PEISAJ DE ANSAMBLU-SANTIERUL NAVAL OLTENITA-partea a doua !

Capitol din Monografia Municipiului Oltenita de Paul Amu !S2970013Fotografie care surprinde şi imortalizează pentru totdeauna – fără posibilitate de reeditare – o părticică din
imaginea generală de ansamblu a trepidantei şi tumultoasei activităţi de construcţii de nave de mare tonaj în
Şantierul Naval Olteniţa – această citadelă industrială din perioada sa de faimă, avânt, tehnicitate, matu rizare,
gigantism şi glorie tehnologică la care ajunsese după decenii de experienţă şi practică, profesionalismul şi
emanciparea gradului de mecanizare, precizie şi competenţă a celor care lucrau aici. Într-o fotografie de doar
17/11 cm se pot observa o sumedenie de lucruri, o atmosferă magnifică şi un puls de grandoare industrială
navală, într-un proces concurențial în care materialele dintre cele mai grele, rezistente, voluminoase şi solide,
puse în operă de pricepe rea omului, se transformă în nave performante de mare forţă, greutate şi viteză.
În prim plan se află o motonavă de 5.000 TDW construită pentru fosta Uniune Sovietică care, de dimensiuni
impresionante, atât ca lungime, cât şi înălţime – echivalentă unui bloc cu cinci etaje – se află paralelă cu
cala, aşteptând ca în scurt timp să-şi pri mească botezul, adică să fie lansată la apă, făcând cunoştinţă cu Dunărea.
Muncitorii, pe lângă acest gigant, apar ca nişte fiinţe minuscule, aproape invizibile.
În partea stângă a acesteia prinde contur o altă motonavă aflată în construcţie, înconjurată de schele metalice
care deja ating trei-patru nivele. În jurul acestei prefigurate motonave, se află – rulând pe şine de cale
ferată macarale de 15 tone cu care ridică segmente de tablă, practic, blocuri de fier, care urmează să fie asamblate
şi să-i dea conturul viitoarei motonave.
Câţiva oameni par fiinţe minuscule, abia observabile pe lângă aceste macarale gigant care totuşi sunt conduse
şi manevrate de mintea şi îndemânarea omului.
În dreapta, întinderea de apă a Dunării cu cursul ei mile nar, cu 6-7 kilometri pe oră, cu opt-nouă mii de
metri cubi de apă pe secundă şi mai mult în caz de viitură, se grăbeşte spre Marea Nea gră pe care totuşi nu
reuşeşte să o umple niciodată.
În plan îndepărtat, deabia vizibil datorită distanţei, este insula Kusui şi pădurile de pe dealurile din partea
de est a oraşu lui Turtucaia.
Aşa a fost cândva şantierul. În locul acestui peisaj magnific, acum nu se mai află nimic. În urma privatizării,
totul a fost tăiat şi vândut de noul patron la fier vechi. Locul acelor bijuterii industriale a fost luat de
buruieni care îi vin omului până la brâu şi de puieţii de plop. Nimic din măreţia acestor locuri de altă dată nu
mai există.
Autorii acestui dezastru nu au contribuit cu nimic la înfiinţarea, evoluţia şi existenţa Şantierului Naval

Olteniţa.
Locuitorii oraşului nostru, dacă ar cunoaşte pe autorii dezastrului şantierului, cred că i-ar linşa, întrucât
i-a lăsat fără a-si gurarea existenţei zilei de mâine.
În decursul existenţei a peste o jumătate de secol a Şantierului Naval Olteniţa, cea mai mare întreprindere
industrială care avea peste 5.000 de salariaţi, s-au perindat un număr de salariaţi echivalent cu de 3-4 ori populaţia
întregului oraş Olteniţa.
Aici se încadrau oamenii de tineri, se căsătoreau, îşi făceau, familii, din căsnicia lor rezultau copii, mergeau
la şcoli, la facul tăţi, deveneau la rândul lor şi ei salariaţi sau maiştri, ingineri astfel încât şantierul în sine a fost
şi o şcoală care îşi pregă tea şi forma forţa de muncă, calificată, pe specificul activităţii din şantier. Aşa se
explică faptul că de la o navă pe an – şi de mai mic tonaj – cu timpul şantierul ajunsese să construiască concomitent
6-7 motonave şi acestea destinate exportului, ceea ce în mod obligatoriu însemna o modernizare şi o
complexitate a profesionalismului, având în vedere exigenţa mereu sporită a clienţilor.
De la Drobeta-Turnu Severin şi până la Mangalia, cu toate dificultăţile inerente, şantierele navale de pe
malul stâng al Dunării sunt în stare de funcţiune, totuşi cel de la Olteniţa face excepţie în sensul că, de ani buni
a devenit o amintire şi nu mai funcţionează, aceasta în condiţiile în care Ion Iliescu s-a născut în Olteniţa la 5
martie 1930, în perioada 1990-1992, 1992-1996 şi apoi 2000-2004 a fost preşedintele României, deci a deţinut
cea mai mare funcţie în stat, iar în restul timpului până în prezent a fost preşedinte în funcţiune sau onorific al
P.S.D., cel mai mare partid şi în multe rânduri de guvernământ, totuşi şantierul la Olteniţa nu a beneficiat de
sprijinul său. Redau mai jos un pasaj din cartea lui Ion Buciu intitulată “Aici e viaţa mea“, Editura Tridona
Olteniţa 2011:
“S-a văzut că nimeni nu avea interes să salveze şantierul, mai ales că în Parlament existau doi reprezentanţi
din judeţul Călă raşi şi anume: Doru Ioan Tărăcilă şi Munteanu Ion (care a fost aju tat de şantier ca să se califice
şi sprijinit de majoritatea oameni lor din şantier să ajungă în Parlament) care puteau să facă ceva ca să salveze
şantierul, dar nu au făcut. După 10 ani de la privatizare şi anume a mitingului organizat de salariaţi în faţa
Primăriei Olteniţa, miting la care am participatşi eu şi Pavel Petre şi Gagelea Marin, s-a declarat FALIMENTUL
ȘANTIERULUI în 2007.
Între timp, noii proprietari ai întreprinderii au început să demonteze şi să vândă utilajele, toate standurile
ca fier vechi, au demolat clădiri, practic au vândut munca noastră de o jumătate de secol, fără nici o urmă de
regret. Pe vremea lui ”TAICA” era ca în Rai: aveam parcuri, grădină zoologică (căprioare, păuni, iepuri), fanfară,
gospodărie anexă cu teren agricol, muncitorii aveau asigurată ziua de mâine.” – da, prietene Ion Buciu,
cetățean autohton al acestui oraș, ai perfectă dreptate și tot ceea ce spui aici este scris cu sufletul și inima pline
de mâhnire, pentru că, așa după cum ți-ai intitulat cartea, ”Aici e viața mea”, și nu numai a ta, ci a multor mii
de oltenițeni, mulți din ei trecuți de mult în ”lumea drepților” !Acest dezastru generalizat, concertat, davastator, de conivenţă, este consecinţa încălcării brutale a legislaţiei,
a celor mai elementare norme de logică şi bun simţ, a lăcomiei disperate a câtorva indivizi puşi pe
căpătuială masivă şi galopantă – în dispreţul celor mulți, care pentru bani s-au dezumanizat în mod iresponsabil.
Aici este locul unde, cu priceperea şi efortul oamenilor, erau puse în operă materiale foarte grele, voluminoase
şi rezistente și din peste 15.000 de piese, obiecte, articole,aparate etc., rezulta un gigant mijloc de
transport pe apă, o motonavă de 5.000 TDW ca cea din imaginea de mai sus.
De aceea cred că este imposibil ca cineva dm categoria celor efectiv vinovaţi să nu dea socoteală pentru
tragedia de la Şantierul Naval Olteniţa, pentru dezastrul pe care cu bună ştiinţă l-au comis.
De la Turnu Severin la Mangalia, pe malul stâng al Dunării, sunt opt șantiere navale și cu toate greutățile
inerente continuă să funcționeze, cu excepția Șantierului Naval Oltenița, care a fost complet distrus, tăiat și
vândut de escroci ca fier vechi, aceasta cu concursul fostei conduceri.
Această situație este extrem de gravă și nejustificată cu nimic, mai cu seamă, în condițiile în care Ion
Iliescu, născut la Oltenița la 3 martie 1930, a fost primul șef de stat după revoluția din decembrie 1989, și
președintele României în perioadele: 1990-1992, 1992-1996, 2000-2004; senator în Parlamentul României și
Președintele Partidului Social Democrat de la înființare și până în prezent, cel mai mare din România, partid
de stânga, pe care l-a înființat, în care s-au regăsit foștii membrii ai P.C.R.

Cu ani în urmă, la şantier, lansarea la apă se făcea, aproape empiric, cam ca pe vremea vikingilor.
Dar, deşi tehnica de lansare a evoluat, totuşi, nu s-a ajuns la o metodă mai modernă, aşa cum se procedează
la alte şantiere na vale care utilizează sistemul “SINCROLIFT”, adică o instalaţie de lansare (şi ridicare)
electrică a navelor.
Discutând cu câţiva meşteri pensionari din şantier cu privire la această chestiune, mi s-a spus că nu a vrut
directorul Cristea V. Ion să se apeleze la acest sistem.
Când – cu ani în urmă – şantierul a construit pentru prima dată o motonavă de 5.000 TDW, aceasta a constituit
un eveniment despre care se vorbea în oraş, aşa că multă lume s-a dus la port să vadă cum se lansează
la apă un vapor aşa de mare.
În momentul lansării la apă, în prealabil, de faţa motonavei se spărgea o sticlă de şampanie, şi concomitent
sunau sirenele în chip de salut de către toate ambarcaţiunile aflate în port.
Venea televiziunea, veneau la Olteniţa înalţi demnitari din cadrul ministerului Industriei Constructoare de
Maşini şi au fost şi liderii Partidului Comunist Român.
După lansarea la apă, continua executarea tuturor lucră rilor, instalaţiilor şi dotărilor, până când se ajungea
la faza de a se efectua probele tehnologice pe Dunăre în prezenţa clienţilor stră ini. La vremea respectivă şantierul
naval avea fanfară dirijată de Gavozdei şi tot cu această ocazie aveau loc manifestări culturale, veneau echipe
de teatru de la Bucureşti şi o seamă întreagă de alte modalităţi prin care evenimentul respectiv era marcat.
Toate aceste evenimente, date, fapte și întâmplări, care, pline de satisfacții și bucurii, încununau eforturile
și munca a mii de oameni, au rămas de acum frumoase și plăcute amintiri, un balsam sufletesc care le însoțește
viața până la sosirea obștescului sfârșit. Vor pleca în mormânt cu un imens regret pe care nu-l va putea șterge
nici eternitatea. Dacă nici eu nu aș fi scris aceste rânduri, probabil că și amintirea ar fi fost acoperită de uitare.
Păcat ! VA URMA !

Error