dea Dumnezeu ca noua construcţie a primăriei, să dureze atâtea sute de ani câte milioane a costat construirea
ei“. Cum primaria a costat în jur de două milioane lei, înseamnă, potrivit spuselor preotului-primar Gheorghe
Sachelarie, că imobilul nou construit trebuie să dureze 200 de ani. Iată că din 1932 şi până acum au trecut peste 70
de ani. Pentru a se izbândi cele prorocite înseamnă că imobilul primăriei va trebui să mai reziste 130 de ani ceea ce
nu este imposibil.
Pentru lămurirea cititorului, arăt că primăria construită în anul 1932 – este imobilul în care, de la înfiinţare
şi-a avut sediul administrativ, Intreprinderea de Gospodărie Olteniţa (I. G. O.) devenită în prezent Regia Autonomă
de Gospodărie Comunală Locală Olteniţa (R.A.G.C.L.) – de lângă liceul Neagoe Basarab.
Fie bogat, fie sărac, bun sau rău, mai mult sau mai puţin inteligent, tânăr sau bătrân, hoţ sau cinstit, avar sau
filantrop, cu mai mult sau mai puţin caracter, şi o seamă de alte valori umane, omul şi viaţa nu se concepe fără bani
şi prin urmare nu se poate dispensa de ei.
Banii îţi dau putere – în multe cazuri – vremelnică, aparentă şi chiar iluzorie, îţi schimbă modul de viaţă,
creiază la unii vicii sau deprinderi, de multe ori determinându-i să fie depedenţi de ele, iar pe alţii chiar îi desumanizează.
Reuşeşte chiar să le schimbe caracterul, făcându-i să se considere că totul li se cuvine, că anormalitatea
este ceva firesc iar majoritatea devin prizonierii banului din care îşi fac un crez al vieţii, producându-le în permanenţă
griji şi stări de nelinişte, sub sceptrul imprevizibilului şi teama de nesiguranţă în perspectiva viitorului.
Conjunctura vremurilor în care trăim, ne dă senzaţia – care de la o zi la alta devine certitudine – în sensul că
tradiţionala noastră monedă naţională care este leul şi pe care l-am pomenit de la înaintaşii noştrii – din ce în ce îşi
pierde valoarea, tinzând să fie substituită în timp, poate până la dispariţie, încât, nu este exclus ca el să rămână
doar o amintire care să devină un obiect rar, de muzeu.
Subordonat acestui scop – generaţiilor – de azi şi celor viitoare – le prezint trecutul leului nostru românesc,
care probabil cu timpul, va deveni o istorie ca multe altele.
* * *
După cum – probabil se cunoaşte – cea mai simplă formă de început a comerţului în epoca comunei primitive,
care se practica prin schimburile de mărfuri în natură se numea troc. Această modalitate a încetat să se mai practice
pe măsură ce au ieşit şi au fost puse în circulaţie, monedele.
Prima monedă atestată care a circulat pe teritoriul României, s-a numit „drahma de argint“. Moneda cântărea
opt grame şi era emisă de cetatea Histria în anul 480 înainte de Cristos. Drahmei de argint, i-a urmat apoi diferite
feluri de monede care s-au perindat pe pământul ţărilor noastre. Se apreciază că oamenii acestor locuri erau descurcăreţi
din moment ce de-a lungul secolelor pe aici au circulat monede străine; taleri turceşti, zloţi, techini vienezi,
galbeni ungureşti, galbeni austrieci şi carboave ruseşti (veche monedă rusească de argint – sau bancnotă de hârtie,
egală în valoare cu o rublă, odinioară cu circulaţie şi în ţările româneşti).
In secolul XVII în statele româneşti se foloseau ca monedă talerii olandezi care aveau imprimată pe ei imaginea
unui leu. Nu se ştie cum, dar atât de mult le-a plăcut românilor acest leu, încât multă vreme după ieşirea din
circulaţie a acestor monede, banilor li s-au spus „lei“. Prin urmare aceasta este geneza, etimologia numelui monedei
noastre naţionale.
Leul şi-a pierdut oficial acest titlu la 22 aprilie 1867 când a fost emis leul – monedă bimetalică, cu etalonul
de 5 grame de argint sau 0,322 grame aur şi cu 100 de diviziuni numite bani.
Dar de unde şi până unde „bani”? De la o altă monedă care a circulat la un moment dat în spaţiul românesc,
„dinarii banali“, emişi de banul Sloveniei şi regii Ungariei. De la numele acestor banali s-a format în limba română
cuvântul „ban“, folosit generic pentru orice fel de monedă şi, mai târziu, pentru subdiviziunea monedei naţionale.
Dar până să apară leul, ocârmuitorii românilor au întâmpinat mai multe inconveniente. Alexandru Ioan Cuza
325
de exemplu, dorea ca noul stat România, să emită monedă, ca simbol al indepedenţei recent cucerite atunci. Moneda
proiectată de Cuza ar fi trebuit să valoreze cât cinci franci francezi din vremea sa şi să se numească „românul“ sau
„românatul“, cum a propus Ion Heliade Rădulescu, dar această dorinţă a domnitorului nu a fost împlinită din cauza
opunerii Imperiului Otoman.
Primele monede emise în 1867 au fost bătute în Anglia, întrucât României îi lipseau mijloacele. Ele erau
monedele divizionare din bronz de 1, 2, 5 şi 10 bani.
In 1868 a apărut şi prima monedă românească de aur în valoare de 20 de lei, într-un tiraj de numai 200 de exemplare,
ceea ce o face cu atât mai preţioasă pentru colecţionari. Pe marginea acesteia scria;
„Nihil sine Deo“ (Nimic fără Dumnezeu).
Abia în martie 1870 s-a înfiinţat Monetăria Statului iar monedele au fost bătute de atunci în România.
Cele mai populare erau pe atunci „băncuţele“ adică monedele de 50 de bani şi abia apoi cele de unu şi doi
lei. Totuşi, leul nu era suficient de apreciat ca să fie folosit pentru plata taxelor, mai ales a celor de la graniţă unde
se plătea direct în aur.
Primii bani de hârtie au apărut în preajma Războiului de Indepedenţă, ca efect al acestuia, fiind nevoie de
susţinerea financiară a cheltuielilor de război. De fapt, era vorba nu despre bani propriu-zişi, ci despre „bilete ipotecare“,
scoase de Ministerul de Finanţe românesc din 1877.
Din 1880 a funcţionat noul sistem monetar, au apărut primele bancnote, iar banii străini au continuat să circule
pe piaţa românească, sub denumirea de valută. In perioada interbelică România era conectată la sistemele moderne
europene, exista acoperire economică a monedei naţionale, încât până le cel de al Doilea Război Mondial, leul a
fost una dintre cele mai puternice monede ale continentului.
Timp mai bine de patru decenii de la apariţia sa şi până în 1914, moneda naţională nu a suferit de acea boală
numită „inflaţie”.
Cu privire la monedele care au circulat pe la noi.
„Cocoşelul de aur“ a fost numit astfel după francul francez, având imprimat pe faţă cocoşul galic, cu un mers
ţanţoş şi cu pieptul scos înainte, având înscrisă cifra 20.
In secolul XVII nu existau birouri de schimb monetar. Această operaţiune era îndeplinită de „preţuitorii de
bani“ numiţi zarafi. Era mare nevoie de zarafi pe vremea aceea, fiindcă haosul monetar era imens; cronicile şi istoricii
spun că pe piaţa românească circulau în acelaşi timp peste 80 de monede străine, cu variate valori şi cursuri,
iar calcularea şi schimbarea lor era foarte dificilă.
Separat de credinţă, unul dintre motivele pentru care domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost mazilit şi
ucis de turci prin decapitare a fost şi acela că a îndrăznit să bată monedă.
Poarta otomană nu permitea statelor vasale să pună în circulaţie monede proprii, acesta fiind considerat un
gest de supremă nesupunere, iar Brâncoveanu a încălcat această regulă, emiţând o monedă care avea capul său pe
ea. Această sfidare – dacă pot s-o numesc aşa, l-a costat nu numai capul său dar şi a celor patru fii ai săi.
O altă monedă care a circulat în Ţările Romane a fost şi „talerul olandez“. Acesta a circulat în secolele XVI
– XVII. Avea pe o faţă imaginea unui leu ridicat în picioare, de unde şi denumirea de „loventhaler“, adică telerulleu.
El circula în paralel cu moneda otomană şi anume „asprul turcesc“, fiind mai popular decât acesta – care de
fapt era un semn al asuprimii – şi era numit de către toată lumea „leu”.
Puterea de cumpărare a leului interbelic.
Leul din vitrina anului 1928 arăta cam aşa; o pereche de mănuşi „peau de Suede“ (gris perle) 800 lei. O cămaşă
de „soie lavable“ 2.200 lei. Metrul de crepe de Chine (crep de şin) 2.100 lei, iar cel de „voile Georgette“
2.800 lei, care se vindea şi cu reducere la unele magazine pe Lipscani, lângă biserica Zlătari. Ciorapii „bourre de
soie (bărbăteşti) 725 de lei şi 90 de lei perechea – după calitate – iar o pălărie „Borsalino“ autentică, aşa cum avea
la magazinul lui Bălan pe strada mare în Olteniţa, acea firmă mare deasupra trotoarului, şi care îl avea băiat de
prăvălie pe Marin Barzale venit de la Turtucaia după cedarea Cadrilaterului în 1940, se vindea cu 2080 lei. Pantofii
„Richeulieu“ (Hermesul de odinioară) 2.400 lei perechea, cu şiret cu tot.
In acelaş an 1928, o carte de critică se vindea cu maximum 100 lei (Scriitori români şi străini de Ibrăileanu),
un român atunci la modă „La Medeleni/ volumul III se vindea cu 130 lei, iar un volum de poezii cu 60 lei.
Dintr-o notiţă publicată în „Revista revistelor străine“ din VIAŢA ROMANEASCĂ, aflăm şi echivalenţa
leu-dolar la jumătatea perioadei interbelice, în anul 1929, an în care poezia se vindea de zece ori mai ieftină decât
perechea de ciorapi.
Dintr-un calcul simplu, rezultă că în decembrie 1929, un dolar echivala cu 170 de lei, iar în 1938 venitul
naţional era de 94 de dolar pe buzunar, ceea ce este uimitor de bine în raport cu alţii. De exemplu 246 în Franţa, 76
în Grecia, 81 în Bulgaria, 108 în Ungaria.
326
Salariile în anul 1900
In anul 1900, un ministru avea un salariu lunar de 2500 lei; un colonel 800 lei; un căpitan 330 lei; un învăţător
la sat 90 lei; iar la oraş 225 lei; un profesor de liceu cu gradaţie, după materia predată, între 950 şi 420 lei;
Cel mai prost se plătea munca ţărănească cu 0,80 la 1,20 lei pe zi sau 20-30 lei pe lună. Iată că ţăranii, de
când se ştiu au fost bătuţi de soartă iar munca lor niciodată nu le-a fost retribuită pe măsura condiţiilor, efortului şi
duratei.
Cuanumul amenzilor interbelice
In funcţie de motivul şi coantumul amenzilor interbelice, se poate deduce şi gradul de civilizaţie al locuitorilor
stabilit sau doar în trecere prin Bucureşti. In parcuri şi grădini, din cunoscutul Cişmigiu şi până la Grădina Botanică,
la intrare, se afla o tablă cu „Regulamentul casei grădinilor“. Regula implicită iar neregula era explicată direct în
amenzi, limbajul cel mai uşor de înţeles de toată lumea din toate timpurile.
Cei mai în vârstă – prin aceasta înţelegând persoanele de la 70 de ani în sus – cunosc cum arăta Parcul
Cişmigiu în urmă cu peste şase decenii şi cum arată astăzi. Comentariile sunt de prisos, însă starea de degradare
în care se află după anul 2000, reflectă nu numai lipsa de civilizaţie din partea oamenilor dar şi delăsarea totală din
partea autorităţilor.
Bibliografie:
#) Muzeul Băncii Naţionale a României. Ioana Parvulescu; „întoarcerea în Bucureştiul interbelic“.
Editura Humanitas.
Notă: Moneda „Cocoşul de aur“ denumit generic de români „cocoşei“ a fost unul din motivele pentru care,
mulţi au fost băgaţi în puşcărie de către exponenţii regimului comunist, pentru că i-au deţinut şi nu i-au declarat.
Dar şi aceasta a fost un abuz pentru că nicăieri – până la venirea regimului comunist la putere – nici-o lege nu
prevedea că eşti obligat să-ţi declari bijuteriile. Ele făceau obiectu unor anchete doar atunci când existau suspiciuni
cum că ar proveni din furt.
Dar pe timpul regimului comunist, acolo unde asemenea monede au fost găsite, au fost confiscate la vremea
respectivă mai întâi de organele de miliţie, apoi de cele ale securităţii, fără a le da la mâna proprietarilor, vreo
dovadă că le-au confiscat.