TELEFOANELE si POSTA in OLTENITA !

20161118_081231 20161118_081259T E L E F O A N E L E
(pe înţelesul tuturor)
ROMTELECOM, SOCIETATE PE ACŢIUNI
La început a fost „OFICIU“ care din punct de vedere etimologic
provine din latinescul officium, din franceză office şi din germană offizium.
Este de observat că în toate cele trei limbi, ca o caracteristică
comună, cuvântul începe cu litera o şi conţine în imediata ei apropiere
doi de f. Dar indiferent din ce limbă provine înseamnă aproximativ
acelaşi lucru.
Sensul diferă însă de modul şi de contextul în care este folosit
având multiple şi variate utilizări, fără a se schimba în funcţie de pronunţie
sau de accentul care se pune pe o literă sau alta. De regulă cuvântul
„oficiu”- pentru cei mai puţin avizaţi – aşa cum probabil se
cunoaşte, reprezintă denumirea atribuită unei instituţii, birou sau unor
servicii de prestare sau prestate.
Odată cu trecerea vremurilor, în timp, lucrurile s-au mai clarificat, sau
cristalizat şi s-au delimitat mai bine în momentul în care cuvântul
„oficiu“ a fost însoţit de un altul – sau altele – şi anume „poştal”, ambele
alăturate, ca scriere şi pronunţie, având un sens înţeles precis,
scutit de interpretări, cu toate că la rândul său, şi cuvântul „poştă”,
luat singur sau cu derivatele sale, deasemeni – tot în funcţie de contextul
în care se folosea sau se mai foloseşte încă – avea sau are sensuri de înţelegeri diferite.
Poşta ca instituţie care intermediază primirea, expedierea la destinaţie şi distribuirea corespondenţei în
ţară sau în străinătate, similar procedându-se şi cu coletele până la o anumită greutate, sau volum limitat, transmiterea,
primirea şi distribuirea la destinaţie a unor sume de bani şi alte servicii.
Poştă, termen folosit în trecut ca unitate de măsură comparabilă a distanţei, în sintagma, cale de o poştă,
adică aproximativ 20 de kilometri, poştalion, tot în legătură cu poşta, un fel de trăsură acoperită trasă de mai
mulţi cai, un mijloc de transport intermediar, având câte ceva împrumutat de la trăsură, docar şi cupeu, folosit
pe drumurile de demult, înaite ca acestea să fie împărţite în mai multe categorii (drumuri locale, de ţară, comunale,
de câmp, judeţene, între ţinuturi sau provincii, de pământ sau pietruite) toate însă înainte de apariţia
transportului cu automobilul sau pe cale ferată.
Aşa se explică apariţia termenului şi instituţiei „oficiul poştal”care avea să constituie preludiul celorlalte
activităţi asociate şi anume:
TELEGRAF, TELEFON, RADIO
Pe măsura evoluării minţii omului şi descoperirii de noi mijloace de transport şi în mod deosebit de comunicare,
activitatea ca şi sfera funcţiilor oficiului poştal s-au extins, s-au diversificat şi amplificat, ajungânduse
la o instituţie de amploare, mixtă, de importanţă, sub denumirea de OFICIUL POSTAL, TELEGRAF,
TELEFON, RADIO. Denumirea corespundea exact ordinii în care acestea au apărut, abreviat fiind termenul
uzual al OFICIUL PTTR.
Din ultimul termen „RADIO“ a derivat şi a fiinţat un timp o altă activitate, având în exclusivitate scop
politic de propagandă comunistă pentru popularizarea rezultatelor economice ca efect al muncii politice desfăşurate
în instituţii şi întreprinderi, numită RADIOFICARE, un fel de „radio la fiecare”. Sistemul ca şi etimologia
cuvântului este de sorginte sovietică şi vine de la „radiofikaţiia“ şi constă din instalarea de difuzoare
în fiecare casă, aproape obligatoriu – taxa era simbolică – iar programul era stabilit de centrul de radioficare
Olteniţa, al cărui şef era Marian Miroşanu, cu consimţământul şi transmis de Petre Neagu fost preşedinte al
comitetului raional de partid.
Din anul 1957 până în 1961 în Olteniţa, şi mai ales în Olteniţa rurală, s-au instalat circa 3800 de difuzoare.
Programul de transmitere era de la 18 la 20. Linior era Gheorghe Berbec care locuia pe actuală stradă Dunărea.
După orele 20 programul era cel al postului naţional de radio, aşa că nu erau puţine cazurile când difuzoarele
cântau toată noaptea.
Nu este nici de mirare şi nici de râs, însă au existat cazuri când posesorii acestor difuzoare, neștiind să le
469
MARC FLORICA
Născută 07.10.1914
Prima telefonistă
oprească, pentru a nu le mai auzi, puneau perne peste ele.
* * *
Amplificarea continuă şi complexitatea acestor servicii şi activităţi într-o permanentă diversificare,
ajungând la un grad excesiv de concentrare a cărei administrare şi coordonare a devenit anevoioasă, imposibilă
şi foarte greu de cuprins, a impus divizarea şi separarea acestor activităţi şi implicit a instituţiilor respective.
PRIMA CENTRALĂ TELEFONICĂ
Prima dată centrala telefonică manuală a funcţionat separat de imobilul poştei – dar subordonată acesteia
– într-o clădire mică situată între hotelul lui Paniu – care a fost demolat, pe locul său fiind construit actualul
Club al Santierului Naval Olteniţa – Navol – şi clădirea cu un etaj a lui Eralău, unde, după naţionalizare, aici a
funcţionat ADAS (Administraţia Asigurărilor de Stat).existau două cabine din lemn cu geamuri şi se vorbea
la telefon concomitent, ascultând la căşti.
Cea mai în vârstă supravieţuitoare, prima telefonistă, este doamna Marc Florica născută la 7 oct. 1914,
deci are în curând 96 de ani, se prezintă foarte bine, este în plenitudinea facultăţilor mintale, locuieşte pe bulevardul
1 Decembrie 1918 (fost bulevardul exterior) la blocul M.2, scara A, etajul 1 apartamentul 7, posedă
buletinul de identitate seria S.U. nr. 778815 eliberat de Miliţia/Poliţia Olteniţa la 6 oct. 1974. a ieşit la pensie
în anul 1968. Este arhicunoscută în oraş şi a fost renumită pentru serviabilitatea ei pe timpul cât a funcţionat
ca telefonistă.
* * *
Începând din anul 1960 telefoanele s-au mutat în aceeaşi clădire cu localul actual al poştei. S-au făcut 5
cabine telefonice prin micşorarea spaţiului ce servea ca sală de aşteptare pentru publicul care apela la serviciile
poştei şi telefoanelor. Telefoanele locale erau formate din numere cu trei cifre, existând posibilitatea extinderii
până la 500 de abonaţi în anul 1961.
Tot în acest an a apărut şi prima carte de telefoane a abonaţilor, un fel de caiet cu vreo 20 de file, în care
figurau şi cei câţiva abonaţi din comunele mai apropiate ale oraşului Olteniţa.
De fapt la comună avea un telefon primăria, postul de miliţie,un singur telefon poşta care era la un loc cu
oficiul de telefoane, dispensarul medical şi 3-4 persoane particulare din comună.
Nu existau decât telefoane manuale tip B.L. (adică cu baterie locală) la care, ca să vorbeşti, în prealabil
trebuia să învârteşti 2-3 minute la manivelă, să ai răbdare să primeşti apelul şi apoi să faci comanda de la telefonul
de la poşta din comună, iar aceasta la rândul său să facă comandă la oficiul Olteniţa, după care trebuia
să mai pui iar telefonul în furcă şi să aştepţi până te suna. Bineînţeles că aveau prioritate primăria, miliţia şi
abia pe urmă ceilalţi.
Se întâmpla de multe ori să aştepăi şi 2-3 ore, pentru că oficiul de la Olteniţa avea un singur fir cu comuna
prin care nu era posibilă decât o singură convorbire odată, adică, de exemplu, dacă vorbea primăria, în acelaş
timp nu mai putea să vorbească altcineva.
În anul 1971 poşta s-a separat de telefoane.
INTRODUCEREA NOII CENTRALE TELEFONICE AUTOMATE ÎN ORAŞUL OLTENIŢA
ÎNCEPÂND CU DATA DE 1 DECEMBRIE 1974
Direcţia judeţeană de Poştă şi telecomunicaţii Ilfov, a comunicat în scris tuturor abonaţilor faptul că începând
cu data de 1 dec. 1974 ora zero, în oraşul Olteniţa a fost pusă în funcţiune noua centrală telefonică automată
la care s-a contactat postul telefonic al fiecărui abonat. În scopul cunoaşterii modului de utilizare a
aparatului telefonic automat precum şi a noilor numere de apel atribuite abonaţilor, formate din cinci numere,
a fost pusă la dispoziţie lista abonaţilor la serviciul telefonic din centrala telefonică automată a oraşului Olteniţa.
Această listă tipografiată se regăsea sub forma şi dimensiunea unui caiet studenţesc din zilele noastre,
având însă doar opt file şi anume:
– două pagini care cuprindeau instrucţiunile de folosire a aparatului telefonic (care nu mai avea manivelă)şi
modul de comportare al abonatului în relaţia cu centrala telefonică
– trei pagini care conţineau – scrise în ordine alfabetică – denumirea instituţiilor şi întreprinderilor din
oraşul Olteniţa, cu specificarea adreselor şi numerelor de telefon, pe care consider util să le redau mai jos,
pentru că olteniţenii mai în vârstă le-au uitat, iar cei tineri nu au avut posibilitatea să le cunoască
1. Administraţia Asigurărilor de Stat (ADAS)str. Argeşului nr. 125 – un post telefonic
470
2. Administraţia de blocuri, b-dul Republicii 51, un telefon
3. Asociaţia crescătorilor de albine, b-dul Republicii nr. 29 – un telefon
4. Asociaţia vânătorilor şi pescarilor str. Argeş nr. 23 – un telefon
5. Autogara Olteniţa, str. Alex. Iliescu nr.31 – un telefon
6. Baia comunală str. Argeşului nr.23 – un telefon
7. Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară str. Cuza Vodă nr.131 – trei posture telefonice
8. Banca Naţională a R.S.R. str. Cuza Vodă nr. 131 – trei telefoane
9. Baza de desfacere a produselor petrolifere, şoseaua Călăraşi – un telefon
10. Biblioteca orăşenească str. Argeşului nr. 101 – un telefon
11. Biroul colectiv de asistenţă juridică str. Argeş nr.26 – un telefon
12. Cabinetul de stomatologie str. Cuza Vodă nr. 34 – un telefon
13. Cantina de ajutor popular str. Traian nr. 16 – un telefon
14. Casa de ajutor reciproc a pensionarilor str. Al.Sahia 28 – un telefon
15. Casa de economii şi consemnaţiuni str. Argeş 66 – două telefoane
16. Casa pionierilor Argeşului nr.10 – un telefon
17. Căminul de zi al Santierului Naval, Argeşului 86 – un telefon
18. Căpitănia Portului – un telefon
19. Centrul de Contractări şi Achiziţii Animale şoseaua Călăraşi nr.3 – un telefon
20. Centrul experimental de stat pentru încercarea soiurilor, b-dul Mărăşeşti nr. 38 – un telefon
21. Centrul de valorificarea cerealelor b-dul Mărăşeşti nr.32 – un telefon
22. Centrul pentru valorificarea legumelor şi fructelor str. Alex.Sahia nr.55 – cinci posture telefonice
23. Cinematograful „Flacăra“ b-dul Republicii nr.52 – un telefon
24. Circumscripţia sanitară umană nr.1 str. Argeş nr. 109 – un telefon
25. Circumscripţia sanitară umană nr. 2 str. Al.Sahia 35 – un telefon
26. Circumscripţia sanitară umană nr.3 str. 11 Iunie 97-un telefon
27. Circumscripţia sanitară veterinară şos.Chirnogi 4 – un telefon
28. Clubul Șantierului Naval str. Argeşului nr.76 – un telefon
29. Combustibilul b-dul Mărăşeşti nr. 30 – un telefon
30. Comitetul orăşenesc P.C.R. B-dul Republicii 40 – patru telefoane
31. Comitetul orăşenesc U.T.C. B-dul Republicii 40 – un telefon
32. Cosiliul orăşenesc al sindicatelor idem – două telefoane
33. Consiliul orăşenesc pentru educaţie fizică şi sport, b-dul Republicii nr.40 – un telefon
34. Consiliul Popular al oraşului Republicii 40 – nouă telefoane
35. Cooperativa Agricolă de Producţie „Gura Argeşului”şos. Călăraşi nr.67 – un telefon
36. Cooperativa Agricolă de Producţie Piscicolă str. C.A.Rosetti-un telefon
37. Cooperativa de consum oraş – zece posturi telefonice
38. Cooperativa Meşteşugărească „Dunărea“ – cinci telefoane
39. Cooperativa meşteşugărească „Progresul „, Republicii nr.50 – două posturi telefonice
40. Crama „Strugurel „str. 11 Iunie – un telefon
41. Depozitul de combustibil „Valea Roşie”, – un telefon
42. Depozitul de fermentarea tutunului b-dul Exterior 41 – un telefon
43. Direcţia de construcţii şi îmbunătăţiri funciare – Santier orezărie, str. Alex. Iliescu – un telefon
44. Dispensarul TBC Alex. Sahia nr. 155 – un telefon
45. Fabrica de conserve Valea Roşie – două telefoane
46. Fabrica de mezeluri str. Mihai Bravu nr.168 – un telefon
47. Fabrica de nutreţuri combinate port – un telefon
48. Farmacia nr. 39 str. Argeş nr. 69 – un telefon
49. Farmacia nr. 95 str. Argeş nr. 47 – un telefon
50. Farmacia ne 113 str. Argeşului 150 – un telefon
51. Filatura str. 11 Iunie nr.1 – cinci telefoane
52. Filiala de Turism str. Argeş nr.87 – un telefon
53. Filiala de Turism str. Argeş Bar – un telefon
54. Grădiniţa de copii „Filimon Sârbu“ Argeşului 103 – un telefon
471
55. Grădiniţa de copii nr.27 str. Alex Iliscu nr.67 – un telefon
56. Grupul de Șantiere Electroaparataj, Santier Olt.- un telefon
57. Grupul Școlar de pe lângă Șantierul Naval- două telefoane
58. Hotel „Victoria“ str. Argeşului 83.- un telefon
59.Întreprinderea agricolă de stat Ulmeni, porci – un telefon
60. Întreprinderea agricolă de stat taurine – un telefon
61. Întreprinderea agricolă de stat Chirnogi – un telefon
62. Întreprinderea centrul pentru valorificarea ambalajelor b-dul Mărăşeşti – un telefon
63. Întreprinderea de colectări şi achiziţii pentru industria uşoară str.Abator nr.2 – un telefon
64. Întrepinderea pentru colectarea metalelor b-dul Mărăşeşti nr.34 – un telefon
65. Întreprinderea comerţului cu ridicata str. 8 mai nr. 163 ICRA- un telefon
66. Într. comunală de prestări şi construcţii str.Argeşului nr.2-un telefon
67. Într. comercială locală de stat mixtă, Argeşului 30 (OCLM) – 12 posturi telefonice
68. Într. de construcţii special industrial şi montaj (ICSM) şos. Portului 26 – un telefon
69. Într. de drumuri şi poduri- trei telefoane
70. Într. de exploatare şi întreţinerea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare str.Alex Sahia nr.4 – două telefoane
71.Într. de gospodărire comunală şi locativă (IGO) – şapte telefoane
72. Într. de industrie locală(IIL)Alex.Sahia139 – nouă telefoane
73. Într. intercooperatistă – două telefoane
74. Într. intercooperatistă de reparaţii şi construcţii str.Alex.Sahia nr.58 – un telefon
75. Într. pt. industrializarea laptelui (ICIL)- trei telefoane
76. Într de morărit şi panificaţie (Moara Dunărea)- patru telefoane
77. Într. piscicolă b-dul republicii nr.25 – un telefon
78. Inspectoratul pentru protecţia plantelor Al.Sahia 58 – un telefon
79. Înteprinderea de reţele electrice str.Alex.Iliescu nr.30 (în casele avocatului George Soenescu)- şase
telefoane
80. Întreprinderea de Stat pt. Creşterea şi îngrăşarea Porcilor (ISCIP)Ulmeni – trei telefoane
81. Întreprinderea Viei şi Vinului srt.11 Iunie 65 – un telefon
82. I.R.U.C.(intr. pt.reparat maşini de scris)str. Alex.Iliescu nr.31 – un telefon
83. Judecătoria str.Argeşului nr.19 – un telefon
84. Laboratorul bacteriologic str. Argeşului nr.115 – un telefon
85. Liceul nr.1 str.Alex.Sahia nr.171 – trei telefoane
86. Loto-Pronosport, agenţia Olteniţa, str.Argeşului 83 – un telefon
87. Magazinul autoservire, str.Republicii nr.49 – un telefon
88. Magazinul de desfacere artizanat, Argeşului 51 – un telefon
89. Magazinul de desfacere Gostat, str.Republicii 25 – un telefon
90. Miliţia orăşenească,str.Argeşului nr.67,post gară şi post port – patru telefoane
91. Navrom, şos. Portului nr.73 – un telefon
92. Notariatul str. Argeşului nr.30 – un telefon
93. Oficiul PTTR Argeşului 102 – nouă posturi telefonice
94.Oficiul pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale str. Mihail Eminescu nr.21- un telefon
95.Oficiul zonal al industriei cărnii, str.Abator nr.4 – un telefon
96. Piaţa, b-dul Republici nr.23 – un telefon
97. Policlinica, str.Argeşului nr.62 – două telefoane
98. Pompieri str.Alex.Sahia nr.51 – un telefon
99. Procuratura locală str.Argeşului nr.56 – două telefoane
100. Protoeria, str.Argeşului nr.56 – un telefon
101. Restaurantul „Argeş”(casele lui Traian Zorzor)str. Alex.Iliescu nr.14 – un telefon
102. Restaurantul „Modern”b-dul Republicii nr.49 – un telefon
103. Serviciul de expertiză str.Argeşului nr.108 – un telefon
104.Spitalul Unificat str.Argeşului nr.150 – trei telefoane
105.Staţia CFR – un telefon
106.Staţia de radioficare str.Alex.Sahia nr.57 – un telefon
472
107. Staţionarul de copii str.Argeşului nr.117 – un telefon
108. Staţiunea control alimente str.Alex.Sahia nr.58 – un telefon
109. Staţia captare ape – un telefon
110. Șantierul Naval, şos.Portului 26 – cinci telefoane
111. Şcoala generală nr.1 str M.Eminescu 30 – un telefon
112. Şcoala generală nr.2 str.Argeşului nr.10 – un telefon
113. Şcoala generală nr.3 str.Popescu Doreanu nr.1 – un telefon
114. Şcoala generală nr.4 str.Războieni nr.7 – un telefon
115. Şcoala generală nr.5 str.M.Eminescu nr.17 – un telefon
116. Şcoala generală nr.6 b-dul Exterior nr.1 – un telefon
117. Trustul de construcţii Ilfov, Șantier 3 Olt. – trei telefoane
118. Trustul de construcţii şi îmbunătăţiri Funciare Curcani – un telefon
119. Uzina de apă Olteniţa-port – un telefon
Total 119 unităţi (abonaţi persoane fizice) cu 214 telefoane.
– lista telefoanelor se încheia cu patru pagini şi jumătate de abonaţi la domiciliu, unde, în ordine alfabetică
erau trecuţi 419 particulari, cu specificarea adresei şi numărului de telefon respectiv.(cine doreşte să cunoască
componenţa îmi poate solicita lista acestor abonaţi).
CONSTRUIREA NOII CLĂDIRI A TELEFOANELOR
În anul 1970, datorită creşterii şi diversificării serviciilor şi activităţii oficiului PTTR (poştă, telegraf,telefoane,
radio), oficiul propriuzis s-a scindat, poşta rămânând cu activitatea sa specifică, iar telefoanele au luat
fiinţă ca instituţie separată de sine stătătoare.
Suprafaţa de teren care a aparţinut de la înfiinţarea poştei, a fost împărţită în două, iar jumătatea situată
în partea de vest a fost atribuită viitoarei instituţii cunoscută sub denumirea generic de „TELEFOANE”.
Pe acest teren, paralel cu strada Mihail Eminescu a început în anul 1971 construirea noului imobil unde
avea să funcţioneze telefoanele.
În anul 1974 a fost dată în folosinţă clădirea telefoanelor, situată mai mult pe strada Mihai Eminescu, dar
şi pe colţul format de intersecţia străzii cu cea numită Alexandru Iliescu, unde are şi intrarea, în curte, pentru
mașini.
Clădirea este impunătoare mai mult prin dimensiuni şi mai puţin prin stilul architectonic. Este format din
parter şi două etaje, având fiecare nivel o suprafaţă de 375 mp.adică 1125 mp.în total.
Parterul are opt încăperi. Tot atâtea are şi etajul unu, iar la etajul doi se află centrala telefonică automată
tip Penta-conta, adică cu cinci contacte.
Din stradă, mai ales pe timp de noapte, se vede pe ferestre cum se aprind lumini de mai multe culori pe
măsură ce se formează numerele de telefon solicitate de abonaţi.
La această clădire – ca efect al separării activităţilor de poştă, s-a adăugat extinderea, paralelă cu strada
Mihai Eminescu, format din şapte încăperi şi anume: sala de formă dreptunghiulară, afectată publicului, precedată
de o intrare din strada M.Eminescu, al cărui interior era divizat, în partea de est cu patru cabine telefonice,
iar în partea de sud, sala de aşteptare, despărţită de un ghişeu, unde de regulă se află două-trei fete care
se ocupă atât cu deservirea celor care doresc să vorbească la telefon cât şi cu încasarea facturilor telefonice de
la abonaţi. De asemeni, tot în acest perimetru de construcţii se află birouri pentru şeful instituţiei, comerciale
şi în legătură cu instalarea sau desfiinţarea posturilor telefonice fixe.
În anul 1975 apare pentru prima dată cartea de telefoane completă a judeţului Ilfov – pe care o posed, din
precauţie, pentru că cu timpul totul dispare şi se uită – având capitala, aşa după când se ştie, în Bucureşti.
Pe prima pagină a cărţii de telefoane este prezentată harta, pe care se arată cum pornesc legăturile telefonice
– sub forma de raze solare, racordate la principalele central telefonice la principalele localităţi din cadrul
judeţului Ilfov şi anume: Giurgiu, Olteniţa, Budeşti, Fundulea, Brăneşti, Urziceni, Fierbinţi, Baloteşti, Periş,
Buftea, Tărtăşeşti, Bolintin-Vale, Roata, Mihăileşti, Ghimpaţi, Călugăreni şi Vidra.
Şi spre a nu se uita, Judeţul nostru Ilfov, de tradiţie şi de rezonanţă istorică, se învecina la sud cu Dunărea
(Bulgaria) la est cu judeţul Ialomiţa (până la comuna Mânăstirea inclusiv), la nord-est cu judeţul Buzău, la
nord cu judeţul Prahova, la nord-vest cu judeţul Dâmboviţa, iar la vest cu judeţul Teleorman.
În cadrul judeţului Ilfov şi în special pe localităţile mai importante menţionate mai sus, erau grefate principalele
căi de comunicaţie, inclusive reţeaua de electricitate şi – bineînţeles, a celei de telefoane.
473
La această formă şi la judeţele limitrofe tradiţionale, s-a revenit de exponenţii regimului comunist la data
de 1 febr.1968, când s-au desfiinţat raioanele şi regiunile, sistem de împărțire administrative-teritorială după
modelul sovietic.
În anul 1975-exceptând Bucureştiul bineînţeles – localitatea Giurgiu era municipiu, iar Olteniţa, Urziceni
şi mai târziu Buftea, erau oraşe. Ca mărime însă, după Giurgiu, Olteniţa era cel mai mare oraş din cadrul
judeţului. În plus, spre deosebire de celelalte oraşe din cadrul judeţului, Olteniţa avea şi port la Dunăre, fiind
cel mai apropiat port de capital din toată ţara.
Următoarele 18 pagini din cartea de telefoane conţinea instrucţiuni şi indicaţii necesare pentru utilizarea
listei abonaţilor la serviciul telefonic începând cu cei din municipiul Giurgiu şi anume: lista telefoanelor întreprinderilor
industriale şi comerciale de stat, organizaţii politice şi obşteşti, autorităţi şi instituţii şi lista
abonaţilor de domiciliu. În aceeaşi ordine erau înscrise datele referitoare la oraşul Buftea, Olteniţa şi Urziceni,
iar apoi listele abonaţilor la serviciul telefonic din comunele şi satele fostului judeţ Ilfov.
Dat fiind faptul că din varii motive, potrivit practicii şi obiceiului exponenţilor regimului comunist de
„cosmetizare de faţadă”, de aşa zisa „organizare, reorganizare şi modernizare „ continuă şi neîntreruptă, pentru
centralizare excesivă, comasare, compactare, demolări, schimbare de denumiri şi chiar schimbarea structurii
a însăşi judeţului Ilfov, care până la urmă a fost chiar desfiinţat în luna ianuarie 1982, urmărindu-se ştergerea
definitivă a oricărei urme care avea legătură cu trecutul, redau mai jos denumirea tuturor acestor localităţi spre
a se cunoaşte de cititorii din zilele noastre configuraţia acestora, întrucât, pentru unele din acestea, numai denumirea
a rămas ca o amintire în mintea oamenilor mai bătrâni şi anume: Adâncata, Adunaţii Copăceni, Afumaţi,
Alexeni, Aprozi, Armăşeşti, Arţari, Axintele, Baloteşti, Băneasa, Bărcăneşti, Berceni, Bila, Bolintin Deal,
Bolintin Vale, Brazii, Brăneşti, Brăneşti Moară, Brezoaiele, Bucşani, Budeşti, Bulbucata, Butimanu, Buturugeni,
Călugăreni, Căscioarele, Cernica, Chirnogi, Chiselet, Ciocăneşti, Ciocârlia, Ciolpani, Ciorogârla, Clejani,
Clinceni, Colibaşi, Comana, Copăceni, Corbeanca, Corne tu, Coşereni, Crevedia, Crevedia Mare, Crivăţ, Curcani,
Daia, Dascălu, Dărăşti-Ilfov, 30 Decembrie, Domneşti, Dragomireşti Vale, Drăgoieşti, Dridu,Epureşti,
Fierbinţi Târg, Floreşti, Frăsinet, Frăteşti, Frumuşani, Fundeni, Fundulea, Găiseni, Gălbinaşi, Găneasa, Găujani,
Ghimpaţi, Gârbovi, Gogoşari, Gostinu, Gostinari, Grădiştea, Greaca, Gruiu (de Budeşti), Gruiu (de Snagov),
Gurbăneşti, Hagieşti, Herăşti, Hotarele, Ileana, Ion Roată, Izvoarele, Jilavele, Joiţa, Letca Nouă, Letca Veche,
Luica, Maia, Manasia, Măriuţa, Micşuneşti- Moară, Mihai-Bravu, Mihăileşti, Mânăstirea, Mârşa, Mitreni,
Moara Vlăsiei, Moldoveni, Moviliţa, Nicolae Bălcescu, Niculeşti, Nuci, Ogrezeni, Oinacu, Patru Fraţi, Pădureni,
Periş, Petrechioaia, Pietrele,Plătăreşti, Progresu, Prundu, Putineiu, Radovanu, Răsuceni, Roata de Jos,
Roşiori, Sănduliţa, Săruleşti, Schitu, Sineşti, Singureni, Slobozia (de Giurgiu), Slobozia Moară, Snagov, Sohatu,
Spanţov, Stăneşti (nu cel de la Vasilaţi), Stoeneşti,Şoldanu, Ştefăneştii de Jos, Tămădăul Mare, Tărtăşeşti,
Tâncăbeşti, Tântava (nu cea de la Vasilaţi), Tunari, Uieşti, Ulmeni, Ulmi, Vadu Lat, Valea Argovei, Valea Dragului,
Valea Măcrişului, Vasilaţi, Vărăşti, Vedea, Vidra, Vânătorii Mici şi Vlaşinu.
În privinţa unor modificări, schimbări sau chiar desfiinţări a unor comuni de sine stătătoare care aveau
primării,posturi de jandarmi – iar pe timpul regimului comunist – posturi de miliţie din zona – mai mult sau
mai puţin – apropiată Olteniţei, exemplific următoarele cazuri:
– Valea Roşie a fost contopită cu comuna Mitreni, rămânând cu statut de comună cea din urmă, cealaltă
devenind sat deşi anterior fusese comună, de unde se trage şi numele haltei CFR Valea Roşie;
– comuna Căscioarele fusese arondată comunei Chirnogi, astfel că un om pentru a-şi obţine un act de
stare civilă, certificate de naştere, de deces, pentru a face o cununie civilă, trebuia să meargă 11 km dus şi 11
km întors, să cheltuiască bani şi să piardă o zi;
– localitatea Gălbinaşi, din comună a fost făcută sat şi a fost arondată comunei Vasilaţi la şase km;
– localitatea Progresu a fost arondată comunei Sohatu;
– comuna Aprozi, din comună a devenit sat şi a fost arondată comunei Budeşti, trecută în timpul regimului
comunist la categoria oraş, deşi nu are judecătorie, notariat, etc. adică structuri specifice oraşului. Budeştiul
la rândul său, după 15 ani, nici acum nu are nici-o stradă pietruită – excepţie făcând şoseaua naţională Bucureşti-
Olteniţa care nu este stradă- iar străzile (veritabile uliţe de pământ) nici nu au cel puţin denumiri pentru
identificarea domiciliului persoanelor;
– comuna Crivăţ, i s-a luat statutul de comună, a trecut în categoria satelor şi a fost subordonată comunei
Budeşti devenită oraş;
– satul Buciumeni aparţinea de Gruiu care era comună, iar la rândul său localitatea Gruiu a fost arondată
Budeştiului;
474
Raza de activitate a centralei telefonice automate instalată în clădirea special afectată telefoanelor.
În partea de vest a oraşului pe ruta Olteniţa-Giurgiu, până în comuna Căscioarele inclusiv, în partea de
est pe ruta Călăraşi, localităţile până în comuna Mânăstirea inclusiv, iar în partea de nord, localităţile în direcţia
căii ferate până la Fundeni-Frunzăneşti inclusiv, iar în partea de nord-vest pe ruta şoselei naţionale până în comuna
Frumuşani inclusiv.
Oficiile telefonice din raza de activitate a centrului Olteniţa, respective: Fundeni, Gălbinaşi, Budeşti,
Luica, Curcani, Mitreni, Radovanu, Căscioarele, Chirnogi, Mânăstirea, Chiselet, Spanţov, Ulmeni şi Frumuşani,
au fost la nivel de centrale manuale până în anul 2000.
După anul 2000 au mai rămas următoarele centrale manuale unde mai erau câte două telefoniste: Fundeni-
Frunzăneşti, Gălbinaşi, Radovanu şi Frumuşani.
În anul 2003 la Olteniţa funcţionau două tipuri de centrale: una Penti Conta electromagnetic care avea
capacitatea de 6.000 de abonaţi, din care, abonaţi efectiv în ziua de 23 iulie 2004 – când m-am documentat euerau
5.200.
Este important de precizat că la data când m-am documentat nu mai existau abonaţi cuplaţi.
A doua centrală digitală (adică fără organe în mişcare) are capacitatea de 1.000 abonaţi şi e ocupată integral.
În privinţa centralei Penta Conta care are 5.200 abonaţi la 23 iulie 2004, comparativ cu capacitatea de
6.000 abonaţi, la prima vedere s-ar părea că sunt probleme, în sensul că nu mai sunt numere decât pentru 800
de abonaţi, însă lucrurile nu stau aşa pentru că în permanenţă există o fluctuaţie, deoarece, în funcţie de posibilităţi
şi alte interese, în fiecare lună, unii renunţă solicitând desfiinţarea telefonului pentru că nu au cu ce săl
plătească, iar alţii solicită să i se instaleze telefoane.
În anul 1997, centrul de telefoane Olteniţa şi cu exteriorul, adică raza sa de activitate, avea un număr de
170 de salariaţi, iar în anul 2003 numărul acestora s-a redus la 60.
Pe măsură ce va fi introdusă peste tot reţeaua telefonică satisfăcând solicitudinile, numărul salariaţilor se
va reduce simţitor, rămânând strictul necesar de circa 20-25 salariaţi pentru intervenţii în caz de avarii şi pentru
a menţine reţeaua telefonică în stare de funcţionare.
S-au plantat posturi telefonice automate în locuri mai frecventate de populaţie, pe străzi, după care, sala
unde funcţiona cabinele telefonice a fost suprimată, de asemeni ghişeele de încasarea contravalorii serviciilor
prestate au fost desfiinţate, încasarea serviciilor de la abonaţi făcându-se prin intermediul poştei.
Centrul de telefoane Olteniţa este subordonat Direcţiei judeţene de telecomunicaţii Călăraşi care la rândul
său aparţine de regiunea Constanţa la care mai sunt afiliate judeţele Ialomiţa şi Tulcea.
Şeful centrului de telecomunicaţii Olteniţa este din anul 1980 – adică de la înfiinţare – inginerul Nicolae
Croitoru.
De la înfiinţarea judeţului Călăraşi – din decembrie 1982 – prima carte de telefoane întocmită de Direcţia
judeţeană de Poştă şi telecomunicaţii Călăraşi, cu lista abonaţilor la telefoane, a fost cea din anul 1985, pe
baza listei abonaţilor în funcţiune la 31 decembrie 1984.
Ulterior, de la un an la altul cărţile de telefoane au fost îmbunătăţite. Prin grija Romtelecom s-a distribuit
în mod gratuit abonaţilor cartea de telefoane privind abonaţii din judeţele Călăraşi şi Ialomiţa ediţia 2002-
2003, iar ultima carte tot pentru judeţele Călăraşi şi Ialomiţa, editată în cadrul tipografiei „Pagini Aurii“ a fost
tipărită în anul 2003 apărând în anul 2004.
Cam în ultimii 4-5 ani a luat o amploare şi s-au generalizat sistemul de comunicare prin celulare- telemobil
care este superior tuturor sistemelor cunoscute până în prezent, încât practic poţi vorbi din oricare parte a ţării
cu oricine.
Începând din anul 2001, numerele de telefon sunt formate din şase cifre, iar abonaţii pot vorbi direct între
ei cu orice abonat indiferent de localitate, din ţară, nemaifiind nevoie de intermedierea pe bază de comandă
prealabilă, prin centrală.
O remarcă negativă care se impune, o constituie faptul că preţul serviciilor telefonice a fost într-o continuă
creştere, motiv pentru care mulţi au renunţat la telefonul fix, nemaiputând face faţă unor tarife de plată exagerate
care de 15 ani, sub diverse pretexte – mai mult sau mai puţin motivate- au prezentat o tendinţă continuă
de creştere.
Începând din anul 2008 numerele telefoanelor iar s-au schimbat în sensul că la numerele iniţiale formate
din 6 cifre i se adaugă înainte un prefix format din patru cifre astfel că acum un număr de telefon este format
din 10 cifre ca şi la telefoanele mobile.
De exemplu numărul meu de telefon fix era 511938. Cu noul prefix de 0242 a devenit 0242511938.
475
POŞTA
Succint, poşta reprezintă instituţia publică ce asigură primirea, transportul şi distribuirea scrisorilor,
telegramelor, mandatelor poştale şi coletelor. În acelaşi timp ea reprezintă locul în care se află această instituţie.
Poşta a fost, a rămas şi reprezintă o instituţie publică de bază, indispensabilă societăţii prin serviciile
specifice pe care i le face, în primul rând omului, întrucât – aşa cum am arătat mai sus – asigură primirea, transportul
şi distribuirea scrisorilor, telegramelor, mandatelor şi coletelor până la o anumită greutate şi volum.
Pentru că ea a fost şi a rămas una dintre instituţiile principale, constante şi permanente dintre cele mai
vechi ale oraşului, tangenţial, voi mai vorbi despre ea şi la alte capitole, pentru că ea a fost cea care, în decursul
timpului, a efectuat o serie întreagă de prestări de servicii şi activităţi specifice, constituind baza la care s-a raportat
formarea altor instituţii, societăţi sau întreprinderi, impuse de evoluţia vremurilor şi societăţii în general.
Dar, până atunci, iată istoricul poştei şi cum a luat fiinţă.
Oficiul telegrafic poştal – cum era denumită mai de mult – sau poştă, cum îi spun în mod curent oamenii
– şi cum de altfel îşi anunţă prezenţa factorii poştali la poarta omului sau mai recent la uşa apartementului –
există de foarte multă vreme în oraş, cam de pe la 1860, însă a funcţionat în diverse clădiri particulare, fără să
fi avut un local propriu.
De abia în anul 1891, dirigintele oficiului de atunci şi Direcţia Generală a Poştelor – care era una singură
pe ţară – înaintează Primăriei din Olteniţa o cerere pentru a i se ceda terenul necesar construirii unei clădiri
proprii.
Ca răspuns la această adresă, primăria a cedat gratis „terenul de pe strada General Manu, vizavi de Palatul
Administrativ al judeţului”, cum figura această clădire în scriptele primăriei.
Dar să mă explic: „Palatul Administrativ al Judeţului“ este actuala clădire a şcolii de arte şi meserii, iar
în partea de sud a clădirii – faţă în faţă cu actuala clădire a telefoanelor, a funcţionat mai mulţi ani”Judecătoria
Ocol Mixt Olteniţa“ căreia i-am consacrat un capitol special în lucrarea de faţă.
Până în anul 1905, nu s-a clădit această construcţie şi în consecinţă, s-a discutat în Consiliul comunal ca
„să someze Direcţia Telegrafului Poştelor ca în termen de 4 luni să termine construcţia imobilului, în caz
contrar va cere revocarea donaţiei”.
Somaţia s-a făcut din două considerente: mai întâi pentru impulsionarea ridicării construcţiei întrucât
terenul mai era solicitat şi de către alte instituţii – printre acestea amintesc aici poliţia – dată fiind poziţia sa
centrală, cât şi pentru faptul că, fiind loc viran, lumea arunca acolo gunoaie şi locul devenise un focar de infecţie.
Potrivit unui raport întocmit de medicul oraşului, lucrurile avansaseră în rău întrucât, în acel loc începuse,
redau textual din acel raport „să se arunce nu numai gunoaie dar şi mortăciuni”.
Separat de acestea, în spatele locului poştei, terenul fiind mai jos, apa colectată din ploi forma aici un fel
de lac, aproape permanent. Copil fiind, ţin minte, că în acest lac, s-a înecat un om şi a murit. Este vorba de un
hamal Vasile Ivanciu care lucra în port, şi care fiind beat, nimerind în lac deşi apa era mică de 10-15 cm, a
căzut cu faţa în jos, pe burtă, nu a fost nimeni împrejur să-l salveze şi astfel s-a înecat. O moarte, pe cât de curioasă
pe atât de banală şi stupidă. Cetăţenii mai bătrâni cred că îşi mai aduc aminte de acest caz. Pentru a
înţelege mai bine locul unde se forma lacul cu pricina, este cel unde sunt situate în prezent casele celor trei
fraţi, Marin, Gheorghe şi Nelu Bârzale, copiii lui nea Niţă Bârzale, veniţi de la Turtucaia în urma cedării Cadrilaterului
în 1940.
Localul poştei – cum era de aşteptat – nu a fost construit în patru luni – de altfel nici nu era posibil într-un
termen aşa de scurt, care din capul locului fusese un termen nerealist – ci în patru ani, fiind gata abia în anul
1909. Oricum, somaţia Consiliului Local îşi atinsese ţinta deoarece lucrările au fost imediat începute.
La vremea respectivă, terminarea construcţiei poştei a constituit un eveniment marcat cu obiceiurile
vremii. Întâi că s-a adunat multă lume curioasă şi bucuroasă că s-a ridicat această construcţie, destul de impunătoare
şi solidă, nu numai pentru vremurile de atunci dar şi pentru timpul nostru.
Aprecierea că imobilul poştei făcea parte din frumoasele construcţii ale oraşului este confirmată şi de
faptul că, ulterior, poşta făcea obiectul unor plăcute ilustraţii ale oraşului, cu caracter de suveniruri pe care
olteniţenii le trimeteau cunoscuţilor din alte localităţi.
Apoi, că au fost prezente notabilităţile oraşului, respectiv reprezentantul Preturii prin secretarul Plăşii
476
Olteniţa, Grădinărescu, primarul oraşului Cristache N. Danielescu, poliţaiul oraşului, culminând cu instalarea
primului diriginte în noul local în persoana lui Ion Creţu – care avea să ocupe această funcţie până în anul
1912.
Mai întâi s-a oficiat – potrivit obiceiului – o slujbă religioasă de binecuvântare, apoi au rostit scurte alocuţiuni,
reprezentantul preturii şi primarul oraşului în persoană.
Astfel noua poştă a fost pusă în funcţiune. Mulţi ani s-a ţinut – notat în birouldirigintelui – numele
şi data primei scrisori primite şi la fel primei scrisori expediate.
Dirigintele Ion Creţu – aşa cum am arătat mai sus – avea să ocupe această funcţie până în 1912 – după
care a fost înlocuit de Constantin Buzdugan, care a deţinut această funcţie până în luna septembrie 1916, după
căderea Turtucăii.
La acea dată oficiul poştal de la Olteniţa s-a mutat în comuna Curcani, în casele lui Ion Viziru, care era
un om cu stare, pentru o lună de zile, apoi o parte din personal s-a retras la Bucureşti iar cealaltă a rămas la
Budeşti.
După terminarea războiului s-a reînfiinţat oficiul poştal la Olteniţa, avându-l ca diriginte tot pe Buzdugan
până în anul 1919.
Timp de doi ani a fost diriginte Ilie Dumitrescu, alţi şase ani a fost numit Iancu Ionescu, până în
decembrie 1929 a fost G. Florescu, după care a urmat Ion Bidoaie.
După acesta a urmat Vasile C. Botez, despre care voi da suficiente detalii în această parte finală.
La început personalul poştei a fost foarte redus. Cu timpul însă, mărindu-se şi diversificându-se atribuţiunile
şi crescând cerinţele serviciului, atât ca speţă cât şi ca volum, situaţia a impus creşterea numărului de
personal. Numai din anul 1923 până în anul 1931, numărul salariaţilor a crescut de la 26 la 30, iar impegaţii –
care erau atunci un fel de dispeceri, a crescut de la 2 la 5.
Legăturile între oficiul poştal Olteniţa şi comunele din zona sa de activitate se făceau cu faitom, docar,
şaretă vara şi cu săniile iarna, printr-un factor poştal care era şi vizitiu.
Pe vreme rea, mai ales pe timp de iarnă, deplasarea se făcea şi călare. De exmplu, în partea de vest, factorul
poştal pleca zilnic de la Olteniţa la Chirnogi şi de aici până la Căscoiarele. Erau 20 de kilometri. Ajuns la Căscioarele
calul se mai odihnea câteva ore. Între timp corespondenţa din comună se strângea la primărie, iar
după-amiază, factorul se întorcea la Olteniţa.
Corespondenţă, plicuri, scrisori, citaţii de la judecătorie, felicitări, telegrame, ordine de chemare pentru
încorporare în armată etc. le aducea la primărie, iar primăria prin vătăşei le distribuia oamenilor din comună,
punîndu-i să semneze de primire.
Alţi factori poştali – şi slavă Domnului că erau destui, cu mijloacele respective de transport, aveau ruta
Olteniţa, Olteniţa Rurală (care era comună separată cu primărie, şef de post de jandarmi, şcoală şi biserică),
Valea Roşie, Clăteşti, Mitreni, Curcani, Negoieşti, iar în partea de est comunele până la Mânăstirea inclusiv.
După Mânăstirea urma comuna Dorobanţu care ţinea atunci de judeţul Ialomiţa.
Cum am arătat mai sus, pe timp de iarnă, factorul poştal se deplasa călare, îmbrăcat într-o pelerină cauciucată
şi cizme de cauciuc, care făceau parte din echipamentul de serviciu, având o geantă mare, confecţionată
din piele groasă de porc, ca să nu pătrundă apa sau zăpada înăuntru. Factorul poştal nu era înarmat şi nu
avea însoţitor.
Nu am auzit vreodată ca vreun factor poştal să se îmbete în timpul serviciului, să mănânce din banii oamenilor
sau să comită vreo faptă penală. De multe ori factorii poştali erau cunoscuţi de către cei mai mici
copii din comună până la cei mai bătrâni pentru că făceau aceeaşi rută până ieşeau la pensie.
În ce priveşte transportul corespondenţei şi a celorlalte colete până la o anumită greutate, acestea se făceau
la Bucureşti cu diligenţa trasă de câte două perechi de cai, avea halta la Budeşti şi la Frumuşani, amănunte pe
care vi le prezint la un capitol aparte.
După ce a apărut, automobilul a preluat atribuţiunile diligenţei, care era mai greoaie şi mai costisitoare,
iar în momentul în care a apărut trenul la Olteniţa, poşta a renunţat şi la automobil,trenul fiind mijlocul cel
mai rapid şi mai sigur.
Între timp însă, iar s-a revenit la automobil, fiind mijlocul cel mai rapid şi având un însoţitor armat.
Dacă la început activitatea poştei se rezuma numai la transportul şi distribuirea scrisorilor, cu timpul activitatea
s-a extins în sensul că tot poşta se ocupa şi cu plantarea stâlpilor din lemn (de brazi şi mai ales de salcâm
care putrezeau mai greu) numai a celor de telegraf, deci nu şi a celor pentru curentul electric.
Cu circa şase decenii în urmă, s-a introdus uniforma de culoarea albastră şi cu vipuşcă roşie la cusături şi
477
la caschetă.
Prima însemnare emblematică a poştei, a rămas până în zilele noastre, GOARNA, adică mijlocul prin
care factorul anunţa pe timpuri lumea că a sosit în sat sau comună, poşta sau poştalionul cum i se mai spunea.
Poşta Română fiind printre primele instituţii de aceat gen, face parte din organismul internaţional „UNIUNEA
POŞTALă UNIVERSALĂ’“ cu sediul la Berna în Elveţia.
Dacă este adevărat că activitatea oficiului poştal este relevantă din punct de vedere al stării de spirit de
care este animată o instituţie publică specială, atunci, redau mai jos, situaţia care cuprinde perioada anilor
1923-1928.
SITUAŢIA CORESPONDENŢEI (SCRISORILOR) SIMPLE ŞI RECOMANDATE 1923-
Datele statistice pentru celelalte lucrări ale oficiului poştal, se puteau pune mai degrabă în legătură cu
viaţa economică a oraşului. Astfel numărul cel mai mare de „ obiecte mesagerii interne“ a fost în anul 1925,
prezentate 2009 şi sosite 4236. „Mandate interne“ în acelaşi an: prezentate 5601, sosite şi achitate 2334 (în
1928 „numărul mandatelor prezentate“ a fost de 7520). Telegrame în 1925: prezentate 116.002 şi sosite
8568.
Aşa cum am promis mai sus, redau în continuare date detailate despre cel care a urmat funcţiei de diriginte
al oficiului poştal din Olteniţa, care a avut una din cele mai prodigioase activităţi, dar care, din păcate, a fost
relativ scurtă.
VASILE C. BOTEZ
A fost cunoscut ca un om de petrecere, fără a fi frivol şi fără a-şi neglija câtuşi de puţin datoria de slujbaş
conştient al Poştei Române, prima şi singura lui profesie faţă de care avea în permanenţă respect.
De fapt cine l-a urmărit avea să constate la el două feţe contrastante. Una sobră, tăcută, îngândurată, iar
cealaltă iradiind voie bună, zâmbet şi bună dispoziţie.
Aşa fusese din adolescenţa sa petrecută la Târgovişte în clasele liceului „Ienăchiţă Văcărescu“ unde profesorii
i-au depistat de timpuriu, calităţile vocii de tenor, timbrată cu un cald vibrato, talentul actoricesc de a
imita pe alţii într-un mod plin de haz.
Nimeni nu se îndoia că va urma arta dramatică sau conservatorul de muzică, după succesul răsunător în
rolul lui Barbu Lăutaru’, starostele şi cobzaru’. Devenise peste noapte nu doar o vedetă a trupei artistice a
liceului, ci şi a oraşului istoric Târgovişte, în care trăiau intelectuali rafinaţi ca pictorul Gheorghe Petraşcu sau
poetul Ion Minulescu.
O excursie cu colegii la Atena vine să răsplătească sârguinţa unora la învăţătură sau truda artistică a altora.
O fotografie în tonuri bej, veche aproape cât un secol, îl arată în uniformă militărească la liceu, pe puntea
vaporului care îl purta spre Pireu, cu faţa sobră, sub povara unor gânduri grave, nepotrivite vârstei unui adolescent.
Să-l fi supărat călătoria pe mare sau să fi avut premoniţia că sub valurile ei îşi va avea mormântul peste
un sfert de veac ?!… Oricum, ceva i-a tulburat atunci firul vieţii căci, întors la Târgovişte nu mai continuă
studiile preferând să-şi facă stagiul militar la regimentul de tancuri, iar în 1922 să înceapă serviciul de
funcţionar la poştă, spre disperarea mamei sale Smaranda, care strângea asiduu, bănuţ lângă bănuţ, pentru a-l
face om cu carte.
Poate a fost la mijloc dragostea, graba de a lua în căsătorie pe frumoasa Emilia Sebastian, nepoată de
conte scăpătat, amorezată de ochii lui albaştrii, de jurăminte pasionale şi de serenadele pe care le asculta cu
încântare toată suflarea de pe stradă unde locuia familia viitoarei doamne Botez.
478
Anul Coresponden\e simple Recomandate
Prezentate Sosite Prezentate Sosite
1923 122.668 170.248 11.671 10.699
1924 103.890 192.202 12.074 13.444
1925 108.174 223.002 14.494 16.005
1926 111.200 231.960 10.756 11.741
1927 161.304 229.268 8.873 11.433
1928 151.996 217.672 8.486 9.991
* * *
În anul 1924 oficiantul de poştă Vasile C. Botez îşi urca în tren mireasa şi mobila de zestre, îndreptânduse
către Broşteni -Neamţ, satul de munte unde fusese numit diriginte. Era începutul periplului său profesional,
căci în acea vreme, diriguitorii Poştei nu lăsau diriginţii să se învechească într-un loc, „rotindu-i“ la 4-5 ani.
Din codrii de brazi ai Bistriţei aurii, tinerii însurăţei coboară în Bărăgan, preluând poşta de la Budeşti-
Ilfov, apoi mai urcară puţin spre Buftea, fieful prinţilor Ştirbei, iar de aici coboară la Dunăre, în orăşelul
Olteniţa, care avea prin 1937 în jur de 10.000 de locuitori.
Oficiul poştal din strada Carol I nr. 104, aceasta era adresa poştei din Olteniţa a anului 1937, era una din
clădirile mai arătoase ale oraşului nostru, cu un rând de ferestre dreptunghiulare duble, ale pivniţelor înalte,
un parter…mezanin, având ferestre mari, arcuite, şi un acoperiș din ţigle mari roşii, în patru ape. Țiglele erau
de un format mare şi masiv, ca cele ale gărilor C.F.R. de pe ruta Olteniţa – Bucureşti.
De jur împrejur, şapte curţi nechibzuit folosite până la venirea noului diriginte Vasile C. Botez. Aici,
acesta cu soţia sa avea să-şi arate talentele de gospodari, demonstrând în mod concret că proverbul „omul
sfinţeşte locul“ nu sunt vorbe goale, în vânt.
Atunci jumătate din clădire era ocupată cu birouri, iar cealaltă jumătate era destinată locuinţei familiei
dirigintelui.
În foarte scurt timp au pornit decoraţiunile. Curţile din faţă au primit ronduri de flori, dintre cele mai
diferite: pansele, trandafiri, crizanteme, regina-nopţii, lalele – între brâuri de verdeaţă şi mici alei de pietriş de
culoare deschisă. Această varietate de flori nu era întâmplătoare întrucât înflorea eşalonat pe tot parcursul anului,
din primăvară până toamna târziu, când ciclul floral era încheiat de crizanteme care aveau flori până la
căderea zăpezii.
Curţile laterale, paralele cu clădirea poştei, pe direcţia est-vest, au fost destinate, una culturii căpşunilor,
iar cealaltă unei splendide pajişti flancată de un umbrar natural cu viţă de vie şi de o masă lungă cu bănci de
lemn, sub un nuc cu o coroană bogată. În fund, spre strada Constantin Alimăneşteanu, mai erau trei curţi, divizate
ca destinaţii de întrebuinţare. Una, cât un teren de handbal, cu un covor de iarbă grasă, era „ sala de
aşteptare“ a docarelor celor doisprezece factori poştali, cu domiciliile prin comunele plasei Olteniţa şi loc de
păscut pentru caii lor.
Urma o curte mică pentru păsările şi porcul dirigintelui apoi o alta mai mare în care dirigintele şi consoarta
lui, cultivau ca nişte vrednici grădinari, legume şi zarzavaturi, iar pe margine, la mică distanţă de garduri, pomi
fructiferi.
Toată această micromoşie era înconjurată de un gard din lemn solid, cu şipci frumos fasonate, vopsite
într-un galben ce se asorta cu varul bej al clădirii oficiului, care sta mândră între atâtea flori şi verdeaţă, fiind
o podoabă a oraşului.
Spre seară, după terminarea serviciului, dirigintele Botez, stropea cu furtunul aceste grădiniţe magnifice
şi nu ştiu cum făcea că găsea timp şi pentru grădinărit şi pentru citit romane, şi pentru ascultat radioul şi pentru
petreceri cu prietenii în multe zile de creştineşti sărbători ale românilor.
În acele vremuri, parcă se concurau tacit – nedeclarat – la capitolul horticultura, poşta cu depozitul de fermentare
a tutunului dinspre gară, curtea casei de pe strada mare, cam pe locul actualei clădiri a poliţiei, a doctorului
Constantin Deculescu, spaţiile conacului din deal ale lui Calomfirescu şi poate încă altele care acum
nu-mi mai vin în minte.
Dirigintele Botez, avea vocaţia ospitalităţii, stare care, în acele vremuri pe mulţi olteniţeni îi caracteriza.
La bătrâneţe, soţia fostului diriginte, văduvă cu o pensie de mizerie, spunea pe drept cuvânt, că dacă ar fi
dat mai puţine mese musafirilor şi-ar fi putut construi o casă frumoasă. Cu toate acestea, cea mai mare bucurie
era să i se facă vizite şi să ofere oaspetelui, pe o farfurioară, ceva din puţinul ei.
În oraşul nostru al acelor vremuri, era o viaţă care, fără a fi scutită de griji, de competiţie, avea un farmec
deosebit, greu de descris, la marginea orientului.Cititorul cred că reține că în primul volum un capitol se intitulează
”Între Orient și capitală” unde redau modul de viață al oamenilor din acele vremuri.
Mâncarea şi vinul nu erau scumpe – cel puţin aşa ni se părea nouă. Dunărea şi braţul ei Dunărica, ce se
pierdea sub bolţi de sălcii spre balta Greaca, fără exagerare, colcăia de peşte. Nu se punea atunci problema
permisului de pescuit.
De altfel, cu amintiri, cu impresii de neuitat, plecau din aceste zone mirifice ale noastre, Mihai Sadoveanu,
un împătimit al vânatului şi pescuitului, marele nostru istoric Constantin C. Giurescu, în cartea sa intitulată
479
„Amintiri“ Ediţia Sport Turism 1976 Bucureşti, pomeneşte cu plăcere despre aceste locuri.
Copil fiind, cu prieteni de cartier, însoţeam la pescuit, fiind şi vecini, un grup de pasionaţi pescari avândul
„tartor“ ca să zic aşa, pe nea Mihalache Buzilă, Naie Creţu, Vasile Zingher, Mitoi Creţu şi mulţi alţii care
pescuiau direct în Dunăre. Am avut fericita ocazie să văd când a prins un somn pe care l-a dus acasă cu o
căruţă trasă de un măgar, era trecut bine de 100 de kilograme.
Țin minte că l-a chemat pe Stelian Mirescu şi l-a văzut, apoi acesta l-a trimis pe fiul său Mituş, l-a tăiat,
l-a parcelat, a făcut un cazan mare de ciorbă, din care au mâncat ei – aşa-zişii pescari, 7-8 la număr, Mihalache
Buzilă avea lucrători şi ucenici cu toţii vreo 12, plus noi copii din cartier. Sunt lucruri care nu se pot uita niciodată.
Prindea de asemeni şi cegă. Prezint alăturat fotografii cu Tică Buzilă fiul cel mai mare al lui Mihalache
Buzilă cu o cegă lungă, aproape cât jumătate din înălţimea lui, la fel o altă fotografie cu Petrică Creţu, fiul cel
mai mare al lui Naie Creţu care era asociat la atelier şi la magazin cu Mihalache Buzilă.
Revenind la descrierile anterioare, este de menţionat că, pe atunci, pâinea, dulceţurile, şerbetul, vişinata,
lichiorurile, fel de fel de alte conserve, toate se făceau în casă, iar din acest punct de vedere soţia dirigintelui
Botez nu făcea excepţie.
Oamenii erau sociabili – prieteniile – chiar fără a fi rude – se legau pe viaţă, iar vizitele parcă aveau rolul
televizorului din zilele noastre, umplând după-amiezele libere şi numeroasele sărbători.
Emilia Sebastian – soţia dirigintelui Botez – avea cinci surori mai mici, de măritat, care îi vizitau pe rând,
câte o lună, două.
Într-una din grădinile descrise mai sus, s-au făcut şi două logodne, în curte, sub nuc, cu lăutari şi mulţi
invitaţi, inclusiv ofiţeri chipeşi din escadronul de cavalerie. Se dansa şi se cânta până la ziuă în grădinile care
miroseau a toamnă.
Deşi era un orăşel relativ mic, Olteniţa avea liceu, o sală de cinema şi teatru – veneau trupe de artişti din
Bucureşti – avea port la Dunăre cu frumoase serbări marinăreşti, în special de Sfânta Maria, serbări nocturne
pe punţile unor vase fluviale militare numite monitoare, o sală de dans, unde show-ul anului era balul mascat,
cafenele cu biliard, restaurante cu grădini în care se mânca bine la preţuri – câteodată – modice, se bea un vin
curat, fie că era la Mihai Popa, la Mituş Mirescu, la Mihalache Coman şi la alţii, se asculta o muzică lăutărească,
presărată cu romanţe care răscoleau sufletele clienţilor găsindu-şi refugiul în noi comenzi de băuturi şi
mâncăruri.
Chiar dacă redau situaţia cârciumilor, restaurantelor, grădinilor, bodegilor de altă dată, într-un capitol separat,
totuşi, am scris aceste lucruri în această carte şi mă repet pentru că ţin minte şi îmi plăcea atmosfera de
nereeditat a Olteniţei mele dragi de demult, din alte vremuri, oraşul copilăriei şi vieţii mele până la final.
Pe celălalt mal al Dunării era Turtucaia, un orăşel cu farmec oriental, dispus pe terasele podişului dobrogean
înalt din magnificul nostru Cadrilater. Turci cu fesuri roşii vindeau pe un gologan, din căruţe viu colorate,
acadele, susan, îngheţată şi bragă.
Pe la porţi, în cartierul lor, turcoaicele mlădioase făceau o paradă a modei la şalvari, păşind graţioase, desculţe,
prin praful cald al străzilor în pantă, cu garduri scunde, unele din bolovani de râu. Chiar dacă oraşului
Turtucaia i-am consacrat o parte din lucrare, totuşi mai pomenesc şi aici câte ceva din coloritul şi atmosfera
peisajului citadin de altă dată.
Cafenelele răspândeau arome tari – dar plăcute – de narghilele şi cafea fiartă la nisip.
Şi la Turtucaia era un oficiu poştal, iar dirigintele era un bulgar, pe nume Milatinov, prieten bun de familie
cu dirigintele oficiului de la Olteniţa, Vasile Botez, care apar împreună într-o fotografie de familie.
Schimbul de vizite între cele două familii se făcea şi vara dar şi în toiul iernii când Dunărea îngheţa bine,
încât putea fi traversată, înveliţi în pleduri până la nas, în sănii trase de cai, sunându-şi clopoţeii „în goană de
alai”, ca în acea superbă poezie a lui Esenin:
Ah sănii, sănii şi voi cai,
Numai dracul v-a scornit, mişelul,
Peste stepă-n goană cu alai
Râde, pân-la lacrimi, clopoţelul.
Ce părere ai cititorule dragă Aşa că e frumosă…
În afara petrecerilor dintre familii exista şi o viaţă, – ca s-o numesc aşa – parcă exculsivă a bărbaţilor, care
începea paşnic cu o partidă două de biliard – de fapt „joc naţional peninsular“ în Balcani
continua cu mititeii şi vinul plătit de învins, la care se mai adăuga un peşte, şi iarăşi motiv de băut vin, cu
cântări în grup, pline de patosul nocturn-patriarhal şi se încheia cu o partidă de poker, la miza de deschidere,
480
permisă de punga fucţionarului public, fie cu o plimbare în trăsuri spre te miri ce ţinte date de inspiraţia de
moment şi de înfierbântarea dată de licoarea lui Bachus.
Se punea un pariu cine intră primul, la al treilea cântat al cocoşilor – ei de când se ştiu sunt naturali dintotdeauna
şi nu ţin seama de decalarea fusului orar şi al orelor – în bazinul artezienei din faţa cinematografului
din grădina publică. şi în majoritatea cazurilor Vasile Botez, dirigintele de la poştă, era cel mai iute de picior.
Dar nu vreau să fiu înţeles greşit. Dirigintele era totuşi, mai mult un sentimental cu înclinaţii romantice,
nicidecum un zurbagiu. Iubea romanţele, le cânta cu patos, avea volum şi parcă aducea binişor cu stilul renumitului
Zavaidoc. Cel mai mult îi plăceau romanţele „îți mai aduci aminte, doamnă?“ şi „Trece un car cu boi
pe drum”, care împleteau în melodia şi versurile lor o undă de melancolie, un crâmpei de basm al unei lumi
parcă apuse şi totuşi pure a satului unde îşi are obârşia seminţia românească.
Vasile Botez era unul din animatorii escapadelor nocturne, solistul tenor al cântecelor de inimă albastră –
era favorizat cum am mai amintit mai sus, şi de volumul său – comediantul plin de haz, jucătorul combinaţiilor
îndrăzneţe, imaginativul scenariilor improvizate, ale petrecerilor care ştergeau graniţele sociale, căci la ele
erau părtaşi moşierul Bebe Gaiac, cu monoclu şi limuzină decapotabilă roz, Lincoln Zephir şi roşcovanul şef
de gară Dumitru Rizescu şi mustăciosul comisar Prezbiterian, arbitrul eleganţei şi mulţi alţii, toţi puşi pe farse
amicale care – alături de alţii – făceau deliciul oraşului. Despre Prezbiterian şeful poliţiei şi despre scurta sa
căsătorie cu frumoasa şi mult mai tânăra decât el, Aurora Davidescu, voi vorbi la un capitol separat.
Dirigintelui poştei îi plăcea de asemenea fotbalul, era un suporter înfocat al echipei Venus şi au fost situaţii
când s-a implicat şi a adus echipe din Bucureşti la Olteniţa. Avea mare admiraţie faţă de jucătorii: Vasile Hociotă,
Jean Ionescu, Gică Moise – care în anul 2008 continuă sa trăiască având 94 de ani – Petrică Ruse. Tatăl
lui Petrică Ruse, nea Niculae Ruse a fost şi el funcţionar la poştă şi chiar apare într-o fotografie.
Vasile Botez era şi corespondent local al ziarului „Curentul“ scos în acele vremuri de Pamfil Şeicaru.
Cu imaginea de atunci şi cu mintea de acum, stau şi mă întreb, de unde o fi avut atâta energie acest om?
De unde frenezia cu care se arunca în voioasele reuniuni şi escapade, bucuria aceasta a comunicării cu prietenii,
înclinaţie extrovertire?
Parcă ar fi avut şi el şi convivii săi, mai ales în anii 1937-1940, premoniţia unor neştiute născociri care le
vor reteza brusc situaţia, viaţa, iar puţinul timp rămas trebuia indus unei filosofii a plăcerii. Nu pot să-mi explic
şi nici nu ştiu cum se făcea, dar parcă duşmănia între oameni fusese interzisă de o forţă supraomenească.
Trebuie spus că serviciul la poştă nu era uşor, iar dirigintele – ca şi şeful de gară, ca şi şeful poliţiei, ca
toţi funcţionarii publici – nu se jucau cu răspunderile.
Vasile Botez era primul la program şi ultimul care părăsea oficiul. Altfel nu putea să se impună subalternilor
cu care se afla în bune relaţii de colaborare, dar pătrunse de respect.
La fiecare încheiere de lună făcea două nopţi albe pentru bilanţul care trebuia, necondiţionat, trimis în
termen la Bucureşti.
La loc de frunte era telegraful, mijlocul cel mai rapid şi secret de comunicare în acele timpuri.
Venea apoi coletăria, singură, de asemenea, prin paza specială a vagonului poştal.
Apăreau şi responsabilităţi pe care în zilele noastre le are vama, poliţia economică, de frontieră, garda financiară
şi câte şi mai câte organe. Se confiscau anumite mărfuri transportate ilegl şi acestea ajungeau în
pivniţele încăpătoare ale oficiului poştal unde zăceau cu lunile în aşteptarea unor anchete „de la centru”.
Cea mai tentantă captură a fost o stivă înaltă de doi metri de splendide cutii de ciocolată fină, străină,
care a stat în pivniţă până s-a alterat, fără să fi îndrăznit cineva să ridice cel puţin capacul vreuneia.
Într-o noapte a venit comisarul de poliţie Prezbiterian în uniformă impecabilă, care accelera ritmul cardiac
al domnişoarelor olteniţene, i-a spus lui Vasile Botez să-şi ia revolverul (pe care îl deţinea legal pentru paza
valorilor din poştă) şi să meargă într-un sat pentru a-l prinde pe un oarecare hoţ, Ion.
Deşi fiul său Vichi care pe atunci era abia prin clasa a doua primară, coleg cu semnatarul acestor rânduritotuşi
l-a luat şi pe el în acea urmărire nocturnă. S-a mers cu un automobil Plymouth – nu mai ştiu al cui era –
cu perne moi şi suspensii cum nu se mai fac în zilele noastre. Casa în care se presupunea că ar fi Ion, cel căutat
pentru nu ştiu ce rele, care avea totuşi tangenţă cu poşta, stătea sub lună cu un acoperiș mohorât din stuf, fără
nici o lumină şi nici un semn de viaţă. Nici măcar un câine nu se găsea să latre poliţistul strecurat în spatele
grădinii pentru a tăia retragerea eventuală a infractorului.
Prezbiterian şi Vasile Botez s-au pus pe strigat: „Ioaneee! Ieşi măi Ioaneee!“ auzbierat degeaba,
satul trezit dând asigurări că Ion nu mai fusese văzut de câteva zile.
„Potera“ s-a retras bombănind şi, de supărare, au aranjat pentru a doua zi o partidă la Mihai Popa, la
481
restaurant.
Vara familia Botez, mergea la Olăneşti, unde Vasile era detaşat câte o lună, la un mic oficiu poştal sezonier,
amenajat la hotelul principal al staţiunii, la parter.
Avea şi poşta, ca şi gara C.F.R. şi poliţia, avantajele lor. Serviciul ireproşabil aducea nu numai calificative
de premiant (la fiecare sfârşit de an dirigintele primea o fişe cu cinci notări profesionale – 10 peste tot – ci şi
dărnicia câte unui „sponsor”).
Nu fac un secret din faptul ca prinţul Ştirbei, obişnuia să trimită de Crăciun câte un porc dirigintelui
poştei, şefului de gară, şefului de post şi nu ştiu dacă şi la alţii.
DAR DE PRIN ANUL 1940 AU ÎNCEPUT SĂ VINĂ NENOROCIRILE. A fost mai întâi cutremurul
din noiembrie, când numai o minune a făcut ca familia lui Botez să scape în curte, fugind cu spaimă, de coşurile
mari prăvălite de pe acoperiş. O singură cărămidă mare de fabrică – din care erau făcute coşurile – era de ajuns.
Au venit apoi inundaţiile. Coletele şi scrisorile erau duse la gară cu o barcă pescărească unsă cu catran.
Pivniţele aproape pline cu apă, legănau lemnele şi mărfurile de contrabandă confiscate.
Apa a rupt digul şi a inundat oraşul joi 19 martie 1942 în jurul prânzului. Este greu de descris ce s-a întâmplat
când întreaga lume era panicată. Fiecare ştie singur cu familia lui, ce a păţit şi unde a putut să fugă cât
mai repede ca să fie în siguranţă.
În Olteniţa în care – deşi ţara era în plin război, iar frontul se îndepărtase de graniţele noastre – şi unde
până atunci fusese ordine graţie primarului, nimeni altul decât colonelul Dumitru Băiculescu – acum domnea
panica şi haosul. Iată câtă dreptate au preoţii când spun la biserică atunci când fac slujba: „Fereşte Doamne
lumea de foc, de apă şi de război”.
Iată că în curând Olteniţa, pentru familia dirigintelui Botez Vasile, avea să devină un paradis pierdut. În
acelaşi an 1942 dirigintele Vasile Botez, a fost transferat ca oficiant principal la inspectoratul poştei din Bucureşti,
apoi a fost trimis pe front ca locotenent asimilat, diriginte al oficiului poştal militar al diviziei 10 infanterie.
Primul an de militărie a decurs fără primejdii mari. Divizia era cantonată pentru refacere în mijlocul
Transnistriei. Vasile Botez a avut o scurtă permisie pentru câteva zile în Bucureştiul anilor 1942-1943, încă
ferit de focul războiului.
În vara anului 1943 fiul şi soţia lui Vasile Botez l-au vizitat în Transnistria. I-a aşteptat în gara Odessa,
unde au rămas două zile dormind la hotelul „Londra“ şi făcând plajă sub scara din parcul Taras Sevcenko, devenită
celebră prin filmul lui Eisenstein „Crucişătorul Potemkin”. Au fost cu toţii la operă unde o trupă de
balet interpreta cu talentul binecunoscut al ruşilor „Corsarul”.
De la bazarul cu un comerţ stradal ameţitor şi-au cumpărat un samovar, care a rămas mulţi ani în serviciul
familiei, până l-au vândut în talciocul din Bucureşti, având nevoie de bani.
Restul timpului l-au petrecut la Berezovka (cel puţin aşa îi spuneau militarii români) un oraş numai cu
numele, fiindcă arăta ca un sat mare, cu uliţi prăfuite şi vegetaţie puţină, cu case din chirpici şi curţi sărace,
puţind a bălegar din care localnicii făceau din el un fel de brichete pentru încălzit sobele din lut. Era vizibil că
pe acolo trecuse războiul.
La popota ofiţerilor, au cunoscut colegii tatălui şi respectiv soţului lor, pe comandantul general Vlădescu,
cu insigna de la Saint Cyr în piept, renumita şcoală franceză de ofiţeri superiori.
Erau nişte domni adevăraţi ofiţerii români, purtându-şi cu eleganţă uniformele, cu ţinută dreaptă, fără a
fi rigidă, proaspăt bărbieriţi, cultivaţi, plini de talente artistice şi vorbe de duh.
Într-o seară a venit de la Bucureşti tenorul de operă Rebegea, prezentând un program, un recital, acompaniat
la vioară de un ofiţer. Cineva din asistenţă, care avea cunoştinţă, a remarcat: „Botez are o voce mai
plină.”.
În altă zi, au fost invitaţi pe o colină vecină la conacul unui ucrainian mai înstărit. Era o casă mare, cu
camere înalte, spaţioase, cu sobe de teracotă în culori pastel şi ferestre largi dar prost întreţinute de cine o folosise
în regimul sovietic. Actualul stăpân scăpat cine ştie prin ce minune de purificările bolşevice, avea două
fete înalte, blonde cu ochii albaştrii, pentru care organizase un ceai dansant, invitând mai mulţi ofiţeri, mai
ales tineri, posibile „partide“ pentru domnişoarele lui care valsau fericite în rochiile lor roz-bombon.
Părinţii săi – îşi amintea Vichi Botez, nefiind amatori de dans, au dat roată casei, privind cu ochii de
experţi, grădina şi livada, trei patru tufe obosite de stânjenel, câteva straturi de morcov şi pătrunjel, nişte pomi
scheletici, tot din cauza războiului.
Nu se comparau cu grădinile de la poşta Olteniţa, pline de flori şi verdeaţă. Nici măcar cu cele de pe
482
graniţă de la Tighina, unde livezile erau pline de rod, iar în gară zeci de băieţandrii asaltau ferestrele trenului
cu coşuri pline de pere pergamute şi mere aurii la preţuri derizorii.
După vizita de la Berezovka, Vasile Botez a venit la Bucureşti în ultima lui permisie, înainte de a pleca
cu divizia în linia întâi, în Caucaz şi Crimeea.
Când s-au despărţit în Gara de Nord, la scara vagonului, avea ochii în lacrimi. Presimţea parcă, că nu-şi
va mai vedea familia niciodată. Ultimul bilet de la el, adus de un pilot de aviaţie, datat 1 februarie 1944 – era
ziua de naştere a fiului său – conţinea câteva rânduri scrise grăbit sub potopul de obuze lansate de artileria rusă.
Cerea câţiva litri de vin, expediaţi de soţia sa prin acelaşi aviator şi întreba ce face Vichi, fiul său.
În aprilie 1944, îmbarcaţi pe un convoi de vase, mii de militari români şi germani, au pornit din Sevastopol
spre Constanţa fără acoperire aeriană. La 80 de mile de ţărmul românesc, aviaţia sovietică a atacat flotila,
avariind grav cea mai mare navă „Alba Iulia“ pe puntea căreia se afla şi Vasile Botez. Lovit la pupă de patru
bombe vasul s-a înclinat mult dând semne de scufundare.
Nemţii instalaţi pe punte unde se aflau bărcile de salvare, le-au luat nepermiţând nici unui român să se
urce în ele, în spiritul… camaraderiei de arme!…
Un lăutar din Olteniţa, aflat acolo, i-a povestit soţiei lui Vasile Botez că loveau cu paturile puştilor orice
mână care se agăţa cu disperare de marginea bărcilor. Românilor nu le-a mai rămas decât şansa înotului, întro
mare rece şi agitată, până la apropierea navelor din convoi scăpate din bombardament.
Vasile Botez nu ştia să înoate, contaminat poate de panica generală disperată, s-a aruncat îmbrăcat în apă,
încălţat cu cizmele, strângând la piept o servietă grea, cu ştampila şi actele poştei lui, de care nu se despărţise
nici o clipă pe vas. Cine nu-şi imaginează ce valoare morală capitală are o scrisoare trimisă acasă de pe front
– în primul rând este un semn că cel în cauză există în viaţă.
A fost un gest sinucigaş, o criză de surescitare? A fost o despărţire lucidă de viaţă, asumată sub spectrul
pierderii iminente a războiului, a invadării României de Armata Roşie, al imposibilităţii de a trăi sub cizma
rusească şi a vedea prăbuşindu-se întregul sistem de valori în care credea cu toată puterea sufletului ? Cine
ştie ce gând sau absenţă de gând i-a întunecat acea clipă fatală în care omul de acţiune inspirat, descurcăreţ,
n-a mai găsit ieşirea potrivită.
Cei patru sute de oameni rămaşi pe vas au scăpat cu viaţă, cargoul nu s-a scufundat fiind adus remorcat
la Constanţa.
Cu o seară înainte la ceea ce mai rămăsese din popota ofiţerilor, se făcuse un chef la care Vasile Botez a
cântat şi lăutarul pomenit cel care le-a adus veste despre cele întâmplate.
A fost un chef bărbătesc, trist ca un parastas anticipat. Dat dispărut, Vasile Botez a fost aşteptat de familie
să apară printr-o minune. Soţia sa spera să-l fi luat prizonier într-o eventuală operaţiune ulterioară de curățire
a mării, poate s-a agăţat de o scândură, poate e în Siberia.
Sărmana sa soţie întreba fiecare lot de prizonieri repatriaţi, încă de la tragicul eveniment asupra căruia nu
a avut decât povestirea lăutarului din Olteniţa, cu care cântase împreună cu o seară înainte la popota ofiţerilor.
Viaţa n-a mai fost niciodată ca mai înainte. Ceva iremediabil se rupsese în fiinţa familiei sale.
Rămânând capul de familie, doamna Botez, s-a zbătut să-şi crească copilul, să-l ţină la studii, aşa cum
promisese soţului ei. Viaţa şi-a urmat cursul, iar destinul nu-l poate schimba nimeni.
Vichi fiul ei cel mare, a învăţat, şi-a făcut carieră, a fost întreţinut cu greu de mama sa, apoi el s-a căsătorit
şi Dumnezeu a vrut să-i dea putere să-l crească şi pe Dorel, nepotul ei, fiul cel mare al lui Vichi. A trăit până
la 84 de ani.
Bibliografie: Victor Botez „Privind înapoi fără mânie – reportaj dintr-o viaţă“ Editura Yes Bucureşti, 2004

Error