REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 DE LA OLTENIŢA-fragment din vol. MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de PAUL AMU

REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 DE LA OLTENIŢA

(Atât cât am văzut şi mai ales, căt îmi mai aduc aminte)

Popescu Tiberiu de profesie economist, născut la 22 mai 1963,

domiciliat în Olteniţa, bulevardul Tineretului bloc P 18,et.I, ap.4

În dimineaţa zilei de 22 dec.1989, eram la bancă şi dicutam cu unii colegi, cu neîncredere şi teamă, despre

ce auzeam la postul de radio “Europa Liberă” privind evenimentele de la Timişoara. Deodată am auzit pe

cineva – nu mai ţin minte cine – că se transmite ceva la televizor.

Am urmărit tot ce s-a transmis, dar, în timp ce unii se bucurau, alţii – în special femeile începuseră să

plângă. Ce va fi cu copiii mei, se întreba doamna Constantin de la operativ, de jos de la ghişeu ?, iar alţii încă

nu aveau o stare de spirit clară.

Aş fi stat poate şi mai mult lipit de ecranul televizorului dacă îndemnul regizorului Sergiu Nicolaescu nu

ar fi intervenit şi care spunea : Mă cunoaşteţi şi mă iubiţi, iar dacă mă iubiţi, ieşiţi din casă, ieşiţi în stradă, aşa

că i-am urmat sfatul.

Coloana ce se formase din mers ajunsese în dreptul cinematografului “Flacăra”. Am nimerit în braţele lui

Gelu Pătraşcu, actual inspector la Camera de conturi, şi a lui Cristian Căpraru, în prezent prosper om de afac-

eri.

Coloana, după ce a ocolit statuia din grădina publică, s-a întors la primărie, în faţa căreia s-a oprit.

La etajul superior al acesteia, am văzut mai multe persoane care ne priveau.

Imediat mi-am adus aminte de “evenimentele de la Braşov” când participanţii au fost identificaţi, găsiţi

şi anchetaţi şi după filmările făcute. Credeam că cei de la etaj ne filmează şi mi-era foarte frică.

Acum, după trecerea anilor, pare o prostie, dar atunci am trăit cu o frică nebună până ce a fost executat

Ceauşescu. La acel moment ştiam doar că a fugit şi se putea reorganiza oricând, iar noi să avem soarta braşove-

nilor din urmă cu doar câţiva ani.

S-a făcut rost de o staţie şi de la tribuna închipuită, pe scările din faţa primăriei, au început cuvântările

mai mult sau mai puţin revoluţionare, cele mai multe însă fiind anticeauşiste.

Au fost aduşi şi “puşi la stâlpul infamiei”, primarul – primul secretar Dumitru Şurianu Niculae şi coman-

dantul miliţiei, parcă căpitanul sau maiorul Comnea.

Un ţigan cerea să i se dea butelie, iar altul să fie eliberaţi prizonierii politici din arestul miliţiei. Vă daţi

seama cam “ce prizonieri politici” era frăţiorul lui ce se afla acolo.

Au existat şi cuvântări la obiect, cum ar fi cea a lui Gabi Tudoran, mutat între timp la Ploieşti, dar mulţi

doreau doar ca să-şi audă vocea la microfon.

Totuşi, pe lângă mâna de “nebuni” ce luaseră primăria, majoritatea oamenilor care treceau pe stradă, care

încotro, motiv pentru care cuvântarea mea – scurtă de altfel – a fost un apel la unitatea cât mai cuprinzătoare a

cetăţenilor şi la organizare.

Lider, ca prestanţă şi autoritate în localitate, se profila deja dl. Lucian Pavel profesor de limbă română,

secundat de colegul său dl. Zegrea. Puţin mai târziu şi-a făcut apariţia şi profesorul Gurău.

Oamenii erau entuziasmaţi de ce se întâmplă, dar total diletanţi (cum era normal totuşi) în domeniul revo-

luţionar.

Marile victorii ale revoluţionarilor erau aruncarea şi arderea cărţilor familiei Ceauşescu, după spargerea