RESTAURANTELE, GRĂDINILE DE VARĂ, BODEGILE ŞI CÂRCIUMILE EXISTENTE ÎN OLTENIŢA ÎNAINTE ŞI DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Am avut în vedere perioada de vârf a economiei româneşti anul 1938 şi declinul economic urmat după
23 august 1944, odata cu începerea penetrării şi instalării la putere a regimului comunist român de sorginte
sovietică, care a culminat cu prima perioadă în care, mai întâi localurile de mai sus au fost închise, iar apoi au
fost preluate gratis, fără excepţie, deşi prin exponenţii locali ai regimului, prin abuz de putere, altfel spus deposedare
forţată de proprietăţi, fără nici o explicaţie, invocând aşa-zisa „naţio nalizare”, acţiune necerută de
nimeni, dar făcută în numele aşa-zisei clase muncitoare, care de fapt în 1944 nu prea exista.
Se vorbea de „dictatura proletariatului”, însă acestea, ca multe alte teorii, erau vorbe goale. În U.R.S.S.
dictatura proletariatului se rezuma la dictatura lui Stalin, iar cei de la noi l-au copiat, dictatura proletariatului
în România, fiind de fapt, mai întâi a lui Gheorghiu Dej şi apoi a lui Ceauşescu.
Cei mai vârstnici, cred că îşi mai aduc aminte, că pentru comunişti, aceasta a fost perioada cea mai plăcută
din viaţa lor pentru că acţionau fără nici o noimă şi fără nici o regulă, potrivit bunului plac al fiecăruia, fără ca
să dea socoteală nimănui de ceea ce făcea. Mulţi dintre ei erau tentaţi să creadă că aşa va fi totdeauna, să iei
totul de-a gata, fără să-şi dea seama că de unde iei şi nu mai pui la loc se termină odată.
Această zăpăceală, acest dezmăţ generalizat fusese ridicat la rang de politică de stat.
Printr-o bună parte din aceste localuri, anterior anului 1944, au trecut militari ai armatei germane, în drumul
lor spre răsărit, cu un comportament demn, civilizat, fără a supăra pe nimeni, plătindu-şi integral consumaţia.
Nu ştiu dacă au avut ordin în acest sens de la superiorii lor, sau aşa le-a fost creşterea, însă nu au
supărat pe nimeni cu nimic.
Spre sfârşitul lunii august 1944, când şi-au făcut apariţia pe strada mare în Olteniţa, cu căruţele trupele
sovietice, în aceeaşi zi localurile şi magazinele au tras obloanele şi toţi negustorii au închis. Aşa după cum o
vor dovedi faptele ulterioare, au avut dreptate ca să procedeze astfel.
La mai puţin de o săptămână de la sosire, militarii armatei sovietice începeau să-şi arate „clasa”, comportamentul
şi cultura.
Intrau cu forţa prin localuri, la orice oră din zi sau din noapte, cu automatul la spate dacă era soldat, sau
cu pistolul la brâu dacă era ofiţer, nu plăteau nimic niciodată din ce consumau şi nici unul nu ieşea treaz.
Beţi, deabia se mai ţineau pe picioare, ieşeau în faţa localului, luau automatul de la spate, îl îndreptau în
sus şi-l descărcau, indiferent câte cartuşe ar fi avut.
Olteniţenii nu mai văzuseră aşa ceva până acum. Începea să se confrme că ceea ce se auzise despre ei –
de la militarii noştrii care au fost pe front – şi din alte surse, este adevărat.
Nici un olteniţean autohton, trecut de 70 de ani, cred că nu-şi mai aduce aminte să fi văzut, de când au intrat
în Olteniţa şi până au plecat, vreun militar german îmbrăcat dezordonat, nebărbierit, sau beat pe stradă,
după cum nici un militar sovietic, indiferent de grad, nu ieşea treaz din local.
Dorinţa militarilor sovietici, fără excepţie, se rezuma în principal la trei solicitudini permanente în următoarea
ordine:
– băuturi alcoolice, în cantităţi îndestulătoare, nu prea conta calitatea, doreau doar să fie tării cu multe
grade şi numai în caz de lipsa acestora, în mai mică măsură, preferau vinuri. Dar slăbiciunea şi preferinţa lor
era vodka, însă pe la noi atunci nu prea se pomenea aşa ceva. Bărbaţii din Olteniţa consumau numai ţuică,
rachiu sau drojdie. Cereau câte un deţ, dorobanţ sau cinzeacă. Cinzeaca era un fel de sticluţă de formă conică
de aproximativ 0,16 litri. Ruşii în schimb beau cu litra.
– a doua preferinţă erau femeile, fie tinere, fie bătrâne, fie frumoase, fie urâte, nu prea conta pentru ei
pentru că aproape în permanenţă, erau într-o stare vizibilă şi avansată de ebrietate, parcă erau disperaţi. De
aceea femeile căutau pe cât posibil să-i evite pentru că ştiau ce le-aşteaptă, fugeau din calea lor, se ascundeau
prin podurile caselor, ale grajdurilor, prin porumbare, prin pivniţe, pe unde credeau că sunt mai în siguranţă.
– a treia preferinţă erau ceasurile. Nu conta aspectul, marca, mărimea sau calitatea, pentru ei principala
pretenţie era doar să funcţioneze, mai cu seamă că, tot de la ei am aflat că mulţi dintre ei, până când au intrat
în România nici nu văzuseră ceasuri.De altfel parte din ei nici nu cunoşteau ceasul. Îl puneau la mână şi te în-
486
treba : scolco? Adică pe româneşte înseamnă: cât este (bineânţeles că se refereau la oră).
Eu i-am văzut pe viu şi ca mine mulţi alţii, aşa că suntem în măsură să-i apreciem la adevărata lor „valoare“
din punct de vedere al civilizaţiei dar mai ales al comportamentului.
Comparativ cu armata germană, militarii ruşi erau cu cel puţin 50 de ani rămaşi în urmă, dacă nu cu mai
mult.
Ulterior datei de 23 august 1944, exponenţii regimului comunist din România, mulţi din ei şcoliţi mai
înainte la Moscova, în solda Kremlinului, aveau să declanşeze un exces de propagandă favorabilă ridicând în
slăvi calităţile „Armatei roşii eliberatoare”, glorificând-o în mod nemeritat.
Singura ”calitate” a lor – dacă aceasta se poate numi calitate, era că erau mulţi, neimaginat de mulţi, şiruri
interminabile, un fel de puhoi de diferite vârste.
Primul val de militari ruşi care au sosit în Olteniţa, erau îmbrăcaţi dezordonat, aveau un aspect de epuizare,
de disperaţi cu feţe descompuse, cu priviri dubioase şi înfiorătoare, cu uniforme atipice, care erau diferite de
la un militar la altul, o ţinută de circumstanţă, dacă nu ar fi avut armă automată n ai fi fost tentat să crezi că-i
militar, cu foarte puţine excepţii toţi fumau, iar pe cap purtau bonete, chipiuri de diverse tipuri, neorientate ordonat
spre faţă, fesuri, filee de damă din plasă, lucruri şi obiecte inimaginabile şi, dacă nu imposibil,cel puţin
destul de greu de redat în cuvinte. În picioare aveau cizme, dintr-un fel de pânză tare, nu din piele.
Mai târziu am aflat de la un militar rus, care în fapt la origine era un basarabean (mai degrabă şi mai mult
român decât rus) rezervist concentrat din Chişinău, un învăţător pe nume Vania Ivanciuc – dacă o fi fost adevărat
cum mi-a spus el, în acele împrejurări prea multă bază nu puteai să pui pe nimeni care era folosit ca translator
între ruşi şi români şi concomitent, parcă un fel de propagandist, care mi- a spus că ruşii din prima linie, erau
efective de sacrificiu, că erau în marea lor majoritate puşcăriaşi, infractori de drept comun, cărora le-a dat drumul
din lagăre, i-a băgat pe front în prima linie ca trupe de şoc, iar cei care vor scăpa cu viaţă, după terminarea
războiului, sunt graţiaţi de la sine şi rămân liberi.
După cum se vede în privinţa „măsurilor luate în extremis de dictatori“ acestea adesea prezintă similitudini.
Aşa după cum Stalin hotărâse să bage în linia întâi pe front puşcăriaşii, tot aşa şi Hitler stabilise prin articolul
222 din Codul Penal German, aceleaşi măsuri.
Iată cum atât în cazul, lui Stalin cât şi al lui Hitler (parcă au fost vorbiţi în această privinţă) tratamentul
şi consecinţele puşcăriaşilor erau aceleaşi.
* * *
Basarabeanul rus, sau rusul basarabean – Dumnezeu ştie ce o fi fost în realitate, cu mici deficienţe de pronunţie,
dar cu vizibil accent basarabean, care vorbea fluent româneşte, locuia cu alţi camarazi ai săi, într-o
magazie mare din lemn, ce servea la depozitarea temporară a cerealelor, proprietatea lui Dinu Chioseaua, care
era situată aproape paralel cu curtea noastră, în faţa casei bătrâneţti.
Pe acest loc, în anul 2000 se află casa Vioricăi Pârvu, mai la sud a lui Mihai Obadă, iar în faţa acesteia,
casa lui Costel Manciu, vândută, după moartea soţiei sale de către copii la SC Nutricom.
Magazia şi casele înserate mai sus, situate pe strada Constantin Alimăneşteanu – cum se numea în anul 1944
şi mai înainte, denumirea la care s-a revenit din anul 1997, timp în care s-a numit Alexandru Iliescu fost ilegalist
comunist, până la 17 noiembrie 1996 şi apoi din decembrie 2000 în continuare i s a dat din nou numele de
Alexandru Iliescu.
Prin urmare, cam acesta a fost adevăratul comportament al militarilor sovietici, ca trupe de ocupaţie, şi
nicidecum falsa armată roşie cu statut declarat de armată eliberatoare, cum se spunea, pentru că în fapt nu a
avut de cine să ne elibereze, aşa cum fals s-a învăţat la istorie în şcoli,mai bine de patru decenii. Dar cum se
întâmplă în viaţă, mai devreme sau mai târziu adevărul iese la suprafaţă.
Acum după revoluţia din decembrie 1989, despre regimul şi ideologia comunistă sovietică şi cea impusă
României după 23 august 1944 şi îmbrăţişată de nişte pigmei, ştim aproape totul prin intermediul Institutului
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, din publicaţiile sale periodice, fondat la 13 aprilie 1993, având sediul
în Bucureşti str. Arhitect Grigore Cerchez nr. 16 sectorul 1 Bucureşti, consiliul ştiinţific al acestui institut fiind
format în principal din oameni de ştiinţă, foşti la rândul lor deţinuţi politici sub regimul comunist din România.
Prin intermediul acestui institut care a avut acces şi la documentele din arhiva Moscovei, acum se cunoaşte
oficial pe bază de date şi documente, scopurile, mijloacele şi prigoana ca şi represiunea sălbatică dezlănţuită
de regimul comunist, asupra intelectualităţii din România şi în final asupra propriului său popor. Prin urmare
aceste practici şi metode diabolice nu mai constituie un secret pentru nimeni. În plus după revoluţie a apărut
487
o întreagă literatură în această privinţă, emisiunea specială de la televizor intitulată „Memorialul Durerii“ şi
multe altele.
I.
Despre existenţa, locul, patronii şi alte date privind restaurantele, grădinile de vară, bodegile, cârciumile
din Olteniţa şi Olteniţa rurală şi gheţăriile aferente, separat de cunoştinţele mele, relaţii de la diverşi etc. cele
mai detailate informaţii utile, am primit de la cel mai în vârstă chelner aflat în viaţă în anul 2003, respectiv de
la SAVU-ION-STELIAN,din Olteniţa rurală, arhicunoscut şi în Olteniţa în anul 2002 de oamenii mai în vârstă
sub numele de „nea Stelică chelneru-piticu“ pentru că este de statură mică.
SAVU I. STELIAN, Stelică chelneru s-a născut la 20 martie 1922 locuieşte în Olteniţa rurală pe strada
9 mai la nr.24 şi m-a uimit cu memoria sa de om simplu cu patru clase primare. Din această cauză, în semn de
mulţumire şi respect redau mai jos biografia lui,care probabil seamănă cu a altor chelneri care de mult sunt în
lumea drepţilor, el fiind cel mai bătrân.
După terminarea şcolii primare, la vârsta de 12 ani a început să lucreze ca băiat de prăvălie – cum se
obişnuia să se spună în urmă cu 6-7 decenii, – la restaurantul lui Dumitru Enciulescu. Localul lui
Enciulescu era situat pe strada mare (Argeşului cum i se spune acum)lângă casa cu etaj a lui Ion Gadeaua (pe
numele său oficial Radu Ion). Ion Gadeaua – care la şcoala primară a fost coleg cu Dr. Cernea Ilie, acesta din
urmă în anul 2002 trăia, iar la 20 iulie, de Sf. Ilie, în plenitudinea facultăţilor mintale şi cu discernământ, împlinise
91 de ani şi intrase în anul 92 de viaţă.
Ion Gadeaua la etaj avea locuinţă, avea un băiat şi două fete, iar la parter, avea un salon spaţios de coafură,
manichiură, pedichiură şi frizerie de lux, vizavi de restaurantul – cafenea şi hotel- al lui
I.Vornicu.
Voi mai avea prilejul să vorbesc despre regretatul nostru Ion Gadeaua, care a fost cel mai bun meşter din
oraş în materie de frizerie şi coafură, toată lumea selectă a oraşului la el se servea, şi poate că tocmai de aceea,
ca mulţi alţii, a suferit complet nevinovat, de pe urma ororilor regimului comunist şi a securităţii. În treacăt
arăt numai că a fost arestat şi închis, făcând 5 ani de puşcărie, pentru o culpă imaginară, presupusă şi niciodată
dovedită (pentru că în realitate nu a existat) iar separat de aceasta, după ce casa i-a fost confiscată tot fără
motiv, a şi fost demolată.
Mi-a spus personal, pentru că mă serveam la el când locuia la bloc pe strada gării, că a fost eliberat cu
condiţia ca niciodată să nu ceară vreo socoteală nimănui şi nici să vorbească sau să-i spună cuiva despre cele
păţite de el pe timpul detenţiei.
Iată un exemplu concret de ororile comise de regimul comunist, cu un om simplu, absolut şi complet
nevinovat, care nu a făcut nici un fel de politică niciodată. În asemenea situaţii s-au aflat mii de oameni. Bătaie
de joc.
Fostul cârciumar Dumitru Enciulescu a avut un băiat Ion Nenciulescu, care a fost un foarte bun şi pasionat
fotbalist care era poreclit Ciucă. Juca fundaş pe partea dreaptă, iar adversarul în foarte puţine cazuri şi cu mare
greutate reuşea să treacă de el. Ion Enciulescu, care mai târziu a fost arbitru – cititorul va avea prilejul să vadă
la locul potrivit fotografii cu el – a făcut parte din perioada de aur a fotbalului olteniţean. Ion Enciulescu a decedat
în anul 1971 în vârstă de 52 de ani.
Ion Enciulescu a avut două fete, din care cea mai mică se numeşte Silvia Lavrinenco, în anul 2002 avea
48 de ani şi este contabilă la port la fostul Navrom. Dau aceste detalii şi explicaţii pentru că odată cu trecerea
timpului, să se mai cunoască, cât de cât, geneza persoanelor pe care le menţionez aici.
La restaurantul lui Dumitru Enciulescu – Stelică chelnerul – de statură mică dar ager în mişcare, nici nu
ştiai cum făcea câte o piruetă pe călcâi, aşa se întorcea de repede, a lucrat mai bine de trei ani, după care s-a
mutat la cârciuma lui Anghel Brotea dinspre piaţă. După ce cârciuma i-a fost închisă şi luată de regimul comunist,
aici a funcţionat o perioadă scurtă de timp, Biroul Oficiului Rpartizării Forţelor de Muncă Olteniţa,
iar mai apoi pentru prima dată de la înfiinţare „Notariatul de Stat“ mai întâi raional şi apoi local Olteniţa,
ambele instituţii reprezentând structuri specifice ale regimului comunist.
Până la înfiinţarea notariatului de aceste probleme, se ocupa o secţie a judecătoriilor.
Cârciuma lui Anghel Brotea se afla exact pe locul, respectiv colţul unde se află în anul 2002 societatea
comercială „Comstar“ aşa s-a numit după revoluţia din decembrie 1989, fostul O.C.L.M. adică Organizaţia
Comercială Locală Mixtă Olteniţa, întreprindere care deţinea monopolul comerţului de stat pe tot oraşul. Cârciuma
lui Anghel Brotea era exact pe colţul format de intersecţia străduţei Nicolae Belea cu actualul bulevard
488
al Republicii, ambele străzi poartă aceste denumiri de câteva decenii.
Cârciuma lui Anghel Brotea avea vizavi, tot pe colţ brutăria de pâine a lui Ion Dragnea. Acesta a avut o
fată frumoasă ca o artistă de cinematograf şi inteligentă. Se numea Sica Georgescu a fost şefă de cabinet a ultimului
ministru de finanţe necomunist care s-a numit Alexandrini, înainte de instalarea guvernului comunist
condus de Petru Groza care s-a numit Vasile Luca de etnie maghiară care în realitate se numea altfel, venit în
România de la Moscova după şcolire şi instruire, o dată cu Ana Pauker, ministru de externe de mai târziu al
României. Iată cine era numită să reprezinte interesele României în domeniul politicii externe şi a diplomaţiei.
Apoi a fost izgonită de Gheorghe Gheorghiu Dej.
Printre alte isprăvi Ana Pauker este cea care a făcut cadou ruşilor, cu de la ea putere, Insula Şerpilor din
Marea Neagră în fapt teritoriu românesc, în posesia căruia nu am intrat nici până în momentul de faţă (în
2004).
La cârciuma lui Anghel Brotea – care era prin tradiţie neam de mocani – care avea şi o turmă de oi, Stelică
chelnerul a lucrat vreo trei ani. După trei ani la Dumitru Enciulescu şi trei ani la Anghel Brotea, Stelică învăţând
bine meseria de chelner, făcându-se şi băiat mare, a plecat la Bucureşti.
Deprins cu toate categoriile de clienţi – la Dumitru Enciulescu veneau numai negustori, comercianţi şi
oameni mai emancipați de pe strada mare, iar la piaţă la Anghel Brotea, clienţii erau mai de mâna a doua, chirigii,
ţărani, birjari, căruţaşi etc. – Stelică chelnerul a plecat la Bucureşti şi s-a angajat pe bulevard la barul
„ZISU”, cu pretenţii minime din partea lui.
La barul „ZISU“ cu o clientelă bogată, programul era continuu, de dimineaţa până seara şi de seara până
dimineaţa. Pentru că chelnerii mai bătrâni şi mai vechi, nu numai că nu aveau răbdare dar şi pentru a se menaja,
Stelică a fost băgat numai în schimb de noapte, adică de seara până dimineaţa.
Din această cauză, deşi tânăr, totuşi surmenajul se resimţea după o jumătate de an s-a transferat de la
barul „ZISU“ la restaurantul „TROCADERO“ ca ospătar unde a lucrat vreo doi ani.
Diferenţa între chelner şi ospătar nu e semnificativă. Atâta doar că, substantivul chelner reprezintă
o denumire mai aristocratică, provine din germană de la „kellner”, în timp ce ospătar este un termen mai social,
un angajat din sectorul comercial care serveşte consumatori într-un restaurant şi încasează contravaloarea consumaţiei.
Viaţa tumultoasă şi trepidantă a Bucureştilor din acei ani, contrasta puternic cu atmosfera liniştită, provincială
cu care Stelică chelnerul era deprins, asfel că se întoarce la Olteniţa şi se angajează chelner la restaurantul
lui Mihai Coman care avea vad comercial bun şi grădină de vară.
Stelică a venit la Olteniţa nu numai pentru că nu se acomoda cu viaţa de Bucureşti dar şi pentru că, concomitent,
trebuia să facă şi perioada de „premilitari”.
Pentru că după 23 august 1944 nu a mai existat „premilitărie”, aşa că probabil şi unii oameni în vârstă au
uitat, iar cei tineri nici nu au pomenit arăt că „PREMILITĂRIA”, constituia o sumară pregătire militară obligatorie
organizată în România înainte de cel de al doilea război mondial, pentru tinerii – deci numai băieţi – de
vârste cuprinse între 18 şi 21 de ani. Chiar după denumire, ne putem da seama că era vorba de o perioadă premergătoare
armatei propriu-zise.
Pe timpul acestei pregătiri se purta uniformă kaki ca şi militarii şi se asemăna mult cu uniforma militară
a actualilor militari din unităţile de „vânători de munte”.(pantaloni pană, bocanci şi bască cu insignă).
Când se făcea perioada de „premilitar“ recrutul se adapta mai uşor şi mai repede cu armata pentru că deja
era deprins cu comenzile, cu ordinele şi cu disciplina militară în general.
La premilitară, Stelică l-a avut comandant pe locotenentul-colonel Dumitru Băiculescu în perioada în
care acesta a fost şi primar al oraşului Olteniţa.
Am relatat pe larg modul cum a evoluat acest om, pentru că pe de o parte cunoştea bine situaţia restaurantelor,
grădinilor de vară şi cârciumilor din oraş, iar pe de altă parte, pentru ca generaţiile actuale şi viitoare
să aibă posibilitatea să înţeleagă cum se învăţa o meserie, fiindcă cu şase-şapte decenii în urmă nu prea existau
şcoli profesionale, fiecar meserie se învăţa cel mai bine în mod practic, la faţa locului, lucrând efectiv în domeniul
de activitate respectiv, în compania celor care erau deja meşteri consacraţi.
Era absolut necesară perioada uceniciei, timp care era mai mic sau mai mare în funcţie de perspicacitatea
fiecăruia şi de modul în care acumula cunoştinţele şi deprinderile necesare.
Cei care apreciau şi atestau modul de însuşire a calităţilor profesionale, erau – în egală măsură – patronul
şi clientul. Nu existau comisii şi era un domeniu în care nu exista metoda derogărilor. În fapt derogarea era un
489
document, în ultima instanţă o hârtie, care nu putea înlocui o experienţă dobândită concret prin practică, în
timp.
Patronul era direct interesat să-şi atragă o clientelă cât mai numeroasă, selectă şi permanentă, neavând
nevoie de reclamaţii sau de nemulţumiri. În acele vremuri nu exista condică de sugestii şi mai ales de reclamaţii,
aceste modalităţi fiind înfiinţate de regimul comunist, prin care, invariabil clienţii îşi manifestau nemulţumirile
cu privire la modul nesatisfăcător în care erau serviţi.
La chelneri de exemplu, după cum mi-a spus el, examenul, nu se dă în scris, era simplu: dacă nu puteai
să duci măcar trei farfurii cu ciorbă într-o mână însemna că nu eşti bun, deci nu corespunzi. Scurt, practic şi
la obiect aşa era pe atunci.
Vremea a trecut şi a venit timpul ca Stelică chelnerul să plece militar. Îmi spunea că spera, ca să fie reformat,
adică să nu îl ia în armata pentru că era cam mic de statură, dar n-a fost să fie aşa.
Armata a făcut-o în perioada 1943-1945, mai precis, timp de trei ani, trei luni şi trei zile. Despre această
coincidenţă cu trei m-am convins că mi-a arătat livretul militar.
A fost pe front în Basarabia şi Moldova. Cine vede perioada anilor 1943-1945, poate este tentat să creadă
că nu a făcut mare lucru, însă nu a fost să fie aşa. A fost încercuit de trei ori de trupele sovietice, care se
succedau în permanenţă, puhoaie interminabile de oameni, dar soartă a fost îngăduitoare cu el şi – după cum
singur mi-a spus – a scăpat şi el ca alţii cu fuga.
Îmi spunea că la ruşi nu a fost vorba de tactică de luptă sau de vreo strategie, ei au biruit pentru că practic,
era vorba de valuri de oameni, disperaţi şi inconştienţi, în mare parte beţi, care parcă ieşeau din pământ ca un
furnicar.
În asemenea împrejurări, unitatea din care făcea parte, împreună cu altele, Dumnezeu le mai ştie, s-au retras
în dezordine, cum a putut fiecare şi după o scurtă perioadă plină de imprevizibil la tot pasul – spaţiul şi
timpul nu-mi permite o amplă descriere a perioadelor inerente prin care a trecut – s-a refăcut şi regrupat la
Alba-Iulia. Cum a ajuns acolo, nici el nu prea ţine minte, nu numai pentru că de atunci au trecut zeci de ani,
cât mai ales pentru că deplasările şi mişcările de trupe se făceau pe timp de noapte, iar fiecare folosea timpul
mai mult pentru dormit, fiindcă oboseala se acumulase în timp şi erau epuizaţi fiziceşte.
De aici Stelică, făcând parte din Regimentul 3 Artilerie grea şi cu aceasta, s-au îmbarcat 580 de cai în
mai multe garnituri de tren şi au mers până în localitatea Varajdalota din Cehoslovacia.
Concomitent au mai sosit multe maşini de la Divizia I-a, au intrat 3 baterii pe poziţie pe linia frontului.
Frontul avansa iar unitatea lui (Stelică) s-a oprit în localitatea Socolnice la 12 km de oraşul ceh Brno,
unde a staţionat 48 de zile pentru menţinerea ordinii.
Deplasarea se făcea de regulă cu căruţele. A traversat Cehia şi Ungaria, cu scopul de a se întoarce în ţară.
A intrat în România pe la Arad, şi după mai multe peripeţii unui traseu aşa de lung şi plin de surprize la tot
pasul, a ajuns, nu mai ştie cum, după 23 august 1944, într-o pădure deasă, muntoasă, din apropierea oraşului
Sinaia. Știa, din auzite că este vorba de Sinaia însă nu aveau voie să coboare în oraş pentru că rușii în stare de
ebrietate îi făceau prizonieri și îi trimiteau cu vagoane C.F.R. de marfă în U.R.S.S.
De la Sinaia au fost îmbarcaţi în tren şi tot pe timp de noapte, cu vagoane de marfă, au fost duşi la Bucureşti
în Dealul Spirii. Au urmat alte mişcări de trupe. Apoi au fost duşi din Dealul Spirii în comuna Vadu
Lat, iar de aici în comuna Clejani din judeţul Vlaşca.
În această comună, fără a şti de ce – după cum nici nu ştie de ce au fost deplasaţi dintr-un loc în altul – au
stat degeaba, aproape un an, până în luna iunie 1945, când au fost adunaţi, şi în pripă comandantul, un colonel,
le-a spus scurt: sunteţi liberi, s-a terminat războiul. „Aşa m-am lăsat la vatră, venind acasă, fără nici-un leu în
buzunar şi cum am putut.”
Iată o mărturie şi o dovadă zguduitoare care arată că ostaşii români, în iunie 1945, încă se mai aflau sub
arme, în stare de război, având asupra lor arme şi muniţie, cu echipamentul respectiv, deşi al doilea război
mondial se încheiase la 9 mai 1945, când Germania semnase actul de capitulare necondiţionată în faţa armatei
sovietice.
Stelică chelneru îmi spune că nu îşi dă seama de aceste mişcări, manevre,-ce o fi fost – dar înclină să
creadă că această unitate militară română – ca şi multe altele- intenţionat au fost dislocate în direcţii, pe rute
şi în localităţi neimporante, mai puţin cunoscute de ruşi, spre a fi scoase de sub supravegherea şi din evidenţele
Comandantului armatei sovietice care, spre sfârşitul ostilităţilor, după ce armata română contribuise în mod
hotărâtor la alungarea trupelor germane, doreau să lase falsa impresie că au acţionat singuri.
Îmi spune Stelică, că de exemplu în masivul muntos Tatra, trupele germane aveau o concentrare masivă
490
de militari şi tot felul de armament şi chiar aviaţie care au opus o rezistenţă greu de imaginat. Aici, ca de altfel
pe tot teritoriul Cehoslovaciei, în luptele date împotriva nemţilor, armata română a pierdut mii de oameni,
ajungând chiar pe teritoriul Austriei.
La un moment dat, cuvântul de ordine al comandanţilor sovietici, pentru români era, „nazat“ adică înapoi.
Acesta era comportamentul sovieticilor şi adevărata faţă a armatei roşii eliberatoare, deşi recunoscuse meritul
ostaşilor români, dovedit prin decoraţiile acordate şi prin ordinele de zi date de marii comandanţi sovietici.
Aceasta nu întâmplător ci- aşa după cum o vor dovedi faptele ulterioare – să nu se RECUNOASCĂ
ROMÂNIEI STATUTUL DE ȚARĂ COBELIGERANTĂ, SPRE A NU PUTEA FI SCUTITĂ, NICI PARȚIAL,
DE DESPĂGUBIRILE DE RĂZBOI FAȚĂ DE U.R.S.S.
Stelică chelneru, a stat acasă câteva luni pentru a se reface din punct de vedere fizic şi moral,după care în
toamna anului 1945 s-a angajat la restaurantul lui Stelian Mirescu, tatăl arhicunoscutului, priceputului şi inegalabilul
său fiu Miruş Mirescu. Restaurantul se afla pe colţ la intersecţia bulevardului gării (actualul Republicii)
cu strada Constantin Alimăneşteanu (acum Alexandru Iliescu), peste drum de casa lui Mitică Vornicu la est,
unde îşi avea sediul Sindicatul Hamalilor din Portul Olteniţa iar la nord se afla restaurantul lui Nicu Mănescu.
Înainte de Revoluţia din decembrie 1989, atât casa lui Stelian- Mituş Mirescu cât şi a lui Mitică Vornicu
au dispărut, au fost demolate de regimul comunist, iar în locul lor s-au construit blocuri. Deasemeni au murit
mai întâi Stelian Mirescu, apoi Mitică Vornicu şi la urmă Mituş Mirescu.
Cu ani în urmă Mituş Mirescu, după ce a ieşit la pensie, a cumpărat de la doctorul ginecolog Dumitru
Basu o motocicletă Simson. Mituş Mirescu, graţios cum era din fire, în fiecare zi, odată dimineaţa şi apoi dupăamiaza,
făcea câte o cursă cu motocicleta până la port.
Restaurantul lui Stelian-Mituş Mirescu, era unul din cele mai bine cotate din oraş, fiind recunoscut şi
frecventat şi de clienţi din Bucureşti. Restaurantul, având dedesubt o pivniţă mare, în permanenţă plină cu butoaie,
avea trei camere:
– prima pentru oamenii care făceau parte din lumea interlopă, alcoolici împătimiţi, oameni decăzuţi, dependenţi,
cu alte cuvinte indivizi care zilnic consumau băuturi alcoolice şi care, în fapt, reprezenta clientela de
bază datorită cărora exista restaurantul.
– a doua cameră, cea de la mijloc, era destinată pentru funcţionari, conţopişti, cu precizarea că,în acele
vremuri, nu oricine era funcţionar public. Indiferent de nivelul studiilor, funcţionarul era considerat de lume
intelectual pentru simplul motiv că preocuparea de bază pentru el era scrisul.
– a treia şi ultima cameră din fund, cu o atmosfră mai intimă, cu multă linişte, cu feţe de masă albe, curate,
apretate, era pentru lumea mai selectă ca: moşieri, mai frecvent era Aristide Penu, apoi cerealişti ca: Costică
Postolea – poreclit şi Boulică – Costică Grigoropol, ambii vecinii noştrii, Dinu Chioseaua, preotul Gheorghe
Sachelarie şi alţii.
În acele vremuri oamenii nu se amestecau în sensul că fiecare „îşi cunoaşte lungul nasului“ cum se spune
şi fiecare sta la masă cu cei de teapa lui.
Restaurantul avea- paralel şi cam de aceeaşi suprafaţă cu clădirea – o frumoasă şi renumită grădină de
vară. Pe jos avea pietriş curat, mărunt cam de dimensiunea unei cireşe, iar pe deasupra, pe un schelet din lemn,
avea viţă americană altoită şi printre ea, intercalate zorele albastre.
Parcă şi clienţii aveau altă educaţie pentru că nimeni nu-şi permitea să arunce pe jos, mucuri de ţigară,
beţe de chibrit sau hârtii. La fiecare masă avea frapieră şi cum apărea clientul, venea şi chelnerul şi-i prelua
comanda. Gheaţa era naturală, adusă în timpul iernii cu săniile când îngheţa Argeşul.
Pentru clienţii care rămâneau mai târziu, spre sau chiar după miezul nopţii, Mituş Mirescu personal îi
delecta. Le cânta la chitară romanţe, „La Paloma“ şi multe altele, cu paharul transversal pe corzi, scoţând nişte
sunete şi melodii extraordinar de plăcute.
Dar pe măsură ce regimul politic, puterea comunistă avansa şi se consolida, viaţa provincială statuată în
timp, aparent lipsită de griji, începea să-şi piardă din liniştea ce constituia pentru olteniţeni un fel de medicament
social util, binefăcător, reconfortant, un fel de tonifiant.
Toate restaurantele şi cârciumile mai întâi au fost închise şi apoi a urmat o formă de confiscare, aşa zisa
naţionalizare. De fapt ce era în realitate naţionalizarea? Era o deposedare forţată, necondiţionată de nimic,
abuzivă, luarea cu japca mai pe direct spus, în stilul specific, propriu regimului comunist, a tuturor bunurilor
pe gratis la care nu aveai voie nici cel puţin să ai cea mai sensibilă reacţie de nemulţumire. În opinia exponenţilor
regimului comunist era ca atunci când ți se ia ceva tu să te simţi mulţumit şi eventual satisfăcut de isprava
lor. Ce bine au dus-o comuniştii care în acele vremuri s-au ocupat de astfel de acţiuni şi măsuri bolşevice.
491
Nu dădeau socoteală nimănui de nimic, iar adevăraţii proprietari nu avea cui să se plângă pentru că autorităţile
locale şi judeţene erau împânzite şi conduse tot de comunişti.
* * *
Dacă restaurantele şi cârciumile au fost închise şi apoi naţionalizate, Stelică chelneru ca mulţi alţii, a fost
nevoit să se profileze şi să se orienteze spre altă meserie, decât cea pe care o învăţase de copil şi anume s-a
angajat să lucreze la zidărie, la investiţii în cadrul Șantierului Naval Oltenița.
Cam în jurul datei de 15 iunie 1949, după închiderea tuturor localurilor particulare – că de stat nu existau
încă deloc – comerţul trece integral în proprietatea statului – în fapt a partidului pentru că partidul reprezenta
statul, personalul de acum înainte fiind numit de exponenţii regimului comunist, în exclusivitate numai pe criterii
de origine socială, deci politice.
Astfel Stelică chelnerul revine în domeniu comerţului, de unde a ieşit la pensie în urmă cu 20 de ani. Cu
toate că are sprijin în familie şi în copiii cu care locuieşte, totuşi în deplasările pe care le face prin oraş, greutatea
celor peste 80 de ani şi statul în picioare 50 de ani, acestea s-au acumulat în timp şi îl obligă să se sprijine în
baston cu care, se îndreaptă spre amurgul vieţii ca oricare dintre noi, având încă o memorie demnă de invidiat.
Ei bine, providenţa mi-a oferit prilejul şi fericita ocazie ca şi posibilitatea de a-l întâlni pe acest om, unic
în felul lui, în viaţă, martor al unor evenimente, date, întâmplări şi informaţii de excepţie, spre a le putea transmite
generaţiilor viitoare, pentru că aşa ceva nu se mai găseşte în nici-o arhivă şi nici oameni martori oculari,
bătrâni în viaţă nu mai sunt.
II.
Prin urmare să încep periplu pentru a aduce la cunoştinţa contemporanilor, cum şi generaţiilor care vor
urma, numărul impresionant de restaurante, grădini de vară şi cârciumi, existente înainte şi după al doilea
război mondial în Olteniţa, cum şi atmosfera provincială din perioada respectivă, în care grijile erau mult mai
puţine, fuga după căpătuială şi pricopseală rapidă era mai lentă, iar oamenii aveau parcă mai mult bun simţ,
caracter şi omenie. De fapt aceste trăsături constituiau averea lor socială. Pe atunci erau foarte puţin oameni
care nu se ţineau de cuvânt.
Imensa majoritate a cârciumarilor şi a negustorilor în general, duceau împreună cu familiile lor o viaţă
decentă, lipsită de extravaganţă şi opulenţă, nu plecau în concediu nici la munte nici la mare, iar despre străinătate
nici nu putea fi vorba. Pentru ei era un eveniment chiar un simplu mers la Bucureşti.
De altfel pentru lucruri şi obiecte mărunte ca volum în Olteniţa, a existat un om foarte cumsecade, cinstit
şi de cuvânt, care, aproape zilnic se deplasa cu trenul la Bucureşti Se numea Ilie Mitulescu, locuia pe strada
mare şi era arhicunoscut de lume sub numele de Ilie Voiajoru. Nu exista adresă sau obiect despre care Ilie
Voiajoru să nu cunoască unde se găseşte în Bucureşti şi cât costă. Cu fiul cel mai mic Georgică Mitulescu am
fost coleg la şcoala primară. Mai târziu el a plecat din Olteniţa şi s-a făcut inginer silvic, stabilindu-se la Braşov.
M-am referit mai sus la acest gen de avere – caracter şi bun-simţ – nu întâmplător pentru că după revoluţia
din decembrie 1989 şi după abolirea teoretică, formală, a regimului totalitar, dictatorial, comunist – spun teoretic
pentru că practic, şi după anul 2002, sub forma mentalităţilor cu care este greu să te lupţi, se menţine ca o prelungire
ca efect al regretului după imense privilegii, a lipsei de griji, deoarece partidul-stat îi ocrotea şi avea
grijă de viaţa fidelilor săi, şi sub forme diversificate de metode, sisteme şi modalităţi, le asigura existenţa.
Prin democraţie, fiecare a înţeles ce a putut, ce i-a convenit, ce a vrut, ce s-a priceput, cu toate că aceasta
înseamnă o sumă de drepturi şi libertăţi ale fiecărui membru al societăţii, pretinse şi respectate într-un cadru
civilizat.
Aşa se face că o parte din populaţie, între 6 şi 8%, a dobândit într-un timp relativ scurt, averi imense, nesperate,
cu alte cuvinte şi mai pe înţelesul tuturor, s-au îmbogăţit, însă au sărăcit în cinste, corectitudine şi omenie.
Unii dintre ei chiar în moralitate.
Sub o aparentă tranziţie – începută în anul 1990, care încă este în continuare în anul 2002 şi cine ştie când
va ajunge spre aşa zisa economie de piaţă funcţională – s-a proliferat o speculă devastatoare, dezlănţuită, sălbatică,
lipsită de cele mai elementare scrupule, folosită de oameni împotriva semenilor săi, potrivit barbarului
dicton „care pe care”. Păcat de acest veşnic, paşnic, chinuit, îndurător şi pedepsit popor a cărui existenţă a fost
lăsată în voia hazardului, pe mâna celor care după revoluţia din decembrie 1989, le-a încredinţat conducerea
ţării.
Termenul de „economie de piaţă”, nu apare cel puţin în Dicţionarul Explicativ al limbii române, ultimul,
editat în 1975, cu o vădită tentă de interpretare lexicografică comunistă, valabil la momentul abolirii comu-
492
nismului, acesta probabil că s-a considerat că termenul în sine nu este de sorginte comunistă, era o idee atipică,
neconcepută de sistemul economic socialist sovietic, de unde provenea doctrina.
O parte a populaţiei, din varii motive, mai mult forţată, a recurs la devastatorul flagel social cu toate implicaţiile
şi consecinţele incurabile pe care le-a generat, care se cheamă generic „corupţie”.
Făcând iar apel la dicţionarul de mai sus acesta explică termenul de „corupţie”, după părerea mea cu indulgenţă,
ca fiind „o stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie”.O mai categoriseşte şi ca
„desfrâu şi depravare”. Eu însă, cu umilele mele cunoştinţe, date de o experienţă de viaţă medie, sintetizez
termenul de „corupţie“ succint, în două vorbe, şi anume: „Pericol Social”.
Stimulată tacit prin tolerare şi prin neluarea măsurilor adecvate, eficiente de combatere, la început treptat
dar progresiv, de structurile statului de drept care, prin însăşi raţiunea existenţei lor, au ca obiect prioritar de
activitate, interzicerea şi eradicare fenomenului de corupţie care a evoluat rapid căpătând dimensiuni naţionale
ce atentează şi afectează siguranţa statului (justiţie şi poliţie în primul rând), statul prin însăşi structurile sale
abilitate, este deja pe punctul de a scăpa situaţia de sub control, cu care se confruntă, făcându-i cu greu faţă.
Bande organizate, clanuri înarmate, ce nu s-a întâmplat niciodată în România de când există, acţionează
în stil mafiot în plin centrul capitalei, în grupuri, ziua în amiaza mare, furând bani, valută de la casele de
schimb, bijuterii de la gâtul sau de la mâinile femeilor, acostând maşini care transportă bani de la bănci la diverse
societăţi, făcând uz de arme, iar la nevoie suprimând fizic persoanele care i-ar incomoda să-şi pună în
aplicare planurile de infracţionalitate şi criminalitate.
Au spart conducte magistrale sustrăgând cantităţi vagonabile de petrol, ţiţei, motorină, benzină, producând
adevărate lacuri de produse petrolifere şi distrugând însemnate suprafeţe de culturi agricole, situaţii care conduc
la dezechilibre ecologice. Au depăşit orice limită a imaginaţiei. Oare ce va mai urma? Dacă nu se va lua măsuri,
corupţia se va generaliza.
Au ajuns până acolo încât, chiar faţă de organele de poliţie, faţă de jandarmi să riposteze hotărât sau din
disperare cu forţa. Au agresat poliţişti şi chiar ofiţeri de poliţie.
Posedă paşapoarte, deşi sunt daţi în urmărire generală la frontiere, părăsesc totuşi ţara, cu toate că nu sunt
păsări zburătoare ale cerului, tot pe la graniţe ies, apoi sunt daţi în urmărire generală prin INTERPOL.
Sfidează legea, justiţia, forţele de ordine, deşi comit o serie întreagă de abateri de o deosebită gravitate,
deşi există acte grăitoare, probatorii la dosarele cauzei, totuşi, infractorii sunt puşi în libertate, chiar dacă au
comis crime, culmea, sub pretextul că „NU PREZINTĂ PERICOL SOCIAL”. Lumea consternată se întreabă:
oare până unde se va ajunge ? oare ţara asta a noastră îşi va reveni vreodată ? Nimeni nu mai crede în nimic!
Oare a pomenit cineva din ţara asta vreodată să arestezi 14 poliţişti pentru că sunt complici cu hoţii? Apoi
să le dai drumul pentru interpretarea unui articol, ca şi când cei care au legea în mână ar fi frizeri sau chelneri
şi nu o înţeleg ?
Lucrurile au mers atât de departe încât cu trei ani în urmă am văzut pe posturile de televiziune cum se
face contrabanda cu ţigări în cantităţi de ordinul milioanelor de dolari, cu avioane militare de mare capacitate,
care au aterizat şi au decolat de la Aeroportul Internaţional Otopeni-Bucureşti, în zone strategice, pentru care,
la început cadre militare spuneau că nu înţeleg şi nu ştiu despre ce e vorba, ca până la urmă să se depisteze că
sunt implicaţi generali, comandanţi superiori din cadrul aviaţiei militare. Apoi marfa de contrabandă – ţigările
– au fost transportate cu camioanele care, pentru siguranţă au fost însoţite de echipaje de maşini de poliţie.
Oare ce să mai înţeleagă lumea?
S-a mers până acolo încât, s-a spus chiar de către ministrul de interne de atunci, juristul Gavril Dejeu, ca
şi de către şeful statului, Emil Constantinescu, că a fost organizat un flagrant care a reuşit. Ca apoi presa să
spună că în contrabanda cu ţigări ar fi implicat – în afară de alţii – însuşi Dragoş Constantinescu fiul preşedintelui
Emil Constantinescu. La aflarea unor asemenea lucruri, un om normal nu rămâne consternat ? Însă, cu
timpul, peste aceste evenimente şi fapte grave s-a aşternut uitarea.
În portul Constanţa, prin intermediul vapoarelor, în containere, s-a descoperit că s-a făcut contrabandă cu
ţigări străine, cafea, băuturi, cu copii, prostituate, transfugi, oameni, de toate naţiile, autoturisme, etc.
Oare acestea să fie darurile aduse nouă de democraţie? Hoţiile?…În decada a doua a lunii februarie 2000,
ni s-a prezentat la televizor cazul doctoriţei Daniela Bartoş ministrul sănătăţii, deci demnitar al guvernului,
cum la un semafor, când se afla la stop, i s-a furat din propria-i maşină geanta cu acte şi bani.
Mergând pe relaţia cauză-efect, după evenimentele din decembrie 1989, diverşi indivizi, aflaţi şi duşi de
valul conjuncturilor nesperate vreodată, pe diverse funcţii importante, în graba lor după înavuţire şi căpătuială,
rapidă şi masivă, au cedat corupţiei, situaţie care la rândul ei a condus la criza de autoritatea exponenţilor di-
493
verselor structuri ale statului.
Cu sau fără intenţie, demnitarii şi politicienii, nu şi-au dat seama că corupţia este ca o boală care netratată
– deloc sau la timp – se agravează şi nu se mai poate vindeca ?..
Nu trebuie să mă străduiesc spre a demonstra şi dovedi cele succint prezentate mai sus, întrucât în realitate,
acestea sunt mult mai ample, atât ca speţă, cât şi ca frecvenţă şi volum, deoarece fenomenul respectiv ca şi
starea alarmantă de violuri şi de perversiuni, de nesiguranţa cetăţeanului pe stradă, în mijloacele de transport
în comun sau individual, în propria locuinţă, în faţa blocurilor, în lift, oriunde, sunt arhicunoscute la nivel
naţional, fiind mediatizate intens, prezentate la posturile de televiziune, de presa centrală şi locală cotidiană şi
la radio.
Fenomenul corupţiei prin amploarea lui a ajuns – deşi târziu – să preocupe Consiliul Suprem de Apărare
a ţării, Guvernul, Preşedinţia şi chiar organismele internaţionale au ajuns să ne atragă atenţia şi să ne
condiţioneze chiar primirea noastră în Uniunea Europeană în funcţie de modul în care se acţionează pentru
eradicarea corupţiei.
Despre toate acestea voi mai avea prilejul să vorbesc în lucrarea de faţă, la timpul potrivit pentru că acest
subiect de amploare, este de interes general şi naţional şi deci inepuizabil după cum se poate observa.
Până acum nu am pomenit nimic de devalizarea băncilor, la baza căreia a stat de fapt tot corupţia, lipsa
de încredere a oamenilor în aceste instituţii care, altădată, considerau băncile ca pe cele mai serioase instituţii
ale statului.
Dat fiind faptul că şefii lor au fost numiţi pe criterii politice, şi preferându-se mai mult amatorismul decât
profesionalismul, suntem puşi în faţa faptelor împlinite faţă de care, rămânem uimiţi.
Aşa ceva, în ţărişoara noastră bogată dar chinuită, nu a fost niciodată şi îmi e groază să-mi pun întrebarea
cine este de vină, pentru că răspunsul – pe care-l deduc – mă cutremură! CLASA POLITICĂ.
* * *
Şi acum să revin la situaţia RESTAURANTELOR, GRĂDINILOR DE VARĂ şi CÂRCIUMILOR DE
ALTĂDATĂ DIN Olteniţa, înfiinţate de oameni, pentru oameni, iar locurile cum şi unde au fost amplasate în
profil teritorial, parcă au fost alese în funcţie de o schiţă a străzilor oraşului de o administraţie invizibilă. Spun
aceasta pentru că – cu puţine excepţii – la aproape toate intersecţiile şi colţurile străzilor, existau asemenea localuri,
corespunzător stării materiale a populaţiei din zonă sau cartierul unde acestea funcţionau. Şi ca să nu
îmi scape vreuna, o s-o iau de la est spre vest, altfel spus de la Gara C.F.R. Olteniţa spre centrul oraşului.
1. RESTAURANTUL GĂRII exista chiar la parter, în imobilul gării C.F.R., în partea de nord a sălii de
aşteptare clasa a II-a, a casieriei de bilete şi a mesageriei. Activitatea şi-a încetat-o înainte de 1940, pentru că
era particular şi criză de spaţiu, în cele trei încăperi a funcţionat pentru o perioadă scurtă de timp, sala de
aşteptare clasa I pentru călători mai selecţi, iar în celelalte încăperi, tot pentru o perioadă scurtă de timp, a
funcţionat un punct medical şi un post de miliţie, parcă prin 1948, care apoi s-a extins în încăperile respective,
suprimând punctul medical şi sala de aşteptare clasa I-a care nu-şi mai avea rostul din moment ce nici vagoane
de clasa I nu mai erau.
În aceste condiţii miliţia s-a extins în trei camere, începând să-şi facă simţită prezenţa şi justificarea ca
organ de opresiune al regimului pentru care de altfel fusese înfiinţată.
Regimul politic instaurat după 1944, începea să-şi demonstreze „echitabilitatea“ prin desfiinţarea diferenţelor
în ce privesc clasele sălilor de aşteptare. Precizez că pasagerii, chiar dacă aşteptau în clasa
sau a II-a, nu plăteau nici-o taxă însă fiecare se orienta în funcţie de rangul său social. Altfel spus, fiecare se
ducea unde era el. Prin urmare, indiferent pe ce căi o luăm, se ajunge în acelaş loc care se chema bun simţ.
Ori regimul a apreciat că şi această trăsătură trebuie să dispară, şi a dispărut.
Clienţii acestui restaurant din gară, erau oameni ocazionali, în tranzit, din toate categoriile sociale, care
soseau sau plecau în şi din gara Olteniţa. Bineînţeles că cei care „semnau condica mai des la restaurant“ erau
salariaţii staţiei, fără ca să depăşească limita.
2. MIELUŞ CHIOSEAUA (tatăl lui Paul Chioseaua), care a decedat în 2003. După moartea tatălui său,
Paul Chioseaua, a ţinut cârciuma cam până prin anul 1948. Cârciuma ocupa primele două încăperi din capătul
casei lui Mieluş Chioseaua. Imobilul era situat la vreo 300 m de gară. Cârciuma era cam de categoria a doua.
Nu avea decât băuturi fără grătar şi mâncăruri. Era frecventată mai mult de ceferiştii navetişti şi de cei locali,
fiind mai departe de ochii şefilor. După 1949, cârciuma fiind închisă şi ca să scape de gura celor care îi scoteau
ochii că a fost fiu de cârciumar, exploatator, neavând altă sursă de existenţă pentru el şi familie, Paul Chioseaua
a fost nevoit să se angajeze ca muncitor la Șantierul Naval Olteniţa unde a lucrat până la ieşirea la pensie în
494
urmă cu 25 de ani.
Cârciuma ca şi casa bătrânească a fost situată la primul colţ pe partea dreaptă, când vii de la gară spre
centru, la intersecţia străzii gării, bulevardul Republicii cu strada I.H.Rădulescu.
Casele din această zonă au fost demolate, iar în locul lor regimul comunist a construit blocuri, situaţie
despre care voi mai avea prilejul şi obligaţia morală să mai scriu, pentru că această stare de lucruri, i-a avantajat,
i-a oficializat şi i-a legalizat pe cei străini de oraş, iar pe locuitorii autohtoni i-a deposedat de proprietăţi, de
agoniseala părinţilor şi a lor de o viaţă, stresându-i pentru totdeauna.
Nu se poate trece cu vederea faptul că, la Olteniţa, ca de altfel în toată ţara, regimul comunist, odată cu
acţiunea demolării caselor şi construcţia blocurilor, separat de obiectivul urmărit de încazarmare, a realizat şi
distrugerea elementului auohton, adică a olteniţenilor veritabili de baştină, născuţi şi înmormântaţi aici, spre
a nu mai fi posibilă legătura cu trecutul. În plus, prin demolare se diminua simţitor independenţa omului.La
bloc nu mai putea creşte porc, păsări etc., nu mai avea unde să-şi pună o brazdă de ceapă, usturoi, un minim
de grădină, astfel că-l determina să devină exclusiv consumator, iar existenţa lui să depindă în exclusivitate de
piaţă. Începeau să apară primele metode de deposedare care urmau să se generalizeze sub diferite metode.