VALORI ŞI PREŢURI ÎN ANUL 1900-capitol din cartea dlui PAUL AMU-Monografia orasului oltenita !

VALORI ŞI PREŢURI ÎN ANUL 1900
.
. După Marele Război, cum a fost considerat şi numit la început, pe bună dreptate primul război mondial,
până la marea expropriere din anii 1918-1921, „s-a trecut în mâinile ţăranilor“ adică au fost împroprietăriţi
de stat cu mai bine de 13.000.000 de pogoane de pământ arabil, respectiv 6.500.000 de hectare. În rândul întregii
ţărănimi româneşti, pătura cea mai numeroasă din România, se instalase o imensă bucurie şi mulţumire
sufletească cum nu se mai văzuse până atunci, mai cu seamă după marea răscoală din 1907.
. Înainte de primul război mondial, deci la începutul veacului rtrecut, respectiv secolul al XIX-lea, când un
cap de familie scotea între 1.200 şi 1.500 lei anual, unele valori şi respectiv preţuri se prezentau astfel:
– 20 de lei echivala cu un pol de aur, sau napoleon;
– 80 de lei, adică patru poli, reprezenta preţul unei vaci bune, cu lapte;
-100 sau 120 de lei – cinci-şase poli – costa un cal tânăr bun de muncă;
– între 40 şi 60 de lei, costa un cal mai bătrân, ca să folosesc expresia vremii „o gloabă bătrână“;
– kilogramul de „pâine oacheşe“, adică pâine neagră, se vindea cu 15 bani, adică aproape şapte pâini la leu;
– pâinea albă se vindea cu 20 de bani;
-ouălele, se vindeau patru ouă la 10 bani;
– 60 de bani kilogramul de brânză de telemea;
– 80 de bani kilogramul de smântână;
– 1,20 lei kilogramul de unt;
– plătica, albişoara şi peştele mărunt în general – fie proaspăt, fie sărat – se vindea cu 15 bani kilogramul;
– un pui se vindea cu 35 – 40 de bani;
– o gâscă costa 1,00 – 1,20 lei;
– un curcan costa între 1,60 şi 1,80 lei;
– pânza de americă pentru cămăşi de muncitori se vindea cu 35 de bani cotul (un cot care reprezenta o veche
unitate de măsură pentru lungimi avea o,664 metri în Muntenia);
– o cămaşe de aţică sau americă, gata cusută, costa 1,80 lei;
– o pereche de pantaloni de materie – adică ţesătură de bumbac – costa 2,80 lei;
– o zi de muncă cu braţele – de regulă la munca câmpului – se plătea cu 2 lei şi mâncare. Mâncarea muncitorilor
la maşina de treierat era alcătuită în general din peşte sărat, din brânză de oi pentru ca omul să poată să
bea vin după masă, şi din alte alimente;
46
– aratul unui pogon – cu plug de lemn şi în mai rare cazuri cu plug de fier, costa ntre 4 şi 5 lei de pogon;
– cositul şi legatul circa 5 lei de pogon;
– cu plugul cu două brazde, tras de cai, de boi, de vaci sau de bivoliţe, se puteau ara două pogoane pe zi;
– un muncitor mijlociu cosea şi lega un pogon pe zi;
– ţăranul cumpăra o „chiatră“ de bumbac, adică un pachet de fire de bumbac, care avea cam 5 kilograme
şi costa 11,50 lei.
De cum se terminau muncile câmpului, ţărăncile „băgau în argea“, adică îşi montau într-o cameră războiul
de ţesut, unde lucrau în timpul zilei, concomitemnt cu alte treburi, învăţându-şi totodată şi fetele din casă să
ţeasă. Pentru o fată tânără de măritat era o ruine să nu ştie să ţeasă.
Femeia care era mai iute de mână şi mânuia cum trebuie suveica, în 2-3 săptămâni termina sulul de pânză
de 120 de coţi. Lucratul la război nu era simplu pentru că, în acelaşi timp se lucra cu suveica şi spetele cu mâinile,
iar vatalele se manevrau cu picioarele care alternau cu bătaia țesăturii. Pentru cine se deprinsese cu lucrul
era simplu, însă pentru începătoare treaba era foarte complicată ca să execuţi sincronizat, operaţiuni şi cu mâinile
şi cu picioarele.
Din 5 coţi ieşea o cămaşă bună, aceasta însemnând o cămaşe până în dreptul genunchilor.
Dintr-o „chiatră“ ieşeau 24 de cămăşi. Prin urmare cu 11,50 lei se faceau cămăşi pentru toată casa pentru
doi ani.
* * *
Este de menţionat că la începutul secolului al XIXlea în Olteniţa nu exista piaţă, iar animalele şi produsele
lor se vindeau în târg care se mai numea şi obor, odată pe săptămână, de regulă în zilele de duminică, într-un
loc anume stabilit de primărie.
În acele vremuri erau cam puţini cumpărători – şi de aceea produsele, erau în general ieftine – întrucât fiecare
om avea locuinţă cu curte, iar majoritatea pământ arabil, situaţia care-i permitea fiecăruia să-şi crească
pe lângă casă animale şi păsări domestice.
Întâlirea oamenilor la târg, era un prilej de informare reciprocă, de bună dispoziţie, de bucurie, fiecare se
salutau, da mâna unul cu altul, se interesau de sănătate, ba dacă se învoiau să vândă şi rspectiv să cumpere un
animal, „da aldămaşu“ adică se cinsteau cu un pahar de băutuă, erau dornici să fie văzuţi de lume şi se lăsau
întrebaţi: „Cât ai dat pe cal, sau pe vacă?“ Şi cel întrebat, răspundea satisfăcut, după care îi ura „Să-l stăpâneşti
sau s-o stăpâneşti sănătos“.
Era o atmosferă şi o viaţă provincială, sinceră, adevărată şi sănătoasă, în care, deprinderile oamenilor, nu
aveau dedesubturi şi nu erau altfel decât păreau. Toate regulile de convieţuire socială se statuaseră în timp şi
erau unanim acceptate fară a fi impuse de cineva.
* * *
Dar, după această stare de lucruri normală şi firească, avea să intervină brusc, o prăpastie care se agrava,
instantaneu şi brusc, odată cu trecerea timpului.
Regimul comunist a obligat olteniţenii – ca de altfel toţi cetăţenii acestei ţări – să renunţe la aceste deprinderi
întrucât se dorea impunerea altei orânduiri sociale care, de fapt, erau neorânduiri, pentru că nu se bazau
pe legi ci pe fărădelegi. Astfel că, în foarte scurt timp, s-a trecut la confiscarea pământurilor (pentru că de fapt
aceasta a însemnat colectivizarea), o deposedare mai mult decât forţată şi apoi la demolarea caselor altora,
fiind obligaţi să locuiască la bloc, un alt mod de viaţă, unde libertatea, practic, se limita la suprafaţa unui apartament
cu dimensiuni restrânse.
Prin urmare, iată şi din acest punct de vedere „binefacerile“ regimului comunist.
Deposedarea oamenilor de pământ, de case şi de curţile aferente a făcut ca pe majoritatea dintre aceştia
să-i transforme din producători în consumatori, astfel că necesarul de produse de natură agricolă – dar cotidiene
– s-a dublat, problema în sine, căpătând un caracter deficitar. De asemeni s-a făcut simţită şi ată problemă care
nu şi-a găsit rezolvarea nici până în zilele noaste şi anume:
Apariţia numărului mare de câini vagabonzi – cu o serie întreagă de inconveninente sociale – s-a făcut simţită
în toate localităţile din ţară – deci şi la Olteniţa – unde s-au demolat casele oamenilor şi s-au construit
blocuri. În noile împrejurări, oamenii au fost nevoiţi să le dea drumul câinilor pe străzi, iar aceştia s-au înmulţit
necontrolat, creind o problemă care, de mai bine de două decenii, cu toate măsurile luate de autorităţi, nu-şi
47
găseşte rezolvarea.
Prin toate măsurile luate – indiferent de consecinţe – regimul comunist din România, acţionând ca o marionetă
la ordinele Moscovei care-l adusese la putere şi faţă de care avea obligaţie prin legământul făcut, a urmărit
de fapt ca toată suflarea ţării să fie pusă sub controlul total, generalizat şi necondiţionat al Partidului
Comunist Român – ascuns câţiva ani sub falsa denumire de Partidul Muncitoresc Român – tot în scopul inducerii
în eroare a propriei populaţii.
Pe toate căile, folosind ca mijlocitor şi prin intermediul P.C.R. – aşa cum voi face dovada în lucrare –
Moscova urmărea de fapt, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, sovietizarea României şi transformarea acesteia
într-o republică unională a U.R.S.S., ca prin Polonia şi Ungaria (Cehia şi Slovacia nemaiconstituind o
problemă) să ajungă în coasta Germaniei – mai precis în centrul Europei unde deja îşi crease un cap de pod
prin înfiinţarea aşa zisei Republici Democrate Germane, punâbndu-şi în practică, cu toată ardoarea, dezideratul
ţarismului, bolşevismului, stalinismului etc. care a fost şi a rămas expansiunea şi hegemonia. Acesta era de
fapt, scopul final al falsului slogan, „Comunismul, viitorul de aur al întregii omeniri“.
Noi cei mai în vârstă, cam eram convinşi de ce înseamnă comunismul sovietic, din cartea lui Panait Istrati
intitulată „Spovedania unui învins“ care, după vizita sa în U.R.S.S. avea să-şi dea seama la faţa locului, despre
adevărata situaţie a Uniunii Sovietice în care totul se subordona capriciilor unei singure persoane, iar acesta
era Iosif Visarionovici Stalin.
Şi ca să conchid, trebuie şi mă simt obligat de răspundere şi conştiinţă să scot în evidenţă imensa culpă
na-ională a acestei complexe organizaţii politice care a fost Partidul Comunist Român, şi care practic, invariabil,
a acţionat împotriva imensei majorităţi a propriului popor, atentând la independenţa şi siguranţa statului român.
Astfel că – aşa cum am arătat mai sus – dacă după primul război mondial, în perioada 1918-1921, statul
român a procedat la marea expropriere, trecând în proprietatea ţăranilor 6.500.000 de hectare de pământ, după
al doiulea război mondial, Partidul Comunist Român a avut o poziţie şi o doctrină antinaţională, diametral
opusă, procedând la confiscarea şi deposedarea abuzivă a oamenilor de pământ, sub falsa şi demagogica justificare
că oamenii singuri „de bună voie şi nesiliţi de nimeni au cerut să intre cu pământul la colectiv“ deşi
era de neconceput decât numai în ideia unei minţi bolnave, ca omul singur să cară să i se ia pământul, prin
această măsură samavolnică, comuniştii lăsând fară obiectul principal, istoria, adică lupta seculară a naţiunii
române pentru glie, independenţă şi suveranitate.
Milenara noastră istorie adecvărată nu mai cunoaşte asemenea practici când, pentru putere, să-ţi amanetezi
ţara, în interese meschine, străine elementului naţional autohton.
Cine vrea să cunoască lucrurile mai în amănunt, îi recomand lecturarea cărţii „Misiunile lui A.I. Vâşnscki
în România (Istoria relaţiilor româno-sovietice, 1944-1946). Documente secrete, editată de Academia Română,
Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului – Academia Rusă de Ştiinţe, Institutul de Slavistică şi Balcanistică,
Arhiva de Stat a Federaţiei Ruse, Bucureşti 1997.