OLTENITA DE ALTADATA-POSTA si istoria ei !

Oficiul poştal din strada Carol I nr. 104, aceasta era adresa poştei din Olteniţa a anului 1937, era una din
clădirile mai arătoase ale oraşului nostru, cu un rând de ferestre dreptunghiulare duble, ale pivniţelor înalte,
un parter…mezanin, având ferestre mari, arcuite, şi un acoperiș din ţigle mari roşii, în patru ape. Țiglele erau
de un format mare şi masiv, ca cele ale gărilor C.F.R. de pe ruta Olteniţa – Bucureşti.
De jur împrejur, şapte curţi nechibzuit folosite până la venirea noului diriginte Vasile C. Botez. Aici,
acesta cu soţia sa avea să-şi arate talentele de gospodari, demonstrând în mod concret că proverbul „omul
sfinţeşte locul“ nu sunt vorbe goale, în vânt.
Atunci jumătate din clădire era ocupată cu birouri, iar cealaltă jumătate era destinată locuinţei familiei
dirigintelui.
În foarte scurt timp au pornit decoraţiunile. Curţile din faţă au primit ronduri de flori, dintre cele mai
diferite: pansele, trandafiri, crizanteme, regina-nopţii, lalele – între brâuri de verdeaţă şi mici alei de pietriş de
culoare deschisă. Această varietate de flori nu era întâmplătoare întrucât înflorea eşalonat pe tot parcursul anului, din primăvară până toamna târziu, când ciclul floral era încheiat de crizanteme care aveau flori până la
căderea zăpezii.
Curţile laterale, paralele cu clădirea poştei, pe direcţia est-vest, au fost destinate, una culturii căpşunilor,
iar cealaltă unei splendide pajişti flancată de un umbrar natural cu viţă de vie şi de o masă lungă cu bănci de
lemn, sub un nuc cu o coroană bogată. În fund, spre strada Constantin Alimăneşteanu, mai erau trei curţi, divizate ca destinaţii de întrebuinţare. Una, cât un teren de handbal, cu un covor de iarbă grasă, era „ sala de
aşteptare“ a docarelor celor doisprezece factori poştali, cu domiciliile prin comunele plasei Olteniţa şi loc de
păscut pentru caii lor.
Urma o curte mică pentru păsările şi porcul dirigintelui apoi o alta mai mare în care dirigintele şi consoarta
lui, cultivau ca nişte vrednici grădinari, legume şi zarzavaturi, iar pe margine, la mică distanţă de garduri, pomi
fructiferi.
Toată această micromoşie era înconjurată de un gard din lemn solid, cu şipci frumos fasonate, vopsite
într-un galben ce se asorta cu varul bej al clădirii oficiului, care sta mândră între atâtea flori şi verdeaţă, fiind
o podoabă a oraşului.
Spre seară, după terminarea serviciului, dirigintele Botez, stropea cu furtunul aceste grădiniţe magnifice
şi nu ştiu cum făcea că găsea timp şi pentru grădinărit şi pentru citit romane, şi pentru ascultat radioul şi pentru
petreceri cu prietenii în multe zile de creştineşti sărbători ale românilor.
În acele vremuri, parcă se concurau tacit – nedeclarat – la capitolul horticultura, poşta cu depozitul de fermentare a tutunului dinspre gară, curtea casei de pe strada mare, cam pe locul actualei clădiri a poliţiei, a doctorului Constantin Deculescu, spaţiile conacului din deal ale lui Calomfirescu şi poate încă altele care acum
nu-mi mai vin în minte.
Dirigintele Botez, avea vocaţia ospitalităţii, stare care, în acele vremuri pe mulţi olteniţeni îi caracteriza.
La bătrâneţe, soţia fostului diriginte, văduvă cu o pensie de mizerie, spunea pe drept cuvânt, că dacă ar fi
dat mai puţine mese musafirilor şi-ar fi putut construi o casă frumoasă. Cu toate acestea, cea mai mare bucurie
era să i se facă vizite şi să ofere oaspetelui, pe o farfurioară, ceva din puţinul ei.
În oraşul nostru al acelor vremuri, era o viaţă care, fără a fi scutită de griji, de competiţie, avea un farmec
deosebit, greu de descris, la marginea orientului.Cititorul cred că reține că în primul volum un capitol se intitulează ”Între Orient și capitală” unde redau modul de viață al oamenilor din acele vremuri.
Mâncarea şi vinul nu erau scumpe – cel puţin aşa ni se părea nouă. Dunărea şi braţul ei Dunărica, ce se
pierdea sub bolţi de sălcii spre balta Greaca, fără exagerare, colcăia de peşte. Nu se punea atunci problema
permisului de pescuit.
De altfel, cu amintiri, cu impresii de neuitat, plecau din aceste zone mirifice ale noastre, Mihai Sadoveanu,
un împătimit al vânatului şi pescuitului, marele nostru istoric Constantin C. Giurescu, în cartea sa intitulată
479
„Amintiri“ Ediţia Sport Turism 1976 Bucureşti, pomeneşte cu plăcere despre aceste locuri.
Copil fiind, cu prieteni de cartier, însoţeam la pescuit, fiind şi vecini, un grup de pasionaţi pescari avândul „tartor“ ca să zic aşa, pe nea Mihalache Buzilă, Naie Creţu, Vasile Zingher, Mitoi Creţu şi mulţi alţii care
pescuiau direct în Dunăre. Am avut fericita ocazie să văd când a prins un somn pe care l-a dus acasă cu o
căruţă trasă de un măgar, era trecut bine de 100 de kilograme.
Țin minte că l-a chemat pe Stelian Mirescu şi l-a văzut, apoi acesta l-a trimis pe fiul său Mituş, l-a tăiat,
l-a parcelat, a făcut un cazan mare de ciorbă, din care au mâncat ei – aşa-zişii pescari, 7-8 la număr, Mihalache
Buzilă avea lucrători şi ucenici cu toţii vreo 12, plus noi copii din cartier. Sunt lucruri care nu se pot uita niciodată. Prindea de asemeni şi cegă. Prezint alăturat fotografii cu Tică Buzilă fiul cel mai mare al lui Mihalache
Buzilă cu o cegă lungă, aproape cât jumătate din înălţimea lui, la fel o altă fotografie cu Petrică Creţu, fiul cel
mai mare al lui Naie Creţu care era asociat la atelier şi la magazin cu Mihalache Buzilă.
Revenind la descrierile anterioare, este de menţionat că, pe atunci, pâinea, dulceţurile, şerbetul, vişinata,
lichiorurile, fel de fel de alte conserve, toate se făceau în casă, iar din acest punct de vedere soţia dirigintelui
Botez nu făcea excepţie.
Oamenii erau sociabili – prieteniile – chiar fără a fi rude – se legau pe viaţă, iar vizitele parcă aveau rolul
televizorului din zilele noastre, umplând după-amiezele libere şi numeroasele sărbători.
Emilia Sebastian – soţia dirigintelui Botez – avea cinci surori mai mici, de măritat, care îi vizitau pe rând,
câte o lună, două.
Într-una din grădinile descrise mai sus, s-au făcut şi două logodne, în curte, sub nuc, cu lăutari şi mulţi
invitaţi, inclusiv ofiţeri chipeşi din escadronul de cavalerie. Se dansa şi se cânta până la ziuă în grădinile care
miroseau a toamnă.
Deşi era un orăşel relativ mic, Olteniţa avea liceu, o sală de cinema şi teatru – veneau trupe de artişti din
Bucureşti – avea port la Dunăre cu frumoase serbări marinăreşti, în special de Sfânta Maria, serbări nocturne
pe punţile unor vase fluviale militare numite monitoare, o sală de dans, unde show-ul anului era balul mascat,
cafenele cu biliard, restaurante cu grădini în care se mânca bine la preţuri – câteodată – modice, se bea un vin
curat, fie că era la Mihai Popa, la Mituş Mirescu, la Mihalache Coman şi la alţii, se asculta o muzică lăutărească,
presărată cu romanţe care răscoleau sufletele clienţilor găsindu-şi refugiul în noi comenzi de băuturi şi
mâncăruri.
Chiar dacă redau situaţia cârciumilor, restaurantelor, grădinilor, bodegilor de altă dată, într-un capitol separat, totuşi, am scris aceste lucruri în această carte şi mă repet pentru că ţin minte şi îmi plăcea atmosfera de
nereeditat a Olteniţei mele dragi de demult, din alte vremuri, oraşul copilăriei şi vieţii mele până la final.
Pe celălalt mal al Dunării era Turtucaia, un orăşel cu farmec oriental, dispus pe terasele podişului dobrogean înalt din magnificul nostru Cadrilater. Turci cu fesuri roşii vindeau pe un gologan, din căruţe viu colorate,
acadele, susan, îngheţată şi bragă.
Pe la porţi, în cartierul lor, turcoaicele mlădioase făceau o paradă a modei la şalvari, păşind graţioase, desculţe, prin praful cald al străzilor în pantă, cu garduri scunde, unele din bolovani de râu. Chiar dacă oraşului
Turtucaia i-am consacrat o parte din lucrare, totuşi mai pomenesc şi aici câte ceva din coloritul şi atmosfera
peisajului citadin de altă dată.
Cafenelele răspândeau arome tari – dar plăcute – de narghilele şi cafea fiartă la nisip.
Şi la Turtucaia era un oficiu poştal, iar dirigintele era un bulgar, pe nume Milatinov, prieten bun de familie
cu dirigintele oficiului de la Olteniţa, Vasile Botez, care apar împreună într-o fotografie de familie.
Schimbul de vizite între cele două familii se făcea şi vara dar şi în toiul iernii când Dunărea îngheţa bine,
încât putea fi traversată, înveliţi în pleduri până la nas, în sănii trase de cai, sunându-şi clopoţeii „în goană de
alai”, ca în acea superbă poezie a lui Esenin:
Ah sănii, sănii şi voi cai,
Numai dracul v-a scornit, mişelul,
Peste stepă-n goană cu alai
Râde, pân-la lacrimi, clopoţelul.
Ce părere ai cititorule dragă Aşa că e frumosă…
În afara petrecerilor dintre familii exista şi o viaţă, – ca s-o numesc aşa – parcă exculsivă a bărbaţilor, care
începea paşnic cu o partidă două de biliard – de fapt „joc naţional peninsular“ în Balcani
continua cu mititeii şi vinul plătit de învins, la care se mai adăuga un peşte, şi iarăşi motiv de băut vin, cu
cântări în grup, pline de patosul nocturn-patriarhal şi se încheia cu o partidă de poker, la miza de deschidere,
480
permisă de punga fucţionarului public, fie cu o plimbare în trăsuri spre te miri ce ţinte date de inspiraţia de
moment şi de înfierbântarea dată de licoarea lui Bachus.
Se punea un pariu cine intră primul, la al treilea cântat al cocoşilor – ei de când se ştiu sunt naturali dintotdeauna şi nu ţin seama de decalarea fusului orar şi al orelor – în bazinul artezienei din faţa cinematografului
din grădina publică. şi în majoritatea cazurilor Vasile Botez, dirigintele de la poştă, era cel mai iute de picior.
Dar nu vreau să fiu înţeles greşit. Dirigintele era totuşi, mai mult un sentimental cu înclinaţii romantice,
nicidecum un zurbagiu. Iubea romanţele, le cânta cu patos, avea volum şi parcă aducea binişor cu stilul renumitului Zavaidoc. Cel mai mult îi plăceau romanţele „îți mai aduci aminte, doamnă?“ şi „Trece un car cu boi
pe drum”, care împleteau în melodia şi versurile lor o undă de melancolie, un crâmpei de basm al unei lumi
parcă apuse şi totuşi pure a satului unde îşi are obârşia seminţia românească.
Vasile Botez era unul din animatorii escapadelor nocturne, solistul tenor al cântecelor de inimă albastră –
era favorizat cum am mai amintit mai sus, şi de volumul său – comediantul plin de haz, jucătorul combinaţiilor
îndrăzneţe, imaginativul scenariilor improvizate, ale petrecerilor care ştergeau graniţele sociale, căci la ele
erau părtaşi moşierul Bebe Gaiac, cu monoclu şi limuzină decapotabilă roz, Lincoln Zephir şi roşcovanul şef
de gară Dumitru Rizescu şi mustăciosul comisar Prezbiterian, arbitrul eleganţei şi mulţi alţii, toţi puşi pe farse
amicale care – alături de alţii – făceau deliciul oraşului. Despre Prezbiterian şeful poliţiei şi despre scurta sa
căsătorie cu frumoasa şi mult mai tânăra decât el, Aurora Davidescu, voi vorbi la un capitol separat.
Dirigintelui poştei îi plăcea de asemenea fotbalul, era un suporter înfocat al echipei Venus şi au fost situaţii
când s-a implicat şi a adus echipe din Bucureşti la Olteniţa. Avea mare admiraţie faţă de jucătorii: Vasile Hociotă, Jean Ionescu, Gică Moise – care în anul 2008 continuă sa trăiască având 94 de ani – Petrică Ruse. Tatăl
lui Petrică Ruse, nea Niculae Ruse a fost şi el funcţionar la poştă şi chiar apare într-o fotografie.
Vasile Botez era şi corespondent local al ziarului „Curentul“ scos în acele vremuri de Pamfil Şeicaru.
Cu imaginea de atunci şi cu mintea de acum, stau şi mă întreb, de unde o fi avut atâta energie acest om?
De unde frenezia cu care se arunca în voioasele reuniuni şi escapade, bucuria aceasta a comunicării cu prietenii,
înclinaţie extrovertire?
Parcă ar fi avut şi el şi convivii săi, mai ales în anii 1937-1940, premoniţia unor neştiute născociri care le
vor reteza brusc situaţia, viaţa, iar puţinul timp rămas trebuia indus unei filosofii a plăcerii. Nu pot să-mi explic
şi nici nu ştiu cum se făcea, dar parcă duşmănia între oameni fusese interzisă de o forţă supraomenească.
Trebuie spus că serviciul la poştă nu era uşor, iar dirigintele – ca şi şeful de gară, ca şi şeful poliţiei, ca
toţi funcţionarii publici – nu se jucau cu răspunderile.
Vasile Botez era primul la program şi ultimul care părăsea oficiul. Altfel nu putea să se impună subalternilor cu care se afla în bune relaţii de colaborare, dar pătrunse de respect.
La fiecare încheiere de lună făcea două nopţi albe pentru bilanţul care trebuia, necondiţionat, trimis în
termen la Bucureşti.
La loc de frunte era telegraful, mijlocul cel mai rapid şi secret de comunicare în acele timpuri.
Venea apoi coletăria, singură, de asemenea, prin paza specială a vagonului poştal.
Apăreau şi responsabilităţi pe care în zilele noastre le are vama, poliţia economică, de frontieră, garda financiară şi câte şi mai câte organe. Se confiscau anumite mărfuri transportate ilegl şi acestea ajungeau în
pivniţele încăpătoare ale oficiului poştal unde zăceau cu lunile în aşteptarea unor anchete „de la centru”.
Cea mai tentantă captură a fost o stivă înaltă de doi metri de splendide cutii de ciocolată fină, străină,
care a stat în pivniţă până s-a alterat, fără să fi îndrăznit cineva să ridice cel puţin capacul vreuneia.
Într-o noapte a venit comisarul de poliţie Prezbiterian în uniformă impecabilă, care accelera ritmul cardiac
al domnişoarelor olteniţene, i-a spus lui Vasile Botez să-şi ia revolverul (pe care îl deţinea legal pentru paza
valorilor din poştă) şi să meargă într-un sat pentru a-l prinde pe un oarecare hoţ, Ion.
Deşi fiul său Vichi care pe atunci era abia prin clasa a doua primară, coleg cu semnatarul acestor rânduritotuşi l-a luat şi pe el în acea urmărire nocturnă. S-a mers cu un automobil Plymouth – nu mai ştiu al cui era –
cu perne moi şi suspensii cum nu se mai fac în zilele noastre. Casa în care se presupunea că ar fi Ion, cel căutat
pentru nu ştiu ce rele, care avea totuşi tangenţă cu poşta, stătea sub lună cu un acoperiș mohorât din stuf, fără
nici o lumină şi nici un semn de viaţă. Nici măcar un câine nu se găsea să latre poliţistul strecurat în spatele
grădinii pentru a tăia retragerea eventuală a infractorului.
Prezbiterian şi Vasile Botez s-au pus pe strigat: „Ioaneee! Ieşi măi Ioaneee!“ auzbierat degeaba,
satul trezit dând asigurări că Ion nu mai fusese văzut de câteva zile.
„Potera“ s-a retras bombănind şi, de supărare, au aranjat pentru a doua zi o partidă la Mihai Popa, la
481
restaurant.
Vara familia Botez, mergea la Olăneşti, unde Vasile era detaşat câte o lună, la un mic oficiu poştal sezonier,
amenajat la hotelul principal al staţiunii, la parter.
Avea şi poşta, ca şi gara C.F.R. şi poliţia, avantajele lor. Serviciul ireproşabil aducea nu numai calificative
de premiant (la fiecare sfârşit de an dirigintele primea o fişe cu cinci notări profesionale – 10 peste tot – ci şi
dărnicia câte unui „sponsor”).
Nu fac un secret din faptul ca prinţul Ştirbei, obişnuia să trimită de Crăciun câte un porc dirigintelui
poştei, şefului de gară, şefului de post şi nu ştiu dacă şi la alţii.
DAR DE PRIN ANUL 1940 AU ÎNCEPUT SĂ VINĂ NENOROCIRILE. A fost mai întâi cutremurul
din noiembrie, când numai o minune a făcut ca familia lui Botez să scape în curte, fugind cu spaimă, de coşurile
mari prăvălite de pe acoperiş. O singură cărămidă mare de fabrică – din care erau făcute coşurile – era de ajuns.
Au venit apoi inundaţiile. Coletele şi scrisorile erau duse la gară cu o barcă pescărească unsă cu catran.
Pivniţele aproape pline cu apă, legănau lemnele şi mărfurile de contrabandă confiscate.
Apa a rupt digul şi a inundat oraşul joi 19 martie 1942 în jurul prânzului. Este greu de descris ce s-a întâmplat când întreaga lume era panicată. Fiecare ştie singur cu familia lui, ce a păţit şi unde a putut să fugă cât
mai repede ca să fie în siguranţă.
În Olteniţa în care – deşi ţara era în plin război, iar frontul se îndepărtase de graniţele noastre – şi unde
până atunci fusese ordine graţie primarului, nimeni altul decât colonelul Dumitru Băiculescu – acum domnea
panica şi haosul. Iată câtă dreptate au preoţii când spun la biserică atunci când fac slujba: „Fereşte Doamne
lumea de foc, de apă şi de război”.
Iată că în curând Olteniţa, pentru familia dirigintelui Botez Vasile, avea să devină un paradis pierdut. În
acelaşi an 1942 dirigintele Vasile Botez, a fost transferat ca oficiant principal la inspectoratul poştei din Bucureşti, apoi a fost trimis pe front ca locotenent asimilat, diriginte al oficiului poştal militar al diviziei 10 infanterie.
Primul an de militărie a decurs fără primejdii mari. Divizia era cantonată pentru refacere în mijlocul
Transnistriei. Vasile Botez a avut o scurtă permisie pentru câteva zile în Bucureştiul anilor 1942-1943, încă
ferit de focul războiului.
În vara anului 1943 fiul şi soţia lui Vasile Botez l-au vizitat în Transnistria. I-a aşteptat în gara Odessa,
unde au rămas două zile dormind la hotelul „Londra“ şi făcând plajă sub scara din parcul Taras Sevcenko, devenită celebră prin filmul lui Eisenstein „Crucişătorul Potemkin”. Au fost cu toţii la operă unde o trupă de
balet interpreta cu talentul binecunoscut al ruşilor „Corsarul”.
De la bazarul cu un comerţ stradal ameţitor şi-au cumpărat un samovar, care a rămas mulţi ani în serviciul
familiei, până l-au vândut în talciocul din Bucureşti, având nevoie de bani.
Restul timpului l-au petrecut la Berezovka (cel puţin aşa îi spuneau militarii români) un oraş numai cu
numele, fiindcă arăta ca un sat mare, cu uliţi prăfuite şi vegetaţie puţină, cu case din chirpici şi curţi sărace,
puţind a bălegar din care localnicii făceau din el un fel de brichete pentru încălzit sobele din lut. Era vizibil că
pe acolo trecuse războiul.
La popota ofiţerilor, au cunoscut colegii tatălui şi respectiv soţului lor, pe comandantul general Vlădescu,
cu insigna de la Saint Cyr în piept, renumita şcoală franceză de ofiţeri superiori.
Erau nişte domni adevăraţi ofiţerii români, purtându-şi cu eleganţă uniformele, cu ţinută dreaptă, fără a
fi rigidă, proaspăt bărbieriţi, cultivaţi, plini de talente artistice şi vorbe de duh.
Într-o seară a venit de la Bucureşti tenorul de operă Rebegea, prezentând un program, un recital, acompaniat la vioară de un ofiţer. Cineva din asistenţă, care avea cunoştinţă, a remarcat: „Botez are o voce mai
plină.”.
În altă zi, au fost invitaţi pe o colină vecină la conacul unui ucrainian mai înstărit. Era o casă mare, cu
camere înalte, spaţioase, cu sobe de teracotă în culori pastel şi ferestre largi dar prost întreţinute de cine o folosise în regimul sovietic. Actualul stăpân scăpat cine ştie prin ce minune de purificările bolşevice, avea două
fete înalte, blonde cu ochii albaştrii, pentru care organizase un ceai dansant, invitând mai mulţi ofiţeri, mai
ales tineri, posibile „partide“ pentru domnişoarele lui care valsau fericite în rochiile lor roz-bombon.
Părinţii săi – îşi amintea Vichi Botez, nefiind amatori de dans, au dat roată casei, privind cu ochii de
experţi, grădina şi livada, trei patru tufe obosite de stânjenel, câteva straturi de morcov şi pătrunjel, nişte pomi
scheletici, tot din cauza războiului.
Nu se comparau cu grădinile de la poşta Olteniţa, pline de flori şi verdeaţă. Nici măcar cu cele de pe
482
graniţă de la Tighina, unde livezile erau pline de rod, iar în gară zeci de băieţandrii asaltau ferestrele trenului
cu coşuri pline de pere pergamute şi mere aurii la preţuri derizorii.
După vizita de la Berezovka, Vasile Botez a venit la Bucureşti în ultima lui permisie, înainte de a pleca
cu divizia în linia întâi, în Caucaz şi Crimeea.
Când s-au despărţit în Gara de Nord, la scara vagonului, avea ochii în lacrimi. Presimţea parcă, că nu-şi
va mai vedea familia niciodată. Ultimul bilet de la el, adus de un pilot de aviaţie, datat 1 februarie 1944 – era
ziua de naştere a fiului său – conţinea câteva rânduri scrise grăbit sub potopul de obuze lansate de artileria rusă.
Cerea câţiva litri de vin, expediaţi de soţia sa prin acelaşi aviator şi întreba ce face Vichi, fiul său.
În aprilie 1944, îmbarcaţi pe un convoi de vase, mii de militari români şi germani, au pornit din Sevastopol
spre Constanţa fără acoperire aeriană. La 80 de mile de ţărmul românesc, aviaţia sovietică a atacat flotila,
avariind grav cea mai mare navă „Alba Iulia“ pe puntea căreia se afla şi Vasile Botez. Lovit la pupă de patru
bombe vasul s-a înclinat mult dând semne de scufundare.
Nemţii instalaţi pe punte unde se aflau bărcile de salvare, le-au luat nepermiţând nici unui român să se
urce în ele, în spiritul… camaraderiei de arme!…
Un lăutar din Olteniţa, aflat acolo, i-a povestit soţiei lui Vasile Botez că loveau cu paturile puştilor orice
mână care se agăţa cu disperare de marginea bărcilor. Românilor nu le-a mai rămas decât şansa înotului, întro mare rece şi agitată, până la apropierea navelor din convoi scăpate din bombardament.
Vasile Botez nu ştia să înoate, contaminat poate de panica generală disperată, s-a aruncat îmbrăcat în apă,
încălţat cu cizmele, strângând la piept o servietă grea, cu ştampila şi actele poştei lui, de care nu se despărţise
nici o clipă pe vas. Cine nu-şi imaginează ce valoare morală capitală are o scrisoare trimisă acasă de pe front
– în primul rând este un semn că cel în cauză există în viaţă.
A fost un gest sinucigaş, o criză de surescitare? A fost o despărţire lucidă de viaţă, asumată sub spectrul
pierderii iminente a războiului, a invadării României de Armata Roşie, al imposibilităţii de a trăi sub cizma
rusească şi a vedea prăbuşindu-se întregul sistem de valori în care credea cu toată puterea sufletului ? Cine
ştie ce gând sau absenţă de gând i-a întunecat acea clipă fatală în care omul de acţiune inspirat, descurcăreţ,
n-a mai găsit ieşirea potrivită.
Cei patru sute de oameni rămaşi pe vas au scăpat cu viaţă, cargoul nu s-a scufundat fiind adus remorcat
la Constanţa.
Cu o seară înainte la ceea ce mai rămăsese din popota ofiţerilor, se făcuse un chef la care Vasile Botez a
cântat şi lăutarul pomenit cel care le-a adus veste despre cele întâmplate.
A fost un chef bărbătesc, trist ca un parastas anticipat. Dat dispărut, Vasile Botez a fost aşteptat de familie
să apară printr-o minune. Soţia sa spera să-l fi luat prizonier într-o eventuală operaţiune ulterioară de curățire
a mării, poate s-a agăţat de o scândură, poate e în Siberia.
Sărmana sa soţie întreba fiecare lot de prizonieri repatriaţi, încă de la tragicul eveniment asupra căruia nu
a avut decât povestirea lăutarului din Olteniţa, cu care cântase împreună cu o seară înainte la popota ofiţerilor.
Viaţa n-a mai fost niciodată ca mai înainte. Ceva iremediabil se rupsese în fiinţa familiei sale.
Rămânând capul de familie, doamna Botez, s-a zbătut să-şi crească copilul, să-l ţină la studii, aşa cum
promisese soţului ei. Viaţa şi-a urmat cursul, iar destinul nu-l poate schimba nimeni.
Vichi fiul ei cel mare, a învăţat, şi-a făcut carieră, a fost întreţinut cu greu de mama sa, apoi el s-a căsătorit
şi Dumnezeu a vrut să-i dea putere să-l crească şi pe Dorel, nepotul ei, fiul cel mare al lui Vichi. A trăit până
la 84 de ani.
Bibliografie: Victor Botez „Privind înapoi fără mânie – reportaj dintr-o viaţă“ Editura Yes Bucureşti, 2004
POȘTA OLTENIȚA
Fotografie făcută dinspre partea de sud (dinspre spital).În
partea stângă a fotografiei – prin spatele clădirii poștei, se vede
clădirea școlii de Arte și Meserii. Pe partea dreaptă a fotografiei,
prima casă pe dreapta era a lui Șeitan, iar după ea, clădirea mai
înaltă, sunt casele lui Nancu, apoi aici a rămas fiica sa profesoara
de limba română Nanculescu Cecilia decedată. Această fotografievedere a fost făcută la Editura Maria Ștefan Niculescu – Oltenița.
De la poștă spre spital, așa după cum se vede, erau locuri virane,
cumpărate apoi de cei trei băieți ai lui Niță Bârzale – Marin,
Gheorghe și Niculae, veniți de la Turtucaia în 1940.