UPDATE-NEGUSTORI DE ALTADATA IN OLTENITA- V O I C U M A N T U, PATRONUL MAGAZINULUI DE COLONIALE ŞI DELICATESE

 

Voicu Mantu, fiul lui Şerban şi Mariţa, s-a născut la 10 august 1899 în comuna Chiselet judeţul Ilfov
Provine dintr-o familie numeroasă, nevoiaşe cu zece copii, el fiind al patrulea născut. A absolvit şcoala
primară în comuna natală, situându-se printre copii silitori din clasă şi din şcoală. Fiind copii mulţi la părinţi,
de la o vârstă fragedă a fost nevoit să-şi ia soarta în propriile mâini, hotărând să plece la Bucureşti. Potrivit
celor povestite copiilor săi mai târziu, el intenţiona să se facă ceasornicar, apreciind că era o meserie bănoasă,
curată şi fără efort. Tatăl său însă l-a sfătuit să se ducă la o băcănie ca să trăiască şi el mai bine. şi, fiind cuminte,
l-a ascultat.
Voicu Mantu s-a angajat băiat de prăvălie la un mare magazin din Bucureşti şi fiind cuminte, muncitor,
disciplinat, conştiincios şi mai ales cinstit, la scurt timp a intrat în graţiile patronului său devenind chiar unul
din puţinii oameni de încredere ai acestuia.
Aşa se face că magazinul respectiv, cunoscut sub numele de „Casa Gaston“ era furnizorul de ali mente
al Curţii regale
, iar Voicu Mantu, omul de încredere al patronului, însoţea mijlocul de transport al mărfii până
la destinaţie.
Datorită calităţilor sale, bucătarul Curţii regale, când se ducea Voicu Mantu cu marfă, îl invita la masă şi
mâncau împreună. După o periodă de timp, patronului, părându-i-se că omul său întârzie, s-a interesat să vadă
ce se întâmplă. A fost însă destul de mulţumit, când – chiar de la bucătarul Curţii regale a aflat numai lucruri
de bine despre seriozitatea şi corectitudinea cu care Voicu Mantu îşi îndeplinea misiunea de a duce, integral şi
la timp, alimentele care-i erau comandate.
În timp, datorită comportamentului său care nu lăsa loc la niciun fel de nemulţumire din partea nimănui,
Voicu Mantu avea să devină unul dintre tinerii băieţi de prăvălie, bucurându-se de cea mai mare încredere a
patronului.
Datorită acestor calităţi Voicu Mantu a stat vreo 12 ani la patronul „Casei Gaston“, adică până a plecat
militar. În toată această periodă patronul avea să-l sfătuiască să-şi strângă bani, pentru ca în perspectivă să-şi
deschidă şi el o prăvălie.
Deasemeni patronul l-a sfătuit ca după ce se liberează din armată, poată să revină la el pentru că este
foarte bine primit.
Trebuie să spun că Voicu Mantu le-a povestit copiilor lui, că şi surorile sale, tot de mici, au plecat la Bu-
cureşti şi au învăţat fiecare meserie: croitorie şi frizerie, s-au dus fiecare pe unde au putut şi au rămas în Bu-
cureşti pentru totdeauna. Dar când au plecat de acasă – după cum spunea Voicu Mantu – au plecat în ciupici
pentru că nu aveau cu ce să se încalţe.
Voicu Mantu a făcut armata în Basarabia. Cu firea lui perspicace, a învăţat să vorbească ruseşte şi nemţeşte.
După satisfacerea serviciului militar s-a liberat cu gradul de sergent, ceea ce pentru vremea lui însemna
destoinicie.
Pentru a-şi menţine bunele relaţii cu patronul său, la întoarcerea din armată a dat şi pe la acesta şi i-a spus
că intenţionează să meargă la Olteniţa să-şi deschidă o prăvălie. Patronul s-a arătat dispus să-l ajute – în caz că
nu-i vor ajunge banii deja strânşi înainte de armată – şi în plus îi va facilita aprovizionarea cu marfă de la fur-
nizorii săi, deja cunoscuţi de Voicu Mantu.
Dar Voicu Mantu în perioada în care a funcţionat la patronul său, a agonisit nu numai bani ci, poate ceva
la fel de important ca şi banii şi anume, a desluşit tainele comerţului, relaţiile cu oamenii, comportamentul şi
pulsul vieţii comerciale în general, elemente şi deprinderi care îi vor fi de mare folos mai târziu.
Se hotărăşte si vine în Olteniţa şi, printr-o întâmplare fericită îl cunoaşte pe Ioniţă Vornicu, proprietarul
impunătoarei clădiri din centru oraşului, arhicunoscută sub denumirea generică de „hotelul lui Vornicu“.
Ioniţă Vornicu, un om bun la suflet, văzând în tânărul Voicu Mantu, un întreprinzător hotărât, se învoieşte
şi îi dă două încăperi la parter, unde îşi deschide mai întâi o băcănie modestă. De acum înainte Voicu Mantu

 

avea să pună în practică tot ce a învăţat de la patronul său din Bucureşti. Nu de puţine ori, Ioniţă Vornicu, vă-
zând sinceritatea şi elanul lui Voicu Mantu îl invita la câte un pahar de vin şi nu orice vin, pentru că Ioniţă
Vornicu avea via lui altoită, la Greaca.
În vreo doi ani, Voicu Mantu, se face simţit şi apreciat în rândul comercianţilor şi clienţilor din Olteniţa,
mai cu seamă că, spre deosebire de ceilalţi, el era destul de cuminte, nu era grandoman, nu-şi pierdea timpul
prin cafenele, la jocuri de noroc, fiind complet străin de asemenea deprinderi şi anturaje.
La 7 august 1924, deci la vârsta de 24 de ani, Voicu Mantu, care singur şi-a făcut reclamă ca fiind un om
serios, cinstit şi cumsecade, se căsătoreşte cu Iosefina Bălan, fiica mai vechiului negustor- comerciant Bălan,
care avea magazine pe strada mare, lângă prăvălia lui Anghel Stoiculescu, în imediata apropiere a impugnă-
toarei clădiri a corporaţiei – cândva şi bancă – cunoscută mai târziu de olteniţeni sub denumirea de policlinică.
În acest fel Voicu Mantu îşi făcea intrarea în rândul comercianţilor mai importantţi ai Olteniţei. (Certificat
de căsătorie seria C.I. nr. 0612730/36/7 august 1924 copie xeroxată alăturată).
Noua şi tânăra sa soţie – Bălan Ionescu Iosefina – avea numai 19 ani, era o femeie distinsă, iar în privinţa
caracterului, avea să-i corespundă întru-totul soţului ei.
Iosefina s-a născut la 9 august 1904 în Olteniţa, dată la care părinţii ei, Ioan Bălan Ionescu avea
de ani, iar mama sa Dobra Bălan Ionescu avea 27 de ani (certificat de naştere seria N. m. nr. 128593/12 august
1940, copie xeroxată alăturată).
Evoluţia prospera a comerţului, venirea pe lume a primului copil, vor fi motive ca locuinţa, ca şi prăvălia
din încăperile de la parterul clădirii lui Ioniţă Vornicu, să devină insuficiente.
Aşa se face că tot Ioniţă Vornicu va fi cel care îi va crea condiţii de ascensiune şi prosperitate în afaceri
lui Voicu Mantu. Astfel că, doi ani mai târziu Ioniţă Vornicu îşi vinde casa de pe strada Carol I nr. 77 (în zilele
noastre strada Argeş) care se afla vizavi de actuala clădire a policlinicii, unde acum sunt cabinet medicale
private.
Casa, de fapt un imobil impunător, care era formată la parter din patru camera, iar la etaj trei, cu balcon
spre strada mare, avea să fie folosită de Voicu Mantu şi de locuinţă şi pentru magazin care reprezenta un rang
superior comercial, faţă de prăvălia dinainte, care a funcţionat la parterul imobilului lui Ioniţă Vornicu.
Având nevoie de mai mult spaţiu şi dorind să se extindă, îl consulta pe arhitectul Ion Cernescu, care în
acei ani era angajat în Olteniţa, în proiectarea şi realizarea mai multor clădiri – din care unele mai există şi în
zilele noastre, aşa cum este liceul, casa doctorului Constantin Deculescu unde funcţionează muzeul de arheo-
logie vizavi de CEC, casa tip vilă a lui Costică Bărbulescu şi altele – cerându-i părerea, dacă poate să se extindă
la parter, fără a afecta rezistenţa camerelor de la etaj. Arhitectul Ion Cernescu, după ce se informează la Ioniţă
Vornicu cu privire la detaliile imobilului, face o consolidare cu trei piloni groşi ornaţi din fontă, şi extinde
spaţiul, suprimând două ziduri despărţitoare.
În noile condiţii Voicu Mantu, a pus pe picioare cum se zice, un frumos, elegant şi încăpător magazine
care, cu nimic nu se deosebea de cele din Bucureşti, unde el învăţase meserie şi făcuse servicii la patron 12
ani. Era singurul din oraş care era renumit şi căruia niciodată, nu-i lipsea nimic. De exemplu din familia citri-
cilor (portocale, lămâi, mandarine, curmale, roşcove, banana etc.), tot felul de specialităţi de icre superioare,
încât îmi este greu să le fac un inventor pentru că Voicu Mantu satisfăcea cele mai exigente pretenţii.
În ce-l priveşte, în permanenţă era bărbierit proaspăt şi exagerat de curat. Intrând în magazin, te întâmpina
o gamă de miresme plăcute greu de identificat. Era printre puţinele magazine din oraş care nu a avut niciodată
băiat de prăvălie. De regulă el servea – un serviciu impecabil, iar când lipsea, îl suplinea fie soţia sa, fie fetele
mai mari. Pe atunci nu erau nici cântare automate şi nici maşini de calculat. Avea cântare special, procurate de
la „Balanţa-Sibiu“ iar socotelile le făcea în faţa clientului, cu creionul, pe care-l ţinea la ureche.
Şi pentru că veni vorba de fete, într-adevăr, Voicu Mantu a avut cinci copii, toate fete şi nici un băiat, deşi
şi-a dorit, ca să urmeze activitatea comercială. Deci din căsnicia lui au rezultat numai fete astfel:
– Elena născută în 1925 – când Voicu Mantu locuia încă în imobilul lui Ioniţă Vornicu – o ştiu şi mi-o aduc
aminte, era foarte frumoasă şi a murit de timpuriu, tânără, la 2 decembrie 1948, la vârsta de 29 de ani. Elena
absolvise pensionul.
– Sonia – care în anul 2008 este în viaţă – s-a născut la 10 februarie 1926 şi are două fete. A fost căsătorită
cu Ilie Neagu, născut la 9 martie 1919, a fost căpitan, trecut în rezervă în 1953, decedat la 19 decembrie 1980.
Sonia locuieşte în Olteniţa strada Alexandru Iliescu, fosta şi probabil în viitor Constantin Alimăneşteanu, bloc
109 CT parter, apartament 2. Sonia a absolvit şcoala de menaj din Olteniţa
– Cornelia născută la 6 septembrie 1929, decedată la 8 ian. 2005.
– Lizica, născută la 24 mai 1933, pensionară, a fost căsătorită cu Fane Pavel, care a decedat în urmă cu
câţiva ani. Are doi băieţi,
– Venera născută la 14 iulie 1936, decedat în noiembrie 2004
– Regimul comunist le-a făcut greutăţi la cele mai mici în sensul că sunt fiice de negustor.
Precizez că Voicu Mantu nu a avut nici cel puţin o palmă de pământ şi nici nu a făcut nici un fel de politică.
Ca o curiozitate cu caracter de excepţie faţă de toţi negustorii-comercianţi de pe strada mare, nu a fost închis
niciodată. În momentul în care comuniştii l-au etichetat „exploatator“ el le-a demonstrat că nu a avut nici cel
puţin un băiat de prăvălie, şi deci nu a avut cum şi pe cine să exploateze. Magazinul nu i-a fost naţionalizat da
torită celor de mai sus, însă i-a fost închis pentru că particularii nu mai aveau voie să facă comerţ.
Prin urmare, Voicu Mantu a reprezentat un caz tipic, de excepţie şi totuşi, magazinul a fost închis. A fost
controlat inopinant în mai multe rânduri, dar niciodată nu i-a găsit aur.
În urma cutremurului din 4 martie 1977, casa lui Voicu Mantu nu a fost afectată, însă ulterior a fost de-
molată, aşa cum exponenţii regimului comunist a procedat cu toate imobilele de pe strada mare şi nu numai
cu acestea.
În 1944, când au intrat ruşii în Olteniţa, un timp, chiar în cadrul policlinicii, şi-au stabilit comandamentul,
iar popota a funcţionat un timp în restaurantul lui Mihai Popa, care se afla pe locul unde în zilele noastre
funcţionează „Trezoreria“. Ei bine,Voicu Mantu le-a fost de folos atât autorităţilor cât şi sovieticilor, pentru că
prin el, au reuşit să se înţeleagă, el ştiind limba rusă – aşa cum am arătat mai sus – din perioada în care şi-a
făcut armata în Basarabia.
Voicu Mantu nu a fost niciodată în concediu, nici la munte, nici la mare şi nici în vreo excursie.
Iosefina, soţia lui Voicu Mantu a murit în anul 1977 la vârsta de 73 de ani.
De unde cunosc asemenea amănunte ? În perioada 1965-1968 s-a desfăşurat construcţia imobilului destinat
mai întâi Băncii Naţionale, filiala raională Olteniţa, apoi a Băncii Comerciale Române, a fost după aceea cum-
părată de Banca Agricolă, iar în final de Reiffeisen Bank, care din 2005 a avut statutul de proprietar. Eu am
funcţionat 40 de ani inspector de bancă.
Regretatul nostru Voicu Mantu a fost gestionar de materiale la acest obiectiv de investiţii din partea Trus-
tului Regoinal de Construcţii şi Lucrări (T.R.C.L.B) Bucureşti care a construit sediul băncii, o clădire impu-
nătoare, situată în partea de sud a grădinii publice şi care apare în lucrarea de faţă.
În perioada celor cinci ani, cât a durat construcţia imobilului băncii cu anexele respective, mă duceam pe
acolo şi am stat în mai multe rânduri de vorbă cu Voicu Mantu. Mi-a dovedit că un om simplu, doar cu patru
clase primare, că avea foarte multe calităţi şi avea ordine în cap. Abia atunci am priceput cum de era aşa de
orientat în ale comerţului, din toate punctele de vedere şi unde învăţase el această meserie care, la foarte mulţi,
nu se deprinde nici în cursul unei vieţi.
Voicu Mantu nu a avut contabil, el îşi ţinea socotelile pe un registru.
Mi-a spus că pe el nu-l interesa decât familia, să ducă o viaţă decentă, fetele să înveţe carte, iar el să fie
un om de onoare văzut bine de toţi oamenii, şi aşa a fost.
Nu există om în Olteniţa, care să aibă cel puţin 70 de ani şi care să nu-l cunoască pe Voicu Mantu şi să
nu aibă decât admiraţie şi cuvinte de laudă la adresa lui. Absolut nici o persoană din oraş, din cei care l-au cu-
noscut, nu l-au vorbit niciodată de rău pentru că nu au avut motiv. în imaginea noastră, a olteniţenilor în vârstă
Voicu Mantu a rămas un exemplu din toate punctele de vedere.
Voicu Mantu s-a cizelat şi – dacă se poate spune aşa – s-a emancipat în timp, fără ca să intre în categoria
grandomanilor
şi tocmai din această cauză, toţi olteniţenii şi-l revendică pentru că le aparţin
, mândrindu-se cu el.
Magazinul lui Voicu Mantu pentru noi olteniţenii autohtoni a fost un unicat, o emblemă comercială, un
simbol. Vecini în partea de sud a avut brutăria-simigeria lui Vasile Uleu, tatăl fostului şef de gară Ioan Uleu,
iar în partea de nord, frizeria lui Gogu Teodoru.
în afara produselor de băcănie, se găseau cutii cu icre negre de Manciuria, bidoane cu renumitele măsline
greceşti Kalamatos o mare varietate de sardine, fileuri de peşte, homari, scoici şi caracatiţe afumate, precum
şi renumita şuncă de Praga, cele mai fine mezeluri de la Rokus şi Paţac din Bucureşti, caşcavaluri şi brânzeturi
de Olanda, diverse prăjituri de ciocolată şi multe altele. Este greu de imaginat cum într-o singură încăpere, pe
o suprafaţă de 16-20 m.p. exista aproape orice marfă alimentară.
Toate mărfurile, fără excepţie, erau de cea mai bună calitate, în permanenţă proaspete, iar amabilitatea cu
care erai servit constituia caracteristica magazinului care atrăgea mulţi cumpărători dar în mod special pe cei
cu gusturi mai rafinate – dar şi cu mai mulţi bani – avându-se în vedere că multe din produsele expuse la
vânzare, erau unice în tot oraşul. Spun aceasta pentru că în Olteniţa acelor ani, existau multe alte prăvălii,
dintre care merită să fie menţionate cea a lui Ilie Miroiu, situateă vizavi de berăria lui Vornicu – pe locul unde
mai târziu ceasornicarul Mihai Cojiţă şi-a făcut o casă gen vilă cu un etaj – apare în lucrare -, apoi şi magazinului
„Trei chibrite“ situat la intersecţia străzii Carol I (strada Argeş din zilele noastre) cu strada Nicolae Bălcesu.
Pe acestă cale îi mulţumesc fiicei sale Sonia Mantu (căsătorită Neagu), care a avut amabilitatea să- mi
dea unele date, acte, relaţii şi amănunte şi totodată, mi-a creat posibilitatea să verific realitatea unor date pe
care le auzisem cu circa 40 de ani în urmă, chiar de la tatăl său şi care nu este exclus să le mai fi uitat.
Tot Sonia este cea care mi-a dat două fotografii ale tatălui ei; una în care Voicu Mantu era foarte tânăr şi
alta, la bătrâneţe, cu un baston în mână, stând pe scaun în faţa blocului. Probabil că se întreabă: pentru ce a
muncit el o viaţă, timp în care a fost corect şi cinstit, iar la bătrâneţe, în loc să stea liniştit în faţa casei şi pră
văliei, a fost obligat să stea la bloc.
Voicu Mantu a încetat din viaţă în anul 1986 la vârsta de 87 de ani. Pentru noi olteniţenii mai în vârstă,
Voicu Mantu ne-a rămas în minte ca un om deosebit pentru cinste, corectitudine şi comportament. A fost un
om model.
Am fost foarte satisfăcut că am avut posibilitatea ca pentru olteniţenii mei, să pot revendica memoria
acestui om simplu la prima vedere, însă de un mare caracter.
În vremea lui Voicu Mantu, nu existau maşini de calculat şi nici cântare automate. Îşi imaginează oare
vânzătorii şi comercianţii din zilele noastre, cam ce s-ar întâmpla dacă furnizarea energiei electrice s-ar între-
rupe o zi ? Ar mai avea cu ce să cântărească marfa ? Aşa este că s-ar bloca tot? Cum s-ar descurca fără maşini
de calculat? Trageţi singuri concluziile!.
Error