OAMENI CARE AU FOST-evocati in MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de PAUL AMU -azi VASILE HOCIOTA !

S-a născut la 25 ianuarie 1905 în comuna Toparcea judeţul Sibiu. S-a încadrat de timpuriu la tipografia
unui patron din Cluj unde a învăţat meseria de tipograf. Din fragedă tinereţe a fost un împătimit al sportului
rege. A îmbrăţişat fotbalul căruia i-a rămas credincios până la sfârşitul vieţii. A venit în Olteniţa în anul 1926
trimis în delegaţie de patronul său pentru o perioadă de circa două săptămâni pentru a se specializa în ale
tipografiei la Olteniţa la tipografia lui Nicu Niculescu, dat fiind faptul că acesta se afla mai aproape de capitală
şi era mai la curent cu noutăţile în acest domeniu.
De cum l-a văzut, Nicu Niculescu a pus ochii pe el şi i-a propus ca să-l angajeze la el, văzându-l că este
priceput, om serios şi vrednic.
Tipografia lui Nicu Niculescu funcţiona în clădirea situată pe strada mare, al treilea imobil, de la actuala
policlinică care pe atunci se numea “corporaţie”, între care exista, în partea de nord manufactura lui Ueilic
Herşcovici, spre centru. Casa lui Nicu Niculescu era o clădire impunătoare, paralelă cu strada având un etaj.
Tipografia a funcţionat la parter. Vasile Hociotă încântat de ofertă a acceptat şi a dat telefon patronului său de
la Cluj spunându-i că el rămâne la Olteniţa.
La început a găsit chiar o gazdă situată pe strada Mihai Bravu.
În anul 1933, adică la vârsta de 28 de ani s-a căsătorit. Evenimentul avea să fie urmărit de olteniţeni cu
interes întrucât aceasta era o dovadă a faptului că el se hotărâse întradevăr să rămână definitiv în Olteniţa.
A fost un om serios care s-a ţinut de treabă şi a fost apreciat de Nicu Niculescu. La această tipografie
avea să lucreze până la naţionalizare în 1948, când tipografia avea să fie închisă de regimul comunist.
În locul tipografiei aici avea să se instaleze Casa de Economii şi Consemnaţiuni – CEC – Olteniţa, care a
funcţionat până prin anii 1970-1972, când clădirile de pe strada mare au fost demolate iar CEC-ul avea să se
mute, tot pe strada mare – în localul unde funcţionează şi în zilele noastre.
Tipografia încetându-şi activitatea, Vasile Hociotă, s-a încadrat la Şantierul Naval Olteniţa unde s-a calificat
în meseria de galvanizator, aceasta la vârsta de 43 de ani. De aici avea să iasă la pensie în anul 1967 la
vârsta de 62 de ani.
Din căsnicia lui Vasile Hociotă au rezultat trei copii. Două fete şi un băiat.
– prima Elena, căsătorită Ruse, soţia lui Mircea Năbârgeac, în prezent pensionară. A lucrat la poştă.
– a doua Anişoara, căsătorită Niţă, a lucrat tot la poştă în prezent tot pensionară.
– al treilea Constantin, profesor de istorie în vârstă de 63 de ani, predă istoria la liceul “Neagoe Basarab”
din Olteniţa.
Fiecare om este cu soarta lui. Cum spuneam mai sus, Vasile Hociotă a venit în Olteniţa în delegaţie pentru
două săptămâni unde a rămas pentru totdeauna, Olteniţa adoptându-l ca pe un veritabil cetăţean autohton şi
aceasta nu întâmplător.
Vasile Hociotă se poate considera că este cel care a adus fotbalul la Olteniţa. Din discuţiile cu alţi olteniţeni
mai bătrâni, aşa cum a fost cazul cu doctorul Ilie Cernea, cu Jean Ionescu şi Gică Moise, aceştia ultimii doi,
au fost coechipieri mulţi ani la fotbal cu Vasile Hociotă, în cadrul echipei olteniţene “Venus” şi mai târziu
“Paza Dunării”.
Vasile Hociotă s-a implicat în mod hotărât cu toată fiinţa sa în practicarea acestui sport. El era coordonator
şi căpitan al echipei, în acele vremuri când echipa de la Olteniţa nu avea antrenor.
Pe atunci fotbalul se practica gratis, nu era sponsorizat de nimeni iar totul se făcea din pasiune, cu suflet,
cu dăruire. Pentru că l-am cunoscut pe Vasile Hociotă şi pe toţi coechipierii săi, copil fiind sunt în măsură să
arăt aici următoarele:
– în acele vremuri, chiloţii de exemplu şi tricourile difereau de la jucător la jucător pentru că rar se întâmpla
ca echipamentul să semene la doi, trei jucători.
– în pauză, adică între reprize – jucătorii nu mâncau citrice – acestea erau înlocuite cu corcoduşi crude, iar
în loc de diverse sucuri, beau apă de la puţ. Echipa nu avea medic şi nici maseur.
– nu aveau baie, fiecare se spăla acasă, iar după terminarea meciului, când se dezbrăcau de echipament,
ca să se îmbrace cu hainele lor, nu aveau cabine ca să se schimbe ci intrau în porumb.
Olteniţenii veneau la meci în număr mare, în jur de 1000, nu cumpărau bilete, pentru că nu se vindea şi
asistau la meci în picioare pentru că nu existau nici un fel de bănci. Unii îşi aduceauscaunele de acasă.
Olteniţenii îşi încurajau echipa şi nu îmi amintesc ca să se fi întâmplat vreodată vreun scandal pe teren sau
între spectatori.
Multe meciuri au fost arbitrate la centru de avocatul Ştefan Gheorghe care scria şi articole sumare în
100
presă, după disputarea fiecărei partide.
La un capitol separat voi vorbi despre toate aceste meciuri de fotbal. Graţie amabilităţii regretatului Jean
Ionescu care a fost coechipier mulţi ani cu Vasile Hociotă, şi lui Costin fiul lui Jean Ionescu, pot să prezint
cititorului fotografii cu echipa noastră de fotbal şi articolele din presa vremii cu câte un scurt comentariu cu
privire la scorul şi impresiile legate de evoluţia meciului.
Nea Vasile Hociotă avea o condiţie fizică inexplicabilă. Ar fi fost capabil să joace chiar o jumătate de zi.
Nu-i mai puţin adevărat că jucătorii – indiferent de profesia sau de îndeletnicirea lor – aveau o anumită conduită
şi educaţie, în sensul că nu consumau băuturi alcoolice decât în anumite limite şi numai cu câteva zile înaintea
meciului. În plus, nu pierdeau nopţile şi se odihneau cum trebuie. Din toată echipa doar doi, trei, dacă erau
fumători şi nici aceştia împătimiţi.
În Oltenţa, nea Vasile Hociotă era cunoscut de toată lumea de la faşe la barbă albă, cum se spune. A
învăţat şi a urmărit evoluţia la generaţii întregi de fotbalişti.
Echipa mare, avea aşa numită echipă “de rezervă” aşa li se spunea pe atunci la juniori, care jucau în deschiderea
echipelor mari.
Cu mulţi ani în urmă, nea Vasile Hociotă a făcut şi echipă de fotbal de pitici formată din copii pasionaţi
în vârstă de circa 10 ani.
Odată, cu ocazia executării unui penalty, un jucător din echipa adversă – l-a apucat pe nea Vasile de tricou,
el din viteză s-a dezechilibrat şi şi-a fracturat piciorul drept. A stat cu piciorul în gips, a făcut pauză aproape
un an şi după aceea iar s-a apucat de joc cu şi mai multă pasiune.
În toată lunga lui – ca să zic aşa – carieră de sportiv, a jucat numai pe două posturi, extremă dreaptă şi
fundaş, mai târziu.
Ţin minte că au fost destule cazuri când, executând lovituri de colţ – corner cum se spune – marca gol.
În cazul când scorul era favorabil sau când adversarul nu era prea periculos, juca şi pe alte posturi.
Aveau un dar de a-i porecli pe jucători, atribuindu-le unele denumiri care li se potrivea de minune.
La un moment dat echipa de fotbal a oraşului s-a contopit cu echipa clubului Şantierului Naval Olteniţa
rămânând o singură echipă. Nea Vasile Hociotă a fost unul dintre cei mai longevivi sportivi.
Mai târziu, după trecerea mai multor ani, de câteva ori pe an, făcea câte o echipă formată din aşa zişii
bătrâni şi echipa tânără cu care jucau fotbal. Asemenea partide erau urmărite de olteniţeni cu mare interes.
Ţin minte că era oricum după anul 1944, câng George Grecu, fiul mai mare al lui Niţă Frecu, care avea
cafenea şi biliard în piaţă, în spatele manutanţei, i-a spus Mielu Trifan – care şi el fusese coechipier la fotbal
cu nea Vasile Hociotă şi nu mai ştiu din ce cauză i se amputase piciorul, să facă un afiş pentru a anunţa
olteniţenii despre un viitor meci de fotbal, cu un conţinut deosebit, iar el Mielu Trifan a făcut o caricatură. Întradevăr,
George Grecu care, deşi nu avea decât patru clase primare, totuşi era băiat deştept şi a făcut un afiş cu
următorul conţinut:
Dragi tovarăşi spectatori,
Ai sportului cu balon,
Ce treceţi pe aici pe stradă
Şi agale vă plimbaţi,
Staţi puţin şi ascultaţă;
Despre fotbal eu vă spun doar atât,
E un sport minunat şi plăcut,
Veţi vedea pe primul plan,
Pe Hociotă căpitan,
De echipă, ce se face ne-ntrecut,
Într-o vervă de dribling şi de şut.
Locul unde se află acum primăria, era o grădină a lui Ioniţă Vornicu, cel care era şi proprietarul clădirii
unde era hotelul în centru. Ei bine pe gardul paralel cu strada gării, în zilele noastre bulevardul Republicii, a
fost pus acest afiş. Nu ştui cum se face că afişul a stat acolo mai multe zile, chiar şi după ce a avut loc partida
de fotbal, fără a fi rupt de cineva. Probabil că a plăcut conţinutul lui.
Pentru oraşul nostru Vasile Hociotă a reprezentat un simbol al fotbalului olteniţean, mai multe decenii.
Când nu a mai putut să joace nea Vasile a fost o perioadă de timp antrenor şi apoi arbitru. Dar şi după
101
aceea, atât cât a putut nu a existat duminecă de la Dumnezeu ca să lipsească de la meci.
Acest om nu credea că va muri vreodată, atâta vigoare de viaţă avea.
A încetat din viaţă în ziua de 14 noiembrie 1990, după doar trei zile de suferinţă. Nea Vasile Hociotă a
fost condus pe ultimul drum de foarte multă lume. Acest om, care a reprezentat un model de dăruire, din cei
85 de ani ai săi cât a trăit, 70 de ani i-a consacrat fotbalului. De aceea cred că actualul stadion de fotbal ar
trebui să-i poarte numele în semn de respect faţă de memoria sa.
Din punctul meu de vedere consider că nea Vasile Hociotă merită să facă parte din galeria oameniloe de
seamă ai oraşului nostru, posteritatea având posibilitatea de a-l cunoaşte şi de a nu-l uita o perioadă cât mai
mare de timp.