Prof. CEAUSU CONSTANTIN-SCURTA ISTORIE A INVATAMANTULUI OLTENITEAN !

Încă din 1866 s-a declanşat o amplă acţiune de fondare şi
construire de noi şcoli primare, printre care şi Şcoala de băieţi şi
Şcoala de fete din noul oraş Olteniţa. Ele funcţionau în localuri
închiriate.
La începutul secolului al XX-lea, s-au construit localuri de
şcoală proprii, atât de băieţi cât şi de fete (demixtat) cu locuinţe pentru
directori, pe strada Gl. Manu, azi Mihai Eminescu: Şcoala de fete pe
actuala locaţie a Şcolii nr. 1, azi Scoala Gimnazială „Spiru Haret”,
demolată şi reconstruită pe aceeaşi locaţie, dar mai există fosta casă a
directoarei şcolii, dar cu altă destinaţie.
În timpul ocupaţiei germano-bulgare (1916-1918) şi
învăţământul olteniţean a avut de suferit, motiv pentru care o bună
parte a învăţătorilor s-au refugiat în România neocupată. Învăţătoarea
Elena Niculescu din Olteniţa s-a refugiat la Galaţi. Acolo a fost numită
director de şcoală şi s-a achitat admirabil de misiunea de învăţător şi
director de şcoală, motiv pentru care autorităţile de acolo au cerut
Ministerului o dispensă, să rămână acolo şi a rămas.
Peste drum s-a construit Şcoala de băieţi, unde astăzi există
baza sportivă a liceului, deasemeni cu locuinţă pentru directori,
ambele demolate după cutremurul din 1977 şi pe această locaţie s-a
construit sala de sport a liceului şi cantina liceului, azi grădiniţă.
În perioada interbelică (1926-1928) s-au pus bazele Şcolii
primare nr. 2, separat pentru fete şi băieţi. Amplasamentul era
„prelungirea străzii Carol I” azi Argeşului, două parcele a 2160 mp
(40×54 m.) pe domeniul public extravilan unde se afla Oborul de vite,
mutat pe amplasamentul actualului parc de la Podul Argeşului,amenajat la sfărşitul anilor ’50 ai secolului trecut de primarul
Gheorghe Vlăsceanu. Proiectul a mai cuprins şi Baia Comunală care
există şi astăzi dar cu alte destinaţii, precum şi locuinţele de serviciu
ale celor doi directori de şcoală, precum şi noi lotizări (locuri de casă)
puse în vânzare în zonă”3
.
Cele două şcoli, de fete şi de băieţi erau identice: 4 săli de clasă,
o cancelarie a învăţătorilor, 2 camere pentru îngrijitori şi un hol
generos numit „sală de recreere” sau pentru educaţie fizică în zilele
nefavorabile.
Locuinţele directorilor erau vis-a-vis de şcoli, deoparte şi de alta
a Băii comunale. Azi mai există una, cu altă destinaţie, cea de-a doua a
fost demolată, şi în locul ei s-a construit un bloc de locuinţe.
Azi Şcoala nr. 2, devenită mixtă după 1948, a fost transferată în
localul Liceului nr. 2, din strada Cuza Vodă şi numită Şcoala
Gimnazială prof. „Lucian Pavel”, vechiul local având altă destinaţie
(biblioteca municipală).
Olteniţa a cunoscut un amplu program de modernizare. Pe
strada Carol I ca şi pe străzile centrale ale oraşului au fost montate
borduri din granit aduse de la Turcoaia (Dobrogea), prelucrate la
Brăila4
.
A fost continuată canalizarea orașului, începută în anul 1913,
conform proiectului întocmit de Ing. W.H. Schmith din Pitești, cu
„înclinarea spre Dunăre şi Argeş”
5
. Captarea apei se făcea din Dunăre
şi conductele traversau proprietatea lui C. Alimăneştianu, donate
oraşului.
În anul 1939, în timpul „regimului carlist”, Olteniţa a adoptat un
amplu program de sistematizare a centrului civic, proiectat de Arh. Ilie
Teodorescu, pe axele strada Carol I de la spital la turnul de apă şi
strada Cantacuzino, azi Republicii, de la Gara CFR la râul Argeş. În
acest moment Biserica Sf. Niculae avea acces la 3 străzi: Carol I,
Cantacuzino, C. Alimaneştieanu6
.
În anul 1910, în Olteniţa s-a înfiinţat Şcoala Elementară de Meserii, rebotezată Gimnaziul Industrial de băieţi, cu sediul în strada
Carol I, reprofilată în 1948, cu statutul de Şcoală medie de 4 ani, care
pregătea „prelucrători în lemn” (tâmplari şi rotari) şi „prelucrători în
metal”, fierari şi lăcătuşi.
În anul 1950 s-a fondat Şcoala nr. 4 Olteniţa „din spoitorie”,
desfiinţată după anul 2010.
În anul 1962 s-a fondat Şcoala nr. 5 Olteniţa, azi Şcoala
Gimnazială „Alexandru Ghica”, în 1970 s-a fondat Şcoala nr. 6, azi
Şcoala Gimnazială „Alexandru Vlahuţă”.
Toate aceste şcoli, înfiinţate după 1949, au fost rezultatul
generalizării învăţământului de 7 şi apoi de 8 ani.