SCURTA ISTORIE A FAMILIEI STELIAN MIRESCU-parfumul epocii interbelice in Oltenita si carciumile de altadata !!

SCURTA ISTORIE A FAMILIEI STELIAN MIRESCU
Olteniţenii vor afla, după mai bine de şapte decenii – ceea ce nu ştiau – şi anume istoria familiei lui Stelian
Mirescu, povestită de fosta mea profesoară de matematici de la liceul „Constantin Alimăneşteanu“ – acum
Neagoe Basarab, doamna Dalvina Bergheanu, născută la 8 august 1916 care locuieşte în Bucureşti, este în
plenitudinea facultţtilor mintale, iar la 8 august 2008 a împlinit 92 de ani.
În lucrarea de faţă apare un capitol separat, intitulat „Cinci ani, o viaţă – Amintiri din anii în care am
funcţionat ca profesoară la liceul „Constantin Alimăneşteanu“ din Olteniţa, 1943-1948”.
Prin urmare, cel mai convingător, este fragmentul din capitolul de mai sus, despre familia Stelian Mirescu,
pe care vi-l prezint exact cum îl descrie doamna profesoară.
”(…) Curând după „aterizarea“ mea în Olteniţa, primesc un telefon de la MIOARA MIRESCU – căsătorită
cu Iacomi – o fostă colegă de la liceul „Principesa Elena“ din Braşov. Eu – povesteşte doamna Dalvina
Bergheanu – locuiam pe atunci cu părinţii, în oraş şi învăţam la acel liceu, iar ea locuia la internatul şcolii. Ea
era şchioapă rău de un picior, de la şold – avusese T.B.C. osos. De aceea învăţa la Braşov, la aer.
Mi-a spus că familia ei este din Olteniţa şi că are pe sora ei cam bolnavă de picioare şi s-ar bucura să o
vizitez. Am aflat apoi că tatăl ei, Mirescu, era proprietarul unui restaurant, unul dintre cele mai mari din
Olteniţa, situat pe strada principală la o intersecţie.
Proprietatea era mică, compusă din mai multe corpuri cu restaurantul pe colţ. Acum tatăl ei era bătrân şi
de restaurant şi afaceri se ocupa fratele ei Mituş, singurul sănătos. Mama lor murise foarte tânără de tuberculoză,
şi-i lăsase orfani de mici pe aceşti trei copii.
Când m-am dus la ei – povesteşte doamna Dalvina Bergheanu- n-am intrat prin restaurant, ci pe o portiţă
care dădea într-o curte interioară, mare, frumos amenajată. Câţiva arbuşti de oleandru, plini de flori albe şi
roz, parfumau ograda, în care vara, spuneau ei, puneau măsuţe şi scaune pentru consumatori.
Al doilea corp de case, era locuinţa lor. Lenuş era înaltă, frumoasă cu ochi negri mari. Mergeam foarte
rar la ei, fiindcă nu aveam timp. După 10 ore de clasă, mă grăbeam acasă, să pregătesc lecţiile pentru a doua
zi.
La altă vizită la ei Mituş Mirescu mi-a spus că are o maşină de scris nouă, marcă cunoscută şi nu
face trebuinţă, m-a rugat să-l întreb pe director dacă nu le trebuie la şcoală, să i-o cumpere.
Mărculescu, secretarul liceului, s-a bucurat că a scăpat, să scrie cu mâna toată corespondenţa şcolii şi repede
a învăţat să dactilografieze. Am aflat că Comitetul şcolii a cumpărat-o cu 2000 de lei, adică mai puţin
decât salariul meu pe o lună, ceea ce era foarte convenabil.
La ei în casă era o fetiţă de vreo 15 ani Deta, pe care toţi o iubeau mult. Am înţeles că era sora lor după
tată. Cum mi-a povestit Lenuş, treburile casei le-a făcut la ei, foarte mulţi ani, o ţărancă vrednică, cu care tatăl
ei a avut acest copil. Fetiţa a trăit şi a învăţat la ţară, la familia mamei ei. Acolo a absolvit şapte clase complementare
cum era pe atunci la ţară.
Ca să poată fi învăţătoare în sat, trebuia să aibă cel puţin o diplomă de patru clase gimnaziale cu examenul
de capacitate. Trebuia să dea diferenţele necesare la fără frecvenţă în particular, cum se spunea pe atunci, ceea
ce a şi făcut. Le-a dat la gimnaziul din Olteniţa şi s-a întors învăţătoare în satul ei.
După vreo zece ani, venind în Olteniţa, invitată la o aniversare, la şcoală, am întâlnit-o întâmplător pe
stradă. Ea m-a recunoscut şi mi-a povestit. Lui Mituş i-a luat prăvălia şi casele şi pe terenul lor s-au făcut
blocuri şi el nu are nici meserie şi nici studii.
Mioara supărată de necazurile lui Mituş şi pentru că i-a revenit boala TBC, s-a otrăvit.
Bătrânul Stelian Mirescu murise de mult.
Lenuş a murit mai de curând, dar în ultimii ani a fost complet paralizată. Ea, Deta, s-a măritat şi are o
fată, elevă, pe care Lenuş a botezat-o Rolanda, ca pe sora mea, ceea ce m-a impresionat. Mituş i a dat un mic
apartament şi el nu vrea să o înfieze ca să-i rămână ei casa şi ce mai are, deşi e bolnav şi ea îngrijeşte de el.
Prin urmare, iată drama acestei familii Stelian Mirescu, despre care am luat cunoştinţă în anul 1998 din
scrisoarea trimisă mie de fosta mea profesoară de matematici, Dalvina Bergheanu, când avea vârsta de 82 de
ani.
Cele de mai sus, le-a aflat cu mulţi ani în urmă când, întâmplarea a făcut ca să se întâlnească la liceul
„Principesa Elena“ din Braşov cu Mioara, fiica cea mai mare a lui Stelian Mirescu, cu care a fost colegă şi
517
care, fusese trimisă acolo de părinţi, la aer, întrucât era bolnavă de TBC, tot atunci aflând că Mioara Mituş
este din Olteniţa despre care habar nu avea.
Ulterior, tot întâmplător, profesoara Dalvina Bergheanu, ocupând postul mai întâi de suplinitoare iar apoi
de titulară de catedră în urma numirii prin decret regal, la liceul „Constantin Alimăneşteanu“ din Olteniţa,
preotul Nicolae Andreescu, care era preşedintele comitetului şcolar al liceului, nominalizând-o pe Dalvina
Bergheanu să „conferenţieze“ în oraş, Mioara Mirescu avea să afle de colega ei de la liceul din Braşov, şi
astfel avea să o contacteze telefonic şi să o invite la ea acasă, spre a-şi depăna amintirile şi a o informa despre
situaţia ei familiară.
După câţiva ani, profesoara Dalvina Bergheanu fiind invitată la liceul din Olteniţa cu ocazia unor aniversări
organizate de foştii ei elevi, avea să o întâlnească, tot întâmplător, pe stradă pe Deta Mirescu- cunoscută
acum cititorului – care a recunoscut-o pe profesoara Dalvina Bergheanu cu prilejul vizitelor făcute fostei ei
colege Mioara Mirescu, astfel că, Deta, avea să o informeze de ce s-a întâmplat în ultima vreme cu familia
Mirescu.
La 5 iulie 1997, doamna profesoară Dalvina Bergheanu a fost invitată de noi la Olteniţa, să participe la
aniversarea a 50 de ani de la absolvirea liceului promoţiei 1947. Cu acea ocazie, Aurelian Gulan şi el fost elev
al liceului, însă mai mare, provenind din alte promoţii, a venit cu propunerea- într- o împrejurare ca să mă
apuc eu să scriu o monografie a oraşului Olteniţa.
Cititorul va lua cunoştinţă în lucrarea de faţă, despre imensa personalitate a lui Aurelian Gulan căruia iam
consacrat un capitol distinct. Misiunea de a deschide-ca să zic aşa-festivitatea prilejuită de această aniversare
i-a revenit fostei noastre profesoare, doamna Dalvina Bergheanu. Cu acest prilej dânsa ne-a spus o
sumedenie de lucruri – multe neştiute nici de noi, iar altele uitate. Oferindu-mă, mie mi-a revenit deosebita
onoare şi am condus-o pe doamna Dalvina Bergheanu la gară. Pe drum, am rugat-o, dacă are timp, să aştearnă
pe hârtie ceea ce ne-a spus nouă cu prilejul aniversării.Dânsa a fost de acord. Ulterior, această rugăminte am
întărit-o şi cu o scrisoare, detaliind şi cam ce lucruri m-ar interesa şi rugând-o să-mi sugestioneze cam ce ar
mai trebui să se regăsească într-o asemenea monografie. Dânsa, cu promptitudinea şi seriozitatea care o caracterizează
de când o cunoaştem, mi-a trimis un material, aproape exhaustiv.
Printre cele relatate, mi-a povestit în acea scrisoare şi despre familia lui Stelian Mirescu.
Iată cum- tot din întâmplare, a apărut această coincidenţă fericită- în sensul că, ca un paradox, deşi eu am
locuit pe aceeaşi stradă, doar la o distanţă de 150 de matri, nu cunoşteam atâtea amănunte câte am aflat de la
fosta noastră profesoară.
Mituş Mirescu, după naţionalizare, un timp, statul prin Organizaţia Comercială Locală Mixtă, a deschis
în fosta lui clădire un depozit de băuturi alcoolice, în principal vin şi ţiucă. Devenise astfel salariat chiar în
fostul lui imobil şi respectiv restaurant. Se pare că resemnându-se, se împăca cu o asemenea situaţie. După
Mioara, sora lui cea mai mare, care s-a otrăvit, la câţiva ani, a murit cealaltă soră a lui Lenuş. Aceasta, deşi a
fost foarte frumoasă, totuşi nu a fost căsătorită niciodată. Am fost la înmormântarea ei. Slujba a fost oficiată
de preoţii Gheorghe Sachelarie şi Nicolae Andreescu. La terminarea slujbei, acesta din urmă a ţinut o cuvântare
frumoasă, încât toată lumea din biserică plângea. Lenuş parcă avea o frumuseţe divină.
Mituş Mirescu a cumpărat o motocicletă „Simson“ de la doctorul Basu, cu care, în mod regulat, făcea
câte o cursă până la port, dimineaţa înainte de a deschide depozitul de băuturi şi seara, după închiderea depozitului.
Iată însă că avea să urmeze altă nenorocire. După ce i-au murit ambele surori şi nu oricum- aşa după cum
am arătat mai sus, cea mare Mioara s-a otrăvit, iar cealaltă, aproape că anchilozase de tot, după ce i-a luat
restaurantul, a fost obligat să-şi părăsească casa de către regimul comunist în vederea demolării.
Deşi era interzis de miliţie, totuşi Mituş Mirescu a fost martor ocular când autorităţile comuniste – ca şi
când ar fi repurtat o victorie de răsunet – a băgat buldozerul să-i dărâme casa, cu toată restricţia, s-a adunat
lume pe trotuarul celălalt, care, nu se uita atât la casa care se prăvălea cât se uita la faţa lui Mituş, pe care
niciodată nu l-am văzut plângând până atunci.
Disperat, renunţase la tot, încât 2-3 zile mobila, lucrurile şi în special vreo 20 de butoaie de diferite capacități,
au rămas în stradă. După câte îmi aduc aminte, au fost păzite de un miliţian, după care, Mircea Popa,
băiatul cârciumarului Gheorghe Popa, l-a lămurit, l-a înduplecat şi şi-a dus butoaiele şi o parte din lucruri la
el. Apoi i s-a repartizat un apartament modest în blocul din spatele Clubului Santierului Naval.
Recunoscândui-se priceperea, la deschiderea primului restaurant în imobilul lui Vornicu, care s-a numit
„1 Mai“ şefii comerţului de stat, l-au pus aici pe Mituş Mirescu responsabil. Dându-se după treburi şi revenind
518
la meseria şi ocupaţia îmbrăţişată de el încă de foarte tânăr, în foarte scurt timp s-a făcut remarcat, altfel spus,
el venea să confirme ceea ce de fapt olteniţenii cunoşteau şi anume, că e capabil şi serios.
În intenţia şi dorinţa prestării unui serviciu ireproşabil în ce priveşte serviciul clienţilor, Mituş Mirescu a
trecut în mod operativ la selecţia chelnerilor care „îi fuseseră băgaţi pe gât“ de autorităţi, la care de fapt se urmărise
să corespundă sub aspectul originii sociale şi nu al profesiei de chelner. După ce a dat afară vreo doi, a
fost chemat la Comitetul Raional de Partid la primul secretar, unul Târcă din comuna Greaca, a fost certat şi
ameninţat, după care Ion Cristea, cunoscându-l bine pe Mituş Mirescu sub raportul meseriei de ospătar l-a luat
la Santierul Naval Olteniţa la Cantină,unde Cristea, în calitatea lui de director, l-a utilizat mai mult pentru
vizitele de protocol ale şefilor de la eşaloanele superioare ale partidului şi ministerului, de unde Mituş a ieşit
la pensie.
A locuit câţiva ani, împreună cu Deta sora lui doar dinspre tată, care l-a îngrijit până a intervenit decesul.
În apartamentul lui Mituş Mirescu, a locuit un timp Deta, care, cunoscându-mă bine, a apelat la mine spre
a-i face unele memorii şi demersuri să intre în drepturi conferite de calitatea ei de singura moştenitoare,
supravieţuitoare, a lui Stelian Mirescu.
Cu aceste ocazii am cunoscut-o şi pe fiica ei, o fată dolofană, frumuşică, plină de sănătate.
Mai târziu, peste câţiva ani, când eu m-am apucat să lucrez la monografie, mi-am adus aminte de Rolanda,
fiica Detei, pe care o botezase Lenuş, a doua soră mai mică a lui Mituş, gândindu-mă că ea este singura moştenitoare
şi probabil că la ea voi mai găsi unele fotografii cu sau despre familia lui Stelian Mirescu. Aveam să
constat cu bucurie şi satisfacţie că speranţele nu mi-au fost înşelate. Apelând la ea, cu multă plăcere, mi-a
oferit aceste fotografii. Datorită ei sunt în măsură să le prezint şi cititorului şi tot odată, să-i aduc mulţumiri
pentru aceste preţioase fotografii prin care mi s-a oferit posibilitatea să readuc în mintea şi imaginea olteniţenilor
arhicunoscuta familie de altă dată a lui Stelian Mirescu.
12. Cârciuma lui IANCU IONESCU era situată chiar într-una din încăperile din partea exterioară a halei
din piaţa pentru carne. Clienţii lui erau grădinarii olteniţeni din piaţă care aveau prăvăliile din scânduri acoperite
cu olane, dispuse în semicerc – aşa zisa stradă Niculae Belea, pornea din colţ de unde avea Dragnea brutărie,
apoi casa lui Gheorghe Spânu, venit din Cadrilater, unde mai târziu a avut casă ginerele său Mihailovici, era
infirm de o mână, de pe front – îi cam plăcea să bea, se ocupa cu vânzarea de bilete LOTO, apoi era Niţă Grecu,
care pe timpuri a avut cafenea şi ruletă de cazinou pentru jocuri de noroc pe care în luna august o scotea pentru
jocuri de noroc în bâlci, iar lângă ei, spre strada Pescarilor era cafeneaua lui Costel şi Petruş Enică.
Țin minte cum Niţă Grecu spunea: „Jocurile sunt făcute şi nimic nu mai cade“ după care îi da drumul la
ruletă.
13. TUDOR DOBRESCU avea cârciuma în partea de vest, vecină cu hala de carne, vizavi de casa lui Iordan
Savof, acţionar la fabrica de zahăr „Danubiana“ Giurgiu. Iordan Savof era tatăl lui Mitică (Dem) Savu,
actorul de mai târziu.
Cârciuma lui Tudor Dobrescu avea chiar în stânga uşii un tei exagerat de mare, înalt, cu o tulpină de
aproape un metru diametru. Tudor Dobrescu a murit de tânăr lăsând-o pe soţia sa cu trei băieţi şi o fată.
Cârciuma era cam de mâna a doua, iar clienţii erau oameni obişnuiţi, de regulă birjari, chirigii şi oameni
din piaţă.
14. Restaurantul lui MIHAI POPA, care era frate cu Gheorghe Popa despre care am vorbit mai sus. Restaurantul
era situat pe strada mare- numită pe atunci Carol I, situată în partea de nord a clădirii hotelului lui I.I.Vornicu
şi în partea de sud a simigeriei lui Vasile Uleu, construită în 1926, după cum ţin minte că scria chiar pe
faţada clădirii. Astăzi pe acel loc se află TREZORERIA.
Restaurantul lui Mihai Popa constituia un punct de atracţie irezistibil pentru gurmanzii bucureşteni.
Devenise ceva obişnuit ca în fiecare duminică, începând cu orele prânzului, maşini mici cu numere de
Bucureşti, se înşirau pe o parte şi pe alta a rigolelor străzii, în faţa restaurantului.
Restaurantul îşi făcuse singur o binemeritată reclamă prin varietatea meniurilor, şi prin seriozitatea promptitudinii
cu care îşi servea clienţii. Pe lângă aperitive şi salate, supe sau mâncăruri şi fripturi de pasăre, vită,
porc, localul era renumit pentru neîntrecutele specialităţi pescăreşti, totul pregătit cu mare grijă, de coana Ecaterina,
nimeni alta decât soţia patronului.
Nu exagerez cu nimic, pentru că nu am niciun fel de interes să fac acest lucru, separat de faptul că oamenii
din acele vremuri, mai sunt foarte puţini în viaţă, însă, potrivit unor frecvenţi clienţi din Bucureşti care veneau
la Olteniţa, restaurantul lui Mihai Popa de la Olteniţa ajunsese să concureze renumitul şi arhicunoscutul restaurant
Stelian Petrescu din Bucureştii anilor ’40.
519
Clienţii erau delectaţi de violonistul inconfundabil Cărăruie, acompaniat la ţambal de alt neîntrecut lăutar
pe nume Alexandru Pătraşcu, doi veritabili maeştri ai celor mai îndrăgite melodii ale vremii. Mimica lui
Cărăruie – un om de statură mijlocie – cu figura lui puternic marcată de inflexiunile melodiilor interpretate cu
voce, erau de notorietate.
Odată un client – fotoreporter, nu ştiu dacă întâmplător sau intenţionat, în restaurant, l-a fotografiat pe
Cărăruie în timp ce cânta, ca mai apoi, într-una din zile să-i apară chipul şi expresia feţei lui caracteristice,
într-un ziar bucureştean cotidian de mare tiraj din acele vremuri şi care, în Olteniţa, a făcut mare vâlvă. Evenimentul
a fost comentat pe gazin, cum se spunea atunci, chiar de oamenii cu stare. Bine înţeles că după acest
eveniment, lui Cărăruie i-au crescut acţiunile.
Numele lui complet este NETOTU CĂRĂRUIE. În Olteniţa Cărăruie a venit provenind de la Câmpulung.
A avut 7 copii. Din aceştia în viaţă mai sunt 2, Dumitru şi Jeana. Aceasta din urmă este plecată din anul 1986
cu un profesor pe nume Doroftei tot din Câmpulung. Jeana lui Cărăruie a fost foarte frumoasă.
În fiecare seară când treceai prin faţa restaurantului, din stradă te simţeai atras de savoare, de un miros
plăcut de mititei şi fripturi la grătar şi era foarte greu să rezişti acestui mod original de invitaţie, ca să nu te
abaţi din drum şi să nu intri înăuntru. Localul prin decenţa şi seriozitatea lui şi a clienţilor care îl frecventau a
rămas multă vreme în amintirea vechilor olteniţeni, astfel că mulţi din cei în vârstă şi după mai bine de şase
decenii îşi mai aduc aminte cu plăcere de acele vremuri.
Pe Cărăruie îl ţin minte că a cântat acasă la noi la logodna surorii mele celei mai mari în anul 1940, iar
printre cele care mi-au rămas în minte de atunci, este că din întâmplare, un iepure alb de angora de care aveam
atunci, s-a strecurat neobservat în antreu, pentru că era foarte frumos, de un alb imaculat, nimeni n-a îndrăznit
să-l dea afară, iar când l-a văzut Cărăruie, tare s-a speriat şi s-a urcat în pat. N-am înţeles nici până în ziua de
azi de ce îi era frică de iepure.
Mihai Popa a avut un băiat foarte cuminte. Coana Ecaterina, soţia lui Mihai Popa, era soră cu cucoana
Lixăndrina, soţia lui (Vatică) Oblu – Vasile Oblu, iar ambele erau fetele preotului Leontescu din comuna Coconi.
Vatică Oblu care a avut un băiat Paul şi o fată Lucica, care a făcut menaj la şcoala Olteniţa şi a fost prietenă
ani de zile cu sora mea mai mică Fiţa – a avut-o prietenă pe Gica – decedată – mama Marianei Buturugă, care
are doi băieţi avocaţi Paul şi Saşa.
Vatică Oblu avea depozit en gros de bere la sticle (Bragadiru şi Luther) batoză de treierat etc. Vatică Oblu
a locuit pe strada mea – Constantin Alimăneşteanu – în spatele casei lui Costică Chesăraicu şi vizavi de depozitul
de lemne al acestuia şi de magaziile de cereale şi gheţăria lui Mihai Popa. În curtea acelei magazii ţin minte
că Mihai Popa avea un tractor Lantz Buldok, ceea ce la vremea aceea era o raritate. Prin urmare înseamnă că
Mihai Popa a avut şi pământ.
15. Restaurantul lui GHEORGHE COMAN era tot pe strada mare (Argeşului în zilele noastre) între magazinul
lui Marin Ionescu şi croitoria lui Marin Neamţu, vizavi de magazinul de mercerie al lui Costică Nicolau,
care se învecina cu croitoria lui Costică Țală. Gheorghe Coman, era frate cu celălalt cârciumar Mihai Coman.
Soţia lui Gheorghe Coman era din Chirnogi. Gheorghe Coman a avut două fete, una Elena iar cealaltă nu ştiu
cum o chema însă îi spunea Tiţi. Aceasta din urmă are o fată pe care o cheamă Cristina şi este de profesie
biolog. Cristina Voiculescu. Gheorghe Coman m-a botezat pe mine.
16. Restaurantul lui ION DOBRESCU cunoscut de olteniţenii autohtoni sub numele de Văcică. Restaurantul
era de nivel mediu. Avea restaurant, gheţărie, casă de locuit şi fabrică de sifoane. Soţia lui, parcă o văd,
era o femeie de statură potrivită însă distinsă. Restaurantul avea intrarea prin strada mare şi avea ieşire spre
strada din spate. Se învecina la sud cu magazinul fratelui său Mieluş Văcică, care avea manufactură. În partea
de nord se învecina cu cizmăria lui Mitică Dubazu. Mai târziu, aici la Dubazu, a avut un atelier de opinci,
curelărie, tălpi de cauciuc şi alte obiecte din piele, Costică Ceauşu, care până la naţionalizare a fost proprietarul
fabricii de tăbăcărie, pielărie, opincărie, ţesătorie de lângă podul de peste Argeş, spre Chirnogi.
Până la naţionalizare Costică Ceauşu avea peste 100 de salariaţi, fiind întreprinderea cea mai mare din
oraş. Lângă manufactura lui Mieluş Văcică, înspre sud, era manufactura lui Tudor Iacob, iar în faţa lui, tot
manufactură, a lui Davidescu, tatăl Aurorei Davidescu, despre care voi vorbi la locul potrivit.
Tudor Iacob avea o casă mare cu un etaj. Deasemeni avea doi băieţi. Cel mai mare Nicu, care a dat şi a
luat examenul de bacalaureat în 1941 cu fratele meu cel mai mare Titi (Amu Dumitru) şi alt frate Gioni, plecat
de mai mulţi ani la Bucureşti, pe care aveam să-l depistez mai târziu prin Nicu Vornicu.
Clienţii lui Văcică la restaurant erau negustorii şi comercianţii dimprejur şi ţărani de prin partea locului.
520
Băutura solicitată era şpriţul – vin cu sifon – Pe atunci nu se folosea apa minerală care era considerată ca făcând
parte din cura unui om bolnav. În privinţa sifoanelor, acestea erau grele şi incomode. Chiar goale aveau peste
un kilogram unul. Erau dintr-un fel de sticlă groasă de un centimetru şi aveau cap de plumb. Spun aceasta
pentru că în zilele noastre, ca drept sifon se utilizează o sticlă de doi litri din plastic cu cap din material plastic.
Deci capacitatea este dublă, dar mult mai uşoare, comode şi uşor de manipulat.
17. RADU BUCIUMENEANU, a avut cârciuma pe strada care s-a numit Piaţa Mercur, în zilele noastre
strada prof.dr.Florian Mandache. Era situată între impunătoarea clădire, ca monumentalitate, stil arhitectonic,
rezistenţă şi dimensiuni impresionante, fiindcă aparţinea altor timpuri, care în vremea regimului comunist a
adăpostit poate pe cel mai mare magazin mixt din oraş numit FEROMETAL, iar în partea dreaptă, spre nord
se învecina cu magazinul şi atelierul de curelărie şi hamiru a lui Mitică Stoian (Stoenescu) asociat cu Gheorghe
Chirlomez.
Soţia lui Radu Buciumeneanu era mai mică decât el cu 11 ani. A avut un singur băiat, medic, nu l am mai
văzut de mult, dar dacă mai este în viaţă ar trebui să aibă în jur de peste 70 de ani. Clientela era formată din
oameni de ocazie, cu precădere ţărani din împrejurimi. Şi Radu Buciumeneanu a făcut puşcărie, pretextul fiind
– ca la mai mulţi negustori – aurul.
Impunătoarea clădire denumită, mai târziu Ferometal, reprezintă proprietatea lui Ghiţă Pitulici – Popescu
Ghiţă născut în anul 1848 şi decedat în 1938.
Imobilul lui Ghiţă Pitulici reprezenta una din perlele edilitare şi arhitectonice ale oraşului.
Era singura clădire care de decenii, la loc de frunte, trona autoritar un ceas care, prin bătăile cu ciocănele
într-o semisferă metalică, atenţiona trecătorii cu privire la noţiunea timpului. Bătăile ciocănelelor aveau loc la
intervale egale de timp şi numărul loviturilor corespundea cu ora respectivă.
În zilele noastre pentru cei care au uitat, sau pentru cei care locuiesc în Olteniţa de mai puţin timp, acea
clădire minunată, demolată de nişte impostori, fără simţ, lipsiţi de sentimentul de patriotism local, arăt că
aceasta a existat aproape un secol şi poate ar mai fi durat cel puţin cinci decenii.
Pentru o mai precisă identificare, pe locul acelei clădiri s-au construit blocuri, iar acel loc este cel unde
se află acum societatea de asigurări ASIROM, strada dr.Florian Mandache nr. 109.
18. TRAIAN ZORZOR, a avut restaurant şi grădină de vară, pe colţ la intersecţia străzii Constantin Alimăneşteanu
cu fosta Piaţă Mercur – devenită str.prof.dr.Florian Mandache. Restaurantul lui Zorzor, separat
de băuturi, avea zilnic mâncăruri gătite, fără ca să lipsească renumita şi preferata ciorbă de burtă şi tuslama.
Într-un fel acest meniu permanent, la care se adăuga ciorba de vită preferată de chirnogeni, era şi explicabilă
pentru că, pe de o parte era aproape de abator, iar pe de alta că, principalii clienţi fiind ţăranii de la
Chirnogi, aşa după cum le înţelesese preferinţele, până nu mâncau ciorbă nu simţeau că se satură. Deasemeni
şi ţăranii de la Ulmeni trăgeau la el pentru că Zorzor era din Ulmeni.
În plus, separat de alţii, Traian Zorzor prezenta interes şi atracţie şi pentru că vizavi de restaurant avea şi
han închis cu gard de scânduri, cu şoproane unde ţăranii, pe timpul cât beau şi mâncau în restaurant, sau când
plecau în oraş după târguieli, să-şi lase căruţele şi caii deshămaţi, cum şi hamurile în siguranţă. Avea un om
special care avea grijă de han.
Şi Zorzor avea grupul de lăutari din muzicanţi permanenţi care de regulă cântau numai la el, aşa cum era
Chivu Mielu (cunoscut de toţi olteniţenii sub numele de Mielu ţiganu) el era şeful şi cânta la vioară, apoi altul
cu ţambalul şi altul cu acordeonul.
Nu aş vrea să trec cu vederea faptul că Mielu ţiganu era notist – cum se spunea atunci – adică ştia să cânte
după partituri, spre deosebire de majoritatea lăutarilor care – din tată în fiu – învăţau să cânte, cum se spunea,
după ureche. De altfel Mielu ţiganu era chemat de oameni, care aveau copii cu înclinaţii spre muzică, să-i
mediteze.
Traian Zorzor a avut un băiat şi două fete. Pe băiat îl chema Costinel, era distins, avea înclinaţii spre muzică,
cred că şi din această cauză, cei de seama lui care îl cunoşteau îl porecliseră Paganini. E plecat de mulţi
ani – încă dinainte de 1989 – în Canada şi nu se mai ştie nimic despre el. Dacă ar mai trăi cred că ar trebui să
aibă în jur de 80 de ani în anul 2006. Pe fata cea mai mare, după Costinel, o chema Margareta şi pe cea mai
mică Cornelia. Familia lui Traian Zorzor a avut şi ea destinul ei.
În privinţa genealogiei, spaţiul nu-mi permite – însă cunosc situaţia concretă, despre datele respective,
însoţite de fotografii, am luat cunoştinţă din înscrisurile făcute pe crucile de la locul de veci din cimitir. De
altfel locul de veci fiind foarte mare, acolo fiind înmormântată şi familia lui Costică Postolea cerealistul, cel
care a avut casele în spatele casei lui popa Gheorghe Sechelarie, întrucât coana Vetă – cum îi spuneam noi –
521
soţia lui Costică Postolea, a fost soră cu Nataliţa, nevasta lui Traian Zorzor.
Despre Nataliţa, soţia lui Traian Zorzor, lumea vorbea, pentru că în urmă cu 6-7 decenii Olteniţa avea
mult mai puţini locuitori, se cunoşteau între ei, şi orice faptă, bună sau rea, orice eveniment ieşit, oarecum din
comun, prin viu grai, din gură în gură, circula şi era cel mai eficient mijloc de informare şi se spunea că atunci
când s-a măritat, Nataliţa n-ar fi fost la treaba ei, mai pe direct spus, n-ar fi fost domnişoară. Traian Zorzor a
aflat, tardiv, despre acest lucru, iar în acele vremuri era la modă să plimbi mireasa mai mult cu trăsura, până
când tatăl acesteia, ca un fel de daune morale, îi da o sumă de bani, convenită, mirelui. Ei bine aşa a procedat
şi Traian Zorzor cu soţia lui Nataliţa pe care până la urmă tot a luat-o de nevastă.
Am menţionat acest lucru, nu numai pentru a scrie ce a păţit Traian Zorzor, ci mai mult pentru a demonstra
cetăţenilor din zilele noastre, că virginitatea la fetele care se măritau era o condiţie de bază, care se pretindea
înainte de zestre, avere, pământ, şi chiar frumuseţe, că era şi problemă cu care mirele şi părinţii săi nu glumeau.
Era un motiv care putea să conducă la renunţarea căsătoriei, cum se spunea pe atunci „întoarcerea nunţii”.
Într-un cuvânt, aceasta era pretenţia mirelui şi a părinţilor săi, şi-n acelaşi timp, în ce o priveşte pe mireasă,
virginitatea era onoarea şi demnitatea ei. Încet, încet, aceste logice şi juste pretenţii, sub aspectul moralităţii,
aveau să-şi piardă din puritatea socială a României, o dată cu instaurarea regimului comunist din România.
Dezmăţul şi destrăbălarea, din acest punct de vedere, nu numai că nu va mai fi interzis, dar chiar avea să fie
stimulat. Lucrurile au mers mai departe. În liceu, nu numai la Olteniţa – din dispoziţia regimului – s-au făcut
controale medicale de către doctori, iar fetele din penultimul sau ultimul an de liceu, care au fost găsite gravide,
li s-a interzis să facă chiuretaje, sau să provoace întreruperi de sarcini în mod empiric. Pentru cazurile constatate,
părinţii fetelor respective au fost chemaţi la liceu şi li s-a pus în vedere în mod oficial în public, să nu
le certe şi să nu îndrăznească să ia vreo măsură pentru că sunt pasibili de puşcărie.
Deci iată în ce stadiu ajunsese regimul comunist cu pretenţiile şi cu măsurile în acest domeniu. Cazurile
sunt arhicunoscute de medici şi în egală măsură de directorii de liceu din perioadele respective. Pe scurt,
retroactiv, ne întorceam în evul mediu în sensul că femeia, rămânea un singur mijloc fiziologic de reproducţie
şi nicidecum o fiinţă cu sentimente şi cu rostul ei dat de providenţă pentru perpetuarea speciei umane în limitele
civilizaţiei.
Revenind la Traian Zorzor, cred că este cazul să spun prin ce a trecut acum vreo 50 de ani, întâlnindu-l
întâmplător la cimitir, locurile noastre de veci fiind aproape în spatele bisericii pe direcţia altarului spre est şi
era la mormântul părinţilor săi să le aprindă o lumânare.
Ne-am salutat şi după ce am dat mâna cu el, mi-am dat seama că parcă vrea să-mi spună ceva. Eu plecam
de la mormânt iar el se ducea cu o femeie obişnuită după el. Mi-a spus că se întoarce repede şi astfel am înţeles
că vrea să-l aştept. I-am spus că-l aştept în faţa bisericii pe bancă. La numai câteva minute a revenit. După o
pauză de linişte şi de privire împrejur, ca şi când ar fi vrut să se asigure, fie să nu ne vadă nimeni sau fie să nu
ne audă ce vorbim, a început să-mi spună: „E greu, e foarte greu. După ce am îndurat atâta, după ce mi-a luat
casa, în care acum, deşi este a mea stau cu chirie, acum o să le dărâme şi o să facă blocuri. şi prin câte am
trecut până acum.”. Eu ca să îl încurajez, i-am spus că nu cred că o să demoleze şi pe la el ci numai pe centru.
La un moment dat mi-a spus: „ştii că am fost închis pentru aur? Pentru cocoşei şi pentru altele?…“ şi a
început să-mi înşire: „Eu, Mielu Ciocan, Niţă Ciocan, Căpriţă Cojocaru“ şi încă mulţi alţii pe care nici el nui
mai ţinea minte.
“Pe mine – spunea el – atât m-au anchetat şi m-au chinuit încât am vrut să-mi fac seama, am vrut să mă
omor, nu mai puteam rezista”. La un moment dat, cum sta pe bancă, s-a întors puţin cu spatele srpe mine, aşa
într-o parte, a dus mâna în dreptul gâtului spre ceafă şi mi-a spus doar o vorbă: „Uite!…”. Pe moment nu
înţelegeam, parcă erau un fel de găuri cicatrizate, 3-4 la număr, spre partea stângă a gâtului, puţin deasupra
gulerului de la cămaşă, la spate. „Le vezi???…“ I-am răspuns: „Da!…”. „Ei bine când am fost închis, am spart
un geam, am luat cioabele şi cu ele, am vrut să-mi tai venele de la ceafă. Mă gândeam că astfel îmi va curge
sângele şi în scurt timp o să mor. Nu ştiu cum să-l numesc, noroc sau nenoroc, dar când m-am apucat de această
faptă disperată, eu deja începusem operaţiunea, eram între conştient, disperare şi un început de inconştient, a
sosit caraliul (paznicul) m-a luat urgent şi m-a dus la infirmerie şi un doctor bătrân, şi el închis ca mine, mi-a
pus în locul unde m-am tăiat, după ce m-a spălat nu ştiu cu ce, nişte tampoane de pansamente cu nişte prafuri
albe. Mi-a făcut vreo 2 injecţii şi în cele din urmă sângele s-a oprit. Vreo 2 zile m-a durut îngrozitor. Curios
este că, de fiecare dată, era alt doctor şi nu aveam voie să vorbesc cu el.”. Când îi făcea tratamentul doctorul,
caraliul, sta lângă ei. La toţi doctorii le-a fost teamă să nu se infecteze şi că locul este foarte periculos pentru
522
că e la cap şi e aproape de creier.
“La vreo lună de zile după ce s-a vindecat pe afară am fost condus de caraliu la Comandantul închisorii.
Eu purtam ochelari şi mi-i luase. I-am spus că nu răspund nimic până nu-mi dă ochelarii. şi în sfârşit mi i-a
adus. Comandantul închisorii m-a prevenit, în sensul că, separat de pedeapsa iniţială, voi fi pedepsit şi pentru
tentativă de omor.”, de sinucidere.
Eu stam şi-l ascultam şi nu îmi venea să cred ce-mi spune, cu toate că, din când în când, ducea mâna la
cap şi-mi arăta acele urme, acele gropiţe, cam la baza capului, unde începea gâtul şi unde cartilagiile respective
nu mai erau. Nu mai ţin minte cine a apărut, în orice caz un om cunoscut de oraş. Eu deabia am aşteptat asemenea
ocazie, ca să mă despart de el şi aceasta din două motive: mai întâi, că am suportat cu greu o asemenea relatare
cu privire la intenţia lui de a se sinucide, pentru care vedeam cu ochi mei urmele faptei, iar în al doilea
rând, la vremea respectivă, era un risc cu consecinţe imprevizibile să stai de vorbă cu Traian Zorzor, care deja
era încadrat ca ”duşman al clasei muncitoare şi împotriva orânduirii de stat”.
În plus, cineva dacă ne-ar fi văzut pe bancă, amândoi în cimitir stând de vorbă şi oarecum cu priviri iscoditoare
împrejur, ar fi fost probabil tentat să creadă că am ales acest loc, tocmai pentru a fi feriţi de ochii
lumii şi nicidecum că ne-am întâlnit cu totul întâmplător.
Şi în locul casei, restaurantului şi grădinii, regimul comunist întradevăr a construit blocuri. Iată că în
contul exponenţilor regimului comunist, se mai poate trece o crimă ca în cazul lui Traian Zorzor. Dar Traian
Zorzor reprezenta o familie de cinci persoane. Prin urmare este de observat metoda amplificată, diabolică cum,
dintr-o casă, arestând un om suferinţa se propagă şi asupra celorlalţi, tot cu scop de exterminare fizică.
După confiscarea casei şi restaurantului lui Traian Zorzor regimul comunist aici a deschis tot restaurant
cu precizarea că, comuniştii au luat totul de-a gata până şi vesela şi tacâmurile.
19. VASILE IONESCU poreclit Vasile Şorici. Restaurantul şi clădirea cu un etaj, care ca prin minune a
scăpat de demolare, se afla în colţul format de intersecţia bulevardului Mărăşeşti cu strada mare (Argeşului),
exact vizavi de clădirea lui Niculică Teodoru, unde până în anul 2000 a funcţionat judecătoria Olteniţa,
Tribunalul,după care s-a mutat în noua clădire de lângă grădina publică.
Vasile Şorici (aşa îl cunoştea lumea, nu Ionescu) era un om mărunt, cu ochii verzi, cu părul spicat de timpuriu.
Intrarea în restaurant era chiar pe colţ, pe o uşă dublă, iar deasupra un balcon cu grilaj din fier, în formă
de semicerc, clădirea având un etaj. şi în momentul de faţă, deşi au trecut peste şapte decenii, clădirea este
destul de solidă.
Suprafaţa terenului locului de casă este ocupată în cea mai mare parte de construcţia imobilului, din care
cauză curtea a rămas mică.
Clădirea este aşezată într-un vad comercial foarte bun, mai cu seamă, în perioada în care în piaţa Mercur
se desfăşura târgul de bucate, iar mai apoi oborul, nu numai de produse de natură agricolă, ci de tot felul, inclusiv
animale, se mutase exact în faţa clădirii. Pe locul actualului parc al Tineretului, poreclit ”9 luni”, în
urmă cu 4-5 decenii, în luna august, aici se instala bâlciul. Cu 5-6 decenii în urmă, bâlciul, aşa cum ne amintim
cei mai în vârstă, se întindea pe o suprafaţă foarte mare, pe toată porţiunea cuprinsă între rezervorul-castelul
de apă, spre atelierul de dogărie al lui Șuman, până la colţ la Vasile Şorici şi până spre podul de peste Argeş.
Bâlciul pe atunci era aşa de întins încât semăna cu un micro-orăşel. Nu ştiu dacă din proprie iniţiativă,
sau dacă le impunea autorităţile oraşului însă, se formau nişte străduţe perpendiculare şi paralele, încât, deşi
eram copii măricei, totuşi ne rătăceam prin el când era lume multă. Părinţii noştrii de fapt ai tuturor copiilor –
aveau mare bătaie de cap cu noi, pentru că bâlciul, venind în luna august, noi toţi eram în vacanţă, şi când ne
căuta omul, noi eram la bâlci. În familia noastră am fost trei băieţi şi pe timpul bâlciului, mama noastră când
lipsea unul de-acasă, îl trimetea pe celălalt la bâlci,ştia că până la urmă acolo eram, iar cel care venea după noi
rămânea şi el în bâlci. Nu ne-am fi plictisit chiar dacă stam de dimineaţă până seara, chiar nemâncaţi.
Dimineaţa sau ziua, seara spre noapte, mirajul, plăcerea, curiozitatea, tentaţia, ineditul, ispita, erau lucruri
care ţineau de domeniul irezistibilului, ne acaparau întreaga fiinţă încât uitam că mai existăm.
De la adevăratele, veritabilele, complexele şi serioasele programe care durau 2-3 ore şi de la care nu lipsea
nici lumea de elită a oraşului, pentru că era vorba de spectacole în adevăratul sens al cuvântului pe care le
dădea circul şi nu orice circ, aşa cum erau celebrele circuri Clusky, fraţii Stroici, Globus, mai târziu Ionel
Bernea, acesta din urmă, ani la rând îşi instala circul în piaţă, în faţa cârciumii lui Anghel Brotea, unde pe
atunci acolo nu era nimic. În interiorul circului, băncile erau aşezate în forma unui amfiteatru, erau ocupate
până la refuz.
Programul circului era foarte variat. Acrobaţii de tot felul, sus la cupola circului, făceam scurtă la gât
523
uitându-ne, mersul cu bicicleta pe sârmă la 6-7 metri înălţime, gimnastică, răstignirea unei fete pe un panou
dezbrăcată şi aruncarea de la distanţă cu cuţite în flăcări în jurul corpului acesteia, programe din domeniul ştiinţelor
oculte (magie, facherism, hipnotism etc.), şedinţe de transcedentalism, dresuri de tot felul de animale,
cu precădere cai, câini, păsări prezicătoare de noroc, fiare-animale sălbatice aduse în arenă în stare de captivitate,
şoareci, cobai, pisici de angora, trupe de pitici, comici vestiţi, clovni ca Victor Ciacanică, Matropiad,
luptători greco-romani ca Didona Dumitrescu, Jean Chirtop, iar în ultimul timp unul foarte tânăr Oană cu care
se lupta şi Mircea Popa şi mulţi alţii.
Țin minte că o dată, în timpul unui program de hipnoză în masă domnului Dumitru Rizescu şeful gării,
unul din arenă a venit şi i-a tăiat cravata de la gât, el s-a supărat, dar nu ştiu cum a făcut că până la urmă cravata
era totuşi întreagă.
La „zidul morţii“ oameni versaţi şi iscusiţi, după ce le ambalau la maxim, făceau un zgomot infernal
amestecat cu fum, gaze de la ţeava de eşapament, practic devenea un vacarm, mergeau cu motocicletele în
poziţii în care, nu mai ţineau seama de algebră, de fizică, de gravitaţie încât publicul parcă încremenit, asista
curios şi nedumerit, cu sufletul la gură, punând capăt acestei stări emoţionale, plăcute dar apăsătoare prin
aplauze, la terminare, când toți oftau ușurați.
Apoi lanţurile în care ca un paradox, fricoşii de regulă îşi etalau curajul faţă de fete pe care, le învârteau,
le răsuceau şi apoi le arunca cu lanţurile şi erau situaţii în care, câte unele – să fiu scuzat – de frică făceau pipi
pe ele.
Cele mai mari şi mai grozave lanţuri, ţin minte că le avea unul care se numea „Max“ probabil evreu. Pe
atunci lanţurile lui erau acţionate de un motor şi separat de altele, el avea fanfara lui care începea să cânte
odată cu pornirea lanţurilor şi înceta când lanţurile se opreau.
Tot Max avea şi căluşei. Majoritatea căluşeilor din aceea vreme, avea un fel de platformă rotundă, mascată,
ridicată în sus unde, în loc de motor, erau copii care împingeau circular căluşeii, iar când vrea să-i oprească,
copiii se suiau şi ei pe acele spiţe mari, iar proprietarul se suia pe o scândură legată cu lanţ, care se învârtea pe
pământ în jurul axului central, aceasta având proprietatea de frână.
Erau nişte circari mai mici care ieşeau la rampă şi fete îmbrăcate sumar, în costume de baie, apreciate indecente
pentru acele timpuri şi anunţau:”acesta este ultimul semnal după care reprezentaţia începe.“ În fond
ne păcăleau pentru că acest anunţ îl repeta de mai multe ori, până când se completau locurile.
Alte ori, chiar dintre ei bâlcenii, după ce se anunţa începerea reprezentaţiei, se îngrămădeau la casă, ca să
ia bilete, iar lumea era proastă şi se grăbea ca să nu piardă spectacolul.
Ţin minte că odată, cam spre stradă, prin dreptul casei căria i se spunea „a lui Vasile hoţu”, avea două
fete cu care peste ani, am fost colegi de liceu, era un circ, mai degrabă un fel de panorame, iar lângă el, se afla
ceva ciudat, dar curios pentru noi. Unul cu o goarnă mare la gură pe scenă, arătând spre dreapta, lui
spunea:”Faraonoaica din poveste, jumate damă, jumate peşte, în apă trăieşte şi nu ştiu cu ce se hrăneşte”.
Cine era faraonoaica:era o ţigancă tânără, aproximativ frumoasă, despletită la păr, pe jumătate goală, cu
pieptul afară, sta culcată pe iarbă, într-o parte, iar cealaltă parte, era băgată în ceva ca o coadă mare de peşte,
care imita solzii de crap. Mânată de curiozitate, s-a adunat multă lume, să vadă ce nu mai văzusem. La un moment
dat, nu ştiu cui i-a venit ideea şi a dat cu o piatră în acea îmbrăcăminte care semăna perfect cu
peştele.Când s-a lovit piatra, acea îmbrăcăminte care de fapt era tablă vopsită, a sunat a tinichea.noi am început
să râdem, şi cum e în viaţă, lumea la năzbâtii se asociază şi toţi au început să ţipe ca la galerie de meci: hău,
hău!… nu ştiu dacă bâlcenii au mai avut asemenea episoade sau dacă a fost o inspiraţie de moment însă, au
venit doi inşi, au tras îmbrăcămintea aceea de tablă, iar ţiganca a rămas complet goală şi cei prezenţi au amuţit,
rămânând surprinşi de ce vedeau.
Nea Ion Rotaru care sta pe bulevardul exterior spre gară, pe timpul bâlciului, venea şi el şi-şi instala
bărcile din tablă în care ne dădeam ca în leagăn. Fiecare barcă (lungă cam de un metru şi lată de 40-50 cm)
avea câte un nume scris pe ea: Brăila, Olteniţa, Galaţi, etc. în restul anului acestea erau montate în permanenţă,
mai vopsite şi aranjate fiind în preajma Paştelui, când, pentru ca să ne dăm odată, plăteam un leu, sau îi dam
un ou vopsit.
Nu lipseau nici atelierele de fotografiat, cu poză la minut în care cel care era fotografiat, nici nu semăna
cu el, sau pozele erau fără ochi, spunând că nu se văd ochii pentru că nu s-au uscat fotografiile, ori ne dădea
fotografiile altora.
Inventivitatea nu avea limite.Erau bâlceni care, improvizau un fel de micro lac de 6-7 metri pătraţi, adânc
de 20-30 cm, îl umpleau cu apă şi pe el avea câteva raţe domestice. Ca să câștigi ceva, de la o oarecare distanţă,
524
trebuia să arunci cu un inel plutitor cu care să nimereşti, adică să prinzi la mijloc, capul raţei.
Plăteai un leu. La prima vedere, treaba se părea simplă. De aceea mulţi îşi încercau norocul. Numai că
raţele erau dresate şi când vedeau cercul deasupra lor, se băgau la fund sub apă. Nu ştiu dacă erau dresate sau
dacă le era frică. Ceea ce era sigur, era că niciodată nu a câştigat nimeni.
Sau era un fel de „Unde să-ți încerci puterile”. Aveau unii pe un panou, un fel de tuburi îndoite din sticle,
ca nişte eprubete, cu un lichid roşu care zicea că e sânge, şi trebuia ca puterea corpului prin presiune, transformată
în suflu, să ridice cât mai sus, aşa zisul sânge.
În alt caz „La încercarea puterii”, băteai cu un fel de mai, şi reuşita era atunci când un dispozitiv, ajungea
să atingă o capsă cu praf de puşcă ce pocnea, urcând pe o scândură lungă şi lată.
Erau fel de fel de şmecheri, doar pe o simplă masă, întindea nişte cercuri din cauciuc „Alba, Neagra“ şi
luau o grămadă de bani. Indiferent cât ai fi fost de atent, nu puteai să-i prinzi cu șmecheria.
Alţii cu „Sus de 7, jos de 7 şi la 7 de trei ori, Miza!…”rar de tot se întâmpla să câştige cineva şi aceasta
numai când dorea cel în cauză ca să mai atragă fraieri, şi totuşi, în mod inexplicabil, eram atraşi de feeria
acestor excrocherii.
Niţă Grecu, care avea cafenea în spatele manutanţei de pâine, ieşea cu ruleta în bâlci, îşi lua şi cele două
odrasle, pe cei doi băieţi, destul de cunoscuţi în Olteniţa, George şi Nicu Grecu.
Ruletele erau de multe feluri. Cea pe care o scotea în bâlci era un fel de masă dreptunghiulară, lungă de
vreo doi metri şi lată de un metru, dintr-un lemn frumos, rezistent şi greu de culoare neagră, căptuşit deasupra
cu postav gros verde, iar în mijloc era din nichel, ruleta propriuzisă, cu nişte numere şi compartimente, unde
se puneau bani, ruleta învârtindu-se în jurul unui ax mai înalt. Ruleta era cam la 3-4 cm deasupra postavului,
unde se aflau nişte compartimente. După ce Niţă Grecu vedea că s-au completat locurile respective cu bani,
anunţa: „Jocurile sunt făcute şi nimic nu mai cade“ adică nu se mai pot pune sume de bani.
Apoi tot el, îi dădea drumul la ruletă prin învârtire, de la stânga la dreapta. Odată sau de două ori, lăsa
ruleta să se oprească singură. A treia oară Niţă Grecu oprea ruleta unde nu erau puşi bani de loc, astfel că el
câştiga banii. Niţă Grecu, avea mascat prin iarbă, până în dreptul lui, o sârmă şi un dispozitiv pe care apăsa cu
piciorul şi oprea ruleta unde-i convenea lui.
Ştiu de la George Grecu, că de la sfânta Maria, de temeiul bâlciului şi într-o duminică sau două câte
existau cât sta bâlciul la Olteniţa, el George Grecu avea o vorbă cu Nicu Grecu fratele lui, cu Mircea Bărbulescu,
cu Damian, Costică Manutanţa, cu Sică Tănăsoiu (Şerban), se duceau la bâlci jucau la ruletă, câştigau
bani pentru că aşa era înţelegerea cu Niţă Grecu pe care apoi îi restituiau, însă în schimb, întărâta ţăranii la
ruletă care pierdeau bani pe capete.
Înainte de temeiul bâlciului şi chiar înainte de venirea bâlciului, cei din partea circurilor, spre a da de
veste olteniţenilor, umblau pe străzi pe nişte picioroange înalte de unu, doi metri.
Lătrau câinii – pe atunci nu exista nici un câine vagabond pe stradă – lumea ieşea la porţi, copiii se adunau
şi mergeau după ei şi astfel se da de veste despre venirea bâlciului.
De temeiul bâlciului în oraş era cea mai mare forfotă din tot anul. Venea lume multă cu căruţele sau cu
carele cu boi, aşa cum era cazul celor de la Căscioarele, Greaca şi chiar de la Prundu, de la 40 de kilometri de
Olteniţa, de la Chirnogi, Mitreni, Valea Roşie, Clăteşti, Curcani, Negoieşti, până la Budeşti, iar în partea de
est a oraşului, de la Ulmeni, Tăuşanca, Valea lui Soare, Grădiştea, Spanţov, Chiselet până la Mânăstirea.
Până la „cedarea Cadrilaterului“ în 1940 veneau foarte mulţi oameni de la Turtucaia. Cei de la bâlci care
făceau reclame erau răguşiţi.
Toate cârciumile şi restaurantele erau pline de muşterii. În tot oraşul era o atmosferă plăcută, dată de buna
dispoziţie a oamenilor, toate grătarele, de la dig la gară şi din rurală spre port, erau încinse, sfârâiau micii iar
mirosul lor nu putea fi comparat cu nimic. Mâncăruri, ciorbe de tot felul, băuturi, vinuri, bere, bragă, pe stradă
se vindeau covrigi introduşi pe crăcan din lemn cu mai multe ramificaţii, gogoşi, pâine caldă, cafenelele erau
înţesate de oameni, simigeriile de delicatese, citrice de la Voicu Mantu care era neîntrecut, ceva în genul marii
băcănii a lui Dragomir Niculescu din Bucureşti şi chiar Ilie Miroiu, care, întreaga familie a avut un sfârşit
tragic aşa cum voi arăta la timpul potrivit.
Țin minte că spre seară, cu o zi înainte de temeiul bâlciului, mama mea Dumnezeu s-o odihnească, chema
o femeie sau două să o ajute. Tăia 4-5 găini. Pe atunci aveam numai găini porumbace care aveau peste 4 kilograme
una. De asemeni, fiind mai mic, mă trimetea la piaţă şi luam 2-3 kilograme cap de piept de vită. A doua
zi de dimineaţă făcea mâncare multă. Nu mai ţin minte meniul dar ştiu că făcea ciorbă şi de pasăre şi de vită
acrită cu borş, iar felul doi tocană sau pilaf ca să meargă băutura. Apoi făcea tăvi de plăcintă cu brânză dulce
525
de vacă. Ca desert simplu: struguri dar mai ales pepeni.
Aveam neamuri de la Mânăstirea până la Ulmeni, iar în cealaltă parte de la Greaca până la Chirnogi.
Rudele veneau cu căruţele şi cu leagăn. Numai nişte fini de la Căscioarele veneau cu carul cu boi. Boii
mergeau încet, aşa că pleca aproape de miezul nopăii şi ajungeau în zori la Olteniţa. Când ajungeau la noi, ne
pupa mâna la toţi din casă şi apoi ducea mâna la frunte.
În curte aveau loc 3-4 căruţe iar restul rămâneau la stradă. Când soseau la noi ne părea tare bine şi unora
şi altora. Apoi plecau cu toţii în bâlci. Când se întorceau, nu ştiu cum se făcea că parcă veneau în rate aşa că
masa se punea în continuu. Nici nu prea apucau să mănânce bine fiindcă erau grăbiţi de copii ca să se întoarcă
în bâlci. Bâlciul, fie tineri fie bătrâni, pentru toţi prezenta o atracţie irezistibilă.
Toiul bâlciului era cam pe la ora prânzului şi până spre seară când începea să se întunece. Era o atmosferă
plăcută, o forfotă generalizată, lumea era fericită, plină de voie bună şi toate acestea aveau un caracter deschis
şi sincer.
De la Olteniţa spre Ulmeni şi tot aşa spre Chirnogi erau coloane nesfârşite de căruţe. Acest vacarm plăcut
începea să se termine spre miezul nopţii. Mai rămâneau pentru a doua zi tineri răzleţi, bâlciul îşi relua activitatea
însă cu mai mică intensitate, după care se apucau şi-şi demontau toate acareturile şi se îndreptau spre Călăraşi.
La Olteniţa veneau de la Giurgiu.
Fiecare făcea fotografii în bâlci şi-şi lua obiecte care să constituie peste ani, suveniruri. Copiii şi cei de
la ţară şi cei din oraş, erau cei care făceau ca atmosfera de bâlci să se menţină măcar o săptămână. Se auzeau
tot felul de goarne, fluiere, pocnitori, purtau pe cap chipiuri, fesuri, cingători, puşcoace şi multe altele.
Forţele de ordine, mai mult simbolice, numiţi de fiecare într-un fel şi anume: vardişti, gardieni, sergenţi
de stradă etc., în număr de vreo opt, în uniformă maron, cu cizme, centură de piele, caschetă şi baston de cauciuc
– fără pistol – nu aveau de lucru, pentru că, exceptând câte un beţiv, în rest, toată lumea îşi vedea de treabă.
A doua zi, primăria avea vreo 6-7 măturători şi 2 inşi cu cotiga. Nu exista întreprindere separată pentru
aşa ceva. Aveau târnuri – mături – de nuiele, adunau gunoiul şi-l cărau cu cele două cotige. şi astfel viaţa intra
în normal.
Stau şi mă întreb: cine ne-a furat liniştea asta atât de binefăcătoare, mai bună decât cel mai eficient medicament
din lume? Cine ne-a lipsit de aceste obiceiuri statuate în timp, devenite cutume respectate mai ceva ca
legile?
Cu peste 6 decenii în urmă, în Olteniţa, în materie de circulaţie nu exista nici un fel de restricţie. O căruţă,
un car cu boi avea voie să meargă chiar pe strada mare. Există vederi din acele vremuri care confirmă indubitabil
această afirmaţie.
Poate pare curios, însă eu – şi ca mine mulţi alţii – până la 4-5 ani nu am văzut maşini mici. În Olteniţa
erau doar 2-3. Până în 1952 bicicletele erau înscrise în circulaţie la miliţie şi obligatoriu aveau număr de înmatriculare.
Dar deşi nu erau restricţii la căruţe, aşa cum am arătat mai sus, oamenii nu prea mergeau pe strada
mare din bun-simţ.
Când scriu aceste rânduri mă gândesc la generaţia după evenimentele din decembrie 1989, dacă poate
să-şi imagineze cam cum ar arăta Olteniţa fără nici o maşină mică? Era mai bine sau mai rău? Las la aprecierea
fiecăruia. Dar indiferent de concluzii, cred că e suficient de edificator faptul de a arăta că în vremurile când
existau trăsuri exista incomparabil mai puţină lume ca acum, astenie nervoasă, iar noţiunea de stres, această
stare psihologică, anormală, nu se inventase încă.
Dacă regimul comunist, exponentul său Ceauşescu, cu mintea lui bolnavă, determinase un exod obligatoriu
al oamenilor şi în special al tinerilor de la sat la oraş, eu sunt convins că în următorii câţiva ani, vom asista la
inversarea fenomenului, adică o migraţie a oamenilor de la oraş la sat, sau în orice caz la periferiile oraşelor,
unde pulsul social cotidian este mai temperat.
Revenind la Vasile Ionescu zis Şorici, de la care am plecat cu povestirea bâlciului, iar în locul acela cu nu
mai puţin de 7-8 decenii aici existau privaluri în care se scăldau bivoliţele spoitorilor, pentru că restaurantul
se afla în apropiere, arăt că după venirea la putere a regimului comunist, casa lui ca şi restaurantul au fost
naţionalizate şi trecute în proprietatea statului, comuniştii dându-i următoarea utilizare:
– la parter, în camera cea mai mare unde a fost restaurantul, s-a deschis un magazin alimentar obişnuit,
mai târziu unul cu autoservire şi altele pe lângă acesta.
– la etaj a funcţionat Uniunea Raională a Cooperativelor de Consum Olteniţa, for care coordona fiecare
cooperativă de consum care se înfiinţase în fiecare comună, care la rândul său mai avea alte magazine şi
526
prăvălii săteşti.
Preşedintele U.R.C.C. a fost un tip tânăr pentru acea vreme în persoana lui Liviu Dumitrescu, un tip întreprinzător
şi descurcăreţ. Avea un tic nervos în sensul că, la intervale scurte de timp, dar mai ales când mergea,
dădea din cap, în stânga, în dreapta, înainte sau spre spate. Aparent lăsa impresia unui om nesănătos însă nu
era aşa.
Contabil şef a fost GHEORGHE SOMĂCESCU (Gigi Somăcescu) un bărbat bine, puţin blond, frumos
cu mustaţă, cu un păr puţin ondulat, privire pătrunzătoare şi ageră, bun profesionist, autoritar, cu o ţinută impecabilă
în permanenţă, cu un mers perfect, regulat, spre milităresc, echilibrat, cu multă putere de sinteză a
problemelor şi cu discernământ, cu un hotărât timbru sonor al vocii, punctual, capabil, prezentabil, cu alură
de star de cinematograf care, prin felul lui de a fi, impunea respect pentru că şi el la rândul său, respecta. Era
puţin mândru, conştient probabil de calităţile lui, cunoscător al contabilităţii până în tainele ei. Era om dintro
bucată, nu-i plăceau jumătăţile de măsură, respecta inteligenţa dar avea oroare de prostie. Dar mai degrabă
accepta prostia în locul mediocrităţii.
Dar cum în viaţă perfecţiunea nu există, trebuie să arăt că Gigi Somăcescu era totuşi un om de viaţă, sociabil,
plăcut, era amator de chefuri, dar cu un anturaj corespunzător. M-am întâmplat în asemenea situaţii în
compania sa.
Legat de Gigi Somăcescu, care nu agrea regimul comunist, arăt doar un singur episod din perioada în
care a fost şef-contabil la U.R.C.C. şi avea birourile la etaj în casa lui Vasile Şorici.
Se obişnuia ca trimestrial, după ce se făcea centralizarea bilanţurilor contabile ale cooperativelor comunale,
avea o şedinţă cu contabili şefi de cooperative de consum comunale şi apoi un fel de sindrofie. Într-un
trimestru, nu ştiu cum s-a întâmplat că un asemenea chef a început şi s-a continuat chiar în birourile U.R.C.C.-
ului. Mai toţi s-au ameţit. La curba de la mijlocul scărilor dintre parter şi etaj, într-un colţ, pe un piedestal, se
afla bustul lui Lenin, înalt de vreo 50 de centimetri.
Gigi Somăcescu, vizibil dispus, i-a dat o palmă şi i-a sărit capul lui Lenin în jos pe scări. A avut noroc că
pe scări era o traversă, un fel de covor aşa că nu s-a spart, doar s-a desprins de restul corpului. La vremea respectivă,
dacă se dovedea că intenţionat l-a lovit fapta era de o gravitate extraordinară. Să-ți permiţi să-l
plesneşti pe învăţătorul lumii, mai cu seamă că se cuoştea că Gigi Somăcescu nu simpatiza regimul însă, îl
menţinea pe post pentru că avea nevoie de el. Gigi Somăcescu a fost soţul Veronicăi Velescu, o fată frumoasă,
inteligentă şi deosebită, verișoară cu scriitoarea Annie Bentoiu.
A fost anchetat mult timp şi ţinut în vizorul securităţii. Dar a avut noroc şi până la urmă a scăpat. Un cizmar,
un om modest şi de caracter, un om simplu Niculae Cătănuş care era secretar de organizaţie a spus că din
greşeală, s-a agăţat cu haina şi bustul a căzut şi astfel a scăpat. Niculae Cătănuş, în vârstă de 85 de ani locuieşte
pe strada Dunărea la nr. 26 şi poate să confirme ce am scris eu mai sus. Fiul lui, Tudorel, era îm-piegat de mişcare
în gara C.F.R. Olteniţa.
20. DUMITRU VULPE. Acest restaurant, cu grădină de vară pentru cei ce nu sunt din Olteniţa, este mai
greu de înţeles pentru că, pe partea dreaptă, pe tot bulevardul Mărăşeşti s-au construit blocuri. Restaurantul şi
casele lui Mitică Vulpe – căci aşa îl cunosc olteniţenii mai bine – era exact vizavi de casele şi restaurantul lui
Marin Niculae, case care există pe colţul format de intersecţia străzii Cuza Vodă cu bulevardul Mărăşeşti, erau
simetrice.
Restaurantul lui Vulpe avea clienţi, în cea mai mare parte pe spoitori şi pe bivolari. Spoitorii erau cei care
spoiau la oameni vasele din aramă cu cositor, iar bivolarii erau cei ce creşteau bivoli şi bivoliţe.
Mitică Vulpe dimineaţa punea pe unul din chelneri, dădea foc la mangan şi punea pe grătar câte o bucată
de osânză, iar mirosul îi ademenea pe spoitori şi pe bivolari şi începeau să vină la cârciumă. Beau o cinzeacă,
două de ţiucă, mai se întâlneau ei între ei, îşi mai făceau cinste unul la altul, până când începeau să se chercheleasă.
Între timp începeau să vină spoitoresele după ei. În prima fază îi certau, apoi le dădeau şi lor să bea şi
până la urmă rămâneau şi ele. După toţi, le veneau şi danciugii, puradeii (copiii) lor. Spoitorii, ameţiţi de băutură,
începeau să se certe între ei.
Pe parcurs, bineînţeles, le făceau socoteala la ce s-a consumat şi le încasa banii. Până la urmă, ei comandau
înainte, dar nu mai aveau bani. Spoitorii ca şi bivolarii cunoşteau lecţia. Se duceau acasă şi veneau cu câte un
pui de bivoliţă de căpăstru şi o legau de unul din duzii pe care îi avea Mitică Vulpe în faţa cârciumii. Când
consumaţia se ridica la o sumă mai mare, le făcea iar socoteala, iar chelnerul lua mălăcuţul de căpăstru şi îl
băga în curte.
Din acel moment animalul trecea în proprietatea lul Mitică Vulpe. Făceau socoteala, se tocmeau cam cât
527
costă mălăcuţul, scădeau ce au consumat şi în contul acelui sold, spoitorii beau în continuare până seara. Dacă
mai rămânea vreo diferenţă în favoarea lor, mai veneau şi a doua zi. Laptele de bivoliţă este mai bun decât cel
de vacă,de oaie sau de capră.
Spre deosebire de vaci, bivoliţele merg mai încet, le place mult în apă stătătoare, chiar dacă apa este murdară,
nu contează şi chiar dacă este cu noroi. Ştiu să înoate. În apele curgătoare se descurcă destul de bine.
Trag aer în burtă, care se face ca o saltea şi le ţine pe linia de plutire.
Înainte de al doilea război mondial, bivolarii din Olteniţa aveau circa 300 de capete.În momentul de faţă,
în actualul judeţ Călăraşi nu mai sunt decât 40-50 de capete în zona localităţilor Gălbinaşi, Sohatu, Vasilaţi.
La Olteniţa cred că nu mai sunt deloc. Numărul acestora este într-o continuă micșorare.
Bivolarii ca şi spoitorii până la instaurarea regimului comunist, se aflau într-un grup mare, compact, fără
a fi amestecaţi cu olteniţenii, la periferia nord-estică a oraşului. Olteniţenii aveau nevoie de ei şi ei de olteniţeni.
În timp nu s-a mai făcut delimitarea între bivolari şi spoitori pentru că le-a dispărut obiectul de preocupare,
bivoliţele.
În privinţa celei de-a doua categorii – spoitorii – aşa cum am arătat mai sus, aceştia erau utili populaţiei,
se ocupau cu spoitul vaselor din aramă – cazane, brăcace, tingiri, tăvi, etc. şi acestora le-a dispărut obiectul
muncii şi deci al întreţinerii din momentul în care le-au demolat casele şi i-au dus la bloc. Partidul-stat, indirect
şi-a asumat, fără să le ceară cineva, asigurarea existenţei acestora, şi-a creat probleme complexe şi mai ales
debite pe seama căldurii, chiriei şi întreţinerii pe care nu au de unde să le plătească. Spoitorii au existat la periferia
Olteniţei încă de la înfiinţarea oraşului.
Demolând şi casele lui Mitică Vulpe – căruia spoitorii îi spuneau Ulpe – ca de altfel şi toate clădirile de
pe bulevardul Mărăşeşti – în ţigănie cum îi spunea cartierului altă dată – nu vreau să mă repet dar le a schimbat
modul de viaţă. Înainte, cand erau la casele lor, ei locuiau cu toţii. Acum când tinerii spoitori se căsătoresc ia
fiinţă o nouă familie care atrage după sine noi prentenţii, şi astfel lucrurile s-au complicat. După cum se vede,
fiecare restaurant sau cârciumă îşi avea specificul său, clienţii, de anumite categorii şi lăutarii la fel, şi uite aşa
se derula viaţa cu care fiecare ne obişnuisem.
Mitică Vulpe a avut doi băieţi, unul mai mare Nicu şi altul mai mic Sandu. Cel mai mic, nu ştiu de ce era
poreclit la liceu, „Pământ”. I-am cunoscut pe amândoi, erau mai mari ca mine, însă am fost colegi de liceu.
Iată că din casele şi restaurantul-cârciumă-grădină al lui Mitică Vulpe, nu a mai rămas decât puţinele informaţii
pe care le ofer cititorului eu aici, cu dorinţa şi intenţia de a reanima, cât de cât, un trecut uitat de mai
toţi olteniţenii, peste care se aşterne o uitare necruţătoare, un trecut statuat în timp, distrus intenţionat de
regimul comunist, deşi nu încurca pe nimeni cu nimic.
21. MARIN NICULAE avea restaurantul în colţul format de intersecţia străzii Cuza Vodă cu bulevardul
Mărăşeşti, exact vizavi de casa şi de cârciuma lui Mitică Vulpe. Clădirea există şi astăzi, o casă masivă, formată
din parter şi etaj.
Restaurantul avea cam acelaşi gen de clienţi numai că, nu ştiu de ce, Marin Niculae nu proceda cu
bivolarii-spoitorii ca să le dea de băut, ca apoi să le ia zălog, ori de tot, bivoliţele. Poate pentru că nu avea
unde să le pună. A avut doi copii. Un băiat Sandu mai mare, şi o fată, Dalila, mai mică.
Sandu nu prea era silitor la învăţătură, în schimb era un fotbalist foarte bun la o vârstă destul de fragedă,
când a fost inclus chiar în echipa oraşului, juca fundaş dreapta. Era cam zvăpăiat, când se spărgea câte un
geam la liceu, se ştia că el trebuia să fie autorul. Nu ştiu în ce măsură era adevărat, dar după venirea la putere
a regimului comunist, olteniţenii vorbeau că ar fin încercat să treacă în Iugoslavia la Tito. Nu l-am văzut de
peste 60 de ani. Sora lui mai mică, cu care am fost coleg de clasă la liceu era simpatizată de profesorul nostru
de istorie Vasile (Wily) Bourceanu deşi diferenţa de vârstă dintre ei era destul de mare.
Wily Bourceanu a avut de suferit din cauza regimului comunist, a fost unul dintre conducătorii tineretului
ţărănist din Moldova, însă era un profesor de istorie foarte bun. Am aflat din jurnal că a murit în anul 1994.
Păcat, a fost un profesor erudit care ne captiva când preda lecţii.
22. GHEORGHE NEAGU (Boşcodoi) a cumpărat în 1948 cărciuma lui Mitică Vulpe pentru o perioadă
scurtă de timp, pe care i-au închis-o comuniştii prin 1952. Gheorghe Neagu, cunoscut de toţi olteniţenii sub
porecla de Boşcodoi, a menţinut obiceiul practicat de predecesorul său. Gheorghe Neagu era chiar de meserie
chelner, unul din prima generaţie, un bun profesionist.
A locuit în casa cumpărată de la preotul Niculae Andreescu care a avut doi copii, un băiat Lulu, trăieşte,
are 77 de ani, şi o soră mai mică Riri.
Gheorghe Neagu, după ce „l-a scăpat regimul comunist de cârciumă”, a lucrat o perioadă de timp la
528
G.A.S. Mânăstirea, fostă moşie regală, ca administrator de cantină, în perioada în care director era Aurel Bodnăraş,
fratele cel mai mic al lui Emil Bodnăraş.Gheorghe Neagu era un om de viaţă, de societate, cunoştea
bine lumea, era cumsecade şi manierat. Decedat 17. IV. 1994 la 72 de ani.
23. ANGHEL SAVU a venit de la Turtucaia o dată cu cedarea Cadrilaterului, unde a avut tot cârciumă.
Cârciuma sa era în ţigănie, deci cam aceştia erau şi clienţii. Anghel Savu a fost cumnat cu Ştefan (Fane) Cucu
venit tot de la Turtucaia, care şi el a avut cârciumă situată în centru aşa cum arăt mai jos. Anghel Savu a avut
un băiat şi o fată. Cunoscut bine de olteniţeni sub numele de Duşca, s-a căsătorit cu Stela, fiica mijlocie a lui
Marin Omet care a avut cârciumă vizavi de clădirea cinematografului, în partea de vest a grădinii publice.
Fiica lui Anghel Savu, sora lui Dușcă, Leni, cu care am fost coleg la liceu şi care avea o voce frumoasă, s-a
căsătorit cu Tudor Ionescu, cunoscut olteniţenilor sub numele de Tudorel Cojocea. A avut de suferit de pe
urma regimului comunist, întrucât a făcut parte din tineretul ţărănist, iar tatăl său a candidat chiar pentru postul
de parlamentar în 1946din partea P.N.Ț., motiv pentru care a fost condamnat câţiva ani de regimul comunist.
24. ION TEODOSIU cunoscut sub porecla de Bondarici avea cârciuma pe colţ, vizavi de casa lui Costică
Călin pe strada Cuza Vodă. Ion Teodosiu a fost căsătorit cu Geta Chioseaua, sora lui Paul Chioseaua. Fratele
lui Ion Teodosiu-Bondarici a avu prăvălie şi case pe strada mare, vizavi de Stoian Popescu (Stoienică) unde a
fost Ferometal-ul.
25. FANE CUCU a venit în 1940 de la Turtucaia o dată cu „cedarea Cadrilaterului”, unde deasemeni,
mai întâi tatăl lui şi mai apoi el, avea tot cârciumă.
Cârciuma lui Fane Cucu era vizavi de hotelul lui Paniu unde mai târziu s-a făcut Clubul Şantierului Naval
Olteniţa. Cârciuma era situată pe partea dreaptă, între prăvălia lui Nică Georgescu (librarul) mai târziu aici a
avut prăvălie şi Tudor Zaharia, şi vecin cu prăvălia lui Fănică Dincescu.
Păstrând tradiţia şi legătura, clienţii lui Fane Cucu erau numai turtucăieni. Fane Cucu se aproviziona cu
vin numai de la Chirnogi. A locuit pe strada noastră, a avut casă pe locul unde fiul lui mai mic şi unicul băiat,
Cucu Paraschiv şi-a făcut o casă frumoasă gen vilă. A mai avut şi două fete, Georgeta şi Marioara. Georgeta,
cea mai mică, însă trecută de 60 de ani, este plecată de mai mult timp în America, chiar la New York după
cum scrie pe numărul maşinii cu care mai vine la Olteniţa. Nea Fane Cucu a murit bătrân la 94 de ani.
26. RADU MICA ISPAS a avut o cârciumă în Olteniţa-rurală, era situată la intersecţia formată de şoseaua
Olteniţa Bucureşti – acum bulevardul 22 decembrie cu strada Matei Basarab. Cârciuma era frecventată numai
de oameni din Olteniţa-rurală.
Săptămânal aici se făceau nunţi. A avut un singur băiat Marin Ispas căsătorit cu Didina Creţu, mult mai
mică decât el. Clădirea există şi în zilele noastre, iar aici, de la naţionalizare în permanenţă au fost magazine
de alimentaţie publică.
27. MARIN OBLU în Olteniţa rurală, avea cârciumă la următorul colţ când vii de la Bucureşti, după cârciuma
lui Radu Mica Ispas. Deşi era la numai 100 de metri distanţă, totuşi avea mai mulţi clienţi tot din rurală.
Marin Oblu avea salonul mai mare şi era mai preferat pentru nunţi. În plus nevasta sa Floarea se acomoda mai
bine cu lumea, Marin Oblu mai vindea şi pe credit – avea mai multă putere economică şi în plus împrumuta şi
oamenii cu bani, nu ştiu în ce condiţii. Marin Oblu a avut 6 copii, o fată şi 5 băieţi. Nicu, Mircea, plecaţi mai
de mult prin America – nu ştiu dacă mai sunt în viaţă – Vasile, foarte capabil, fost şef de sector la Şantierul
Naval Olteniţa, decedat, Jeana – singura în viaţă – a fost căsătorită cu Mielu Daniilescu, locuieşte în casele
bătrâneşti ale lui Hristache Daniilescu fost primar, foarte apreciat pe timpuri (apare în lucrare separat), Gigel
fost inginer şef la Întreprinderea de Gospodărie Locală Olteniţa, decedat, şi cel mai mic Oblu Gheorghe poreclit
Goaţă (fost coleg cu subsemnatul la liceu) în ultima parte a vieţii fost şef serviciu financiar la Fabrica de Conserve
Valea Roşie, decedat.
28. ANDREI NEAGU avea cârciumă tot în Olteniţa rurală, lângă presa de ulei a lui Iordan Savu. Clienţii
lui erau în exculsivitate din Olteniţa veche. Era o cârciumă care deabia exista, se ţinea de azi pe mâine.
29. BOZAN ION avea cârciumă în oraş, o clădire mare cu un etaj, situată în cartierul pieşii pe fosta stradă
Alexandru Ghica actualmente strada Pescarilor.
Casa şi locul au fost cumpărate de Vasile Oblu, cel despre care am vorbit la numărul 27 de mai sus, a
construit o casă rezistentă, masivă, neterminată încă, întrucât Vasile a decedat.
30. MITICĂ OBILIȘTEANU avea cârciumă pe colţ la intersecţia străzii Alimăneşteanu cu fosta piaţă
Mercur, vizavi de restaurantul lui Traian Zorzor. Cârciuma avea clienţi puţini pentru că pe majoritatea îi lua
Traian Zorzor care se afla peste drum, iar cârciumile nu suportă comparaţie din nici un punct de vedere.
31. MIHALACHE GORNEANU a fost cârciumar după ce mai întâi a fost şi el chelner la Mihai Popa.
529
Cârciuma lui se afla în cartierul Luiceni la intersecţia străzii Mihail Eminescu cu strada Traian, vizavi de şcoala
cu clasele I-VIII. Nu prea avea clienţi, deşi aceştia erau serviţi ireproşabil.
32. IONEL PĂTURAN cunoscut şi sub porecla de DOAGĂ, la limita dintre oraş şi Olteniţa rurală lângă
prăvălia de măcelărie a lui Năică Măcelaru. Era o cârciumă mediocră, dată fiind existenţa unor cârciumi renumite
în imediata sa apropiere. Oricum, cât să plece oamenii „aranjaţi de la el“ făcea faţă. Pentru că de multe
ori chiar el îi antrena!
33. GEORGE GANOVICI era un restaurant cu un vad comercial cât se poate de bun. Ganovici era renumit
în toată zona, de la Olteniţa până la Mânăstirea şi chiar spre Dorobanţu, în partea de nord până dincolo de
Budeşti, iar spre vest, până la Greaca. Restaurantul lui Ganovici era în permanenţă aglomerat pentru că era
pus la o răscruce de drumuri şi prin urmare clienţii erau de toate felurile şi de peste tot.
Ganovici, de peste un secol a rămas un punct de reper stabil şi inconfundabil, arhicunoscut.
În timpul regimului comunist, tot restaurantul a fost trecut în proprietatea statului. După evenimentele
din decembrie 1989, în acest local prin care s-au perindat de-a lungul timpului zeci de mii de oameni, aici a
fost deschisă prima farmacie privată din Olteniţa numită Carmen, după prenumele fetei celei mari a lui Florian
Cărăuşu, de profesie farmacistă ca şi sora sa cea mai mică.
Iată că providenţa a vrut ca prin acest local să se perinde în continuare multă lume, iar în ceea ce priveşte
serviciul, sunt în măsură să apreciez că este ireproşabil, aceste fete minunate, şi cu o promptitudine ieşită din
comun şi de un caracter deosebit, separat de competenţa şi probitatea profesională, fac din actul farmaceutic
un cadou social ce-l închină, fără rezerve, tuturor bolnavilor care vin după medicamente.
34. MIELU GANOVICI (frate cu George Ganovici) a murit de tânăr însă, localul a fost condus de soţia
sa cunoscută de olteniţeni sub numele de cocoana Marioara. Era o femeie voinică, un fel de bărbăţoi, căreia
singurătatea şi necazurile, parcă îi dăduseră puteri să se lupte cu viaţa. A avut un băiat, Lică, licenţiat în fizică
şi chimie, căsătorit cu Viorica, fiica lui Vasile Şorici. Au decedat toţi. Din familia lor a rămas o singură fată pe
nume Felicia care a rămas să ducă mai departe ştafeta acestei familii care cândva, a fost de seamă în Olteniţa.
După venirea comuniştilor la putere, aici a funcţionat tot cârciumă, şi pentru că imobilul este destul de
frumos şi solid, având o pivniţă boltită cu stâlpi, cu vreo trei decenii în urmă, comerţul de stat, a a menajat în
beci, ca un local intim, un fel de cramă, cum era pe timpuri, căreia chiar i-a dat denumirea de „Crama
Strugurel”.
Restaurantul lui George Ganovici se învecina în partea de nord chiar cu casa fratelui său Mieluş Ganovici.
35. CICERONE DUMITRESCU avea cârciumă care se afla la intersecţia actualului bulevard Mărăşeşti
cu strada care ducea la şoseaua portului, strada liceului, care s-a numit impropriu Alexandru Sahia, iar în zilele
noastre bulevardul Tineretului. După moartea soţului său, coana Chiriaca, nu prea a mai putut face faţă, aşa că
şi datorită greutăţilor ivite, acest local şi-a tras obloanele. Băiatul cel mai mare, Mircea, a fost de profesie farmacist.
36. ANGHEL BONEA avea cârciumă cam în aceeaşi zonă, deabia se ţinea de la o zi la alta. Clienţii erau
cei care proveneau din tara societăţii, pentru că, aşa după cum spune proverbul: „pădure fără uscături nu se
poate”. După cum se cunoaşte, printre altele, două vicii sunt cele mai rele: băutura şi tutunul. Fiind împătimit
numai de una şi este destul de grav, dar când le ai pe amândouă înseamnă că îşi eşti propriul duşman.
37. FĂNICĂ LALA avea restaurant în portul Olteniţa. Pe timp de vară cu ajutorul unui ponton, făcea un
fel de grădină pe apă lângă cheiul Dunării. Mesele aveau scaune obişnuite şi frapiere, iar dedesubt avea câte
un coş de nuiele în care clientul punea sticlele goale (de vin, de bere). Nu puţine erau cazurile când, într-un
moment de neatenţie, clientul, arunca sticla goală pe șest în apă, pe Dunăre, iar când venea chelnerul, se uita
în coş şi stabilea suma de plată în funcţie de sticlele pe care le găsea goale.
Nu pot să-mi dau seama cum se justificau aceste lipsuri. Localul se afla în apropierea incintei actualei
clădiri care pe atunci avea funcţia de vamă a portului.
Fănică Lala, îl ţin minte că avea casa, ultima, pe strada gării colţ cu bulevardul exterior, avea în faţa casei
o grădină cu pomi fructiferi. Cineva a văzut că de la el din curte, ziua în amiaza mare, vreo trei copii, săreau
gardul spre stradă cu sânii plini de mere şi i-a spus lui nea Fănică. Replica lui, o ţin minte, a fost următoarea:
„Toată lumea poate să-mi ia, numai Dumnezeu să-mi dea”. Cât discernământ în comportare şi câtă filosofie
în vorbe!… Apoi i-a spus reclamantului: „şi eu am fost copil şi făceam la fel ca ei!…”.
38. VASILE BUCIUMEANU avea cârciumă pe colţul străzii format de intersecţia străzii Traian cu actuala
Nicolae Bălcescu. Era un local de nivel mediu adică nici restaurant dar nici cârciumă obişnuită. Clienţii erau
oameni de tot felul însă ponderea o deţineau ţăranii veniţi din împrejurimi.Au trecut destul de mulţi ani de
530
atunci şi de aceea ţin minte că a avut o singură fată şi vreo patru băieţi, cel mai mare fiind Aurel. Era un om
cumpătat, dar fără ca să fie zgârcit. Ca toţi negustorii şi el a avut de suferit de pe urma regimului comunist,
mai cu seamă că a avut şi câteva hectare de pământ.
39. COSTICĂ COSMESCU avea cârciuma exact vizavi de Vasile Buciumeanu. Nu am înţeles niciodată
cum asemenea negustori, ca mulţi alţii din Olteniţa şi în mod deosebit cârciumarii, puteau să fiinţeze în acelaşi
timp, unii cu alţii, fără a-şi schimba profilul. Singura explicaţie cred că nu era decât aceea a concurenţei loiale.
Cârciuma lui Cosmescu era mai restrânsă şi era recunoscut pentru pretenţiile lui, în sensul că, un client
era bine să stea cât mai puţin în local. Deşi era cârciumar, avea oroare de beţivi. şi în timp, clienţii, singuri
parcă se selectaseră în funcţie de pretenţiile lui.
40. AURICĂ IVANCIU avea cârciuma pe colţul format pe partea dreaptă când mergi spre port, de strada
liceului-portului, care s-a numit nemotivat decenii la rând Alexandru Sahia, intersectat de strada general Manu
Clienţii de bază erau hamalii din port, aici fiind „prima haltă”. Hamalii de regulă beau tării, mai precis ţiucă,
şi secărică. Pe atunci nu exista votcă, de exemplu şi parcă, nu ştiu de ce dar lumea avea oroare de o asemenea
băutură. În ce priveşte vinul, preferinţele erau pentru vin vărsat, adică vin de ţară, nu înfundat şi poate aceasta
datorită preţului. Pe atunci, oamenii simpli nu prea se omorau după bere.
41. MARIAN CAZACU venit de la Turtucaia în 1940, unde şi tatăl său a avut cârciumă, şi-a deschis cârciumă
exact vizavi de cea a lui Anghel Savu. Nu cunosc pe ce criterii, dar dacă la Anghel Savu erau ţigani,
spoitori şi bivolari, la Marian Cazacu erau mai mulţi lăutari care practicau jocuri de noroc – table şi barbut – şi
care erau profilaţi mai mult pe cafea decât pe vin sau ţuică. Avea şi o casă de rendez-vous unde şefă era una
Caliopi, care făcea legătura cu partenerele şi partenerii printr-un turc Suliman.
Nu ştiu cum să explic dar profilul localului era cam spre balcanism. Tot la Marian Cazacu îşi pierdeau
timpul turcii care în timpul zilei vindeau cu taraba volantă prin oraş, fel de fel de nimicuri numite generic
acadele.
42. TIBERIU BROTEA avea o cârciumă modestă, situată faţă în faţă cu cârciuma lui Aurică Ivanciu de
la nr. 41 de mai sus, vizavi de casa avocatului Ionel Vereşteanu. Și la el baza era tot la hamalii din port. Tiberiu
Brotea nu a avut niciodată chelneri formaţi, angajaţi, stabili. Pentru el toţi erau în perioada de începători, de
probă, motiv pentru care plata avea un caracter simbolic.
Poate era şi aceasta o metodă. Din moment ce el o practica înseamnă că pentru el era avantajoasă. Cârciuma
lui era una dintre cele care seara închidea cel mai devreme din lipsă de clienţi.
43. V. CHIRLOMEZ avea cârciuma pe colţ, la intersecţia formată de strada Cuza Vodă cu strada Mihail
Eminescu (dacă nu greşesc era socrul lui Ilie Chirică şi el de profesie chelner) cam vizavi de curtea şcolii de
băieţi nr. 1.
Era o cârciumă modestă de cartier, frecventată cam de aceiaşi consumatori cotidieni – amatori de tării –
un fel de profesionişti. Cârciuma era formată dintr-o singură încăpere, e drept mai mare.
44. LA BIBICU (asta cred că era porecla) nu-i mai ţin minte numele, era situată la intersecţia următoare
– strada Cuza Vodă cu strada general Manu, însă spre regiment, spre sud. Clienţii proveneau din treapta de jos
a societăţii.
45. FANE OLTEANU era în zona comercială a oborului, era o cârciumă activă, viabilă, preferată de
ţărani, în permanenţă avea grătar, principalul mijloc de atracţie al clienţilor şi era foarte expeditiv. Era un om
care nu prea punea bază pe „etichetă“ decât numai atunci când clienţii erau oameni cunoscuţi, din oraş, însă
asemenea cazuri erau mai rare pentru că aceştia aveau alte preferinţe. În cârciumă era în permanenţă o atmosferă
gălăgioasă, parcă semăna cu un stup de albine, iar aceasta îi plăcea patronului.
46. COSTICĂ DEACU (PENU) tot în zona comercială a oborului, la fel de preferată de ţărani, erau cârciumi
de nivel mediu, deşi ca pretenţie ar fi dorit să ţintească mai sus, amintindu-i pe:
47. IONEL OLTEANU
48. MIELUŞ BANU
49. GHEORGHE CREȚU
50. NICOLAE CRĂCIUNESCU, erau cârciumi care, prin poziţiile lor, erau preferate deopotrivă de cerealişti
şi de ţărani, fiind aproape de oborul de cereale, locurile unde se făceau tranzacţiile şi negocierile pentru
cumpărarea şi vânzarea cerealelor.
După ce se luau probe, în străchini de pământ – din căruţe, pe atunci nu erau sonde prin intermediul cărora
să se stabilească umiditatea, corpuri străine şi alţi parametrii de calitate, se intra în cârciumi şi se comenta calitatea
mărfii în comparaţie cu preţul. Clienţii respectivi treceau pe aici de două ori. O dată când se înţelegeau
531
asupra preţului şi a doua oară după ce ţăranii se duceau la port şi descărcau marfa în şlepuri, sau la magaziile
de cereale – pe atunci foarte multe în oraş – veneau şi-şi luau banii pe marfa efectivă predată şi beau, cum se
spunea, adălmaşu.
Trioul cârciumari, ţărani, cerealişti creau o activitate febrilă, trepidantă, plină de viaţă, de speranţă şi
mulţumire, imposibil de înţeles de cei din zilele noastre.
Tocmeala preţului produselor între producător şi cumpărător se situa într-o zonă rezonabilă, convenită,
fără a avea aspectul speculei sălbatice de mai târziu.
51. „TOMA 3 PĂDUCHI“ nu ştiu cum se chema proprietarul, însă aşa îi zicea şi sub această denumire
era cunoscută o cârciumă modestă, situată la extremitatea străzii 23 aprilie cu strada general Manu. Imaginaţia
olteniţenilor este nebănuită. Aici, dat fiin faptul că, clienţii proveneau din ultima treaptă a societăţii, oameni
certaţi cu legea şi chiar cu viaţa lor socială, când plecau din cârciumă, de multe ori nu plăteau sau, pur şi simplu
într-un moment de neobservare, băgau obiectul din care au băut în buzunar şi plecau.
Din această cauză, Toma avea măsurile lui: sticle de o litră (250 de grame), o jumătate, trei sferturi sau
litru cu care le măsura băutura până la semn, după care le dădea să bea la muşterii din paharele sau sticlele
aduse de ei. În acest fel i-a învăţat să nu mai fure. Iată cum la orice problemă i se găseşte rezolvare.
52. LA „DOI CHIORI“ era tot o cârciumă mărginaşă, situată la penultima stradă – atunci – spre dig, intersectată
tot de strada general Manu cam pe unde locuiau fraţii Stoiciu (Costică, Gogu şi Sandu). Era un grup
de fraţi înalţi, bine făcuţi şi toţi erau foarte buni înotători. Clienţii erau în special birjarii care locuiau în această
zonă şi oamenii situaţi în aşa numitul cartier Luiceni. I-am cunoscut pe toţi aceşti trei fraţi Stoiciu.
Pe atunci aşa zisa plajă, era pe partea stângă a Argeşului, situată exact în prelungirea străzii gării, dincolo
de locul unde în zilele noastre este târgul duminical – săptămânal – unde se vând cereale şi animale domestice
– de regulă porci – şi unde de mai mulţi ani se instalează în luna august bâlciul.
Gogu Stoiciu, cel mijlociu a fost căsătorit cu o fată deosebită, printre puţinele absolvente ale îndepărtatei
şcoli de menaj şi apoi a fost mult timp funcţionară la primărie, când primăria avea sediul lângă liceu. Din căsătoria
lor a rezultat – după cunoştinţa mea – un fiu, cunoscutul profesor de istorie Nicolae Stoiciu.
Pe verso cărţii doctorului Dinu Mareş, care a scris cartea „Olteniţa şi ÎMPREJMUIRILE SALE“ în anul
1980, pe ultima pagină, impresiile sintetizate succint sub semnătura profesorului Nicolae Stoiciu sunt următoarele:
„Autorul nu se limitează la succinta prezentare monografică a Olteniţei şi a împrejurimilor ci, spărgând
tiparele unei simple monografiei, realizează o adevărată frescă istorică înfăţişând cursiv şi metodic oameni,
fapte, idealuri şi împliniri.”
În ce mă priveşte, apreciez faptul că Nicolae Stoiciu, ca o recunoştinţă, a rămas profesor de istorie exact
la liceul unde a fost elev şi unde a învăţat şi el la rândul lui istorie.
Legat de acest obiect de studiu, singura dorinţă a mea, pe care n-aş îndrăzni s-o ridic la rang de obligaţie,
ar fi ca toţi profesorii de istorie să se străduiască să predea elevilor pe care societatea i-a încredinţat, adevărata
istorie a acestei minunate ţări, obiect denaturat şi terfelit în mod josnic în perioada regimului comunist.
Ca bază la care cred că trebuie să se raporteze, trebuie să stea definiţia dată istoriei naţionale de savantul
nostru istoric marele Nicolae Iorga, cu care să ne legitimăm în faţa Europei şi a lumii întregi.