SPITALUL, DISPENSARUL, SERVICIUL MEDICAL AL CORPORAȚIEI, MEDICI, DENTIŞTI ŞI MOAŞE S P I T A L U L O R A Ş U L U I OLTENITA !

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

I. Stoicescu, jurist prefectul judeţului Ilfov şi deputat, vicepreşedinte doctor Isvoreanu despre care voi mai vorbi în
lucrarea de faţă, Dionisie Paxim, Friederich Abodi, C. N. Daniilescu, Morotz Goldenberg şi Aron Abeles, membri.
Pentru nevoile medicale ale populaţiei oraşului nostru într-o continuă creştere, a fost amenajat în casele
pitarului N. Protopopescu, pe fosta stradă Alexandru Ghica nr. 1, în locul vechiului imobil al primăriei, mai târziu
acolo aflându-se o magazie a lui Tilică Turcu, – primul spital. Să tot fi fost aceasta în jurul anului 1882. Se face
această aproximare deoarece printr-un act din anul 1879, primăria semnala prefectului judeţului Ilfov, lipsa unui
spital, de altfel destul de justificat şi necesar, nu numai oraşului dar şi satelor şi comunelor limitrofe.
De pe strada Alexandru Ghica nr. 1, spitalul, devenind insuficient şi neîncăpător faţă de solicitudinile mereu
crescânde, a fost mutat de primărie, pe strada Carol (strada mare) în casa grecului Savri Livada, prin anii 1883-
1884, case care în 1930 devin proprietatea altui grec pe nume Procopiu, aceasta pentru a putea face faţă unui număr
tot mai mare de bolnavi. Pentru întreţinerea acestui spital, primăria acorda anual circa 3000 lei. La serviciul spitalului
apela un număr destul de mare de localităţi limitrofe, mai apropiate sau mai îndepartate, pentru că alt spital prin
apropiere nu mai era.
Astfel în partea de nord a oraşului, deci spre Bucureşti, toate satele şi comunele până la Sohatu şi Pârlita (denumire
modificată în „Nuci“), în partea de est toate satele până la Mănăstirea inclusiv, iar în partea de vest până la
comuna Prundu inclusiv. Prin urmare, la binefacerile spitalului apela populaţia din peste 25 de localităţi din jumătatea
de sud a judeţului Ilfov, motiv pentru care, multă vreme s-a numit spitalul judeţean.
După cum se poate observa, spitalul Olteniţa a luat fiinţă înaintea celui de la Budeşti care nu exista şi a celui
418
de la Mănăstirea înfiinţat mult mai târziu. în anul 1886, primăria a amenajat o altă clădire specială pentru spital, cu
o împărţire a încăperilor, considerată model pentru vremea respectivă.
Acea clădire se află în capul străzii care se numea Matache, devenită mai apoi strada Gh. Grigore Cantacuzino,
iar în zilele noastre bulevardul Republicii, mai pe înţelesul tuturor strada Gării, şi din care, în urma tăierii drumului
la staţia de tren, nu mai rămăsese decât două aripi din clădire; una pe partea dreaptă când vii de la gară spre centru,
cam la 200 de metri, care servea pentru cazarea personalului de tren de la CFR, care rămânea peste noapte în Olteniţa,
iar cealaltă parte stângă, având destinaţia de locuinţă pentru şeful de gară. în acele vremuri, şeful de gară era o
funcţie mult mai apreciată decât în zilele noastre şi era considerat cam pe aceeaşi treaptă de rang socia, cu dirigintele
Oficiului Poştal, cu poliţaiul oraşului şi cu altele aşa-zise notabilităţi.
Aşa cum am să arăt la capitolul „lista primarilor“, strada Matache reprezenta numele primului primar al
oraşului care, în vocabularul olteniţenilor, era cunoscut sub numele de Tache magistratul.
Obligat de apariţia acestei noi situaţii, consiliul comunal din anul 1885 a luat iniţiativa şi mai apoi hotărârea
construirii unui nou spital pentru care a acordat în acest scop o suprafaţă de un pogon şi a pus la dispoziţie suma
de 31000 lei.
La fel ca toate construcţiile de utilitate publică din oraşul nostru şi spitalul îşi are istoria lui, istorii pe care,
din raţiuni de patriotism local, consider că avem obligaţia să le cunoaştem, pentru că ele fac parte din viaţă şi efortul
înaintaşilor noştri de odinioară, care au trudit din greu să ne lase nouă, societăţii, moştenire, asemenea instituţii de
un mare interes social care, fiecare în felul său, a contribuit la evoluţia oraşului nostru. Tocmai de aceea edilii din
vremurile respective nu trebuie daţi uitării.
Olteniţenii, din respect faţă de memoria lor, în timp, au atribuit numele acestora unor străzi, denumiri care,
cu vremea, pe anumite criterii sau considerente, au fost substituite cu altele, încât în zilele noastre, nu că este imposibil,
însă cu greu se mai pot reconstitui.
Iată deci şi istoria spitalului: In luna mai 1885, P. Perez, inginerul şef al judeţului Ilfov, a lucrat pentru delimitarea
şi determinarea terenului şi la întocmirea devizelor care s-au ridicat la suma de 37.216,46 lei.
O lună mai târziu, deci în iunie 1885, s-a ţinut licitaţia publică pentru darea în antrepriză a lucrării. S-a adjudecat
lucrarea asupra inginerului Matheas Hirsch căruia primăria i-a pus în vedere „să supravegheze însuşi lucrarea,
ca să se facă contract, deviz şi plan“.
In mai puţin de un an, construcţia a fost terminată şi la 23 aprilie 1886, deci de ziua de Sf. Gheorghe, patronul
spiritual al localităţii noastre, când oraşul împlinea 33 de ani de la fondare, spitalul a început să funcţioneze, după
ce în prealabil preoţii oficiaseră o frumoasă slujbă religioasă, în prezenţa autorităţilor şi a unui singur doctor cât
avea spitalul.
La vremea respectivă darea în folosinţă a spitalului a constituit un eveniment de seamă, a fost prezentă populaţia
oraşului, iar bătrânii spuneau că au venit câţiva primari din comunele învecinate, îmbrăcaţi în costume
naţionale, însoţiţi de flăcăi călare pe cai, fiecare purtând câte o ploscă cu vin din care le da să bea la cei prezenţi.
Iată că din cele mai vechi timpuri, data de 23 aprilie, începe să fie o zi de referinţă pentru oraş, îar toate
evenimentele mai principale se făceau în onoarea acestei zile.
In decursul anilor primăria a mărit subvenţia acordată spitalului, ajungând la 6.000 lei în anul1902.
La vremea respectivă noul spital avea un singur medic, un vaccinator – aşa se numea funcţia, adică un fel de
agent sanitar – şi o moaşe. Prin urmare, medicul era universal, trebuia să facă faţă tuturor cazurilor ivite, practic
vorbind, doctorul devenise un fel de „moaşă comunală“ pentru că trebuia să facă de toate.
Dar pentru a ne da seama de activitatea spitalului, de diversitatea ei, să apelăm la unele date, pe care ni le
furnizează un fel de statistică a mişcării bolnavilor pe anul 1904, deci acum 100 de ani.
Se aflau în spitalul din anul 1903 un număr de 19 bolnavi, s-au mai internat 532 ( bine înţeles că unii intrau,
alţii ieşeau între timp – vindecaţi, amelioraţi sau decedaţi), s-au vindecat 424, s-au ameliorat 76, nu s-au vindecat
13 pacienţi, au murit 21, iar la sfârşitul anului 1904, au mai rămas în spital 17 bolnavi.
Temperatura bolnavilor se lua doar odată pe zi pentru că în tot spitalul existau doar 20 de termometre. Nu
existau fişe de observaţie individuală. La fiecare încăpere – aşa-zisul salon – exista câte un caiet sub forma unui
tabel nominal, era trecut de sus în jos, în ordinea internării, numele fiecărui bolnav, şi în dreptul la fiecare, cel care
ştia carte, trecea zilnic temperatura. Această practică s-a impus de la început pentru că spitalul – aşa cum am arătat
mai sus – având numai un medic, un sanitar şi o moaşă, nu avea timp de luat şi notat temperatură.
In acelaşi timp, acelaşi medic da consultaţii şi la domiciliulunor bolnavi netransportabili, în majoritatea
cazurilor doctorul deplasându-se pe jos la pacienţi şi mai rar cu trăsura pentru că trebuia plătită.
Consultaţii gratuite s-au dat în număr de 2426, din care 115 au fost consultaţi la domiciliu. Din cei 2426 de
pacienţi consultaţi, 1160 au primit medicamente gratuit.
în privinţa bolilor infecto-contagioase, n-au fost decât 5 cazuri de angină difterică şi 1 caz de scarlatină.
419
Acest spital a funcţionat până în anul 1906, când s-a cerut să se expropieze în interesul Căilor Ferate Române.
Şi atunci s-a făcut un nou spital pr strada Carol, la margine în partea de sud a oraşului.
Pentru cunoştinţa şi lămurirea cititorului, menţionez că noul spital de atunci, este vechi spitalul din zilele
noastre, respectiv clădirile situate pe latura şi pe colţul format de intersecţia străzii Argeşului (strada mare) cu
strada care s-a numit mult timp „Pasajul Primăverii“ şi care de vreo 4 ani poartă numele marelui nostru doctor Lucian
Popescu, despre care voi vorbi pe larg la timpul respectiv. Altfel spus, partea de est a actualului spital municipal.
Planul spitalului, acum devenit vechi, întrucât a trecut un secol de atunci, a fost făcut de serviciul sanitar al
judeţului Ilfov. Antrepriza a fost luată de italianul Coleia Octavio, Lucrările s-au executat sub supravegherea serviciului
tehnic al primăriei oraşului nostru.
Acest spital a fost prevăzut cu următoarele încăperi: două saloane considerate pentru vremea respectivă,
mari, o rezervă, sală de operaţii, laborator, farmacie, magazie, morgă. Un pavilion de izolare compus la rândul său
din două saloane şi trei camere servind de rezerve. Stătea în primul rând la dispoziţia populaţiei rurale din satele
dinprejur. Pentru a ne face o imagine chiar relativă, de frecvenţa principalelor boli din zona de activitate a spitalului
nostru, redau în continuare o situaţie a numărului bolnavilor care s-au tratat în spital, între anii 1921 şi 1929, inclusiv;
Pentru a oferi o idee cu privire la mişcarea numerică a bolnavilor în spital pe un singur an, redau mai jos
situaţia din anul 1929.
Din punct de vedere financiar, spitalul din Olteniţa era finanţat şi întreţinut de prefectura judeţului Ilfov.
Cheltuielile generale, de întreţinere, s-au ridicat în anul 1930 la suma de 568.404 lei, repartizată astfel:
– salarii……………………………………………………298.724 lei,
– hrană şi alte cheltuieli mărunte ………………..148.600 lei,
– reparaţii ………………………………………………..25.000 lei,
– combustibil …………………………………………..96.000 lei.
Adeseori intervenea şi primăria oraşului cu câte un ajutor pe măsura posibilităţilor sale. Astfel în anul 1930
a fost prevăzut în bugetul local 20.000 lei „drept ajutor spitalului Olteniţa pentru diverse îmbunătăţiri“.
Tot în acest scop, acelaşi ajutor în alţi ani a fost cu mult mai mare. De exemplu în anii 1927 şi 1928, spitalul
a beneficiat din partea primăriei de câte 50.000 lei anual.
Medicul spitalului era C. Sava, ajutat de un subchirurg (exista această funcţie) pe nume Socolescu.
Doctorul C. Sava era un om foarte cumsecade, de un caracter rar întâlnit. Pentru probitatea lui morală, socială
şi profesională olteniţenii au ştiut să-l respecte, fapt pentru care în câteva rânduri a fost primar al oraşului, fără ca
să-şi abandoneze profesia.
Cred că olteniţenii mai în vârstă, născuţi până în 1930 şi chiar după această dată, care mai sunt în viaţă l-au
cunoscut pe doctorul C. Sava.


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136