OLTENITA DE ALTADATA-UNELE OBSERVAŢII CU PRIVIRE LA PRIMARII CARE AU CONDUS DESTINELE ORAŞULUI OLTENIŢA DE LA FONDARE PÂNA ASTAZI

Primul primar care figurează sub numele de „Tache magistratul” adevărat a fost – pentru o perioadă
destul de lungă de timp – numai prenumele de Tache fiindcă „magistratul” reprezenta de fapt porecla, poate
bine atribuită de inventivitatea olteniţenilor, devenind astfel nume, pentru că în urmă cu un secol şi jumătate,
în viziunea cetăţenilor funcţia de primar era sinonimă cu cea de magistrat.
După cum – probabil – se ştie, în Roma antică, magistratul însemna în fapt un cetăţean ales pentru exercitarea unor importante atribuţii de conducere în autoritatea publică şi administrativă şi – concomitent – un
om, al legii.
Pentru perioada de 24 de ani, cuprinsă între anul 1853 şi 1877 – dat fiind faptul că arhiva primăriei a fost
distrusă de război, nu aveam o listă oficială a primarilor care au condus şi răspuns de destinele oraşului. Apar
totuşi în lucrare câteva nume de primari şi ajutori de primari – sinonimi cu funcţia de viceprimar de după revoluţia din decembrie 1989 – depistaţi pe diverse acte de stare civilă păstrate de oameni, semnate de aceştia sau
prin alte documente de administraţie ale oraşului.
Puţinele monografii scrise până în momentul de faţă, pentru perioada 1853-1877, n-au menţionat numele
primarilor afirmând că arhiva a fost distrusă de război, ceea ce de fapt era adevărat. Totuşi, în urma incursiunilor
efectuate prin documente şi arhive, am reuşit în cele din urmă, împreună cu domnul prof. Done Şerbănescu,
directorul Muzeului de Arheologie Olteniţa şi am identificat persoanele care au ocupat funcţia de primar (similară cu cea de magistrat, cum i se spunea şi cum era considerat la vremea respectivă de localnici), menţionate
la începutul acestei liste în persoana următorilor: Tache (MaTache Ioan), Davidolu Panaiotis şi Dimitrie Tretinescu. Am scris Tretinescu şi nu Trătinescu (deci cu e în loc de ă) cum s-au deprins olteniţenii să-l numească,
întrucât l-am identificat după unele semnături date pe câteva acte de stare civilă, chiar bunicilor şi părinţilor
mei aşa cum apar în lucrare.
Numele primului primar Matache Ioan, ale căror rămăşiţe pământeşti se află în mormântul de forma unui
monument mai mic, aflat în partea dreaptă a bisericii Sfântul Nicolae din centrul oraşului, a fost atribuit de
autorităţi străzii gării – bulevardul Republicii din zilele noastre, care mai înainte s-a numit Cantacuzino, Iancu
Slăvescu, etc., capitol care apare separat în lucrare.
Potrivit actului de fondare a oraşului Olteniţa, care stă scris de decenii prin litere încrustate pe pisania de
marmură – un fel de micro monument, aflat pe partea stângă la intrarea în catedrala „Sfântul Nicolae” din centrul oraşului, şi care arată detaliat, condiţiile şi modul de întemeiere a oraşului, scrie:
„Astăzi 28 iulie 1872 sub patronajul Măriei Sale Domnitorul României, Carol I, proprietarii oraşului
Olteniţa, au ridicat această piatră – este vorba de pisanie – pentru veşnică recunoştinţă de toţi privotori şi moştenitorilor, bazele fundamentale acestui oraş, actul de tranzacţiune pentru fondarea acestui oraş Olteniţa… ”
(în lucrare apare integral actul de fondare scris în stilul şi expresiile vremii spre a-i păstra autenticitatea).
Un neghiob – expresia îmi aparţine – pentru că altfel nu-l pot numi, pus de comunişti, a încercat însă n-a
reuşit, ca să şteargă de pe acestă pisanie, numele Domnitorului Carol I. Se vede cum a fost scrijelită marmura
cu un obiect dur. Nu ştiu dacă analfabeţii respectivi cunoşteau că suveranul nostru Carol I a făcut şi a reprezentat
o istorie veritabilă pentru ţara noastră şi pentru Europa, şi că regele Carol
cu lunga sa domnie de 48 de ani, se situează pe locul trei în lume, primul fiind deţinut de Regina Angliei, iar
al doilea de împăratul Hirohino al Japoniei, recorduri unice nedepăşite până în zilele noastre. De asemeni, în
cadrul ţării noastre Carol I cu cei 48 de ani de domnie deţine primul loc, urmat de Ştefan cel Mare care a
domnit 47 de ani.
Prinţul ALEXANDRU Dimitrie GHICA a vândut locuitorilor din moşia sa în anul 1853 suprafaţa de 600
pogone (100 pogone pentru vatra oraşului) şi (500 de pogone) pentru locuitorii ce se vor înmulţii. Pentru tranzacţia acestei operaţiuni s-au format două epitropii:
– una din partea Casei Domneşti formată din domnii: Maiorul C. Ieronom, Pitarul Alexandru Zalichi şi
Vasile Biar;
– cealaltă, din partea doritorilor de pământ compusă din domnii: Pitarul Nicolae Protopopescu, Pitarul
Dimitrie Tretinescu şi Panaiot Davidolu.
Am făcut această relatare pentru a arăta că Pitarul Dimitrie Tretinescu, este în fapt cel care avea să devină
215
primar al oraşului. La timpul potrivit, pentru a se înţelege mai bine, arăt că, şi din această cauză cât şi pentru
înfăptuirile edilitare ale primariatului său, olteniţenii, din respect faţă de memoria lui, i-a atrbuit unei străzi
numele său care, la început s-a numit Minerva, apoi Dorobanţi, după aceea Tretinescu, care în zilele noastre
se numeşte Dunărea.
Numele lui Dimitrie Tretinescu a fost înlocuit cu „Dunărea” în timpul regimului comunist – aşa se numeşte
şi în zilele noastre, mai întâi fiindcă nu ştia de Tretinescu, dar mai ales pentru că aveau oroare faţă de denumirile
vechi, fiind convinşi că trebuia să semnifice ceva, iar acel ceva trebuia obligatoriu uitat. O să vedem că ulterior
vor fi schimbate denumirile multor străzi cu nume care n-au nimic comun cu oraşul. Deci şi din acest punct
de vedere, şi pe această cale, exponenţii regimului comunist urmăreau de fapt cu o înverşunare şi constantă
ambiţie politizarea şi îndoctrinarea.
C.N. Daniilescu (deci nu Danilescu) a fost una din cele mai reprezentative personalităţii ale vremii care
s-au numărat în rândul primarilor, lucru demonstrat şi de faptul că acesta a fost ales de cetăţeni primar, în patru
mandate, cazuri neîntâlnite de la înfiinţarea oraşului şi până acum. Prin urmare acesta a fost ales primar în
anii: 1881, 1890-1900, 1901-1902, 1907-1909, totalizând 15 ani de primariat, altfel spus 10% din întreaga perioadă de la fondarea oraşului de un secol şi jumătate.
In perioada lui de primariat, s-a remarcat nu numai prin bunătate şi de înţelegere faţă de solicitările oamenilor, dar şi cu realizările edilitare şi chiar prin comportamentul şi ţinuta sa morală. După multe căutari,
mi-a ajutat Dumnezeu şi am găsit o fotografie de familie, datată 12 mai 1912 a lui Gh. N. Daniilescu, făcută
în faţa casei lor – pe atunci în construcţie – împreună cu fiii săi şi familiile acestora, iar alta reprezentându-i pe
cei doi fraţi Eftache Daniilescu poliţaiul oraşului şi fratele său Hristache Daniilescu primarul.
Casa în care a locuit familiile acestora şi cei doi fraţi, există şi în zilele noastre, fiind un imobil destul de
impunător şi rezistent, parcă sfindând trecerea timpului fiind un fel de mostră arhitecturală. Este situată pe
strada fostă Constantin Alimănişteanu nr. 42, vizavi de blocurile de 10 etaje, în spatele său spre sud, fiind casa
lui Duşcă Savu.
Aici locuieşte şi este în viaţă în anul 2007, în vârstă de 87 de ani, Jeana Daniilescu, care locuieşte împreună
cu fiica sa Filofteia (Fifi), ambele pensionare. Jeana Daniilescu este soţia lui Mielu Daniilescu care a fost şef
serviciu livrări la Fabrica de Conserve Valea Roşie. Jeana Daniilescu este fiica lui Marin Oblu, fost cârciumar,
om de seamă în Olteniţa rurală, cunoscut la vremea lui de toată lumea. A avut casa şi cârciuma pe locul unde
se află casele fiilor săi, Gheorghe (Goaţă) şi Gigel Oblu.
Casa Daniileştilor, situată la numărul 42 – vizavi de blocul cu zece etaje, a fost complet renovată în perioada 2005-2008, este foarte frumoasă şi poate rezista încă multe decenii. Nu mi-a spus nimeni dar apreciez
că lucrările au costat 1,5 – 2 miliarde de lei vechi suportaţi de Ţucu Daniilescu, fiul Janei Daniilescu.
Şi Eftache Daniilescu care a fost mulţi ani poliţaiul oraşului, s-a remarcat prin exigenţă şi seriozitate, în
sensul că la vremea lui, în oraş era ordine şi linişte, chiar dacă existau peste 50 de cârciumi, restaurante şi
bodegi, nu-i era frică numănui să meargă singur pe stradă indiferent dacă era zi sau noapte. Cei câţiva gardieni
publici patrulau permanent pe stradă, în special după ce se întuneca. Aşa a fost odată în Olteniţa şi din păcate,
acum nu mai este şi nu ştiu dacă va mai fi vreodată. Aceste lucruri le ştiu de la tatăl meu – şi de la alţi oameni
în vârstă – care, pe Eftache Daniilescu poliţaiul nu-l vorbeau decât de bine.
Privind cu atenţie fotografia de familie a lui Gh. N. Daniilescu, făcută la 12 mai 1912 observăm cam cum
era portul în urmă cu un secol. Din acesta se degajă nota de sobrietate şi seriozitate, atât pentru cei tineri cât
şi pentru cei bătrâni, fie că este vorba de bărbaţi, fie de femei.
Sexul feminin, indiferent de vârstă, purta îmbrăcămintea lungă, până la încălţăminte şi, indiferent de
vârstă, fără ca să fie excentrică, era ajustată pe corp scoţând în evidenţă un bust plăcut. La femeile în vârstă,
chiar şi în mijlocul verii, îmbrăcăminea era croită până la gât – cum se spune -, iar la cele tinere decolteurile
erau scurte, nici vorbă să-şi expună sânii la vedere ca în zilele noastre, având sub gât, prins de un lănţişor de
valoare, un medalion vizibil.
Pieptănătura era simplă, modestă, dar totuşi frumoasă, fără a acoperi în vreun fel, faţa. Bărbaţii toţi purtau
cravate cu nod mare (italian), iar reverele la haină, scurte şi late, tot după moda italienilor.
Indiferent de anotimp, la bărbaţi încălţămintea la modă, erau ghetele, bineînţeles că pe timp de vară acestea
erau din piele subţire, fină, care se mula pe picior, numită şevro (piele franţuzească de încălţăminte fină
chevreau). în acele vremuri, după cum se vede, lumea nu prea purta pantofi.
De la fondarea oraşului nostru şi până în zilele noastre, o singură dată, Olteniţa a avut primar un preot.
Aceasta s-a întâmplat în anii 1931-1932 când olteniţenii noştri l-au ales primar pe arhicunoscutul popa Gheorghe Sachelarie. El a îndeplinit funcţia de primar concomitent cu cea de paroh, protopop şi preot care oficia
serviciul religios în biserica „Sfântul Nicolae” din centru. în acelaşi timp, persoanele trecute de 70 de ani
216
cunosc faptul că preotul Gheorghe Sachelarie se ocupa şi de „Protecţia animalelor”. Era un mare sufletist. Lam cunoscut foarte bine pentru că a fost vecin cu noi şi locuia pe strada Constantin Alimăneşteanu la nr. 73
unde, în zilele noastre, de ani buni locuieşte cu familia profesorul Constantin Zegrea.
Prezint mai jos un caz cu totul inedit.
Întâmplarea a făcut ca pe timpul primariatului său, părintele Gheorghe Sachelarie, l-a primit în gara CFR
Olteniţa, pe suveranul României, Regele Carol al II-lea, venind cu trenul de la Bucureşti, în trecere spre port
şi mai departe, pe Dunăre, făcând o escală de numai câteva minute. Pe atunci, în mod obligatoriu, absolut toate
trenurile mergeau până în port.
Părintele Gheorghe Sachelarie fiind îmbrăcat în strae preoţeşti, aurii – nu l-am văzut niciodată în viaţa
mea îmbrăcat civil – şi aceasta este o diferenţă între preoţii de azi şi cei de altădată – şi având pe piept pusă în
diagonală, eşarfa cu tricolorul românesc, emblema primarului, Regelui Carol al II-lea i s a părut curios şi a întrebat cine este personajul, şi când i s-a spus că este primarul oraşului a rămas surprins, dar impresionat plăcut
şi a zâmbit.
Preotul Gheorghe Sachelarie a avut două licenţe, conservatorul şi teologia. La timpul potrivit, în cadrul
capitolului „Oameni de seamă ai oraşului nostru nostru” voi prezenta detaliat puternica personalitate a preotului
Gheorghe Sachelarie.
N-am cercetat şi deci nu ştiu dacă există vreo legătură, însă informativ arăt că „ Sachelar” provine din
limba greacă care înseamnă grad onorific în ierarhia preoţească, preot care poartă acest grad.
Locotenent-colonelul Nicolae Tudor, care a fost primar în perioada 1938-1939, era ofiţer superior trecut
în rezervă. A fost un primar care s-a impus prin prestanţă, seriozitate, comportament şi caracter. Olteniţenii
povestesc despre el că se ferea ca să facă promisiuni, însă – în general – căuta pe cât putea să se ţină de cuvânt.
Doctorul Constantin Sava, a fost primar în patru rânduri, timp în care – separat de atrbuţiunile primariatului
– şi-a făcut datoria şi ca medic, fie al oraşului, fie al spitalului. L-am cunoscut, în sensul că pe atunci, aveam
trei vaci şi îi duceam zilnic – contra cost – câte o sticlă cu lapte, înainte de a mă duce la şcoală. Mă bucuram
pentru că nevasta lui, ori îmi da un covrig ori o bomboană fondată. Toată lumea îl vorbea de bine.
Doctorul Sava a fost în patru rânduri primar pentru că, atunci când un primar nu mai corespundea şi se
retrăgea, dânsul era ca o soluţie de siguranţă. Din „dragă” nu scotea pe numeni, fie simplu cetăţean, fie pacient.
Aceasta dovedeşte – încă odată – că primarii rămân în memoria oamenilor, în primul rând, în funcţie de comportament.
În perioada 1942-1943, pentru prima dată şi iată că până acum şi pentru ultima oară, Olteniţa a avut un
primar ofiţer superior activ – şi la propriu şi la figurat – în persoana locotenentului-colonel Dumitru Băiculescu,
poreclit de olteniţeni „ţiganu” pentru că întradevăr era cam brunet.
Îl prezint pentru că apare în fotografie, alături de alţi trei colonei, cu corul bisericesc.
Din presă şi de la radio – pe atunci nu se înfiinţase încă la noi televizorul – şi din ce discuta lumea, aflasem
că mareşalul Antonescu, şeful statului, fiind şi în plin război, hotărâse ca în mai multe oraşe, să numească primari din rândul ofiţerilor pentru a întrona şi menţine ordinea şi disciplina, iar pe perioada respectivă nu au
mai funcţionat consilieri comunali, în acest fel realizându-se însemnate economii la nivel naţional.
Se introdusese raţionalizarea, astfel că alimentele de bază, iar mai târziu şi combustibilul (lemnele de foc,
cărbunii şi petrolul) au fost cartelate. în plus Olteniţa avea o situaţie aparte în comparaţie cu alte localităţi. Nu
se rezolvase problema miilor de persoane venit în urma „cedării” Cadrilaterului – judeţele Durostor şi Caliacra,
şi în mod deosebit a celor din Turtucaia, din vara şi toamna anului 1940. La aceasta se mai adauga şi situaţia
unor persoane refugiate din Bucovina – mai precis chair din Cernăuţi
din nordul Moldovei şi de la Galaţi.
Şi aşa după cum se întâmplă în viaţă vorba proverbului „o nenorocire nu vine niciodată singură”, în ziua
de Joi 19 martie 1942, în jurul prânzului, Olteniţa a fost inundată, aşa cum nu se mai întâmplase
poate – de mult – de apele revărsate ale Dunării şi Argeşului, astfel că, la rândul nostru, chiar şi noi olteniţenii
a trebuit să fim evacuaţi în comunele limitrofe, de regulă la Ulmeni şi Curcani şi chiar în partea de vest a comunei Chirnogi, pentru că partea de est, satul Stupinele, era tot inundat.
A urmat la funcţia de primar avocatul Ionel Marinescu care a trebuit să facă faţă, cu dificultăţi inimaginabile, unei situaţii inedite, complexe, ivite în perioada 1945-1946, când s-a trezit brusc de la o anumită ordine
socială, la un regim nou, nemai întâlnit, atunci când rămăsese situaţia generată de apariţia trupelor sovietice,
după ce în degringoladă, se retrăseseră trupele germane, trecând disperate în mare viteză şi cu multe riscuri,
Dunărea, spre a scăpa de ruşi care-i urmăreau pas cu pas şi care, în marea lor majoritate, cum îi prindea îi împuşca pe loc fără niciun fel de altă formalitate. Atunci conducerea oraşului – era asigurată mai mult de comandantul garnizoanei militare române, în prima fază, iar apoi de cea sovietică.
217
In atari împrejurări unice, dintr-o dată, populaţia oraşului şi primarul Ionel Marinescu, au fost puşi în faţa
unor greutăţi şi lipsuri imposibile de imaginat şi greu de redat în câteva cuvinte, trebuia să asigure zilnic hrana
la cel puţin 1500-2000 de militari sovietici – dar diferenţiat trupa de ofiţeri -, şi la peste 500 de cai, cu care
ruşii intraseră în Olteniţa. Iar când se purtau asemenea discuţii între primar şi coloneii sovietici – impresarii
generalilor ruşi- acestea nu se derulau pe un fond amiabil, civilizat, ci cu pistoalele pe masă.
Mitică Chelu – cum îl poreclea lumea pe birjarul de pe trăsura primăriei – pe atunci nu avea maşină mică
– şi care şi iarna şi vara umbla cu căciula, era obligat să stea aproape în permanenţă cu caii înhămaţi în faţa
primăriei (actuala clădire a I.G.O. din zilele noastre) cu fân dinaintea cailor, întrucât era trimis şi de două ori
pe noapte să-l scoale şi să-l aducă de acasă pe primar ca să discute şi să stea la dispoziţia comandamentului
rus, format din colonei care, în permanenţă erau turmentaţi de băutură. Totuşi, lumea spera că acest val va
trece şi poate lucrurile, cât de cât, vor intra în normal.
Al doilea război mondial, pentru majoritatea populaţiei, aparent, se profila că se apropie de sfârşit. Existau
destule familii îndoliate, multe mame, copii, taţi, soţii, fraţi, surori, bătrâni, care mai aşteptau şi încă mai
credeau şi sperau să se întoarcă de pe front, cei dragi. Şi lumea credea, aşa după cum se întâmplase după fiecare
război, că, cu toate aceste nenorociri, în doi, trei ani, lucrurile vor intra în normal, iar timpul va aşterne peste
toate, veşnica şi neîndurata uitare.
Pe străzile oraşului puteau fi văzuţi oameni tineri în cârje, fără un picior, fără o mână, cu un ochi, mergând
strâmb, mutilaţi, unii din ei vorbind singuri, râzând fără motiv, sau plângând speriaţi. Numai ei ştiu prin ce au
trecut.
Oamenii mai în vârstă ştiu că a existat un olteniţean poreclit „Vasile inamicu” un om care făcuse frontul,
trecuse prin multe şi îi rămăsese întipărit în minte groaza de „inamic”. I se făcuse o operaţie şi se zicea că are
o placă de platină la cap, şi când se îmbăta, începea să-şi imagineze cum a fost pe front şi striga mereu obsesiv:
„Inamicu, Inamicu!…” Tocmai de ceea olteniţenii l-au poreclit Vasile Inamicu. Odată, în centru a dat foc la un
vraf de jurnale „Scânteia”, fiind invalid de război avea voie să vândă ziare, a fost văzut de Ştefan Gheorghe
primarul, l-a arestat, însă i-a dat drumul pentru că Vasile avea acte că nu e sănătos.
In virtutea practicilor şi regulilor de război cunoscute până la al doilea război mondial, trupele învingătoare
– după terminarea războiului – încheiau un act prin structurile diplomatice ale statului, se retrăgeau pe teritoriile
lor în cadrul frontierelor de stat şi într-un anumit timp convenit; se evaluau şi se pretindeau despăgubiri de
război pentru pagubele respective şi se făcea schimb de prizonieri.
Dar în acelaşi timp, olteniţenii – ca şi populaţia ţării în general – avea de pe frontul de răsărit veşti confuze
şi îngrijorătoare despre bolşevism şi comunism, despre sărăcia ruşilor, despre înapoierea lor în privinţa civilizaţiei, depsre modul lor de viaţă la grămadă, în colective obligatorii, un fel de societate civilă încazarmată
care îşi desfăşoară activitatea sub supraveghere şi din ordin, existând un singur stăpân – statul – nu se ştia atunci
mai nimic despre Partidul Comunist Bolşevic al Uniunii Sovietice, despre lipsa de libertate a oamenilor dar
mai ales despre o teamă permanent impusă de o forţă şi de un aparat nevăzut al statului, ceva cu totul neclar,
greu de definit şi de descifrat de către noi olteniţenii şi românii în general, care, nu că nu mai văzusem dar nici
nu mai auzisem despre aşa ceva.
Auzisem că s-a făcut pace, că la 23 August s-a încheiat un armistiţiu, nu avea nimeni ideie, cum, unde şi
în ce condiţii, însă toţi bănuiam şi speram că va fi bine. Doamne, când îmi aduc aminte, aveam să realizăm ulterior prin ce deziluzii am trecut.
Spre sfârşitul lunei august, pe strada mare, avea să-şi facă apariţia pentru prima dată, primele flancuri din
linia întâia ale trupelor sovietice. O coloană, un şir nesfârşit de căruţe cu câte 6-7 militari fiecare, cu „balalaice”,
cum le spuneam la puştile automate de gât, stând pe nişte saci, bagaje, baloturi, lăzi de muniţii, etc., moţăind
cu excepţia vizitiului care conducea căruţa, cu feţe descompuse, parcă epuizate fizic, după multe nopţi de nesomn, cu ochii întredeschişi, mânau caii la trap. Pe atunci strada mare ca şi toate străzile oraşului nu erau asfaltate. O temperatură încinsă, o căldură înăbuşitoare, făcea ca transpiraţia acestor militari, să le iasă, prin
uniforme, peste care se aşeza praful. Era o imagine dezolantă. Aceşti oropsiţi ai sorţi veneau de la mii de kilometri, din stepe despre care aveam vagi cunoştinţe de la geografie, urmând să parcurgă – cine ştia – alte mii de
kilometri. Până la venirea ruşilor la noi nu ştiam ce-i aceea rubaşcă şi nici nu auzisem despre cizmele dintr-un
fel de pânză tare, poate chiar cauciucată.
Fără a le spune cineva anume, toţi negustorii de pe strada mare, la sosirea coloanelor de căruţe cu militari,
înfioraţi de puhoiul din faţa ochilor, un şir nesfârşit, au tras obloanele prăvăliilor, în special cârciumari. Se
dusese vestea despre ruşi că sunt beţivi.
Cum spuneam mai sus, primarul, acestor oameni trebuia cu concursul populaţiei, în mod obligatoriu, zilnic, să le asigure hrana pentru toţi şi furajarea pentru cai, iar pentru maşinile care au venit mai târziu, carbu218
ranţi.
In plus acest imens efectiv de militari care echivala până la un sfert din populaţia oraşului, trebuia cazat.
Nu a existat casă în care să nu fie cazaţi militari ruşi. Pe la periferii, oamenii dormeau pe prispă iar ruşi în
casă. Aşa s-a întâmplat şi în Olteniţa Rurală pentru că numărul militarilor ruşi era foarte mare.
Practic armata roşie „eliberatoare” ocupase complet oraşul şi de fapt fiecare casă. Altfel spus Olteniţa era
asediată şi sufocată. In primul război mondial Olteniţa a fost ocupată de trupele germane, deci aveau alt statut
– nu există un armistiţiu – însă nu se putea compara comportamentul nemţilor cu cel al ruşilor.
Dar afară de cele trei chestiuni normale şi fireşti arătate mai sus – hrană pentru armată, furaje pentru cai
şi carburanţi pentru maşini, ruşii – NEOFICIAL – aveau alte pretenţii şi deprinderi şi anume:
– ceasuri, nu conta dacă e mic sau mare, de mână sau de buzunar, de damă ori bărbătesc, marcă, etc.,
numai ceas să fie şi să funcţioneze;
– băuturi alcoolice, nu conta ce era, însă cu cât erau mai tari cu atât erau mai bune şi mai preferate. In
privinţa băuturilor nu aveau măsură. Se ştie că alcoolul ajunge la cap în circa şapte minute din momentul introducerii în corp. Când da de băutură, indiferent de grad, bea până cădea jos.
Ţin minte că la Nicu Mănescu, olteniţenii mai în vârstă l-au şi cunoscut, la intersecţia străzii gării
Republicii din zilele noastre cu strada Constantin Alimăneşteanu (Alex. Iliescu) vizavi de restaurantul lui
Stelian şi apoi Mituş Mirescu, avea restaurant, iar dedesupt în pivniţă, butoaie cu vin. Nu ştiu cine l-a pârât la
ruşi pe Nicu Mănescu că are vin, că au intrat în beci vreo 3-4 ruşi, au tras cu automatul în fundul butoiului,
vinul a început să ţâştească cu putere, au pus gura acolo fiecare, au băut până n-au mai ştiut de ei, până când
vinul din butoi s-a scurs peste ei;
– femei; beţi turtă, întrebau: „cade hazaică” ceea ce însemna, unde este femeie. Nu conta câţi ani are, dacă
e tânără sau bătrână. De aceea în prima şi a doua săptămână de la venirea lor femeile se ascundeau prin pivniţe,
prin podurile caselor, prin porumbare, prin fânare, pe unde credeau că sunt – cât de cât – în siguranţă spre a se
feri de furia animalitică a acestor sălbatici.
Martori la ceea ce eu afirm mai sus, îmi sunt toţi olteniţeni autohtoni trecuţi de 75 de ani, prin urmare nu
este nevoie de documente doveditoare.
De la intrarea în oraş şi până când a trecut primul val de trupe, Dunărea, la Turtucaia, nu am văzut niciodată
militari ruşi să meargă în ordine, adică într-o formaţie sau într-o cadenţă. îşi imaginează cineva de ce atârna
viaţa ficărui olteniţean, când se întâlnea pe stradă cu un militar sau cu un grup de militari ruşi beţi, care abia
putea să meargă, cu automatul la gât? De câte ori nu îndrepta ţeava armei în sus şi îi da drumul la un încărcător
întreg!… Nu avea nici o restricţie în ce priveşte utilizarea armei sau justificarea muniţiei.
Trebuie să spun, aşa după cum am aflat de la un învăţător basarabean rus, cazat cu alţii în magaziile de
cereale ale lui Dinu Chioseaua care existau în faţa casei noastre, care ştia să vorbească bine româneşte, dar cu
accent de moldovean, concentrat, că militarii ruşi din prima linie, erau în majoritatea lor infractori de drept
comun, că Stalin dăduse ordin ca să le de-a drumul din puşcării şi că dacă scapă de pe front, indiferent de condamnare, devin liberi.
Ulterior, aveam să aflu că şi Hitler, în ultima fază a războiului, spre a-şi completa efectivele de militari
distruse pe front, dăduse un ordin similiar. Tot atunci, se vorbea că Hitler, printr-un ordin disperat, mobilizase
ca militari copii-tineri, de la 16 ani până la 60 de ani.
În acele vremuri să nu fi fost nimeni în locul primarului şi a celorlalte autorităţi, când ruşii discutau şi
pretindeau orice, în forţă cu pistolul pe masă, iar cuvântul de ordine pe care-l învăţase toată lumea era: „strileai”
ceea ce pe româneşte însemna: „te împuşc”. Străzile erau pustii şi ziua, dar mai ales noaptea, iar singuri care
umblau şi chiar mai încercau pe la uşile magazinelor sau porţile oamenilor, erau ruşii. Nu se pomenea picior
de om la nici-o poartă şi cu atât mai mult, nici-o căruţă pe stradă. Cu căruţele, procedau foarte simplu: îl oprea
pe om, îl da jos din căruţă, îi lua biciul din mână, îi făcea semn să stea liniştit că se întoarce, pleca, şi dus era.
Dacă nu-i convenea ceva, se dădea jos din căruţă şi o lăsa cu cai cu tot unde îi venea. Nimeni nu avea cui să
se plângă pentru că nu mai funcţiona nici o instituţie cu excepţia primăriei care se afla sub o teroare şi o
ameninţare continuă. Ei făceau legea.
În linii mari şi sumare, cam acesta a fost comportamentul „Armatei roşii eliberatoare” cum au numit-o
comunişti ulterior – pentru că de fapt aveau motive, fiindcă aceasta a fost cea care i-a adus la putere, armată
care a avut un pronunţat caracter şi un veritabil comportament de trupe de ocupaţie.
La capitolul „Căpitănia portului” arăt cum trupele sovietice, ajunse în port avea să-i dezarmeze pe grăniceri
români, să-i dea jos de pe vapoarele pe care le păzeau şi să le ocupe ei.
Aşa zisul armistiţiu de la 23 August 1944 era un fel de bluf, ceva de care Armata Roşie nu auzise pentru
că şefii lor nu aveau interes să le spună şi chiar dacă le-ar fi spus ei ar fi făcut tot ce ştiau. După revoluţie a
219
apărut o literatură întreagă despre comportamentul armatei sovietice, în sensul că, până la 12 septembrie când
s-a semnat armistiţiu la Moscova, ruşii au luat militari români prizonieri chiar din interiorul frontierelor de
stat ale României. Şi eu voi da exemple.
Ei bine, pe fondul unor asemenea stări de lucruri şi comportamente asiatice, avocatul primar Ionel Marinescu a rezistat între anii 1943 şi 1946.
Dacă în primul an de primariat – 1943 – trebuia să facă faţă unor solicititudini mereu crescând spre efortul
material în vederea menţinerii frontului şi războiului pe plan intern dar în interesul ţării, anii 1944, 1945 şi
1946, când totul era inedit, când nu mai funcţiona nici-o reglementare, când funcţiunile statului încetase, când
evenimentele se precipitau, nu de la o zi la alta ci de la o oră la alta, când nimeni nu putea să întrevadă cam ce
urma să se întâmple, este greu de imaginat cum a rezistat, însă nu-i mai puţin adevărat că în aceea perioadă,
nimeni nu mai avea – cel puţin în gând – să aspire la funcţia de primar al oraşului, atât de râvnită în condiţii
normale.
Dacă până în 1946 primarii erau aleşi de cătăţeni cu drept de vot – spun cetăţeni pentru că femeile nu
aveau drept de vot, iar majoratul se considera la 21 de ani, nu la 18 ani ca acum – după aceea, s-a pus problema
că primarii trebuie să îndeplinească alte condiţii – impuse clar şi categoric de la Moscova
fără posibilitatea de interpretare, mai precis să fie credincios Kremlinului, să fie ataşat cel puţin declarativ,
trup şi suflet cauzei comunismului, aceasta într-o perioadă în care aceste cauze erau insuficient de clare, de
ele noi având cunoştinţe -doar aşa – la modul general.
Ei bine acesta nu a putut fi altul decât avocatul Ştefan Gheorghe. Acesta a fost primul – şi avea să fie şi
ultimul – primar intelectual comunist. A îndeplinit această funcţie în perioada 1946 – 1949. în cei peste trei ani
de primariat comunist – umbla în permanenţă cu un fular roşu aprins la gât – mare majoritate a olteniţenilor
autohtoni, dar în mod deosebit intelectualii şi cei mai avuţi, cu precădere însăşi colegii lui avocaţi, aveau să-i
cunoască adevărata faţă şi răutate a lui Ştefan Gheorghe. în timpul lui intelectualitatea şi negustorimea
olteniţeană, avea să trăiască cea mai întunecată perioadă din viaţa lor.
În primele zile de la primariat, avocatul Ştefan Gheorghe, dotat personal cu un pistol de regimul comunist,
pe care nu se sfia să-l arate, mai cu seamă când începea să se întunece, pentru intimidare, a debutat prin forţă,
prin ameninţări, şi la scurt timp, de la vorbe a trecut la fapte. Venise timpul să-şi plătească poliţile la persoanele
cu care el avusese câte ceva în viaţa lui.
Dintr-o dată Olteniţa şi olteniţenii – s-au trezit, fiecare în parte şi toţi la un loc – victimele capricilor şi
ameninţărilor lui Ştefan Gheorghe – pe atunci încă singur, necăsătorit „cavaler tomnatic”. Era o atmosferă socială şi erau nişte împrejurări propice la care nu visase niciodată.
Periculos, de o răutate inexplicabilă pentru un intelectual mai ales, ca un simbol al răului, stimulat de
puteri discreţionare acordate de regimul comunist, de evoluţia acestui sistem, de nefericitul an secetos şi al
foamei din 1947, de introducerea cotelor obligatorii, de posibilitatea de a se răzbuna la paravanul unei legislaţii
care mai exista formal, primii de care şi-a bătut joc au fost chiar proprii lui colegi din baroul de avocatură al
oraşului Olteniţa, pe care nu i-a iertat până când nu i-a pus mai întâi într-o lumină proastă faţă de partidul comunist şi nu i-a privat de libertate.
Simţea parcă o plăcere sadică şi cu un zâmbet sarcastic pe buze, ameninţa şi făcea tot felul de promisiuni
sumbre cu caracter ameninţător. Cuvântul de ordine la el atunci era: „Te arestez!” şi avea posibilitatea să o
facă fiindcă nu da socoteală nimănui de ceea ce făcea, încât regula bunei cuviinţe fusese suspendată ca şi când
n-ar fi existat vreodată. Cam în aceiaşi perioadă, apărând o serie de norme diabolice, lipsite de cea mai elementară logică, în toate domenile, avea să constituie un câmp prielnic pentru Ştefan Gheorghe spre a se desfăşura şi afirma.
Nu a uitat nici un negustor, nu a omis nici un om cu stare, nici un moşier sau intelectual, ca direct
sau prin intermediul altora – să nu le facă rău.
Şi pentru că există Dumnezeu, după cât de rău a făcut, nici el nu a scăpat până la urmă de puşcărie, datorită
propriilor fapte şi abuzuri cu caracter infracţional. Era duşman înverşunat al celor care aveau averi, dar în mod
deosebit aur, dar în acelaşi timp şi el dorea să dobândească aur pentru care, până la urmă a făcut puşcărie.
Olteniţenii mai în vârstă cunosc cazul său cu doctorul stomatolog Cheoseaua şi cu alţii.
După compromiterea şi scoaterea lui Ştefan Gheorghe din funcţia de primar, exponenţii regimului comunist, în curs de consolidare, – Ştefan Gheorghe pentru ei a fost o soluţie de moment – au renunţat pentru totdeauna la intelectuali, astfel că în perioada 1949-1951 şi apoi 1951-1958 – aparent reales, însă în realitate
numit de partid – prima dată ca preşedinte al comitetului provizoriu, iar apoi ca preşedinte al sfatului popular
– deci ca primar, însă cu altă denumire politică specifică – Gheorghe Manolache – care fusese hamal în port, a
îndeplinit funcţia de primar.
220
Faptul că a fost menţinut de regim pe postul de şef al administraţiei oraşului timp de nouă ani, dovedeşte
că a fost ataşat partidului, că munca i-a fost apreciată, exact într-o perioadă în care se instituise şi se punea
problema în modul cel mai serios, privind cotele obligatorii de produse agricole, pretinse în mod brutal, în
timp scurt şi în cantităţi mari, de Uniunea Sovietică pentru despăgubiri de război.
Pe comunişti nu-i interesa dacă a fost sau nu secetă, dacă s-au realizat sau nu bucate, dacă omul are de
unde să de-a ca să nu moară de foame. Ei aveau în permanenţă doar un cuvânt de ordine: „să dai!”…. Dacă nu
aveai produse, acestea se cuantificau în bani, iar dacă nu achitai nici aşa, se transformau prin echivalenţă în
zile de închisoare.
Am văzut mulţi oameni pe strada mare, printre care a fost şi tatăl, la care exponenţi regimului comunist,
le atârnase nişte table de gât, în dreptul pieptului, pe care scria: „Să nu le urmaţi exemplu! Nu şi-au predat
cotele, nu şi-au îndeplinit îndatoririle patriotice!…
Date fiind solicitările mereu crescânde şi tot mai împovărătoare de produse, în locul lui Gheorghe
Manolache care înaintase în vârstă, a fost numit un parvenit din comuna Chirnogi numit Vlăsceanu Gheorghe,
care până atunci fusese şeful centrului de colectarea produselor agricole pe oraş.
În acele vremuri regimul comunist înfiinţase o structură de reprsiune totalitară cu rang de minister numit
„Comitetul de Stat pentru colectări”, C.S.C. iar Centrul Olteniţa, îşi avea sediul în casele lui Iordan Savof,
venit de la Turtucaia în 1940 (care mai târziu şi-a luat numele de Iordan Savu – deci s-a romanizat, tatăl lui
Mitică Savu, actorul de mai târziu Dem Savu.
Gheorghe Vlăsceanu avea să inaugureze modeul primarilor venetici, aduşi de regim din alte părţi, străini
de oraş, care să nu cunoască pe nimeni, pentru a aduce la îndeplinire în mod docil, indicaţiile şi directivele
partidului, nefiind legat cu nimic de oraş. De altfel şi la Chirnogi era tot intrus. Gheorghe Vlăsceanu văzânduse primar, un om bine trăit, roşu la faţă şi mereu băut, cu ambiţie pe orăşeni, a excelat în răutate depăşindu-şi
predecesorul.
Fără pic de teamă, fără ruşine, intra cu forţa în curţile oamenilor şi cu tupeul şi curajul stimulat de regim,
fără a cere voie, scotocea peste tot, prin magazii, prin porumbare, prin podurile caselor, pentru a găsi produse
agricole, spre a le confisca indiferent de cantitate, considerându-le sustrase?!… le scotea din curţile oamenilor
şi le ducea la stradă unde avea căruţe rechiziţionate care-l aşteptau fiind la dispoziţia lui. Mulţi oameni au fost
la puşcărie în perioada în care Gheorghe Vlăsceanu a fost primar. Oamenii nu aveau de unde să dea la nesfârşit
produse în cantităţi stabilite arbitrar, fără nici o logică. Ideia de bază era ca, separat de faptul că aduna produse
să dea la ruşi, în acelaşi timp realiza şi obiectivul de a-i determina pe oameni şi a-i forţa şi grăbi să se înscrie
în colectiv, iar pe cei avuţi să-i extermine fizic.
A urmat apoi un individ, pe nume Ion Stoica, fără profesie, fără carte, foarte tânăr, venit de aiurea. Acestea
erau de altfel cele mai preferate elemente ale partidului. Era rău, nu ştia să se poarte cu oamenii, la el nu conta
decât directivele şi indicaţiile partidului. De altfel, pe unul ca el, aşa cum era, numai regimul comunist putea
să-l menţină pe funcţie.
Dacă Gheorghe Manolache a avut totuşi patru clase primare, Gherghe Vlăsceanu şi Ion Stoica nu au avut
decât nişte cursuri politice de îndoctrinare de două luni de zile. La aceste cursuri nu îi învăţa decât să-i azmută
pe oameni şi să le inoculeze în cap ideia că pentru partid termenul de „nu se poate” nu există.
Ultimul preşedinte al Consiliului popular al oraşului Olteniţa -sinonim cu funcţia de primar – din perioada
în care au mai existat ca forme administrativ-teritoriale, raioanele şi regiunile, a fost Petre Năstase, între anii
1967 şi 1968. Acesta era de profesie tractorist, dar fiind scos mai de mult din producţie, se emancipase puţin,
însă numai cu îmbrăcămintea nu şi cu mintea, şi nici cu comportamentul.
Intrat de timpuriu în rândurile partidului, se vede treaba că politica i-a priit pentru că ajunsese să depăşească cu propria-i greutate corporală, mult peste 110 kg. Avea doar patru clase primare – zicea el
deşi nu prea ştia să scrie, de citit, nici atât, iar semnătura lui era o smângăleală, indescifrabilă, ca şi mintea lui,
iar în ultima parte a mandatului său, preocuparea de bază a constituit-o demolarea caselor la oameni. Şi până
la urmă i-a venit rândul şi lui fiind nevoit să-şi demoleze propria-i casă deşi nu i-a venit bine.
A fost o perioadă scurtă de timp, director adjunct la Fabrica de Conserve Valea Roşie. Neştiind să citească
este uşor de înţeles că habar nu avea ce semna. Şi totuşi, fiind director adjunct, avea specimen de semnătură
în bancă, ca înlocuitor al directorului titular. Dar, de fapt şi acesta – care se numea Andrei Grigore – de meserie
fusese tâmplar, aşa după cum tot tâmplar a fost şi Nisipaşu Marin fost preşedinte al Sfatului popular raional
Olteniţa, promovat apoi prim secretar al Comitetului Raional de Partid Olteniţa. Acestea erau cadrele de bază
ale partidului, aşa era de jos şi până sus.
Revenind la Petre Năstase, care, de multe ori, când semna, semna în alt loc decât unde trebuia, convenise
cu Oblu Gheorghe, şeful serviciului financiar de la fabrică, ca pe documente să pună întâi ştampila, iar el – ca
221
director, să semneze în faţa ştampilei. Iată cu cine intenţiona exponenţii regimului comunist, să construiască
comunismul, „viitorul de aur al întregii omeniri”. Redau aici numai câţiva termeni folosiţi în vorbire de Petre
Năstase: trotal (trotuar), prespectivă (perspectivă), discuţii contravictorii (contradictori), pitroceală (pritoceală),
adiministraţie (administraţie), ciorpină (ciorchină) şi multe alte perle.
La 1 februarie 1968 se desfinţează regiunile şi raionele, forme de împărţire adminstrativ-teritorială, înfiinţată tot de comunişti, după modeul sovietic. Se reînfiinţau judeţele. Iată cum comunişti se răzgândeau. La
toate aceste modificări continue, le găseau justificări, însă le numea pompos, „evoluţie modernă” cum că aşa
ar cere construcţia socialistă.
Şeful administraţiei – sinonim cu funcţia de primar – care la vremea respectivă se numea preşedinte al
consiliului popular pe linie administrativă, iar pe linie politică prim secretar al comitetului orăşenesc de partid,
deşi era vorba de una şi aceeaşi persoană, aceasta altă curiozitate – ciudăţenie a regimului comunist, a fost
numit, tot un oarecare venit de aiurea, – pe numele său Iosin Nicolae. De ce spun numit? Simplu!… pentru că
olteniţenii nu puteau alege un om pe care nu l-au văzut niciodată în viaţa lor, dar şi pentru că în cazul alegerilor,
acestea erau veritabile farse, care nici simple formalităţi nu se puteau numi. în plus existând un singur candidat,
iar prezenţa la urne fiind obligatorie, sigur că cel desemnat de partid se cunoştea dinainte că va fi „ales”.
Totuşi, Nicolae Iosin – care după părerile unora era de etnie turc-rrom – pentru care, în ce mă priveşte, nu
mă raliez cu ei dar în acelaşi timp nici nu-i contrazic, – în comparaţie cu predecesorii săi, a ştiut mai întâi să
speculeze împrejurarea creată de trecerea de la împărţirea administrativ-teritorială de la raion la oraş, a fost
mai moderat, mai flexibil, s-a purtat mai omeneşte cu şefii de instituţii şi intreprinderi, cu aceştia din urmă
chiar împrietenindu-se, acceptând chiar câte o invitaţie în aer liber, în locuri pitoreşti, feriţi de ochi muritorilor
de rând, chiar câte o escapadă, prilej cu care şi-a făcut prieteni şi un anturaj din vârfurile unor unităţi economice,
dar în special din comerţ, pentru că aportul material era variat şi mai consistent. Datorită acestui fel de a fi, şi
învăţând unele lucruri din mers, s-a menţinut pe funcţie între 1968 şi 1980, adică 13 ani.
Dar dacă Iosin Nicolae a stat pe dubla funcţie, administrativă – de preşedinte al Consiliului popular – şi
cea politică de prim secretar al comitetului orăşenesc, cu toată că, în realitate ambele erau politice, cel care ia urmat, un oarecare Dobre Haralambie, venit de la Buftea nu ştiu prin intermediu cui, datorită faptului că era
un beţiv – eu împreună cu colegii mei l-am văzut de câteva ori ieşind de la restaurantul „Modern” din partea
de nord a grădinii publice, dus de braţ de Vasile Albulescu director adjunct la O.C.L.M. (Organizaţia Comercială Locală Mixtă) Olteniţa, într-o vădită stare avansată de ebrietate, de abia putea să-şi târască picioarele,
aceasta în mai multe rânduri, a stat numai câteva luni, s-a compromis şi partidul, „l-a scos din muncă”, cum
obişnuia să spună de cineva când îl da afară.
Penultimul primar comunist de profesie rectificator – ce o fi însemnând o asemenea meserie numai el ştie
– s-a numit Cojoacă Victor, având în jur de 40 de ani, scund, care în dorinţa de a fi distant şi exigent, era
nemulţumit şi arţăgos. Probabil că şefii lui i-or fi atras atenţia ca să nu se compromită ca predecesorul său.
A funcţionat la Olteniţa în perioada 1981-1987, timp în care – în 1982 – s-a desfinţat judeţul Ilfov, care
avea capitala în Bucureşti şi s-a înfiinţat judeţul Călăraşi căruia i-a fost arondată şi Olteniţa. Cojoacă, nu analiza
nici implicaţiile şi nici consecinţele unei dispoziţii sau măsuri de ale sale, şi, având tupeul inoculat de Universitatea politică „Ştefan Gheorghiu”, altfel spus fabrica de comunişti cu studii, pentru el nu exista „nu se poate”.
De fapt, cam aşa au fost indoctrinaţi cei care au trecut pe acolo.
La Olteniţa, după cum se ştie de toată lumea, a venit cu două geamantane, şi a plecat cu o maşină mică,
proprietate personală bineînţeles, iar bagajul l-a dus noaptea în două camioane mari. A cumpărat un autoturism
mai pe nimic aflată în stocul de conservare la Intreprinderea de Gospodărire Orăşenească Olteniţa, apoi a
schimbat-o cu una de a lui Taica (Ion Cristea) directorul Şantierului Naval Olteniţa, unde i-a făcut ulterior îmbunătăţiri prin meseriaşi de a-i şantierului cu „muncă patriotică” şi apoi şi-a cumpărat maşină nouă. Aşa erau
majoritatea exponenţilor regimului comunist cu funcţii, care făceau caz – dar nu şi uz – de cinste, la care falsa
conştiinţă trecea prin buzunar, iar obiectul principal era căpătuială. Aceasta era adevărata faţă a acestor pigmei
care încercau să pozeze în oameni perfecţi, dar care în realitate – şi sub aspect social, erau complet alteraţi.
Aşa zisa politică de rotire a cadrelor, care se practica de la cel mai înalt nivel, declarativ, se spunea că urmăreşte să nu îşi facă respectivul relaţii, însă în fapt, se urmărea, prin acest sistem înavuţirea la toţi.
Ca toţi primii secretar şi în general ca toţi activiştii de partid şi oamenii politici ai vremii, şi Victor Cojoacă,
în timpul cât a stat la Olteniţa, şi-a făcut relaţii la Comitetul judeţean de partid Călăraşi şi la celelalte eşaloane
superioare ale partidului. Ulterior aveam să aflăm câtă carne căra de la Combinatul de Creşterea şi îngrăşarea
Porcilor Ulmeni, în special în perioada Crăciunului şi în perspectiva Anului Nou şi a sărbătorii de 30 Decembrie
1947 – abdicarea Regelui Mihai I., chiar dacă mima că e ateu, şi câţi miei lua de Paşte – deşi se spunea că sunt
pentru 1 Mai „Ziua Muncii” de la C.A.P. Olteniţa. Mitică Talianu care era responsabil la oi şi inginer Cristea
222
Ion preşedintele C.A.P. Olteniţa, cred că îşi mai aduc aminte – cât şi şeful de fermă zootehnică Tudoran – cu
care am discutat şi care mai înainte fusese activist şi preşedinte la C.U.A.S.C. Ulmeni (Consiliul Unic Agroindustrial şi cooperatist de stat).
Olteniţenilor le-a rămas din timpul mandatului lui Victor Cojoacă cunoscuta „Răţărie a lui Cojoacă”,
făcută din bani obţinut cu japca, pe gratis, de la unităţile economice din oraş, care nu s-au evidenţiat niciodată,
nicăieri de primărie şi care nu va fi ştiut de nimeni, niciodată. Cu aceşti bani se realizau nişte bunuri, apărând
astfel mijloace fixe. Acestea intenţionat nu se înregistrau în evidenţa contabilă a primăriei pentru a nu se complica şi a nu se crea un precedent. în cazul în care s-ar fi înregistrat, s-ar fi văzut – cât de cât – care este cuantumul acestor deturnări de fonduri, iar separat de aceasta ar fi trebuit să se calculeze anual amortizment. însă,
după cum se vede, legile erau pentru alţi, în afară de regimul comunist.
De abia atunci s-ar fi cuantificat valoarea abuzului şi încălcarea legii chiar din dispoziţiile exponenţilor
regimului comunist, tocmai ei, care făceau paradă de cinste şi corectitudine, pe care însăşi ei o încălcau în
mod grosolan şi s-ar fi văzut că mult trâmbiţată autogospodărie, nu era decât un bluf, vorbe goale, cu caracter
de paradă, palavre, o cacealma ca multe altele.
în momentul în care Fabrica de Nutreţuri Combinate (FNC) din portul Olgteniţa, nu ar mai fi dat furaje
gratis, inclusiv transportul acestora, s-ar fii văzut că eficienţa economică, în realitate nu exista. Dar compromisul se făcea în lanţ.
F.N.C. Olteniţa, la rândul ei – pentru că nimeni începând chiar de la directorul acesteia nu aducea cel puţin
un bob de ceva de acasă – trebuia să păcălească, cu cereale (prin indici de calitate, spărturi, corpuri străine,
plevuri, umiditate, etc.) furnizorii săi, în speţă unităţile I.A.S. şi C.A.P.
Dar nici conducătorii I.A.S.-urilor şi C.A.P.-urilor – care erau numiţi tot pe criterii politice – nu dădeau de
la ei de acasă nici cea mai mică cantitate de materie primă (grâu, porumb, orz, soia, ovăz, floarea soarelui,
etc.), ci acestea erau evidenţiate în contabilitatea lor în cantităţi mai mici decât cele realizate de muncitorii de
la IAS şi CAP, care la rândul lor erau plătiţi sub forma acordului global.
Prin cele de mai sus, am dorit să demonstrez că în final acest cerc al minciunii şi hoţiei, concertat şi convenit tacit, era suportat de efortul fizic al muncitorului, de exploatarea lui directă chiar de exponenţii regimului
comunist care făceau atâta paradă de respectarea drepturilor omului, a clasei muncitoare în numele căreia
făcea atâtea bazaconii şi pe care în permanenţă a minţit-o şi a amăgit-o cu calităţi fictive, efemere, de „producător, proprietar şi beneficiar” al tuturor bunurilor.
Toate erau palavre, vorbe goale, pentru că la C.A.P. de exemplu dacă îl prindea pe un colectivist cu o
mână de fasole sau cu câţiva ştiuleţi de porumb, un activist de partid sau alt personaj al structurilor de putere
ale regimului, îi făcea acte şi-l trimetea la puşcărie câteva luni, situaţia fiind similară şi la
I.A.S.
La C.A.P. Căscioarele de exemplu, comună situată la circa 20 kilometri de Olteniţa – între Chirnogi şi
Greaca, unde era preşedinte un om obişnuit Tutu Iancu, iar mai târziu un altul care mai fusese, în persoana lui
Gheorghe Popa, cunoscut de oameni sub porecla de Brăcinar, Ion Dincă secretar al C.C. al P.C.R. – unul
din oamenii de încredere ai lui Ceauşescu, poreclit de oameni şi „Ion Teleagă”, depăşind orice limită,
ajunsese până acolo încât, la 2 – 3 zile, spre seară, chema la Căscioarele la sediul C.A.P. pe Liviu Podgornei
preşedintele Tribunalului de la Olteniţa, împreună cu o grefieră, intrau într-o cameră alăturată, se îmbrăca în
robă ca să impresioneze, se înfiripa adhoc o instanţă de judecată operativă, aducea lumea în sala de consiliu a
C.A.P.-ului şi judeca repede şi superficial, câte un caz sau două, de regulă câte o femeie în vârstă, le da pe loc
verdictul în sensul că îi condamna de la 3 la 6 luni cu închisoare cu suspendare – altfel spus să nu facă efectiv
închisoare – aceasta pentru a-i determina pe oameni să vină forţat la munca câmpului. Nu mai venea nimeni
să muncească pentru că C.A.P.-ul nu mai avea bani şi nu avea de unde sa-i plătească nici cu acei amărâţi de 5
lei la ziua de muncă.
Au fost cazuri când a condamnat nişte bătrâne că nu s-au prezentat la muncă la C.A.P., deşi femeile respective au adus adeverinţe de la I.A.S. că au lucrat acolo. Au justificat acestea în mod real cum că la C.A.P.
– chiar dacă lucrează – nu au bani să le plătească, ori la I.A.S. unde lucrau ca ziliere le plătea la fiecare săptămână.
Partidul, prin aşa zisele lui strategii, singur se băgase într-o fundătură, în sensul că, tineretul din C.A.P. l-a
transferat de la sat la oraş, să lucreze în industrie, l-a amăgit cu locuinţe la bloc şi cu salarii,
iar în C.A.P. nu au mai rămas decât numai bătrânii neputincioşi şi practic, nu mai avea cine să mai muncească,
aproape degeaba. C.A.P.-ul ajunsese până acolo încât şi cei 5 lei cât se da la ziua muncă – care în realitate
însemna zi-lumină, se plătea cu mari întârzieri, din credite de la bancă, iar la sfârşitul anului, după ce C.A.P.-
ul îşi achita datoriile şi hangarelele de care nu era scutit – cum se spusese la înfinţare – dar care erau într-o con223
tinuă creştere de la un an la altul, de abia le dădea oamenilor DIN MUNCA LOR, 60 – 80 kg de grâu, aproximativ 4 – 5 duble, adică un sac de grâu. Oare, unde putea să ajungă şi cât mai putea să reziste C.A.P-urile?
În această situaţie dezastruoasă adusese regimul comunist ţărănimea din România, căreia partidul îi luase
forţat pământul la colectiv, unde i s-a promis la înscriere şi la inaugurare că va fi fericirea de pe lume. Toată
agricultura era socialistă şi cooperativizată, era condusă de partid aşa că nu mai avea pe cine să dea vina. Oare,
cu asemenea metode şi practici, unde credeau exponenţi regimului să ajungă şi cât avea să reziste noianul de
demagogie?
Îndemnaţi şi puşi de cei de sus, cadrele de partid din teritoriu erau cei care îi puneau pe şefii unităţilor din
I.A.S. şi C.A.P. să-i dea telegrame lui Nicolae Ceauşescu prin care îl înştinţau despre produsele record la hectar,
dar aceste cantităţi astronomice erau numai pe hârtie.
Cui şi la ce folosea minciuna? La nimic altceva decât la menţinerea la putere a regimului şi Partidului Comunist Român!…
Regimul comunist este cel care a introdus aşa zisa formă de retribuire în acord global în agricultură, de
altfel o modalitate mascată de exploatare a propriilor semeni. Nu mai putea da vina pe exploatarea burghezomoşierească. Ori cu o asemenea practică nu se putea merge la infinit.
Tot în cadrul aşa zisei acţiuni de autogospodărire, readuc în atenţie un alt caz de paranoism, al lui
Ceauşescu transmis şi pus în practică de ţeasta capului lipsit de raţiune a unor colaboratori din imediata
apropiere a mentorului său.
Este vorba de Emil Bobu, unul din cei mai docili slugarnici, colaborator apropiat cu statut de slugă, din
ultimii ani ai lui Ceauşescu, de profesie strungar cu şcoală primară, cu şcoală de trei luni pentru pregătire de
pedagog la căminul de ucenici Paşcani, cu şcoala juridică de un an la Iaşi, un curs fără frecvenţă la Facultatea
de Ştiinţe Juridice şi şcoala superioară de partid „Ştefan Gheorghiu” mai târziu, ATENŢIE! procuror la Procuratură-Parchetul Militar Bucureşti, deci i-a dat şi grad de ofiţer superior (în 1950), procuror la Procuratura
Generală a R.S.R., Consilier al secretarului general al P.C.R. (adică al lui Ceauşescu), Ministru de Interne, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Ministrul Muncii şi o serie întreagă
de alte funcţii de faţadă, decorative, deşi în realitate nu ştia nimic să facă, decât să respecte întru-totul
preţioasele indicaţii ale mentorului său.
După atâtea funcţii ar fi însemnat că Emil Bobu trebuia să fie o enciclopedie, dar cred că în realitate, nu
a fost nici ceea ce se pretindea la origine, adică strungar.
Venind într-una din zile la Olteniţa, când Iosin Nicolae primul secretar era în concediu de odihnă şi
ţinându-i locul Anghel Albescu, l-a pus pe acesta să scoată arbuştii tineri ornamentali din faţa primăriei, care
complinea existenţa unui frumos şi plăcut peisaj, iar în locul rămas gol, să pună vinete, ardei şi alte legume
pentru populaţie, iar ca justificare a spus că aceasta este indicaţia secretarului general.
Bineînţeles că arbuştii au fost scoşi, doar comuniştii erau stăpâni peste tot, iar legume nu s-au făcut nici
pentru o salată. Iată în mod concret, câtă viziune, câtă „competenţă, dar mai ales cum erau puşi pe distrugere
asemenea progenituri.
Acestor canalii – pentru că oameni nu se puteau numi – chiar le intrase în cap că sunt deştepţi, deşi în materie de cultură totul era un fel de improvizaţie, amatorism, prostie. Aceste progenituri se erijau, cu de la ei
putere în conducătorii naţiunii române. Doamne câtă bătaie de joc se abătuse asupra noastră fără a avea cineva
puterea să acţioneze în vreun fel.
Revenind la penultimul primar Cojoacă Victor, imensele cantităţi de carne de porc şi alte cadouri duse la
şefii de la judeţul Călăraşi şi la alţii aflaţi la eşaloanele superioare ale P.C.R. nu au fost degeaba. Din luna
august 1986, Cojoacă Victor a fost promovat secretar cu probleme organizatorice la Comitetul Judeţean de
Partid Călăraşi – deci al doilea în ierarhia politică a judeţului – iar cu data de 24 noiembrie 1989 a fost cooptat
ca membru plin al Comitetului Central al P.C.R. în aceste împrejurări, Victor Cojoacă nu-şi mai încăpea în
piele şi nu mai sta de vorbă cu oricine.
La revoluţia din decembrie 1989, la Călăraşi, a fost văzut cu arma în mână, încercând să-i disperseze pe
revoluţionari, dar când a văzut că se îngroaşă gluma, a scăpat cu fuga. Acum licheaua de Victor Cojoacă este
prosper om de afaceri şi probabil că, faţă de salariul avut o să primească o pensie de zeci de milioane de lei.
Iată cum fostele vârfuri ale partidului, o duc acum mai bine ca înainte, aceasta fiind o dovadă concretă că, şi
după revoluţie, tot ai lor s-au aflat la putere, s-au regăsit, s-au cualizat şi şi-au făcut legi pe măsură, cu sprijinul
structurilor emanate chiar de aşa zisul stat de drept. Nu ne-am aşteptat la o asemenea cacialma!
Surianu Dumitru Niculae care i-a urmat lui Victor Cojoacă, a fost ultimul primar comunist. în vârstă de
până la 40 de ani, un tip îngâmfat, plin de el, cu educaţie şi elan primit la „Ştefan Gheorghiu” unde erau injectaţi
doctrinar, în primul rând „Din gândirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu” acest Mao Tze Dun românesc, avea
224
să comită şi el abuzuri de tot felul ca şi predecesorul său.
El a pus în practică o mai veche ideie a lui Victor Cojoacă, de a scoate din circuitul rutier, strada principală,
acest Lipscani olteniţean, de la centru, de la Vornicu, până la Vasile Sorici, adică pânăla bulevardul Mărăşeşti.
Este vorba de desfinţarea trotoarelor şi de strada pietruită cu piatră dreptunghiulară de granit vânăt, în locul
acesta punând plăci mozaicate pătrate de 25 cm, latura fiecare şi groase de 2-3 centrimetri, lucrare evaluată la
finele anului 1989, la circa 18 milioane de lei. Nici aceasta nu figurează nicăieri, nefiind evidenţiată spre a nu
i se cunoaşte proporţiile cheltuielilor şi provenienţa.
Şi pentru că cititorul să aibă ideie, arăt că valoarea de 18 milioane de lei raportată la 70.000 lei cât costa
un autoturism Dacia aceasta echivalează cu un număr de 257 maşini.
Potrivit unor persoane care s-au aflat în imediata apropiere a lui Surianu, în primele ore ale zilei de 22,
acesta, se pare că nu realiza ceea ce se întâmplase, încercând să dea telefoane la directorii de intreprinderi şi
la şefii de instituţii, să le dea dispoziţii, însă cei din preajma sa, l-au făcut atent că lucrurile s-au schimbat
structural, că regimul comunist nu mai este, iar el Surianu nu mai este nimic. De abia atunci, parcă dându-şi
seama de deruta şi de amalgamul de oameni care se aflau acolo, fiecare cu câte o ideie, pe un asemenea fond
de neatenţie, Surianu s-a făcut nevăzut.
Aşa se încheia instantaneu şi brusc la Olteniţa „Era comunistă” aceste două cuvinte făcând chiar parte
din textul imnului naţional când i se prezicea României că „în era comunistă, că o stea să străluceşti
15. Profesorul Lucian Pavel inspector general adjunct șcplar la Inspectoratul județean Călărași, în dimineața
zilei de 22 decembrie 1989, împreună cu câțiva prieteni, se afla la restaurantul Dunărea, situat în centrul orașului, la parterul impunătoarei clădiri cunoscută de oltenițenii bătrâni sub denumirea generică de „Hotelul lui
Vornicu”. Restaurantul Dunărea, cel mai select local din Oltenița, la geamul fiecărei ferestre avea sigla „R.D.”
iar oltenițenii se deprinseseră să-i spună ErDeu .
Discutând și privind la televizor, uriașul miting din București piața Palatului și evenimentele ce se precipitau
dintr-un moment în altul, la scurtă vreme a văzut că și-a făcut apariția regizorul Sergiu Nicolaescu care îndemna
toată lumea să iasă urgent în stradă.
Văzând aceasta, profesorul Lucian Pavel și colegii săi, au ieșit în stradă, unde a văzut că deja era în curs
de înfiripare o efervescență spontană socială cu caracter politic, formată în principal din tineri, al cărui număr
sporea cu fiecare minut.
Bucurându-se de încrederea majorității celor adunați, la propunerea lor, a trecut strada și a intrat – urmat
de acea masă de oameni – în sediul primăriei.
Luat de valul evenimentelor, din acel moment profesorul Pavel avea să se profileze ca lider al acelor împrejurări și evenimente. Prezența sa a fost importantă în acele momente în care nimeni nu știa cum să procedeze,
nici nu avea pe cine să întrebe, totul era inedit, lumea se afla încă sub influența fricii statuată prin teroare de
securitate, poliția politică și jandarmul de pază al menținerii la putere a regimului comunist, nu se știa ce va
urma, și nimeni nu-și asuma nici-o răspundere, pe fondul unei bulversări totale a situației de până atunci, când
fiecare venea cu câte o idee, cu o propunere diferită de a celorlalți, când lumea iată începea să capete mult
așteptata și dorita libertate și cu care, pe moment nu știa ce să facă cu ea, nefiind convinsă, că – pe deplin – îi
aparține.
La câteva ore, din rândul manifestanților, s-a selectat un nucleu care l-a ales pe profesorul Lucian Pavel,
președintele Comitetului Frontului Salvării Naționale Oltenița, autoritatea momentului, funcție – oarecum –
similară cu cea de primar.
A fost chemată de acasă Aurica Fădălae secretara fostului prim secretar – și primar – Șurianu, care cunoștea
numerele de telefoane de la toate întreprinderile și instituțiile de pe raza orașului nostru, profesorul Lucian
Pavel a vorbit cu fiecare conducător de întreprindere și șef de instituție, le-a explicat că la nivelul orașului a
fost organizat un comitet al F.S.N., le-a cerut ca să aibă grijă de întreprinderile și instituțiile respective, să fie
ordine și le-a cerut să trimită oameni din gărzile patriotice, care împreună cu un milițian civil și un militar în
uniformă, să patruleze prin oraș, să vadă lumea că situația este sub control și pentru a evita alte evenimente
neplăcute.
În atari împrejurări, tactul, metoda, echilibrul, stăpânirea de sine, răbdarea, cumpătarea în luarea deciziilor,
evitarea impulsurilor de moment și o serie întreagă de considerente au constituit elemente și mijloace prin care
evenimentele sociale și politice de maximă efervescență au fost depășite, fără incidente specifice unor asemenea
transformări și situații unice, de anvergură.
225
Am omis să spun că în vâltoarea acestor evenimente, precipitate și pline de inedit, l-am văzut câteva zile,
în mașina fostului prim secretar al comitetului orășenesc de partid Oltenița, pe domnul Adam Romulus fost director la filiala Băncii Agricole Oltenița, erijându-se – într-o perspectivă – în postura de primar.Unele persoane,
văzându-l hotărât în rezolvarea unor probleme l-au acostat și și-a spus fiecare păsul. Intenția sa de rezolvarea
cazurilor avea un caracter itinerant, adică prin deplasări prin oraș. Mai târziu aveam să aflu de la profesorul
Pavel Lucian că a găsit în sertarele din biroul primarului, un teanc de cereri prin care oamenii solicitau butelii,
apartamente sau schimb de locuințe, scutiri de impozite și taxe și o serie întreagă de doleanțe promise de
domnul Adam Romulus că vor fi rezolvate.
Despre modul în care a acționat în acele câteva zile domnul Adam Romulus, mi-a povestit Ion Muscalu
fost șofer, adus de la GAS Mânăstirea de fostul prim secretar Iosin Nicolae și președinte al Consiliului popular
al orașului Oltenița, primul numit pe această funcție la data de 1 februarie 1968, în urma reorganizării administrativ teritoriale a țării, când au fost desființate regiunile și raioanele și s-a revenit la forma anterioară de
județe, fără însă a se mai înființa și plășile, așa cum a fost până în anul 1949.
Rezolvarea cererilor de mai sus, a fost făcută, în măsura posibilităților de profesorul Pavel Lucian, în împrejurări destul de dificile în condițiile în care, autoritatea primarului nu era secondată de existența consiliului
local.
Modul în care s-au desfășurat evenimentele revoluției la Oltenița, este prezentat de colegul meu de liceu
Virgil Mitroi, care în acele zile fierbinți, s-a aflat în permanență la sediul primăriei, împreună cu fiul său. Capitolul respectiv se intitulează : „Oare am fost și eu revoluționar ?…”
În momentul în care apele s-au mai liniștit oarecum, și când viața în oraș – cât de cât – a intrat, să zicem,
într-un normal al acelor zile, deși putea să rămână o perioadă mai mare de timp sau pentru totdeauna – pentru
un mandat să zicem – profesorul Pavel Lucian, s-a retras în modul cel mai cavaleresc, oferind postul și scaunul
oportuniștilor, care, slavă domnului, au existat în acele împrejurări, destui.
Probabil că au considerat că sosise momentul să se înfrupte din prescura democrației, fără a se gândi că în
Oltenița, există destulă lume autohtonă, decentă, echilibrată și cu discernământ, care nu este amnezică, iar
faptul că iartă aceasta nu înseamnă că și uită.
16. Și într-adevăr a apărut un pretendent la fotoliul de primar în persoana domnului inginer Viorel
Petculescu fost director la Intreprinderea de Producerea și Industrializarea Legumelor și Fructelor Oltenița –
cunoscută mai frecvent sub numele de IPILF în fapt fosta Fabrică de Conserve Valea Roșie, în fond un fel de
„altă Mărie cu aceeași pălărie”, pentru că și înainte și după această denumire, acolo profilul activității era fabricarea de conserve de legume, fructe și chiar carne.
Cunosc bine specificul activității de producție al acestei unități întrucât, câțiva ani – înainte și după 1976
– în calitate de inspector de bancă, am avut repartizată această întreprindere industrială de stat de interes republican, cum era pe atunci. La acea vreme inspectorul de bancă, pentru ca să se bucure de autoritate și respect
din partea întreprinderii controlate, trebuia, -separat de cinste și corectitudine- să fie competent profesional, în
sensul de a cunoaște 15-20% din ceea ce cunoștea întreaga schemă de personal de la portar până la director și
peste 70 % toată gama de probleme de ordin economico-financiar. Lăsând modestia la o parte și luându-mi ca
martor propria-mi conștiință, cred că am răspuns acestor deziderate, mai cu seamă în condițiile în care nu am
fost membru P.C.R. Martori sunt foști salariați supraviețuitori ai Fabricii de Conserve Valea Roșie din oraș sau
din comunele limitrofe.
Este adevărat că fabrica, în permanență, dar mai ales vara, prin dimensiunea, multitudinea și complexitatea
activității ei, se confrunta cu o serie întreagă de greutăți și neajunsuri, însă nu puteau fi trecute cu vederea,
neregulile, ilegalitățile și abuzurile comise în principal de directorul întreprinderii și de ceilalți factori cu funcții
de răspundere din conducerea unității.
În anul 1987, cineva din cadrul întreprinderi, a făcut o sesizare scrisă, documentată, adresată lui Ceaușescu.
Printr-un caz – pe care nu-l pot numi fericit sau nefericit – scrisoarea într-adevăr a ajuns la Ceaușescu care i-a
trimis-o lui Gogu Rădulescu, pe atunci Președintele Curții Superioare de Control Financiar. Acesta, la rândul
său a delegat o echipă complexă de control pe care a trimis-o la Fabrica Valea Roșie. Echipa respectivă, mai
bine de trei luni de zile, a verificat activitatea fabricii, retroactiv, pe câțiva ani, până la zi, aceasta însemnând
până la finele anului 1987.
Echipa de control a întocmit un amplu raport, în care a consemnat o multitudine de deficiențe, atât ca speță
cât și ca volum, fără a mai vorbi de neglijență în serviciu, motiv pentru care s-au aplicat amenzi contravenționale, s-au emis decizii de imputații, s-au făcut retrogradări, s-au aplicat penalizări prin cote procentuale
226
asupra salariului, pe anumite perioade, și alte sancțiuni.
În ce-l privea pe inginerul Viorel Petculescu directorul intreprinderii, acesta a fost destituit, i s-a creat
răspundere materială pentru pagube aduse avutului obștesc și a fost deferit justiției, întrucât abaterile și abuzurile
aveau caracter penal, aceste măsuri fiind demarate în cursul anului 1988.
Cele de mai sus, sunt prezentate în extenso, în articolul intitulat „SCRISORI ALE OAMENILOR MUNCII
ADRESATE CONDUCERII PARTIDULUI” analizate și soluționate în concordanță cu legile țării, cu principiile
eticii și echității socialiste, în sprijinul grijei față de om, „FERMITATE ÎMPOTRIVA NECINSTEI, A CELOR
CARE PREJUDICIAZĂ AVUTUL OBȘTESC” publicat în ziarul „Scânteia” nr. 14181 din 24 martie 1988,
sub semnătura lui Neculai Roșca, care se anexează.
Revoluția din decembrie 1989, a tras cu buretele peste acest caz iar domnul inginer Viorel Petculescu – ca
și ceilalți învinuiți – au scăpat.
La începutul lunii ianuarie 1990, deci imediat după revoluție, la prima întrunire mai amplă cu reprezentanții
Consiliilor F.S.N. din întreprinderile și instituțiile din oraș, s-a încercat constituirea Consiliului Local al FSN
Oltenița. Printre propunerile făcute, s-a aflat și nemele inginerului Viorel Petculescu, pe atunci inspector în
cadrul Consiliului alimentar al județului Călărași. La auzul citirii propunerii de a fi ales membru în Consiliul
F.S.N. Oltenița, cei peste 200 de participanți, au izbucnit în huiduieli, manifestându-și în acest fel dezacordul
total față de alegerea sa. Prin urmare inginerul Petculescu Viorel nu a fost ales.
La câteva zile numai după acel eveniment, când a avut loc altă ședință, când s-a hotărât alegerea primarilor,
cei prezenți au rămas stupefiați de propunerea frontului care, dând dovadă de o condamnabilă amnezie și
sfidare, a numit în funcția de primar pe ing. Petculescu Viorel.
Cei care au luat cuvântul, au arătat că inginerul Viorel Petculescu, cât a fost director la I.P.I.L.F. Oltenița,
a adus o pagubă de peste 9 milioane de lei. Inginerul Petculescu a încercat să arate că el se află în postura de
disident, însă, parte din cei aflați în sală, provenind de la I.P.I.L.F., și cunoscând situația, au arătat că nu fostul
P.C.R. l-a dat afară ci organele Curții Superioare de Control Financiar, pentru incompetență, nereguli și abuzuri.
Ba mai mult, pentru a fi mai convingători, Dinu Ion de la Autobaza de Transporturi Locale (A.T.L.) Oltenița,
a arătat că există la I.P.I.L.F. Oltenița la actuala conducere a acesteia o fotografie în care inginerul Petculescu
Viorel ”apare pe post de aghiotant lângă Nelu Ceaușescu, când acesta pleca în China, iar domnul Petculescu îi
ducea diplomatul”.
Cele de mai sus sunt consemnate în articolul de jurnal intitulat: ”Ne scriu cititorii: ce ne facem cu …
democrația ?” publicat în jurnalul ”PĂMÂNTUL LIBER” săptămânal independent al Județului Călărași nr. 5
din 20 ianuarie 1990 sub semnătura lui Dinu Ion de la A.T.L. Oltenița.
Prin urmare, primul primar de după revoluția din decembrie 1989 – deși funcția, se știe că este eligibilă –
totuși acesta a fost numit de Comitetul F.S.N. al județului Călărași, având în vedere alegerea neinspirată și
nedemocratică a celor câțiva, oportuniști, ai Consiliului F.S.N. Oltenița. Spre convingere prezintă articolul din
jurnal, mai sus amintit.
Inginerul Petculescu Viorel avea să ocupe funcția de primar al orașului Oltenița între anii 1990 – 1992, perioada cea mai propice de după revoluție, din toate punctele de vedere.
Parte dintre cei care, surprinși, cuprinși sau atrași din întâmplare de valul noilor evenimente din ziua de
22 și următoarele din decembrie 1989, aflați prin preajma sau în interiorul clădirii primăriei, cu oarecare activități cerute de noua situație, inspirându-se din cele văzute la televizor, și-au arogat reciproc calitatea – discutabilă – de revoluționari, deși la Oltenița, sinceri să fim dar mai ales din respect față de adevăr, nu s-au
întâmplat evenimente deosebite cu caracter revoluționar.
În perspectivă, pe seama acestor vocații și-au formulat pretenții – și până la deslușirea lucrurilor – au obținut
unele spații cu caracter de proprietate, comerciale sau de altă natură.
Dintr-o dată a luat ființă sectorul privat comercial, când inspirația oamenilor momentului, în special din
fostul comerț de stat, prin licitații grăbite, trucate sau mimate, mai pe nimic, pe valori modice, au devenit proprietari pe spații, locații și vaduri comerciale care mai înainte aparțineau statului.
Astfel au luat ființă așa zisele societăți comerciale, cunoscutele S.R.L.-uri (societate comercială cu răspundere limitată) pentru a căror funcționare, separat de alte documente, au fost necesare și obligatorii, obținerea
de autorizații pe care le elibera primăria.
Tot în perioada mandatului de primariat a domnului Petculescu Viorel a apărut și Legea nr. 18/1991 (cunoscută sub numele de Legea Fondului Funciar) prin care s-a constituit și reconstituit, în bună măsură, dreptul de
proprietate asupra terenurilor.
227
O acțiune de o asemenea anvergură, cum era de așteptat – dar fără a fi firesc – a atras după sine erori, probabil neintenționate dar și intenționate, mai mult sau mai puțin justificate de interpretarea Legii Fondului Funciar
și în mod deosebit de Normele metodologice de aplicare cât și de completările impuse de evoluția punerii în
aplicare efectivă a acestei legi.
Președintele comisiei funciare a fost domnul Petculescu Viorel până la revocare.
Domnul inginer Petculescu și-a făcut și dânsul o societate – nu știu dacă în asociație – care s-a numit S.R.L.
”FORTUNA” reprezentând în fapt, construcțiile, lacul și împrejurimile de teren agricol situate exact în locația
unde a funcționat până la revoluție așa numita ”Rățărie a lui Cojoacă”, situată la km 7 pe partea stângă a drumului național Oltenița – București.
SCRISORI ALE OAMENILOR MUNCII ADRESATE CONDUCERII PARTIDULUI
analizate și soluționate în concordanță cu legile țării, cu principiile eticii și echității socialiste, în sprijinul
grijii față de om
FERMITATE ÎMPOTRIVA NECINSTEI, A CELOR CARE PREJUDICIAZĂ AVUTUL OBȘTESC
(Acesta este titlul articolului apărut în ziarul ”Scânteia” nr. 14181 de joi 24 martie 1988, pagina 2 sub
semnătura lui Neculai Roșca)
Citești, recitești și nu-ți vine a crede că mai sunt oameni, unii în funcție de director, care să dovedească
atâta iresponsabilitate față de mânuirea fondurilor materiale și bănești ale unității pe care o conduc, încât averea
obștească să se degradeze de la un an la altul. Și totuși, analizând acum comportarea celui care a fost ani de
zilea în fruntea Întreprinderii pentru Producerea și Industrializarea Legumelor și Fructelor (I.P.I.L.F.) Oltenița,
județul Călărași, nu se poate să nu-ți pui întrebarea: unde au fost ceilalți membrii ai consiliului oamenilor
muncii ? Ai organizației de partid a Întreprinderii ? Unde au fost toți cei care poartă răspunderea pentru averea
ce le-a fost încredințată, pentru bunul mers al activității unității respective ? Și nu în ultimul rând: cum de au
tolerat organele ierarhice județene și centrale, comitetul județean de partid, ca la o asemenea unitate cu pondere
în aproizionarea populației cu conserve de legume și fructe, să se irosească mari sume de bani – depășindu-se
cheltuielile prevăzute cu până la 300 de lei la mia de lei producție marfă – în condițiile în care s-au aruncat, pur
și simplu, cantități impresionante de conserve de legume pentru că nu corespundeau calitativ, să se comită alte
numeroase abuzuri și ilegalități ?
Faptele sunt cu atât mai grave cu cât ele nu se petrec de azi, de ieri, ci de ani de zile.
Dar să vedem despre ce este vorba. Într-o sesizare adresată conducerii partidului, se relatau fapte concrete
privind activitatea total necorespunzătoare a acestei întreprinderi.
Secretarul general al partidului a dispus ca scrisoarea să fie dată spre verificare – și să se ia măsurile ce se
impun – președintelui Curții Superioare de Control Financar și viceprim-ministrului de resort al guvernului.
Verificarea competentă a activității întreprinderii pe o perioadă mai îndelungată, 1983-1987, a dus la constatarea unor grave abuzuri. S-au relevat, deopotrivă cauzele lipsurilor și s-au adoptat măsuri ferme împotriva
necinstei, a degradării avutului obștesc.
Referindu-se la situația economico-financiară a unității, raportul de cercetare precizează că în perioada
1983-1986, principalii indicatori de plan, n-au fost realizați an de an. Ca urmare, s-a înregistrat un volum
însemnat de pierderi, însumând în perioada analizată, multe zeci de milioane de lei.
Situația s-a menținut necorespunzătoare și pe 9 luni ale anului trecut: producția fizică la conserve nu s-a
realizat, iar la bulion și băuturi răcoritoare, unitatea a rămas datoare cu multe mii de tone.
În mod firesc, orice unitate care respectă cu consecvență principiul autoconducerii și autogestiunii financiare, pe măsură ce realizează producția planificată și o livrează, ritmic, unităților cu care are contracte încheiate,
la parametrii calitativi corespunzători.
La I.P.I.L.F. Oltenița, asemenea cerințe au fost ignorate. Așa se face că unitatea avea în stoc mari cantități
de conserve necorespunzătoare calitativ.
În raportul de cercetare se mai menționează că s-a realizat o cantitate de 100 de tone de marmeladă, fără
să existe în prealabil încheiate contracte și comenzi ferme cu beneficiarii. În plus, produsul nu a fost de calitate
corespunzătoare, aducându-se astfel însemnate prejudicii întreprinderii.
Pe de altă parte, mari cantități de conserve au fost depozitate necorespunzător, din care cauză, mai mult
de jumătate s-a depreciat.
După cum rezultă din raportul de cercetare, documentele de intrare şi ieşire a produselor din depozitul de
228
conserve de legume, nu au fost întocmite corect, evidența din depozit nu a fost pusă de acord cu cea din contabilitate, existând indici de sustragere a produselor.
Situația a favorizat crearea pe parcurs a unor lipsuri în gestiune care până la data controlului se ridică la
5,4 milioane de lei. În loc de măsuri care să ducă la îndeplinirea sarcinilor de plan și la înlăturarea unor neajunsuri, conducerea întreprinderii a încercat să-și acopere lipsurile grave, din propria activitate pe o cale necinstită.
Astfel a raportat realizarea unei producții apreciabile de must concentrat de mere, fără ca acest produs să
fie fabricat efectiv.
Activitatea abuzivă a directorului întreprinderii s-a manifestat și în direcția obținerii unor avantaje personale. În perioada ianuarie 1986 – septembrie 1987, s-au vândut unor persoane din întreprindere, inclusiv directorului, 74 de porci din cadrul gospodăriei – anexă, la un preț stabilit arbitrar, în acte înscriindu-se o greutate
mai mică decât cea reală.
Așa cum se subliniază în raportul de cercetare, directorul întreprinderii, inginerul PETCULESCU VIOREL
și alte cadre din conducerea unității au manifestat lipsă de răspundere în realizarea unor produse de calitate.
La această situație a contribuit și lipsa de îndrumare și sprijin din partea Trustului pentru Producerea Conservelor și Sucurilor din cadrul Ministerului Industriei Alimentare, care nu a acționat în mod hotărât, în primul
rând pentru încadrarea funcțiilor de conducere din întreprindere cu personal competent și cu experiență în industria conservelor, nu a exercitat un control ferm și exigent.
Pentru întărirea ordinii, disciplinei și creșterea răspunderii în utilizarea fondurilor materiale și bănești și
prevenirea unor asemenea abateri, organele de control au propus măsuri ferme, pe care conducerea partidului
le-a aprobat.
S-a hotărât astfel, destituirea din funcție a directorului întreprinderii ing. Viorel Petculescu și schimbarea
din funcție a directorului adjunct, Kutnic Ludovic ministerul tutelar să ia măsuri de sancționare disciplinară și
a celorlalte cadre de conducere și execuție din întreprindere, potrivit vinovăției fiecăruia.
De asemenea, urmează acțiunea de tragere la răspundere penală a persoanelor vinovate de încălcarea dispozițiilor legale și producerea unor însemnate prejudicii: biroul executiv al Consiliului de Conducere al M.I.A,
va analiza activitatea colectivului de conducere a Trustului pentru producerea conservelor și sucurilor, ținând
seama de lispurile manifestate în îndeplinirea atribuțiilor ce-i reveneau în coordonarea, îndrumarea și controlul
întreprinderii din Oltenița.
În scopul asigurării condițiilor necesare creșterii calității producției de conserve și reducerii costurilor sa hotărât, de asemenea, ca ministerul tutelar să ia măsuri pentru îmbunătățirea fluxurilor tehnologice, în cadrul
lucrărilor de remont pe semestrul I a.c. (1988) în toate secțiile fabricii de conserve Oltenița; Ministerul Industriei
Alimentare să ia măsuri pentru verificarea situației tuturor stocurilor de conserve existente în întreprinderile
pentru producerea și industrializarea legumelor și fructelor, stabilirea răspunderilor și a celor vinovați de producerea și menținerea unor produse depreciate.
Totodată, se vor intensifica acțiunile de sprijin, îndrumare și control, atât prin organele tehnice și economice
de specialitate, cât și prin cele de control financiar intern, asupra tuturor activităților din întreprinderile de producere și industrializare a legumelor și fructelor.
Dezbaterea raportului de cercetare și a măsurilor adoptate în biroul executiv al M.I.A., al Trustului pentru
producerea conservelor și sucurilor și în toate întreprinderile de profil va duce la restabilirea și întărirea spiritului
de ordine și disciplină, la întărirea legalității. SURSA-PAUL AMU !