IN PERIOADA INTERBELICA ,calatorii si negustorii de pe drumul,OLTENITA-BUCURESTI,erau atacati de hoti si jefuiti mai tot timpul !Amanunte in articol !

Pe şoseaua Olteniţa – Bucureşti – căreia bătrânii îi spuneau drumul Bucureştilor – la un kilometru în partea
de nord a satului Gruiu, spre Bucureşti, există şi azi o vâlcea – care pe timpuri era mai adâncă, unde şoseaua
făcea două curbe, avea pe ambele părţi pădure neumblată, iar pe partea stângă un puţ mare, din care şi astăzi
mai există un budurloi de piatră. Locului i se spunea pe timpuri “ Valea Hoţiilor “, iar în zilele noastre “Legniţa”.
Acolo, pe vremuri, în momentul în care căruţele încărcate cu marfă, se duceau de la Olteniţa la Bucureşti
cu chirie, profitând de faptul că la ieşirea din vâlcea urcau la deal şi deci mergeau mai încet, vizitii erau atacaţi
de hoţi – cum se spunea – la drumul mare.
In acel loc s-au întâmplat crime, iar parte din victime, dacă nu erau trase în pădure, – mai simplu,- erau
aruncate în puţ, după ce erau jefuite, De aceea oamenii,nu mai aveau curaj să meargă singuri şi se deprinsese
să meargă în grup, mai multe căruţe odată.
Peste ani, chestorului capitalei, ajugându-i cazul la ureche – este vorba de Eugen Cristescu, – a dat dispoziţii
131
să se ancheteze cazul şi în puţul care fusese părăsit, a găsit multe schelete de cadavre.
S-a transmis prin viu grai de către bătrânii din partea locului, care spuneau că se întâmpla câteodată, chiar
în acel loc, să apară câte o bătrână care, inspirând milă, vizitiul îi spunea să se urce la spate în căruţă. Până la
urmă, hoţul travestit în bătrână, sărea cu cuţitul şi îşi jefuia victima.
Pentru cei din zilele noastre, când şoseaua este asfaltată, când există locuri de parcare, când pădurea s-a
defrişat rămânând o lizieră rara de arbuşti nesemnificativi, când există reguli de circulaţie, când traficul este
intens şi cât de cât este controlat de poliţia rutieră, când există tot felul de semne şi indicatoare de avertizare,
când se circulă în două sensuri pe orice fel de timp, că întunericul sau lumina nu constituie un impediment, că
până la Bucureşti cei din maşină ascultă muzică ori informaţii din ţară şi din toată lumea, că au aer condiţionat,
telefon mobil, că parbrizul este şters automat de ploaie, zăpadă sau praf, că aparatele de la bord indică; câtă
benzină, cât ulei, câtă apă are, temperatura acestora, viteza, numărul de kilometrii parcurşi, de când circulă
maşina sau pe o anumită distanţă, că maşina are sistem antifurt, de alarmare, că prin telecomandă fără ca să
fie atinsă, se deschide sau se asigură portiera şi că până la Bucureşti distanţa de 65 km. se parcurge în 45 de
minute, faţă de o zi cât se făcea altă dată, este imposibil de imaginat şi de înteles o comparaţie cu trecutul.
După această digresiune cu privire la bunicul meu, datorită sănătăţii, şi apărând automobilul şi apoi trenul,
renunţă la diligenţă şi s-a angajat ca aprod la judecătorie.
In acest fel, noua postură – care acum 100 de ani însemna ceva iar acum echivalează cu nimic – i a oferit
prilejul de a fi martor ocular multor evenimente, de a cunoaşte toată lumea din oraş şi din împrejurimi, pe toţi
judecătorii, grafierii şi avocaţii, de a cunoaşte în general felul pricinilor care se judecau – şi care de regulă se
referau la moşteniri, case, pământ – pentru că pe atunci nu prea erau crime, nu ştia lumea de delapidări iar furturile
erau de mică importanţă, deasemeni a cunoscut pe şefii şi familiile autorităţilor din perioada respectivă,
lucruri pe care în timp, i le-a povestit fiului său, adică tatălui meu.
Tot de la părinţii mei ştiu că Luxa Amu, bunica mea a fost moaşa comunală. In această calitate, prin natura
profesiei, se număra printre cele mai informate persoane din oraş şi era la curent cu evenimentele care se întâmplau.
Femeile însărcinate apelau la serviciile ei şi era pricepută, experimentată pentru că avea o practică îndelungată,
femeile în cauză fiind îndrumate să i se adreseze ei chiar de către doctor, care atunci era unul singur
pe oraş, pentru că în acele vremuri, femeile năşteau acasă şi mai mult de jumătate, năşteau chiar neasistate de
nimeni. Femeile însărcinate o solicitau în ambele perioade, şi pre şi post natal.
Despre bunicii mei din partea tatălui – Barbu şi Luxa – vorbeşte scriitorul Mihai Niculescu, născut în
Olteniţa la 29 aprilie 1909, în lucrarea sa “Carte de vise “, Societatea Academică Română, Passeggita del Gianicolo,
5 Roma, Editura Revista Scriitorilor Români, Roma 1968, pag. 98. De altfel acelaş autor a mai scris;
„Amintiri în uniformă“ – Cartea Pribegiei -, Valle Hermoso, Argentina 1952; „Omul şi Pământul Românesc,
în lumea literaturii noastre “ cu o prefaţă de Basil Munteanu, Fundaţia Carol I, Paris 1959; „ Ieşire la mare
(Vacanţe ) „Aleluia “ Londra octombrie 1960 – iulie – 1963.
La acea vreme Mihai Niculescu mai avea în pregătire; „Spitalul amorului “ şi alte două (proze ); „Călătorie
sprâncenată“ (basm); „Petreceri“ (eseuri). Cred că au văzut lumina tiparului aceste lucrări, nu ştiu ţara în care
a apărut şi nici soarta acestora.
Mihai Niculescu a fost fiul directorului şcolii de băieţi din Olteniţa, până prin anul 1919 când a plecat la
Bucureşti, iar din ţară, probabil intuind precipitarea evenimentelor ce aveau să urmeze, a părăsit România în
anul 1943. Consecinţele aveau să-i confirme previziunile.
Lucrarea „Cartea de vise“ a fost primită de doamna Annie Bentoiu – fiica distinsului şi regretatului doctor
Constantin Deculescu – în anul 1971, prin profesorul M arin Cernea în care, personal a făcut unele sublinieri,
iar eu am primit cartea prin amabilitatea doamnei Annie Bentoiu.
Scriitorul Mihai Niculescu, de la a cărei naştere s-au împlinit la 29 aprilie 2003 , 94 de ani, a decedat de
câţiva ani la Roma, sau, paremi-se la Londra.
Cert este că profesorul Marin Cernea s-a cunoscut bine cu Mihai Niculescu cu care de altfel a fost prieten
intim, şi cu care a corespondat până a intervenit decesul, acel nedorit moment care, irevocabil, pune punct, în
toate şi la toţi.
Deasemenea profesorul Marin Cernea – mai mare, – ca fratele său doctorul Ilie Cernea au fost foarte buni
prieteni cu doctorul Constantin Deculescu, tatăl doamnei Annie Bentoiu – la rândul său, un om de o aleasă
cultură şi ţinută morală.
Cel mai important, competent şi esenţial sprijin sub raportul informării şi documentării, l-am primit de la
erudiţii autohtoni, oameni integrii, serioşi şi cinstiţi, intelectuali de marcă cu o veritabilă cultură, cu vaste,
complexe şi solide cunoştinţe din toate domeniile, oameni de certă valoare, care toată viaţa lor au citit, au citit,
132
şi iar au citit, şi-au extins în permanenţă şi aprofundat orizontul cunoaşterii.
Este vorba de fraţii Cernea, respectv de cel mai mare, profesorul Marin Cernea, născut în frământatul an
1907 – aşa cum de altfel avea să fie şi viaţa lui – licenţiat al facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti, unde
a obţinut calificativul maxim, – doctorand – şi doctorul Ilie Cernea născut în anul 1911, doctor în medicină
veterinară, şef de promoţie.
Pe ambii i-am cunoscut bine, atât eu cât şi colegii din generaţia mea sau mai mari. I-am avut profesori la
liceul „Constantin Alimăneşteanu“ din Olteniţa. Marin Cernea era titular la catedra de limba germană şi filozofie,
iar doctorul Ilie Cernea, profesor suplinitor de biologie o periodă de timp.
Tatăl meu Petre Amu a fost bun prieten cu Tudor Cernea, tatăl fraţilor Marin şi Ilie Cernea, fapt dovedit
şi cu fotografii făcute în diverse ocazii şi ipostaze, pe care le păstrez ca suveniri de familie şi care apar în lucrare.
Marin Cernea face parte din prima generaţie cu care s-a început liceul în anul 1919 şi prima “ promoţie
de aur “ care a absolvit liceul în 1927.
Pe lângă mulţi alţi absolvenţi de certă valoare a acestei prime promoţii, despre care voi avea prilejul să
vorbesc la capitolul respectiv, Marin Cernea a fost coleg de clasă şi bancă cu Alexandru I Mărculescu, deasemeni
absolvent a doua facultăţi – de litere şi drept – cunoscut de cei mai în vârstă, cel care a scris pentru prima
dată, monumentala carte de căpătâi a oraşului natal, intitulată “Olteniţa – Studiul album monografic “ publicată
în anul 1932.
Aceasta avea să constituie şi să rămână pentru totdeauna şi pentru toţi, baza fundamentală la care se vor
raporta şi referi, toate lucrările ulterioare cu caracter monografic care se vor mai scrie despre oraşul Olteniţa.
Cu peste 70 de ani în urmă, deci când erau tineri, fraţii Cernea, au avut prilejul să se informeze de la martorii
care la vremea respectivă erau în viaţă, iar alţii muriseră de câţiva ani, altfel spus, oameni care, într-un fel
sau altul, au participat la fondarea şi au asistat la evoluţia şi dezvoltarea oraşului. Insăşi ei au fost martori la
multe evenimente.
Dintre cei bătrâni sub ochii cărora s-a ridicat oraşul îi menţionăm pe următorii; Gheorghe Deculescu, care
a fost cel mai important martor în viziunea lor. Atrăit 83 de ani – născut în anul 1851, decedat în 1934. A fost
primarul oraşului în anii 1904 – 1906 şi apoi în 1910.
Profesorul Marin Cernea ca şi doctorul Ilie Cernea l-au cunoscut personal. Doctorul Ilie Cernea mi l-a
descris ca om, iar eu i-am descoperit fotografia, crucea şi locul de veci unde este înmormântat.
Gheorghe Deculescu a fost tatăl doctorului Constantin Deculescu, iar acesta la rândul său a fost tatăl distinsei
doamne Annie Bentoiu, care este în viaţă şi care la 1 mai 2001 a împlinit 74 de ani. Graţie amabilităţii
sale, de la care am primit un real şi substanţial sprijin, cunosc în amănunţime arborele genealogic al famiililor
Deculescu, pe care îl voi prezenta cititorului la momentul potrivit. Dar deşi în lucrarea lui Alexandru I Mărculescu
– „Olteniţa – studiu album monografic” la pagina 84 în lista primarilor oraşului, Gheorghe Deculescu,
figurează ca primar între anii 1904 -1906, iar apoi în anul 1910 ceea ce corespunde şi cu lista primită de mine
în 1998, totuşi eu am mai constatat că Gheorghe Deculescu, chiar pe perioade mai scurte, a mai ocupat această
funcţie. De exemplu, buletinul de naştere nr. 139 eliberat la 25 iulie 1909 – pe care îl posed în original – prin
care se atestă că Păun Radu Gadeaua născut la 23 iulie 1908 în strada Mihai Bravu nr. 81, înscris în registru
sub nr. 142, este semnat de Gheorghe Deculescu (purtând ştampila primăriei) în calitate de preşedinte al
comisiei interimare.
Pentru acest om important al oraşului o să-i prezint cititorului, copie de pe alocuţiunea rostită la 29 iunie
1934 în ziua de sfinţii Petru şi Pavel – la înmormântarea regretatului Gheorghe Deculescu.
Un alt martor, la fel sau poate mai important a fost şi Ghiţă Popescu poreclit de localnicii contemporani
Pitulici, care s-a născut în anul Revoluţiei de la 1848 şi a murit în anul de vârf al prosperităţii economiei
naţionale române 1938, la vârsta de 90 de ani.
Atât profesorul Cernea Marin cât şi fratele său Ilie Cernea, aşa după cum mi-a afirmat acesta din urmă,
când deja absolviseră facultăţile respective, l-au cunoscut bine şi au stat de vorbă cu Ghiţă Popescu (Pitulici)
în mai multe rânduri, cu privire la trecutul şi evoluţia oraşului nostru.
Doctorul Ilie Cernea îmi spunea că Ghiţă Popescu (Pitulici) era un om liniştit, slab, purta barbă, sta pe
scaun în faţa intrării principale a clădirii, care era chiar pe colţ, cunoscută în perioada regimului comunist sub
denumirea de „Ferometal” întrucât atunci, aici se afla un magazin mare, cel mai mare din oraş unde se vindeau
de toate.
Ghiţă Popescu (Pitulici) sta cu bastonul lângă el, urmărea cu privirea trecătorii, le răspundea la „bună
ziua” pentru că era cunoscut şi respectat de toţi olteniţenii. Doctorul Ilie Cernea mi-a spus şi a recunoscut că
pentru ei, Ghiţă Popescu (Pitulici) a reprezentat o însemnată sursă de informaţii cu privire la trecutul oraşului,
133
mai ales în privinţa negoţului.
Un alt bătrân despre care mi-a vorbit a fost Petre Ureche din Olteniţa-rurală, decedat în 1930. Fiul lui,
Fănică Ureche a fost primar. Am avut ocazia să-l cunosc personal, şi poate pare ceva imposibil, incredibil, dar
deşi a fost primar, nu ştia decât să se semneze. In anul 1958, a venit la Banca Agricolă să semneze o poliţă
pentru împrumut, împreună cu un coleg de liceu pe nume Nicolae Costel şi în adevăr, doar se semna şi aceasta
cu mare dificultate. Nicolae Costel (Cornel) este fratele doamnei Lichiardopol Eugenia, locuieşte pe str. Constantin
Alimăneşteanu nr. 54, mama profesorului Cristian Lichiardopol, directorul liceului Nicolae Basarab.
Tot din categoria bătrânilor din trecut, fraţii Cernea
cum spuneam – cu multe decenii în urmă, au mai stat de vorbă şi s-au informat de la următorii: Andrei Nica,
Dumitru Alexe, Dobre Claponea, moş Manole şi baba Zamfira Cucu din cartierul Luiceni (cam în partea de
vest a actualei şcoli primare nr. 5), Dumitru Ciucu, Lache Popescu, Ion Bărbulescu, Gogu Corenti şi alţii.
Mai bine de cinci ani, după ce, prin diverse împrejurări mai găseam documente sau mai aflam anumite
date le comentam îndelung cu doctorul Ilie Cernea.
Făceam împreună numeroase plimbări prin oraş şi îmi spunea ce a fost înainte în locul respectiv.
Nu ne-au scăpat nici vizitele în cimitir şi citirea înscrisurilor de pe cruci, vizionarea fotografiilor, de unde
mi-am procurat o seamă de date dintre cele mai sincere şi autentice. Despre fiecare avea să-mi spună câte o
istorioară, sau cine mai ştie ce. Cred că este suficient să arăt că vârsta de 91 de ani, a doctorului Ilie Cernea,
reprezenta 60% din cei 150 de ani de la fondarea oraşului Olteniţa.
Printr-un joc al întâmplării, oraşului nostru i-a fost dat să aibă o fericită corespondenţă cu vechi aşezări
omeneşti în acest punct. Se vorbeşte că aici a fost o cetate, Constanţia, faţă în faţă cu cetatea de pe celălalt mal
al Dunării, Transmarisca. Sub Constantin cel Mare, cetatea a recăpătat importanţă, fiind un punct însemnat de
trecere peste Dunăre.
Nu se ştie dacă vechia Constanţiola nu este acelaşi lucru cu Constanţa, fiind poate o denumire a corăbierilor
genovezi de acum câteva sute de ani. Această cetate este posibil să fi fost aşezată pe dealul Gumelniţei,
de pe care se deschide o vedere foarte largă asupra Dunării, sau pe ridicătura numită „La cetate” peste Argeş,
în faţa oraşului Turtucaia.
De această cetate şi de gura râului Argeş, se leagă legenda că la retragerea românilor s-a îngropat în
pământ un tezaur scump format din cupe de aur şi alte bogăţii. E tezaurul unui împărat roman, Constantin cel
Mare spun unii. Nimeni însă nu a încercat şi nici măcar nu s-a gândit să sape pentru căutarea lui, pentru că
„nu se ştie sigur unde a fost gura Argeşului”.
Deci lucru precis este că Argeşul avea altă gură acum 1600 de ani, nu cea de astăzi. In realitate tezaurul
acesta nu era decât belşugul bălţilor, rodnicia pământului şi activitatea portului nostru.
Tot istoria mai spune că în aceste locuri a fost şi cea dintâi episcopie a Daciei, „Daphnes”, desigur una
din principalele artere creştine greceşti. Din toate aceste aşezări n-au mai rămas alte urme decât numele lor.
Dacă munţii Carpaţi au fost hotărâtori pentru originea Principatelor Române, Dunărea a fost hotărâtoare
pentru păstrarea şi continuitatea acestor principate. Acest hotar natural de apă, pe toată lungimea lui, de la
Porţile de Fier şi până la vărsare, a jucat un rol istoric considerabil pentru apărarea neamului nostru, ferindul
de incursiunile invadatorilor de la sud, a turcilor mai cu seamă.
Dunărea a fost linia pe care s-au încins multe lupte între creştini şi turci în decursul istoriei Ţării
Româneşti. Turcii se opreau totdeauna la Dunăre şi se speriau de pădurile mari de dincoace, pe care le numeau
„pădurea nebună”.
Pentru siguranţa din partea malului stâng ei se luptau să stăpânească ambele maluri. Pentru acelaşi lucru
luptau şi creştinii. De aceea la un moment dat Mircea se intitula cu fală: „Domn pe amândouă malurile ale
Dunării şi cetăţii Dârstorului Stăpânitor”.
De abia după anul 1500 începe să capete oarecare importanţă „punctul nostru” prin faptul că fiind cel
mai apropiat de Bucureşti, servea de trecerea domnilor români ce se duceau la Constantinopol şi se întorceau
unşi pentru tron”.
Toate datele de mai sus le-am relatat cu titlu informativ cu scopul de satisface – pe cât posibil – curiozitatea
celor care ar dori să ştie ce scrie în cărţi că a fost înainte pe aceste meleaguri, pe câtă vreme evenimentele care
interesează direct oraşul nostru încep odată cu anul fondării lui.VA URMA !