PREOCUPĂRI ARTISTICE-in OLTENITA INTERBELICA !George Enescu a concertat in Oltenita !

SPECTACOLE
O sală propriu-zisă de teatru Olteniţa posedă de abia în anul 1930, adică odată cu clădirea Teatrului comunal.
Trupele de operete sau chiar de teatru care veneau mai înainte de la Bucureşti, îşi amenajau o scenă întruna
din sălile mai spaţioase din oraş.
Una din astfel de săli era şi aceea a Cazinoului Comunal, unde aveau loc, mai cu seamă iarna şi serbările
şcolilor.
Vara erau preferate grădinile lui I. Vornicu, M. Chiseaua şi Paza Dunării.
Spectacolele şi reprezentaţiile teatrale aveau loc destul de rar pentru că lumea, puţin înţelegătoare – din
lipsă de cultură – nu prea da concursul trupelor, iar cei care se pretindeau „culţi“ sau poate chiar erau în realitate,
frecventau teatrele din Bucureşti.
În schimb, cinematograful era cel mai preferat şi atrăgea multă lume şi iarna şi vara, chiar şi în perioada
în care filmele erau mute, adică fără sonor şi când pe ecran nu apărea nici un fel de scris.

GEORGE ENESCU A CONCERTAT
LA OLTENIŢA LA 10 NOIEMBRIE 1931
În anul 1931 maestrul George Enescu, pe atunci în plină glorie la vârsta de 50 de ani; a efectuat un turneu
ales de el, în unele localităţi din ţară, prezentând un progranm din variatul şi grandiosul său repertoriu.
Acest lucru rezultă de la pagina 215 din lucrarea „George Enescu“ publicată de Academia R.P.R., Institutul
de Istoria Artei, la Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., Bucureşti 1964.
Este vorba de o lucrare de referinţă care cuprinde o cronologie a vieţii şi activităţii lui George Enescu
realizată de Nicolae Missir şi Mircea Voicana.
Din sursa de mai sus afălm că în perioada octombrie-decembrie 1931, George Enescu a concertat la
Giurgiu, Turnu Măgurele, Craiova, Turnu Severin, Oraviţa (5 noiembrie), Arad (6 noiembrie), Olteniţa (10
noiembrie), Dorohoi (12 noiembrie), apoi Iaşi, Timişoara, Oradea, Târgu Mureş, Cluj şi Sighişoara.
Între timp, în aceeaşi perioadă a cântat la Ateneul Român din Bucureşti în zilele de 7, 11, 14 şi 21 noiembrie
1931.
Acest turneu a apărut reflectat şi în presa de atunci. Trebuie menţionat că lucrarea „George Enescu“ a fost
în prealabil cenzurată de regim, aşa că, multe lucruri, nu sunt redate aşa cum s-au întâmplat în realitate.
În după-amiaza zilei de 10 noiembrie 1931, maestrul George Enescu a onorat cu prezenţa sa, oraşul
nostru, unde, pe scena Teatrului comunal situat în partea de sud a parcului cu monumentul eroilor din primul
război mondial, a susţinut un select concert de cântece.
La Olteniţa, George Enescu a fost acompaniat la pian de Nicolae Caravia, cel cu care avea să cânte la
Ateneul Român din Bucureşti în zilele de 7, 11, 14 şi 21 noiembrie 1931.
La Olteniţa, evenimentul respectiv a fost anunţat din timp, aşa că sala a fost arhiplină cu mai bine de o
oră înainte de începerea concertului, mai cu seamă că George Enescu nu mai fusese, după câte se pare, la
Olteniţa, iar lumea era curioasă, în primul rând să-l cunoască.
Trăsurile, cu pasagerii, parcă grăbiţi, opreau pe rând la poarta dinspre centru a parcului, care pe atunci
era un fel de boltă înaltă dreptunghiulară formtă din ţevi de fier groase vopsite în verde, îmbrăcate într-un fel
de flori cu trandafiri urcători, care era înfloriţi până toamna târziu, aproape de căderea zăpezii.
Din trăsuri coborau doamne şi cocoane, îmbrăcate în ţinută de seară, ca într-o asemenea ocazie, etalânduşi
modele, comportamentul, gesturile şi mai ales jargonul. Spun doamne şi cocoane, nu întâmplător. Doamnele
erau femei intelectuale cu soţi pe măsură, iar cocoanele în general erau neveste de oameni avuţi cu o cultură
mai îndoielnică – să nu spun – săracă – soţii de negustori, comercianţi, atunci în devenire, de a pătrunde în societatea
de mijloc a vremii.
Pe scaunele din primul rând, deci din faţă, au luat loc, familiile notabilităţii oraşului, printre care,
chiar la mijloc, era Ion Deculescu cu soţia, care a fost primar între 1918 şi 1931.
Datorită regretaţilor fraţi, oameni de o vastă cultură, profesorul doctorand Marin Cernea şi doctorul Ilie
Cernea, care au fost prieteni cu marile familii ale Deculeştilor, oameni de seamă ai oraşului nostru, sunt în
posesia fotografiei primarului Ion Desculescu, un om tânăr, frumos, prezentabil şi inteligent, cu privire de
vultur şi statură de star de cinematograf.
Bănuiesc că prea puţină lume a înţeles mesajul concertului lui George Enescu – şi era firesc să fie aşa întrucât
pentru a înţelege trebuie să posezi un bagaj – cel puţin modest – de cunoştinţe în domeniul respectiv, totuşi,
George Enescu a fost foarte mulţumit, pe de o parte că lumea, sculată, în chip de respect, în picioare a
aplaudat frenetic şi prelung, iar pe de altă parte, pe tot parcursul concertului în sală a fost o linişte desăvârşită.
După terminarea concertului, care a durat mai bine de două ore – însăşi primarul în persoană, a oferit – nu
un buchet ci – un braţ de crizanteme de diferite nuanţe – de altfel singurele flori naturale care mai existau la 10
noiembrie, gest care l-a impresionat pe George Enescu, reinterpretând o parte din „Rapsodia Română“.
Nu ştiu cum s-a întâmplat – şi nu cred să fi fost vreun semn convenţional stabilit în prealabil – însă publicul
s-a ridicat în picioare şi nu a părăsit sale până când nu a trecut mai înainte George Enescu şi Nicolae Caravia,
cel care l-a acompaniat la pian, urmaţi de primarul Ion Deculescu, pe fondul unor puternice aplauze spontane.
Deşi era foarte puţin de mers pe jos, totuşi, la ieşire aşteptau două trăsuri. În prima a urcat George
Enescu, Nicolae Caravia, primarul Ion Deculescu cu soţia, iar în a doua patru însoţitori din suita lui
George Enescu. Au poposit la restaurantul lui Mihai Popa renumit în preparate din peşte. Restaurantul se
afla pe locul unde în zilele noastre se află instituţia Trezoreriei, în partea de nord a hotelului lui Vornicu.
53
La numai câteva minute de la aşezarea la masă, a apărut renumitul lăutar Olteniţean Cărăruie cu fiica
sa Jeana, care au interpretat două romanţe care au fost apreciate de George Enescu. După mai bine de o
oră şi jumătate, aceleaşi trăsuri cu aceiaşi pasageri, au condus musafirii la gară.
Aici George Enescu a rămas profund satisfăcut şi impresionat de surpriza care i s-a făcut, când a văzut
că în momentul în care a intrat pe peronul gării, aici se afla fanfara oraşului care de obicei cânta în parc în
zilele de sărbătoare şi care l-a primit intonând un marş. Gestul l-a mişcat profund şi l-a determinat să rămână
pironit locului. Dirijorul, înţelegând corect gestul, a mai intonat un cântec. La terminare George Enescu s-a
dus şi a dat mâna cu dirijorul, felicitându-l şi ridicând mâinile în sus în semn de mulţumire, s-a îndreptat cu
faţa spre fanfară, plecându-se în chip de mulţumire. Apoi s-a îmbrăţişat cordial cu primarul, a urcat în automotor
şi a plecat.
Mult timp după aceea, olteniţenii au comentat evenimentul iar în ziarele „Curentul“ şi „Universul“ a apărut
la două zile, ştirea că George Enescu a concertat la Olteniţa.De folclor, de creaţii poetice populare, de artă populară, nu se putea vorbi, pentru că într-un oraş relativ
nou cum era Olteniţa, viaţa intimă sufletească nu era atât de proprie. Ea era mai mult o reflectare a vieţii satelor
din împrejurimi care au concurat la ridicarea şi dezvoltarea acestui oraş, pe care multă vreme, sub diverse
forme a continuat să-l alimenteze în domeniul ce face obiectul acestui capitol.Cântecele de lume călătoreau
prin viu grai sau le transmiteau ţiganii lăutari pe coardele viorii, fără a fi notişti.
În anii din urmă, Olteniţa a devenit fiica adoptivă a capitalei ţării de la care primeşte influenţă şi toată
hrana sufletească şi spirituală de care avea nevoie; cărţi cu cântece de sărbători, cântece de lume sau cuplete,
modele pentru cusături, broderii, dantelării etc.
Nu mai vorbim de curentele literare.
Cu destul de mulţi ani în urmă, cântecele veneau prin intermediul plăcilor de patefon şi mai târziu de gramofon,
iar tot mai târziu, prin radio; jocurile considerate moderne pentru vremurile de demult, soseau prin
imitaţie, modele, prin jurnale de modă, aceasta pentru lumea, – cât de cât – citită. oricum, tot ce venea de la capitală
se considera modern.
HORA
Poate că pentru cei sub 70 de ani, pare ceva curios, însă pe locurile lui Chioseaua – poate îşi mai aduce
aminte nepotul său Costel Chioseaua, în zilele noaste şi el bătrân de 80 de ani – spre gară, duminica, se făcea
după amiază horă, cu regularitate, ca la ţară.
Din această privinţă Olteniţa rurală se situa înaintea oraşului nostru.
Băieţii ca şi fetele, îmbrăcaţi frumos, erau îndemnaţi la joc de lăutari, taraful nefiind prea numeros:
doi viorişti, doi ţambalagii şi un contrabas. Acordeonul – sau armonica – nu prea erau la modă pentru că nu se
înfiinţase încă.
Hora se termina în momentul în care începea să se întunece. Regula nescrisă dar respectată cu sfinţenie,
era ca atunci când se aprind lămpile (era vorba de lămpile cu petrol, pentu că foarte puţină lume avea electricitate,
care a apărut mai târziu) fetele să fie acasă.
Aşa a fost odată, demult, la puţin timp după primul război mondial şi sunt convins că aşa nu va mai fi niciodată.
Păcat!
* * *
În Olteniţa, un fel de mahala mai îndepărtată, dar totuşi cea mai apropiată a Bucureştiului, pulsa aproximativ
aceeaşi viaţă ca în metropolă, dar la o scară mai mică. Numai că nu se prindea totdeauna influenţa capitalei,
astfel că ridicolul era iminent, – pot spune – oricând.
Mai târziu, desfătarea auzului, olteniţenii o aveau prin sunetele armoniei – nu-i spunea lumea
acordeon, care de fapt era tot un instrument muzical dar mai evoluat – apoi un rol destul de mare în viaţa orăşenilor
l-au jucat lăutarii, nelipsiţi de la petreceri, chefuri şi orice alte ocazii.
In zilele de Paşte, de Crăciun, Bobotează, Anul Nou etc., anumiţi lăutari se duceau acasă la familiile cunoscute
şi le cânta la fereastră anumite cântece. Ajunsese până acolo încât să le cunoască cântecele preferate.
Orice bucurie care apărea în oraş se transmitea tot prin intermediul lăutarilor. Ei constituiau farmecul nunţilor,
cununiilor, botezurilor, onomasticilor, aniversărilor etc. De altfel există şi un proverb care arată indispensabilitatea
lăutarilor şi anume:
„Nu se poate nuntă fără lăutari, după cum nu există moarte fără bănuială.“
De unde înaintea primului război mondial, în Olteniţa existau doar vreo opt gramofoane*) cu goarnă,
după război numărul acestora a crescut de 30 de ori.
La apariţia patefoanelor ca şi a gramofoanelor, lăutarii începeau să se simtă în pericol, crezând că „aceste
obiecte sonore, îi va concura“ şi poate până la urmă chiar îi va elimina.
Toată teama lor însă s-a dovedit a fi nejustificată pentru că indiferent de sisteme, aparate sau mijloace,
nu-i poate înlocui pe lăutari pentru că ei rămân pentru totdeauna cu farmecul şi cu specificul lor.VA URMA !


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136