SOCIETĂŢI CULTURALE si TRAGEDIA DIN 25 IUNIE 1925 din OLTENITA !

s32000011. Cercul cultural „LUMINA“
Cercul cultural „Lumina“ s-a înfiinţat în anul 1907 ca o secţiune a societăţii „Lumina“ din Bucureşti. În
serviciul acestei societăţi apărea o revistă denumită „Duminica“ editată de A. Nora sub auspiciile ziarelor
„Adevărul“ şi „Dimineaţa“. Prin această foaie se propaga ideia înfiinţării a unei astfel de secţiuni în toată ţara.
Din comitetul secţiunii din Olteniţa făceau parte: N.C. Deacă preşedinte, Achile Chirlomez vicepreşedinte,
Costică Chesraicu casier, Costică Dumitrescu membru în comitet, doamna Deniza Ştefănescu bibliotecară şi
doamna doctor Ionescu Brăila, prezidentă de onoare.
Sediul cercului era în casele bisericii, donaţia doamnei căpitan Ottea. Clădirea există şi în anul 2003, serveşte
ca locuinţă şi parohie a bisericii Sfântului Nicolae. Pe partea de vest a clădirii, spre strada care în anul
2003 se numeşte Alexandru Iliescu – colţ cu bulevardul Republicii, se află o placă din marmură albă pe care
sccrie despre donaţia imobilului de mai sus.
Statutele centralei prevedeau că ori de câte ori se găseşte de cuviinţă, poate să ia asupra sa averea împreună
cu biblioteca unei secţiuni.
După împlinirea unui an de activitate fructuoasă, când biblioteca a ajuns la câteva sute de volume, societatea
din Bucureşti – cere printr-o adresă – conform statutului general – avutul şi toate cărţile cercului din Olteniţa.
Ce s-au gândit atunci conducătorii cercului? Au convocat adunarea generală, au desfiinţat secţiunea afiliată
unei societăţi străine de oraşul nostru şi au înfiinţat „Cercul Lumina“ pe răspunderea lor, o societate culturală
de sine stătătoare.
Cu toate insistenţele celor de la Bucureşti noul „Cerc şi-a văzut de treabă pentru că nu înţelegea să-şi risipească
tot ceea ce a strâns timp de un an de zile.“
În noua formă a durat „Cercul“ până la primul război mondial. Numărul volumelor ajunsese la 800. Sala
de lectură era deschisă de trei ori pe săptămână. Întreţinea o activitate culturală bogată şi variată; se dădeau
serbări, se prezentau piese de teatru, iar într-un an s-a adus chiar un cor de bulgari.
Fonduri pentru întreţinere se strângeau din cotizaţii, din serate săptămânale şi baluri. A fost una din societăţile
care a întreprins numai acţiuni lăudabile în oraşul nostru.
Biblioteca dacă nu s-a irosit mai înainte, a fost distrusă în timpul ocupaţiei germane.
De-abia la 24 ianuarie 1920, cercul s-a reînfiinţat cu acelaşi nume, dar cu alţi membri.
Mai mulţi oameni de suflet, de inimă, au făcut apel la vechiul preşedinte al Cercului N.C. Deacă şi după
câteva întruniri intime, s-au pus din nou bazele „Cercului“.
Între iniţiatori au fost: locotenent-colonel Ovidiu Cristescu, judecător A. Dociuilescu, controlor financiar
V. Moruzan, directorul şcolii primare de băieţi nr. 2 N. Seitan, părintele Constantin Costache şi alţii.
În anul 1921 s-a înfiinţat de către ofiţerii din oraş o secţiune a „Caselor Naţionale din Bucureşti“, prin
care se urmărea educarea în spiritul naţional patriotic.
Cercul „Lumina“ a dat concursul acestei secţiuni, a aderat întru-totul la scopul ei, însă păstrând numele
vechi. Timp de aproape doi ani, până în 1923, societatea a avut cea mai frumoasă şi mai rodnică activiate. Dădeau
un deosebit concurs tinerii elevi de la şcoala militară.
După plecarea Regimentului 76 Infantierie a încetat orice activitate şi Cercul s-a desfiinţat. Biblioteca
sporise din nou la 800 de volume, ca înainte de război.
Aveau loc serbări dese cu caracter naţional şi se organizau conferinţe publice cu subiecte care vizau patriotismul
naţional, iar preotul Costache vorbea despre reliegie şi creştinism. Mulţi se întrebau
de unde are atâta vigoare preotul Costache pentru că era mic de statură. Cititorul va avea ocazia să-l vadă întro
fotografie, la locul potrivit. Preotul Costache a funcţionat şi ca profesor de religie la liceu.
După anul 1923, unii spuneau că „asupra cercului Lumina“ s-a coborât un val de întuneric. În realitate
însă, fostul secretar al cercului – N.C. Deacă – a avut grijă să predea cu proces-verbal biblioteca şi scriptele
spre păstrare lui N. Seitan – fost membru în comitet – până când altă societate culturală ulterioară, sau o a treia
reînfiinţare al aceluiaș cerc, s-ar întâmpla.
92
2. Cercul cultural
Cercul cultural s-a înfiinţat la 23 decembrie 1922 sub direcţia luiAlex. Pârvulescu. Cercul era format numai
din cadre didactice (învăţători şi învăţătoare) şi a funcţionat la şcoala rimară de băieţi nr. 1.
Cea mai rodnică activitate a avut-o în anii 1923 şi 1924, după care a încetat să mai existe.
Se ţineau două feluri de şedinţe:
– intime: la care aveau loc lecţii de aplicaţie pentru cadrele didactice (învăţători şi învăţătoare) şi
– publice, la care se avea în vedere o activitate de popularitate şi popularizare a ideilor de pedagogie, de
higienă etc.
Pentru a-i face o ideie cititorului asupra cuprinsului acestor şedinţe, prezint mai jos programul la doar
două din ele:
Şedinţa publică de la 12 iunie 1923
1. Lecţie de citire la clasa II-a de fete (Elena Poenaru);
2. O recenzie despre „Şcoala şi caracterul“ de Foerstr;
3. Conferinţa despre bolile mai frecvente ale vitrelor (prezentată de N. Seitan);
4. Creşterea copiilor în primii cinci ani, de Vasilichia A. Pârvulescu.
Şedinţa publică din 5 noiembrie 1923.
1. „Oraşul Olteniţa şi trecutul lui” de A. Dumitrescu. Cred că ar fi fost cel mai interesant, dar din păcate
n-am, găsit materialul respectiv, mai cu seamă că autorul ar fi fost mult mai aproape de data fondării oraşului
nostru.
2. „Luxul şi combaterea lui”, autor Fevronia Seitan;
3. „Scarlatina” (N. Cărăuşu). Iată ce teme interesante, pline de învăţăminte se dezbăteau în cadrul acestui
cerc cultural. Este de observat că nici-o temă nu avea caracter politic.
3.Societatea Cultural-Artistică-Sportivă „PAZA DUNăRII“
Mai întâi pentru cititor o destăinuire personală. Mi-a plăcut de la început nespus de mult alegerea cu atâta
grijă a denumirii acestei societăţi „PAZA DUNăRII“. Parcă prevestea ceva!. . .
În actul constitutiv car datează de la 24 iulie 1924, se spune:
„Subsemnaţii, pătrunşi fiind toţi de dragostea de frumos, de bine, a societăţii în care trăim şi a fiecăruia
dintre noi în parte, mânaţi de dorinţa de a ne dezvolta tot ceea ce poate să ne formeze caracterul şi să ne întărească
fiziceşte cât şi sufleteşte, într-un cuvânt căutând a fi şi noi la înălţimea celorlalte popoare cu o civilizaţie
mai veche decât a noastră,
ÎNTRUNINDU-NE AZI 10 IULIE 1924, AM PUS BAZELE SOCIETĂŢII „PAZA DUNĂRII“.
Acest act este semnat de 26 de tineri. Pentru sediu s-a închiriat un local cu grădină pe strada Gh. Grigore
Cantacuzino. Alegerea primului comitet a avut loc la 20 iulie.
Această societate se credea a fi o creaţie a lojei francmasonice „Paza Dunării“ condusă de fostul inginer
C. Sălăgeanu, una din cele 14 loji simbolice subalterne care făceau parte din „Marea Lojă Naţională Română“
din Bucureşti (Buletinul Anti-Judeo-Masonic ab.I.No.6). Loja nu a durat mult, dar societatea culturală s-a
continuat prin ea însăşi.Sunt cunoscute cazuri când „iniţiaţii“, abătându-se pe aici întrebau în primul rând de
preşedintele Societăţii „Paza Dunării“. (A se vedea capitolul „INTERPRETAREA ASUPRA FRANCMASONERIEI
FĂCUTĂ ÎN ȘEDINȚA DEĂPUTAȚILOR LA 5 FEBR. 1932” M.O. nr. 36 / 1932)
Ceea ce se credea cu caracter de bănuială de către înaintașii noștri, la data de 10 iulie 1924, cu ocazia înființării
Societății cultural-sportive, cum că aceasta ar fi o creație a lojei francmasonice „PAZA DUNĂRII”
condusă de fostul inginer C. Sălăgeanu, eu în 2008 – adică după 84 de ani – aveam să mă conving că este adevărat.
Acest lucru rezultă din „INTERPELAREA ASUPRA FRANCMASONERIEI” făcută în ședința Adunării
Deputaților din 5 februarie 1932 de către doctor magistrat V. Trifu deputat de Storojinet (din fostul ținut românesc
Bucovina) extras din Monitorul Oficial partea III-a nr. 36/1932, care își avea sediul pe strada Imprimeriei
nr 2 București.
93
Prin urmare : Loja „PAZA DUNĂRII OLTENIȚA”, condusă de venerabilul ing. Salageanu, făcea parte
din LOJA „SOLIDARITATEA” din București de care răspundea venerabilul general Pangrati.
Din această cauză, în lucrarea de monografie capitolul FRANCMASONERIE ocupă un spațiu suficient
de extins pentru ca această problemă să fie cunoscută amănunțit, iar bibliografia, ca sursă o constituie documentul
cel mai oficial respectiv MONITORUL OFICIAL partea III-a nr. 36/1932 pe care îl posed în original.
ÎN STATUTUL REFERITOR LA CONSTITUIREA SOCIETĂŢII SE SPUNE:
Art. 2 – Această societate se compune din locuitorii oraşului şi împrejurimi, fără nici o deosebire de clasă
socială, religie sau naţiune.
Art. 4 – ACEASTĂ SOCIETATE ARE CA SCOP:
A dezvolta gustul artistic, cultural şi sportiv;
A întări şi întreţine legăturile între cetăţenii oraşului nostru şi împrejurimi, făcându-i atenţi la drepturile
şi îndatoririle lor în societate.
Comitetul a fost compus din 9 membri, 3 cenzori şi 3 supleanţi. A fost recunoscută ca persoană juridică
la 18 noiembrie 1926 de către Tribunalul Ilfov.
Activitatea societăţii consta în întreţinerea unei bibloteci, organizarea de conferinţe cu caracter instructiv
şi reprezentaţii artistice, conform statutului.
Această societate a luat naştere la iniţiativa şi sub conducerea domnului N. Ionescu fost director al Băncii
„Gura Argeşului“.
Prin şezători culturale, exerciţii şi manifestări sportive, ca şi serbări, societatea reuşeşte în nu mulţi ani să
creeze un curent de culturalizare în oraş. Nu uita să se dezvolte ideile de la crearea ROMÂNIEI MARI de la
1 decembrie 1918.
Biblioteca a ajuns să cuprindă un număr de 504 volume provenite din donaţia membrilor. Aici este cazul
să menţionez şi existenţa celorlalte trei bliblioteci din oraş, despre care se ştia în mod public şi anume:
– BIBLIOTECA ŞCOLII PRIMARE, rezultată din colectarea cărţilor de către inspectorul şcolar secundar
Gadea;
– BIBLIOTECA – „DONAŢIUNEA TRANCU IAŞI“, despre care voi da amănunte mai jos şi
– BIBLIOTECA SOCIETĂŢII „TITU MAIORESCU“ a elevilor din localitate. În legătură cu aceasta arăt
că serbările şcolare şi conferinţele ţinute în parte de tinerii absolvenţi ai liceului (studenţi, titraţi) erau manifestările
culturale ale olteniţenilor din acei ani. Liceul din Olteniţa, din ce în ce, prin seriile de absolvenţi,
94
OLTENIȚA 1926 Membrii societății „Paza Dunării”
schimbau simţitor faţa oraşului, în special în perioada în care a fost director prof. Alex. Stoicescu.
Şi fiindcă am pomenit mai sus, menţionez că, CEA MAI MARE DONAŢIE A FOST FĂCUTĂ DE FOSTUL
MINISTRU GRIGORE TRANCU-IAŞI, venit la Olteniţa să ţină o conferinţă publică cu titlul „Cântecul
vârtelniţei“ aceasta la 3 aprilie 1927. Cu acea ocazie a donat atunci o bibliotecă cu 200 volume. A lăsat şi un
autograf cu cuvintele măgulitoare la adresa membrilor societăţii:
„Noroc bun“, spun minerii la Petroşani când se coboară în adâncul pământului ca să extragă generatori
de energie şi lumină. În ziua când vizitez „PAZA DUNĂRII“ spun acelaşi lucru: „Noroc bun!“
SOCIETATEA L-A PROCLAMAT PREŞEDINTELE SĂU DE ONOARE.
Curiozitatea m-a făcut ca să umblu şi să aflu personalitatea acestui om de bine şi cultură, iar eforturile
mele nu au rămas fără rezultat, prezentând alăturat, personalitatea şi opera sa.
Revenind la societatea „Paza Dunării“ arăt că în primii patru ani sub preşedinţia lui N. Ionescu, un om
priceput şi cu multă dăruire şi iniţiativă, personalitate cunoscută olteniţenilor în calitatea sa de fost director al
celei mari bănci din Olteniţa „Gura Argeşului“ în conducerea căreia – în consiliul de administraţie vor fi numai
oameni de seamă, s-a muncit mult şi cu suflet şi de aceea societatea a prosperat.
În primul an chiar, numărul membrilor activi trecea de 100, iar cel al membrilor onorifici se
apropia de 50. În anul următor, numărul membrilor activi, s-a dublat.
În cadrul societăţii, cel mai mult şi mai persistent a evoluat segmentul sportiv. Echipa de fotbal va lua
numele de „PAZA DUNĂRII“, va deveni cea mai apreciată din oraş şi prin patosul şi dăruirea celor care o
formau avea să facă cunoscută Olteniţa şi altor localităţi.
Datorită celui mai de sus, am considerat ca un capitol mare să-l reprezinte Banca „Gura Argeşului“ despre
care voi prezenta cele mai importante date, după cum tot aşa, voi prezenta un capitol desfăşurat al echipei de
fotbal „Paza Dunării“.
Acum, cu referire la latura culturală a societăţii „Paza Dunării“ sunt nevoit să arăt că au urmat ani grei,
care s-au răsfrânt şi asupra avântului tinerilor, ceea ce a făcut ca societatea să se apropie cu paşi repezi de desfiinţare.
Ultimii preşedinţi au fost numai avocaţi în persoana domnilor M. Stoenescu şi M. Zorzor, iar după aceştia
a urmat Şefan Gheorghe care la început a fost un om de bine şi care a depus mult suflet. Avocatul Ştefan
Gheorghe avea să se ataşeze în mod organic de echipa de fotbal, pe care o va însoţi şi în deplasări, va fi sufletul
său, va fi şi arbitru şi va fi cel care va semna articolele sportive care vor apare în presă, făcând cunoscut astfel
la nivel naţional, activitatea echipei de fotbal cât şi remarcabilele sale rezultate.
Spun despre Ştefan Gheorghe că la început a fost un om de bine, fiindcă spre maturizarea lui şi mai târziu,
va avea un caracter total opus celui din tinereţe, fapt pentru care şi el va constitui un capitol în lucrare, devenit
un personaj negativ şi controversat.
Îmi iau răspunderea să fac aceste aprecieri pentru că l-am cunoscut bine, o să arăt în ce împrejurări, iar
pentru perioada în care datorită vârstei, nu eram în măsură să-l înţeleg, caracterizarea mi-a fost completată de
distinsul dr. Ilie Cernea cu care a fost coleg de liceu şi care a fost singurul bărbat de suflet, care l-a condus în
plină iarnă, pe ultimul drum, cu riscul că pentru aceasta, s-a supărat pe el, fratele său, profesorul de filosofie
şi limba germană, Marin Cernea care n-a mai vrut să vorbească cu el.
Revenind la societatea „Paza Dunării“ arăt că, după perioada ei de prosperitate, numărul membrilor, din
varii motive, s-a redus la jumătate, circa 60, iar activitatea societăţii – exceptând pe cea sportivă – devenise
aproape nulă.
Fondurile societăţii se creeau din cotizaţiile lunare ale membrilor. În primul an – în 1924 – cotizaţia a fost
de 50 de lei, apreciată destul de consistentă, iar în anul 1931 ajunsese la 5 lei, întrucât se considerase că precedenta
de 50 lei fusese prea mare.
Societatea realiza venituri din balurile şi serbările date de aceasta. Când situaţia devenea mai critică –
pentru că au fost şi asemenea momente -, spre a se menţine pe linia de plutire, mai contribuia şi primăria cu
un ajutor anual de 20.000 lei.
Legat de această societate, arăt mai jos un eveniment deosebit de tragic, cum nu s-a mai întâmplat în
oraşul nostru, nici înainte dar nici după această dată.
ESTE VORBA DE 29 IUNIE 1925 DE „SFÂNTUL PETRU ŞI PAVEL“
Se organizase o serbare şcolară de sfârşit de an, de premierea elevilor silitori în grădina Societăţii „Paza
Dunării“.
S-a improvizat o scenă de festivităţi pe o gheţărie veche, nefolosită de mai mult timp. Fetiţele – elevele
95
de 10-12 ani, s-au suit pe gheţărie, să se uite de sus, de pe scenă, unde se premiau pentru poezii, copii de la
grădiniţă. Gheţăria fiind veche, iar grinzile putrede, au cedat şi s-au prăbuşit în gheţărie şi astfel au murit fulgerător
15 fetiţe prin asfixiere. A fost o jale de nedescris. Familiei Mircea Frigator i au murit ambele fetiţe
(Sonia şi Vera), despre care mi-a vorbit şi nea Gică Moise, care în anul 2007 la vârsta de 93 de ani, încă le
ţinea minte, cum le cheamă.
Pe atunci a murit în aceleaşi condiţii groaznice şi Elena Cernea, sora fraţilor Marin şi Ilie Cernea. Doctorul
Ilie Cernea, la vârsta de peste 90 de ani, îmi povestea cu lux de amănunte, cum s-a întâmplat pentru că a fost
de faţă cu părinţii săi Niculina şi Tudor Cernea.
A fost o jale de nedescris în tot oraşul şi în tot judeţul. ţara a fost informată la nivel naţional prin ştirea
publicată în ziarul „Universul“ din data de 1 iulie 1925, întrucât un asemenea caz nu se mai întâmplase în România.
Acestui eveniment i-am consacrat un capitol separat.

Error