MONOGRAFIA COMUNEI CHIRNOGI-de CEAUSU CONSTANTIN !

S2960046În spaţiul românesc „drumul pe unde s-au infiltrat ţiganii coincide cu
acelaşi drum al năvălirii tătarilor” şi sunt pentru prima dată consemnaţi în
1385. (31) Pe măsură ce puterea tătarilor a scăzut şi au dispărut din spaţiul
românesc, ţiganii au fost abandonaţi şi au rămas robi locali, atât în ţările
române, cât şi în Rusia, Ungaria, Serbia, pe domeniile domneşti, boiereşti sau
mânăstireşti. Românii nu i-au robit, ci i-au preluat robi.
În judeţul Ilfov primele atestări documentare ale ţiganilor sunt din în
sec al XVIII-lea şi aparţin lui Tunusli şi dr. C. Caracaş ca „ţigani domestici”
pe moşiile mânăstireşti şi boiereşti, integraţi în bună parte în categoria
meşteşugarilor. (32)
Dr. Constantin Caracaş, medic al spitalului Mânăstirii Pantelimon,
proprietara moşiei Chirnogi, i-a cunoscut bine pe ţigani, ca robi ai mânăstirii
şi le-a făcut o serie de caracterizări. Astfel „copiii lor până la vârsta de 8-10
ani, umblau desculţi, goi, expuşi intemperiilor”, iar cei majori erau „aplecaţi
la hoţie şi fără respect de lege.” Unii se numeau „vătraşi”, adică sedentari în
vatra satului şi serveau stăpânii lor ca fierari, tinichigii, cărămidari, zidari,
salahori, spoitori, lăutari dar şi bucătari-brutari, vizitii, iar unele fete lucrau în
„servicii domestice”, adică menajere, spălătorese, bucătărese etc. (33) Aceasta
a fost şi situaţia ţiganilor din Chirnogi, moşia mânăstirii Pantelimon.
Foarte mulţi au rămas nomazi.
În anii 1833-1834 judeţul Ilfov s-a confruntat cu ţigani netoţi (reduşi
la minte, fără judecată n.a.), ai statului şi ai particularilor, care au fugit şi s-au
unit în cete ce se dedeau la jafuri, tălharii”, dar în final au fost prinşi. (34)
Ca robi ei erau moşteniţi şi chiar vânduţi, preţul depinzând de vârstă,
sănătate, hărnicie, comportare. În timp s-au reglementat drepturile şi îndatoririle
cât de cât după preceptele moralei creştine, printre care şi „ajuta pe
aproapele tău, ca pe ţine însuţi”. Astfel, la 11 februarie 1847, în timpul domniei
Domnitorului Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842-1848), au fost
eliberaţi ţiganii statului şi mânăstirilor, dând un exemplu. (35) Revoluţia de la
1848 i-a declarat pe toţi ţiganii „cetăţeni liberi”, dar înăbuşirea revoluţiei a
dus la anularea dezrobirii ţiganilor, care s-a înfăptuit totuşi peste câţiva ani, în
1855, în timpul domniei lui Barbu Ştirbei (1849-1856), când au fost dezrobiţi
şi robii boierilor.
Ţiganii meseriaşi, îndată dezrobiţi, s-au adaptat cu uşurinţă noii situaţii,
şi-au abandonat sălaşele şi s-au aşezat la marginea localităţilor, exercitându-
şi în linişte şi siguranţă meşteşugurile, ceea ce este şi cazul ţiganilor din
Chirnogi, foşti robi ai mânăstirii Pantelimon. Aceştia dezrobiţi, s-au aşezat pe
actuala locaţie din centrul comunei, dar la 1864, când s-a emis Legea Rurală,
acolo era margine de sat.
119
Ţiganii se numeau diferit, vătraşi ca la Chirnogi, lăieţi, căldărari, ursari,
ciurari, spoitori, rudari sau lingurari.
La 29 aprilie 1941, guvernul Ion Antonescu a hotărât „evacuarea”
tuturor ţiganilor, străinilor şi refugiaţilor fără ocupaţie şi organizarea acestora
în colonii de muncă, începând cu învinuiţii de tâlhărie. „Din cauza camuflajelor
(…) se întâmplau furturi şi omoruri”, deoarece „ţiganii intrau noaptea în
case şi jefuiau”.
De aceea gl. Ion Antonescu a emis ordinul nr. 11813/5 septembrie
1942, conform căruia „urmau să fie deportaţi (colonizaţi) doar ţiganii nemobilizaţi
şi periculoşi pentru ordinea publică”, „degajarea asezărilor urbane şi
rurale de toţi ţiganii parazitari, retrograzi şi necinstiţi”, cărora li s-au adăugat
„recidiviştii, pungaşii de buzunare, pungaşii din trenuri, bâlciuri, borfaşii,
precum şi toţi aceia pentru care aveţi indicii că trăiesc din furt” care s-a făcut
în Transnistria, pentru că aici era un deficit de forţă de muncă, măsură apreciată
de guvern ca o unică „tentativa de a rezolva prin metode specifice regimului
militar în vreme de război o problemă nesoluţionată” până atunci şi din păcate
nici până azi.
Au fost deportaţi mii de ţigani „certaţi cu justiţia”, în special nomazi,
acolo fiind repartizaţi pe ferme la munci agricole sau pe meserii, după caz. Şi
în timpul drumului spre destinaţie, în popasurile de pe lângă sate, numeroşi
„ţigani s-au comportat potrivit deprinderilor naţiei”, dedându-se la furturi şi
jafuri. (36), Colonizarea avea şi un motto: „La Transnistria frumoasă, să vă
dăm pământ şi casă!”
Este adevărat că atât ordinul cât şi executarea lui în timp ce ţara se afla
în război, colonizarea a fost compromisa de abuzuri, corupţie sau de
intelegerea gresita a ordinelor, cu toate ca instrucţiunile cereau sa se procedeze
„organizat şi cu omenie”, la care s-au adăugat disconfortul transportului,
dezrădăcinarea de meleagurile natale, o alimentaţie sumară, condiţii igienicosanitare
insalubre care au provocat boli şi chiar decese în timpul unei încercări
de colonizare prin metode specifice regimului militar- autoritar, în vreme de
război.Au fost şi colonizari voluntare, pentru a fi improprietariti sau pentru a
se alatura clanului
17. Rudarii. Confundaţi de cele mai multe ori cu ţiganii, deoarece
au trăsături fizice asemănătoare, rudarii par să alcătuiască totuşi o unitate
etnică proprie, dar enigmatică. Ei nu cunosc limba romanes, nu practică ghicitul
şi vrăjitoria, sunt paşnici, sedentari şi au trăit întotdeauna la marginea
pădurilor.
Până la ieşirea din baltă, rudarii deţineau monopolul confecţionării şi
desfacerii obiectelor din lemnn necesre gospodăriilor ţărăneşti: liguri simple
sau sculptate artistic, polonice de bucătărie şi stâna, fuse, furci, sucitoare,
120
făcăleţi, scaune, ciocane din lemn etc.
Rudarii, artizanii produselor confecţionate din lemn şi-au văzut periclitate
activităţile din cauza apariţiei utilajelor şi ustensilelor metalice şi din
plastic, mai ieftine, mai rezistente şi mai igienice, dar şi din cauza dificultăţilor
de a-şi procura materia primă, lemnul, pentru a cărei exploatare aveau nevoie
de autorizaţii din partea autorităţilor silvice şi locale.
În Chirnogi au fost percepuţi dintotdeauna ca lemnari, dar în documentele
istorice primele informaţii despre ei ni-i prezintă ca aurari, căutători
de aur. În 1392 rudarii apar pentru prima dată în documente, aparţinând mânăstirii
Cozia, dar nu am găsit informaţii că ar fi posedat rudari şi alte mânăstiri.
Rudarii mânăstirii Cozia trăiau în bordeie, erau organizaţi în sălaşe, împărţiţi
în vătăşii pe familii şi rude apropiate reprezentate de un vătaf, numit de egumenul
mânăstirii Cozia. Locuiau la locul de muncă, malul apelor, de la râul
Motru până la râul Ialomiţa, deci şi pe la noi, dar în timp ce noi i-am perceput
doar lemnari, documentele ni-i prezintă ca aurari. Un raport statistic din 1728
conţinea afirmaţii despre scoaterea aurului chiar din Dunăre, dar probabil
numai în sectorul de munte, zona Porţilor de Fier.
Din punct de vedere juridic, ţiganii rudari au fost iniţial ţigani
domneşti, ca şi vătraşii, dar prin danii făcute de domnitori mânăstirilor, au
devenit şi mânăstireşti. Ei erau obligaţi să predea o anumită cantitate de aur
fixată de mânăstire. În cazul când nu o realizau, trebuia să o completeze,
cumpărând de la alţii, iar dacă depăşeau cantitatea fixată îşi puteau păstra prisosul
şi îl vindeau, obţinând un preţ mai bun.
Între ţigani, rudarii aveau o situaţie mai bună, motiv pentru care alţi
ţigani se ascundeau printre rudari. Rudarii în schimbul acestor facilităţi nu
trebuiau să se stabilească pe o moşie „iernau pe o moşie şi vărau pe alta”, unde
practicau meşteşugul prelucrării lemnului.
În 1716 existau în evidenţele mânăstirii Cozia 150 de sălaşe rudăreşti,
iar în anul următor erau doar 100, explicaţia fiind fuga de pe domeniile mânăstirii,
spre alte meleaguri mai libere.
Cu prilejul dezordinii provocate de desele războaie ruso-turcoaustriece,
duse şi pe teritoriul Ţării Româneşti în sec al XVIII-lea, rudarii din
proprietatea mânăstirii Cozia, au fugit în masă spre alte părţi ale ţării, în special
spre sud-est, deci şi pe la Chirnogi, astfel în cât în 1796, rudarii nu mai figurau
în proprietatea mânăstirii Cozia. Tunusli, scriind despre ţiganii meşteşugari,
menţiona „unii numindu-se rudari”, în a două jumătate a sec. al XVII-lea.
După această dată nu am mai găsit informaţii despre rudari, decât după Primul
Război Mondial, în perioada interbelică, informaţii foarte exacte în comuna
Chirnogi.
121
Cu prilejul reformei agrare din 1921, rudarii ar fi prferat sa primeasca
o suprafata împădurită in locul pământului arabil, ceea ce nu s-a intamplat, iar
foarte puţinii care au primit pământ arabil, l-au vandut.
Astfel, în 1937, pădurarul E.S.C. Ivan Netezescu i-a dat fără chitanţă
şefului său N. Ionescu, administratorul moşiei, suma de 4.600 lei încasaţi de
la rudarii din Balta Chirnogi, pentru „ierbărit şi vetre de case”, suma despre
care administratorul „nu îşi aminteşte această chestie”, dar a revenit, spunând
că i-ar fi dat bani contabilului moşiei, ceea ce pădurarul a confirmat. Din
această informaţie rezultă că rudarii trăiau în balta Chirnogi, proprietatea
E.S.C., căreia îi plăteau ierbăritul, deci erau şi crescători de animale. (37)
După al Doilea Război Mondial numărul informaţiilor despre rudarii
din Chirnogi sunt mai numeroase. Într-un raport al organelor sanitare se scria
despre ei că „trăiesc în promiscuitate şi în locuinţe nehigenice”. (38)
Un raport al şefului postului de jandarmi, plutonier major Ioan G. Ionel,
îi menţiona pe rudari în 1948, locuind în baltă la „punctul Ţăruş”, ca fiind
informatorii săi. (39)
Din anul următor, 20 martie 1949, am găsit 32 chirnogeni, „toţi rudari”,
analfabeţi, care au „semnat cu degetul” contracte „pentru desţelenire şi cultivare
în Balta”. (40) Tot din 1949, conform unui raport al şefului postului de
miliţie al comunei Chirnogi, existau în Baltă 34 de familii de rudari, cu 150
de suflete. (41)
În 1950, relaţiile rudarilor cu autorităţile erau foarte încordate, pentru
că la 4 iunie, o cerere „a rudarilor din Balta Chirnogi”, adresată Comitetului
Provizoriu al Plăşii Olteniţa, semnala nemulţumirea lor în relaţia cu autorităţile
silvice. Ei tăiau lemne la solicitarea pădurarului, neglijându-şi propriile
probleme, astfel că au „rămas cu porumbul pus prea târziu”, deci aveau şi
preocupări agricole. Cu toate acestea, ei nu ar fi fost plătiţi pentru munca
prestată şi mai ales nu li s-au dat „lemnele groase ce le-am tăiat noi pentru
copăi, meseria noastră, pentru a ne câştiga mălaiul, hrană noastră”.
Când au fost surprinşi de pădurari şi brigadierul silvic lucrând copăi
la bordeie, rudarii afirmau că „foloseam şi noi ca să scoatem hrana noastră,
nedându-ni-se pentru lemnele tăiate în Ostrov, nici bani, nici mălai” cum ar fi
fost promisiunea şi li s-a întocmit „dosar de dare în judecată, lucru ce este pe
nedrept”, după spusele rudarilor, mai ales că „si noi fiecare am făcut câte 5
găvane pentru fiecare, gratuit”. Rezoluţia Comitetului Provizoriu al Plăşii
Olteniţa, propunea ca Ocolul silvic să recerceteze „cazul şi a ne răspunde în
termen de 3 zile, deoarece sunt oameni săraci şi nu trebuie trimişi în judecata”.
Ocolul silvic a răspuns prompt: răsplata muncii rudarilor s-a făcut în bani, dar
„aceşti rudari nu se mulţumesc cu plata muncii lor socotită cinstit şi se dedau
122
la sustrageri de materiale lemnoase, păgubind prin aceasta statul”. În plus
Ocolul silvic a „descoperit o cantitate de circa 7 metri cubi lemne furate (… )
îngropate sub mal în apropierea imediată a bordeielor lor” faptă pentru care
rudarii au fost iertaţi, ca şi în alte prilejiuri, dar „iertarea la infinit echivalează
cu dezarmarea noastră în faţa acestor delicvenţi înrăiţi ai pădurilor noastre, ne
produc nenumărate stricăciuni în pădure unde îşi duc viaţa de zi de zi peste
care de cele mai multe ori suntem obligaţi să trecem cu vederea, hoţii de
proporţia celei de faţă ne dau serios de gândit pentru stârpirea cărora vă cerem
concursul dumneavoastră. Încercările noastre de a scoate din pădurile noastre
pe rudarii grupaţi în 6 rudarii în zăvoaiele de salcie şi plop de pe malul Dunării
din cuprinsul plăşii şi ocolului nostru, au rămas nefructuoase până în prezent
şi această în paguba pădurilor, care au suferit din cauza păşunatului şi
delictelor silvice”, distrugand pădurile tinere. (42)
Rudăriile din Baltă erau frecvent inundate şi în urma inundaţiilor din
anul 1952, rudarii au fost evacuaţi din Baltă pentru siguranţa lor şi aduşi în
sat. Tot atunci au fost abandonat definitiv satul rudăresc Flămânda (de Prundu).
După evacuarea din Baltă s-a constituit cartierul Rudăria, la marginea
de sud-vest a localităţii Chirnogi pe coastă, unde au fost stabilizate aproximativ
200 de familii rudăreşti. Aici şi-au construit bordeie, după tradiţia lor, fiind
încă nereceptivi la cultură şi civilizaţie.
În timp, după o jumătate de secol, acea Rudărie a devenit o ruină,
pentru că majoritatea rudarilor a părăsit acea locaţie mutându-se în sat, fie în
mici cartiere ale lor, fie răzleţi, cumpărând case printre chirnogeni, iar unii
şi-au pus la punct gospodăriile după modelele chirnogenilor.

Error