OLTENITA-LA RASCRUCEA ISTORIEI !

Azi,lecturand capitolul pe care il prezentam mai jos,cititorul va gasi lucruri inedite si nestiute despre OLTENITA-despre oamenii si faptele petrecute pe aceste meleaguri—OLTENIŢA LA RĂSCRUCEA ISTORIEI
Este de neconceput că cineva să nu vorbească mai întâi despre Olteniţa rurală despre care avem deja date
că există de peste o jumătate de mileniu şi apoi despre Olteniţa urbană – oraşul Olteniţa – care ştim neîndoielnic
că a fost fondat la 23 Aprilie 1853, fără a aduce în discuţie situaţia controversatei cetăţi Daphnes cu privire la
situarea ei, pentru că în ceea ce priveşte existenta acesteia nimeni nu o contestă.
Istorici, cercetători, oameni de stiinţă, prin documentele, însemnările, studiile şi hărtile lor par a indica
faptul că această cetate de o importantă istorică covârşitoare, s-ar fi aflat în preajma locurilor de confluenţa
râului Argeş cu Dunărea, insă oricum pe teritoriul Daciei.
Oameni importanţi, de ştiinţă în domeniu, care au cercetat insistent, cu foarte mult timp în urmă această
problemă pe care au situat-o în centrul preocupărilor lor, au ajuns la concluzia că în vremea veche, aceasta
cetate s-a numit – după Procopius – Daphnes sau Daphnae.
Poziţia ei urma să fie căutată pe malurile stângi şi înalte ale văii Dunării, întru-cât în timpul primei sale
existenţe, se crede că Dunărea trebuie să fi curs cu mult mai spre nord de locul pe care-l ocupă în zilele noastre,
talvegul său.
Tot oamenilor de stiinţă le datorăm constatarea că Dunărea se apropie – în timp – din ce în ce, de terasa
bulgară, spre sud.
Nisipurile aduse de Argeş şi Dâmboviţa, reunite, au contribuit la mărirea uscatului ce desparte Dunărea
de malul stâng, cum şi la mutarea gurii Argeşului mai către vest. In această privinţă dau destule detalii în
lucrare despre Argeş, pe care le consider pertinente, mai cu seama că, urme despre cursurile acestuia, în urmă
cu mai bine de un secol, incă se mai păstrau, iar Argeşul, prin capriciile sale, în permanenţă, a fost imprevizibil.
Numele de Daphnes, fara îndoială apartine, fie religiei păgâne (Daphne, nimfă iubită de Apollon si schimbată
în laur de mama sa, Pământul, spre a nu fi prinsă de el) ceea ce pare a fi mai natural, fie cuvântul elen
daphne, care înseamnă laur, din cauza posibilităţii creşterii – altădată – a acestei plante în aceste locuri.
Este probabil ca această cetate să fi existat chiar pe vremea dacilor, mai cu seamă că unii scriitori, sustin
că şi pe timpul lor era aici scaunul unei episcopii a religiei dacice.
(Dupa Radu Vulpe, în lucrarea “De la Dunăre la Mare “ toate popoarele din jurul Daciei îşi cunosc
126
data când au devenit creştine, cu anul şi uneori chiar ziua, căci toate au adoptat noua religie târziu, se
pare, din calcule politice, minuţios chibzuite. Poporul nostru însă n-o poate preciza deoarece n-are
certificat de botez. S-a născut creştin, în mod spontan, odată cu formarea romanităţii sale, la a cărei
desăvârşire creştinismul popular şi-a adus contribuţia cea mai de seamă).
Câtva timp după apariţia creştinismului, un templu creştin a fost ridicat aici din iniţiativa Sfintei Gauţia,
soţia magistrului acestei cetăţi.
*) „Primul templu creştin ridicat aici pare sa fie datorat iniţiativei private, înaintea Marelui Constantin
şi anume Sfânta Gauţia. Născută la Durostor la 320, a fost încă din tinereţe iniţiata în misterele
creştinismului şi deveni împreuna cu fratele său, ce era tribun, o zeloasă apărătoare a doctrinei ce avea
să schimbe atât de radical faţa lumii”.
După moartea fratelui său, rămasă probabil fără protector, a fost aşa de mult persecutată de Capitolin,
prefectul Durostorului, încât a fost nevoită să abandoneze locul natal şi trecând Dunărea s-a stabilit
la Constanţionla ( Dafne ) la gura Argeşului. Prin urmare iată că ne apropiem de un punct bănuit
de noi.
Virtuţile sale au fost uşor şi repede apreciate de magistrul acestei cetaţi, cu care s-a căsătorit. Creştin
şi el, ei n-au îndrăznit să practice făţiş sfintele doctrine şi să zideasca chiar un templu. Optsprezece
ani de o exemplară căsnicie al cărui fruct a fost sfânta Doclida, părea să fi trecut ca o zi, când bărbatul
său muri. Iugurich, unul din capii barbarilor de la Dunăre, care cunoscuse pe soţul Gauţiei, după
moartea lui, veni să tulbure liniştea creştinilor din Daphne. Sub motiv că adunările în bisercă erau îndreptate
împotriva autorităţii sale, el ordonă închiderea templului şi interzicerea adunării creştinilor.
După ce aruncă mai mulţi în închisoare, într-o duminică Iugurich a închis templul în care se aflau
creştinii şi-i dă foc. Unii au scăpat dar 26 au ars de vii. Sfânta Gautia şi fiica sa, care n- au mers în
acea zi la biserică, scăpând, au trecut Dunărea şi au venit din nou în cetatea natală, Durostorum, unde
a şi murit în braţele ficei sale, fiind îngropată în acea biserică pe care singură o zidise (26 martie este
şi ziua pe care o serbează biserica )”.
Constanin a înfrumuseţat acest oraş zidindu-i o cetate pentru asigurarea trecerii. Ea lua numele de Constantiola.
După moartea marelui împărat, barbarii de la Dunăre au început să se mişte. Iugurich, unul din capi lor
– ( aşa cum am arătat în digresiunea de mai sus ), a ars templul cu 26 de creştini, ce se aflau în interior în rugăciune,
restul au scăpat cu fuga. Nu mult timp după aceea, biserica rezidându-se a devenit o frumoasă episcopie,
fiind considerată a doua din Dacia. Tocmai de aceea am menţionat mai sus despre importanţa covârşitoare a
acestei cetăţi.
In trecerea lor, hunii au distrus-o, aşa cum a procedat şi cu vecina sa, Transmarisca.
Justinian însă le rezidi pe amândouă, restabilind episcopatul Daciei australe.
Poziţia acestui oraş, graţie “Tabelului lui Peutinger şi Itinerariului Antoniu, este determinată cu
precizie matematică la gura Argeşului “.
Pe harta alăturata care reprezintă harta Daciei postaureliene ( secolele III – VI) sunt însemnate
denumirile Constantiola Daphnae cum şi semnul de trecerea Dunării în Transmariasca.
Cu privire la faptul că biserica rezidită a devenit o frumoasă episcopie, a doua din Dacia, este de menţionat
că:
„Către începutul secolului al IV-lea, strălucea – se spune – la Alba Iulia – Mitropolia numită a Goţiei,
în capul căreia se afla mitropolitul Teofil, acela care împreună cu preotul Ulfila, a subscris din partea
bisericii dacilor, toate actele Primului Sinod de la Niceea. Acest sfânt palat, văzând depărtarea
scaunului său pentru românii din Dacia australă ( Muntenia ), sfinţi pe Ulfila, nepotul unui duce al
Daciei australe, episcopul acestei ţări, sub titlul de “ Episcop al Dafnelor “ şi-l instală la Dafne (Constanţiola)
în biserica rezidită, acea în care arsese cei 26 de martiri.
Ulfila, episcopul Dafnelor care cunoştea bine limba goţilor, a scris şi a tradus, deşi cu litere latine,
multe cărţi, scriptură şi altele. Putem spune că episcopul Dafnelor a fost unul din acei care a contribuit
mult la creştinarea goţilor. Ulfila a trcut, după moartea lui Teofil, la Mitropolia Alba Iulia sfinţindu-l
în locu-i pe unul din discipolii săi.
In această localitate a strălucit prin virtuţile şi bravura sa, un duce român, vărul lui Ulfile, Nikita,
care prins şi torturat de barbari a murit trecându-se între sfinţi ( Vezi „Vieţile Sfinţilor“).
Acum, după cum am arătat chiar la început, prima sursă care atestă documentar existenţa localităţii
Olteniţei rurale, este înscrisul domnesc al lui Neagoie Basarab din data de 13 aprilie1515 – când se pomeneşte
127
numele de OLTENITZA. Sigur că această localitate există – incontestabil – înainte de această dată fiindcă nicio
aşezare omenească nu apare, aşa, întâmplător, peste noapte.
Cu privire la stabilirea poziţiei localitaţii noastre potrivit tabelei lui Peutinger, cu precizie la gura Argeşului,
sunt de facut următoarele menţiuni
*) Hesiod aminteşte de râul Ardeskos – pentru că Argeşul nu s-a numit de la început Argeş – fără indicarea
ţării prin care curge. Halling în “ Geschichte der Deutschen, I. 67 “ şi Schuller în
“Siebenburgen vor Herodot ….. etc. Wien 1855, pag. 101 “. Il identifică cu râul Argeş; fără cuvânt,
pentru că el ar putea fi prea bine Artiskos din ţara Odrysilor ( Herodot. IV. 92) sau Ordissos din Sciţia ( Herodot
42,92 – dupa Grigore Tocilescu ).
Haşdeu însă este de altă părere; El zice că “Marisca “ se numea în câmpie şi Argaş, în cursul său superior
Waiillant (La Roumanie, I, pag. 85 ) crede că Dâmboviţa s-ar fi numit Marisca”.
La 8 iulie 1737, Constantin Mavrocordat domnul Munteniei a părăsit Doian, la două ore de Giurgiu, unde
fugise de frica nemţilor şi a venit la Olteniţa. El dăduse ordin să se ducă în cetatea Giurgiului, la adăpost
tunurile ce le avea, dar oamenii n-au ascultat de domnitor a cărei autoritate scăzuse şi au dus tunurile la Bucureşti.
Auzind de intrarea nemţilor la Cotroceni, domnitorul părăsi şi Olteniţa şi s-a îndreptat spre ţărmul Dunării,
la gura Argeşului. Intenţia sa era ca în cazul unui atac inopinat, să treacă la Turtucaia, în care scop pregătise
la malul Dunării vasele necesare. Pentru o mai mare siguranţă, noaptea trecea Dunărea la Turtucaia şi numai
ziua sta pe ţărmul românesc.
La 23 iulie însoţit de câţiva turci, a trecut la Olteniţa, de aici a mers la Negoieşti unde era un paşe turc –
Ibrahim, cu care, după retragerea nemţilor a intrat în Bucureşti.
In luna mai 1771 pe când turcii de la Sursa (se bănueşte că aceasta e posibil să fie Zimnicea ) se îndreptaseră
spre Bucureşti un alt corp de militari turci de 4000 de oameni, trecând Dunărea, de la
Turtucoaia la Olteniţa, au năvălit peste partea locului dintre râurile; Argeş, Ialomiţa şi Negoieşti. Generalul
Revskoi s-a deplasat cu ajutorul colonelului Ponelman, ce comanda în acea zonă şi ajungând la timp, ruşii îi
bat pe turci şi-i gonesc peste Dunăre, luându-le toate tunurile, muniţiile şi proviziile ( A Comnen – Ipsilante,
pag. 513 ).
La 1773 Suvorov s-a prezentat pe malul stâng al Dunării, în faţa Turtucăii, cu intenţia de a trece fluviul.
El dispunea pentru această operaţiune de 17 vase, pe care le găsise pe Argeş. Cu ajutorul mai multor care de
boi, el le-a transportat în timpul nopţii, către un loc unde malul fluviului favoriza îmbarcarea. Cavaleria inamică
traversând Dunărea pe vase mari, atacă expediţia fără veste. După o luptă violentă turcii au fost siliţi să se retragă
pe celălalt mal.
In urma unei noi recunoaşteri, Suvorov, înaintă cu armata sa în lungul Argeşului, până la gura acestuia.
100 de carabinieri urmăriţi de cazaci au trecut fluviul înot, pentru a merge să incendieze Turtucaia. In revărsatul
zorilor, aceste trupe s-au înapoiat pe bastimentele turce, pe care reuşise să le captureze. (Campagnes de
Souwarow, Londres, cit. de Thival, pag.131 ).
Prin acest punct intrau domnii în ţară, când se întorceau de la Constantinopol spre a se urca pe tron.
In septembrie 1811, ruşii se temeau de o trecere a turcilor la Turtucaia. Debarcarea aici este uşoară şi de
la Turtucoaia la Piatra unde se afla Wagenburg şi de ambele părţi la podul de pontoane pe care ruşii îl aveau
la Negoieşti.
500 de cavaleri turci, hotărâţi, puteau să vină să ardă podul şi să răspândească groază până la Bucureşti.
Kutuzoff a luat măsuri strategice adecvate pentru a preveni acest pericol. El a retras din flotila rusească
8 bastimente pe care le-a dirijat,coborând pe Dunăre, în faţa oraşului Turtucaia. El a trimis la Chirnogi, pe ţărmul
drept al Argeşului, pe colonelul Grekov cu regimentul său de cazaci, instală pe generalul Hamper la Luica
şi coborând podul de la Negoieşti, detaşamentele lui Grekov şi Hamper s au întâlnit.
S-au dirijat trupe la Slobozia şi Călăraşi, spre a observa mişcările din Silistra.
In această cetate nu erau decât 3-400 de oameni înarmaţi cu câteva tunuri şi câţiva locuitori ocupaţi să
dreagă casele după război. La Turtucaia nu era decât un slab detaşament fără tunuri.
Câteva zile după trecerea lui Markov la Petroşani, Kutuzoff ordonă colonelului Grekov să treacă Dunărea
la Turtucaia. Această expediţie s-a dovedit inspirată pentru că, cu un regiment de cazaci şi 6 companii de infanterie
el a trecut Dunărea, ocupând Turtucaia şi noile retraşamente pe care le executaseră turcii. Paşa scăpă,
dar fiul său a fost prins. Pierderile de ambele parţi au fost neînsemnate.
In 1828 ruşii n-au putut executa trecerea Dunării, aproape de acest oraş din cauză că turcii se stabiliseră
bine în faţa lor la Turtucaia. De la 16 octombrie 1853 la 21 octombrie turcii au forţat Dunărea, concomitent,
în patru puncte;
128
de la Vidin la Calafat,
de la Rusciuk la Giurgiu,
de la Turtucaia la Olteniţa,
de la Silistra la Călăraşi.
Din aceste patru direcţii de atac, acelea de la Giurgiu şi Călăraşi nu erau decât simple diversiuni, fără
consecinţe. Celelalte erau operaţiuni strategice militare serioase.
Olteniţa, ocupată în forţă de Ismail Paşa, locotenentul lui Omar, se afla la 2-3 etape departe de Bucureşti.
La 23 octombrie el a fost atacat, dar în mai puţin de 48 de ore a ştiut să se acopere cu lucrări de campanie şi
să-şi amenajeze un fel de redută chiar în încăperile carantinei.
Mai mult decăt atât, linia sa de apărare era flancată de bateriile de poziţie instalate la estul Turtucăii, pe
malul drept. Malul stâng, jos, bălţit, impropriu manevrelor şi mişcărilor repezi, îi punea pe asaltatori, în toate
punctele, în poziţii dezavantajoase artileria şi cavaleria lor a intrat în noroi. Infanteria nu putea forţa redutele.
Intr-un cuvânt operaţiunile ruse nu au reuşit pierzând chiar 1200 de oameni. Pentru turci succesul a fost considerabil.
Omer Paşa ( croat de origine, numele său adevărat era de Mihai Lettas, fost cadet în regimentul austriac
de Ogulin ) ca om cu minte, nu voia să-l compromită. Dar s-a grăbit bine şi 10 zile în urma acestei acţiuni
reuşite el a executat o retragere voită, liniştită pentru că nu voia să rişte o acţiune generală, păstrând acest port
(Lhistoire de la guerre de Crimee par Camille Rousset. vol. I ).
Scopul trecerii lui Omer Paşa la Olteniţa şi în celelalte puncte era să ocupe milităreşte ceea ce pe cale
diplomatică îi era refuzat; Evacuarea Principatelor Române. Inaintarea unui corp rus în Oltenia spre a da mână
sârbilor şi celorlalţi slavi, grăbi trecerea turcilor la Calafat, Giurgiu şi Olteniţa.
Ruşii erau comandaţi de generalul Pavloff supranumit “cel brav “ şi sub comanda superioară a comandamentului
IV, generalul Danneberg, erau întăriţi la Olteniţa, considerat un sat.
In anul 1854 puterile centrale au somat Rusia să părăsească Principatele Române, iar aceasta drept răspuns
a dat ordin armatei sale să treacă dunărea împotriva Turciei.
La 12 martie 1854, o coloană militară rusă formată din 6 batalioane de infanterie, 8 tunuri şi un detaşament
de cavalerie, face o recunoaştere asupra unui ostrov situat pe Dunăre, în faţa Turtucăii pe care se aflau 1000
de turci (başbuzuci şi infanterie neregulată ). In noaptea de 12 spre 13 martie 1854 comandantul Turtucăii
primeşte o întărire de un batalion şi jumătate de infanterie, o companie de tiraliori şi 3 tunuri.
La 13 martie o coloană rusă cu 16 batalioane de infanterie, un regiment de cavalerie şi 24 de tunuri de
diferite calibre, s-a îndreptat spre ostrov pentru a-l cuceri. Toată artileria înainta cu 4 batalioane pe malul
Dunării, ce separa ostrovul de ţărmul stâng. Ruşii deschid un foc general de artilerie şi infanterie iar restul
coloanei se opreşte în afara bătăii tunurilor turceşti.
Planul lor era să forţeze artileria şi infanteria otomană pe care le credeau, ca în ajun, să nu reacţioneze şi
să stabilească un pod pentru a ataca ostrovul. Intind pontoanele dar artileria turcă distruge
sau 3 din acestea şi distruge podul în construcţie. Infanteria rusă s-a aruncat atunci în Dunăre pentru a ajunge
prin apă, însă adâncimea şi viteza apei face ca această tentativă să devină inutilă. Ei se retrag şi lasă aproape
2500 de morţi şi răniţi.
Văzând insuccesele atacului lor, au aşteptat întăriri pentru a relua din nou. Aceste mijloace sosind, au
atacat cu forţe superioare şi trec Dunărea pătrunzând în Dobrogea.
La finele lunei aprilie 1854 generalul locotenent rus Pavloff comanda în Oltenia următoarea armată; 8
batalioane, 8 escadroane şi 18 piese de tun.
Toate trupele din principate sub comanda generalului feldmareşal Paşchevici, principe de Varşovia, conte
de Ervian, se pregăteau pentru a asedia Silistra.
In zilele de 16 şi 17 martie 1854 flotila rusă coborâ pe Dunăre de la Giurgiu în jos cu 450 de oameni,
prădând satele şi porturile inamice, ajungând până la gura Argeşului.
In 1855 ruşii au făcut aici o retragere nestrategică şi au suferit un însemnat măcel, într-o luptă crâncenă
pe care au avut-o cu turcii.
Cadavrele soldaţilor ruşi au fost îngropate la biserica din centrul oraşului Olteniţa.
In timpul ultimului război anteposturile diviziei a-IV-a comandată de generalul Manu, care acopera Bucureştiul
din această parte, au susţinut un foc violent contra poziţiei întărite, cu tunuri mari, a Turtucăii, a anteposturilor
turceşti şi ale unui vas de război. O baterie română postată înapoia digului a susţinut în ziua de 28
aprilie o luptă crâncenă contra fortului Turtucaia şi a vasului care manevra, luând bateria în anfiladă.
Infanteria de ambele părţi ale Dunării întreţinea o ploaie de gloanţe. De la orele 4 la 8 seara românii au
avut trei răniţi iar turcii se pare că nici atât. In schimb, la Turtucaia s-au observat incendii, iar vasul s-a retras.
129
In zilele de 29 şi 30 aprilie, divizia a IV-a a trimis spre malul Dunării restul forţelor sale. Bravii săi vânători
au intrat în luptă. Au explorat mai întâi ostroavele de la Dunăre pe care le-a gasit neocupate de turci datorită
apelor mari.
Domnitorul Carol care se găsea mai tot timpul războiului acolo unde era pericolul mai mare, a recomandat
generalului, ca până la sosirea armatei ruse, acest oraş să fie menţinut cu orice preţ, trebuind să acopere, să
apere, împreună cu Giurgiu, capitala.
In ziua de 2 mai generalul dublând artileria din dosul digului a reînceput lupta. Tunurile ambelor maluri
secerau eroii celor doua neamuri. Tiraliorii postaţi în ostoavele păduroase şi pe ţărmuri, tulburau intervalele
dintre focurile de tun, pentru a lăsa impresia inamicului că acestea au un foc necontenit. La 4 – 16 mai, un vas
ce sosise de la Silistra şi luase poziţie, este silit să se retragă.
La 9 mai 1877 ruşii au ocupat Olteniţa, iar armata română părăsind-o, s-a retras spre apus remiţând
mai întâi oraşul – generalului Aller care l-a ocupat cu divizia a 32- a.
Turcii au bombardat deseori oraşul nostru, cu monitoarele sau bateriile lor de pe malul drept al
Dunării.
Cu ocazia acestor bombardamente a fost rănit la gât de un glonţ, generalul rus Ernroth, unul din miniştrii
de mai târziu ai principelui Bulgariei.
Bibliografie:
Mihai Drăghicescu; Istoricul principalelor puncte pe Dunăre, de la gura Tisei până la Mare şi pe coastele
Mării de la Varna la Odessa. Bucureşti 1943.
HARTA DACIEI POST AURELIENE (SECOLELE III – VI)
130
Pe lângă documentele scrise pe care le-am căutat şi efectiv le-am scotocit, pe unde am avut – sau mi s-a
dat posibilitatea – pentru că din acest punct de vedere m-am confruntat, aşa după cum de altfel mă aşteptam,
cu tot felul de invocări de motive, mai mult sau mai puţin plauzibile, de amânări, tergiversări, evitări, substituiri
şi promisiuni neonorate, în destule cazuri, cu lipsa de cooperare deschisă, şi o secretomanie inexplicabilă, cu
caracter de măsuri prudenţiale care îşi au originea în practica suspicioasă, misterioasă şi mentalitatea rămasă
de la regimul comunist şi care probabil că va dura mai multă vreme, după politologul cameleonist Silviu
Brucan alias Samuel Brukner, cel puţin douăzeci de ani, spre a nu deveni incomode unele constatări indubitabile
ale mele, referitoare la evenimente, fapte, ori persoane, cărora, din decenţă, am subscris să le păstrez anonimatul,
– m-am informat şi oral.
Dat fiind faptul că oraşul nostru în comparaţie cu toate oraşele port la Dunăre, din sudul ţării, istoriceşte
vorbind, este cel mai tânăr, în calitatea mea de cetăţean autohton veritabil, recunosc sincer că am beneficiat de
unele avantaje şi situaţii unice la întocmirea acestei lucrări.
Prin şi de la tatăl meu şi mama mea, născuţi în anii 1891 şi respectiv 1894, discutând în familie şi ascultând
şi eu, am aflat că – cu mulţi ani în urmă – în viaţa oraşului nostru s-au întâmplat multe
evenimente interesante.
De la părinţii lor, adică bunicii mei, Barbu şi Luxa Amu, născuţi în 1852 şi respectiv în 1853, adică exact
în anul în care s-a fondat oraşul nostru, părinţii mei aveau cunoştinţe despre lucruri întâmplate în Olteniţa, de
la înaintaşii lor, transmise prin viu grai povestite şi auzite în decursul anilor.
De la tatăl meu ştiu, că tatăl său, bunicul meu Barbu Amu avea cai şi mergea cu diligenţa poştală la Bucureşti,
făcând un drum, o dată pe săptămână. Pleca dimineaţa când se lumina din Olteniţa şi spre seară ajungea
la Bucureşti, după ce făcea câte un popas la Budeşti şi la Frumuşani, unde existau hanuri pe care aşa le
pomenise.
Pe atunci, spunea că în Bucureşti nu era nici un fel de restricţie, puteai merge cu caii pe orice bulevard.
După ce rezolva problemele cu poşta din Bucureşti, împreună cu delegatul însoţitor, care era factorul
poştal şi care avea armă, trăgea la un han, care, în acele vremuri, erau destule în Bucureşti.
Se odihneau şi ei şi caii – în număr de patru, o noapte, şi a doua zi, dimineaţa plecau din Bucureşti, făcând
aceleaşi escale ca la ducere, ajungând spre seară la Olteniţa.
Poştalionul – cum i se mai spunea atunci diligenţei – avea zile şi ore precise, de regulă miercurea, cunoscute
de oameni mai abitir decât mersul trenurilor de mai târziu.
Aceste reguli erau perturbate mai mult pe timpul iernii, când, pentru câteva zile, drumul Bucureştilor –
care şi aşa era destul de greoi – devenea efectiv inpracticabil.
Poşta a procedat în acest fel cu transportul coletelor de dimensiuni şi greutăţi potrivite şi al corespondenţei
în general fiind nevoită să folosească un asemenea mijloc de transport până au fost puse în funcţiune automobilele,
iar când a fost gata calea ferată şi dată în funcţiune şi gara, poşta a apelat în exclusivitate numai la serviciile
C.F.R.. Atunci transporturile se făceau zilnic, la ore fixe, iar trenul avea ataşat un vagon special de
masagerie, primul după locomotivă, care circula în condiţii sporite de siguranţă.
Date fiind condiţiile vitrege în care se făceau aceste transporturi cu diligenţa – ploi torenţiale, viscole,
furtuni, geruri năprasnice, nori de praf, îngheţ şi multe altele, la care se adăugau mii de zdruncinături, şoseaua
Olteniţa – Bucureşti neavând în toate locurile lăţimea necesară, nu exista încă două sensuri de mers, de locuri
de parcare netrecându-i la nimeni prin cap şi nefiind pietruită peste tot, bunicului meu, şubrezindu-i-se sănătatea,
a fost nevoit să renunţe la diligenţă după câţiva ani şi deci la naveta Olteniţa – Bucureşti.
In plus, deplasarea la Bucureşti devenise o problemă de curaj, riscantă chiar, pentru că începuse să-şi facă
apariţia hoţii de drumul mare.
Pe şoseaua Olteniţa – Bucureşti – căreia bătrânii îi spuneau drumul Bucureştilor – la un kilometru în partea
de nord a satului Gruiu, spre Bucureşti, există şi azi o vâlcea – care pe timpuri era mai adâncă, unde şoseaua
făcea două curbe, avea pe ambele părţi pădure neumblată, iar pe partea stângă un puţ mare, din care şi astăzi
mai există un budurloi de piatră. Locului i se spunea pe timpuri “ Valea Hoţiilor “, iar în zilele noastre “Legniţa”.
Acolo, pe vremuri, în momentul în care căruţele încărcate cu marfă, se duceau de la Olteniţa la Bucureşti
cu chirie, profitând de faptul că la ieşirea din vâlcea urcau la deal şi deci mergeau mai încet, vizitii erau atacaţi
de hoţi – cum se spunea – la drumul mare.
In acel loc s-au întâmplat crime, iar parte din victime, dacă nu erau trase în pădure, – mai simplu,- erau
aruncate în puţ, după ce erau jefuite, De aceea oamenii,nu mai aveau curaj să meargă singuri şi se deprinsese
să meargă în grup, mai multe căruţe odată.
Peste ani, chestorului capitalei, ajugându-i cazul la ureche – este vorba de Eugen Cristescu, – a dat dispoziţii
131
să se ancheteze cazul şi în puţul care fusese părăsit, a găsit multe schelete de cadavre.
S-a transmis prin viu grai de către bătrânii din partea locului, care spuneau că se întâmpla câteodată, chiar
în acel loc, să apară câte o bătrână care, inspirând milă, vizitiul îi spunea să se urce la spate în căruţă. Până la
urmă, hoţul travestit în bătrână, sărea cu cuţitul şi îşi jefuia victima.
Pentru cei din zilele noastre, când şoseaua este asfaltată, când există locuri de parcare, când pădurea s-a
defrişat rămânând o lizieră rara de arbuşti nesemnificativi, când există reguli de circulaţie, când traficul este
intens şi cât de cât este controlat de poliţia rutieră, când există tot felul de semne şi indicatoare de avertizare,
când se circulă în două sensuri pe orice fel de timp, că întunericul sau lumina nu constituie un impediment, că
până la Bucureşti cei din maşină ascultă muzică ori informaţii din ţară şi din toată lumea, că au aer condiţionat,
telefon mobil, că parbrizul este şters automat de ploaie, zăpadă sau praf, că aparatele de la bord indică; câtă
benzină, cât ulei, câtă apă are, temperatura acestora, viteza, numărul de kilometrii parcurşi, de când circulă
maşina sau pe o anumită distanţă, că maşina are sistem antifurt, de alarmare, că prin telecomandă fără ca să
fie atinsă, se deschide sau se asigură portiera şi că până la Bucureşti distanţa de 65 km. se parcurge în 45 de
minute, faţă de o zi cât se făcea altă dată, este imposibil de imaginat şi de înteles o comparaţie cu trecutul.
După această digresiune cu privire la bunicul meu, datorită sănătăţii, şi apărând automobilul şi apoi trenul,
renunţă la diligenţă şi s-a angajat ca aprod la judecătorie.
In acest fel, noua postură – care acum 100 de ani însemna ceva iar acum echivalează cu nimic – i a oferit
prilejul de a fi martor ocular multor evenimente, de a cunoaşte toată lumea din oraş şi din împrejurimi, pe toţi
judecătorii, grafierii şi avocaţii, de a cunoaşte în general felul pricinilor care se judecau – şi care de regulă se
referau la moşteniri, case, pământ – pentru că pe atunci nu prea erau crime, nu ştia lumea de delapidări iar furturile
erau de mică importanţă, deasemeni a cunoscut pe şefii şi familiile autorităţilor din perioada respectivă,
lucruri pe care în timp, i le-a povestit fiului său, adică tatălui meu.
Tot de la părinţii mei ştiu că Luxa Amu, bunica mea a fost moaşa comunală. In această calitate, prin natura
profesiei, se număra printre cele mai informate persoane din oraş şi era la curent cu evenimentele care se întâmplau.
Femeile însărcinate apelau la serviciile ei şi era pricepută, experimentată pentru că avea o practică îndelungată,
femeile în cauză fiind îndrumate să i se adreseze ei chiar de către doctor, care atunci era unul singur
pe oraş, pentru că în acele vremuri, femeile năşteau acasă şi mai mult de jumătate, năşteau chiar neasistate de
nimeni. Femeile însărcinate o solicitau în ambele perioade, şi pre şi post natal.
Despre bunicii mei din partea tatălui – Barbu şi Luxa – vorbeşte scriitorul Mihai Niculescu, născut în
Olteniţa la 29 aprilie 1909, în lucrarea sa “Carte de vise “, Societatea Academică Română, Passeggita del Gianicolo,
5 Roma, Editura Revista Scriitorilor Români, Roma 1968, pag. 98. De altfel acelaş autor a mai scris;
„Amintiri în uniformă“ – Cartea Pribegiei -, Valle Hermoso, Argentina 1952; „Omul şi Pământul Românesc,
în lumea literaturii noastre “ cu o prefaţă de Basil Munteanu, Fundaţia Carol I, Paris 1959; „ Ieşire la mare
(Vacanţe ) „Aleluia “ Londra octombrie 1960 – iulie – 1963.
La acea vreme Mihai Niculescu mai avea în pregătire; „Spitalul amorului “ şi alte două (proze ); „Călătorie
sprâncenată“ (basm); „Petreceri“ (eseuri). Cred că au văzut lumina tiparului aceste lucrări, nu ştiu ţara în care
a apărut şi nici soarta acestora.
Mihai Niculescu a fost fiul directorului şcolii de băieţi din Olteniţa, până prin anul 1919 când a plecat la
Bucureşti, iar din ţară, probabil intuind precipitarea evenimentelor ce aveau să urmeze, a părăsit România în
anul 1943. Consecinţele aveau să-i confirme previziunile.
Lucrarea „Cartea de vise“ a fost primită de doamna Annie Bentoiu – fiica distinsului şi regretatului doctor
Constantin Deculescu – în anul 1971, prin profesorul M arin Cernea în care, personal a făcut unele sublinieri,
iar eu am primit cartea prin amabilitatea doamnei Annie Bentoiu.
Scriitorul Mihai Niculescu, de la a cărei naştere s-au împlinit la 29 aprilie 2003 , 94 de ani, a decedat de
câţiva ani la Roma, sau, paremi-se la Londra.
Cert este că profesorul Marin Cernea s-a cunoscut bine cu Mihai Niculescu cu care de altfel a fost prieten
intim, şi cu care a corespondat până a intervenit decesul, acel nedorit moment care, irevocabil, pune punct, în
toate şi la toţi.
Deasemenea profesorul Marin Cernea – mai mare, – ca fratele său doctorul Ilie Cernea au fost foarte buni
prieteni cu doctorul Constantin Deculescu, tatăl doamnei Annie Bentoiu – la rândul său, un om de o aleasă
cultură şi ţinută morală.
Cel mai important, competent şi esenţial sprijin sub raportul informării şi documentării, l-am primit de la
erudiţii autohtoni, oameni integrii, serioşi şi cinstiţi, intelectuali de marcă cu o veritabilă cultură, cu vaste,
complexe şi solide cunoştinţe din toate domeniile, oameni de certă valoare, care toată viaţa lor au citit, au citit,
132
şi iar au citit, şi-au extins în permanenţă şi aprofundat orizontul cunoaşterii.
Este vorba de fraţii Cernea, respectv de cel mai mare, profesorul Marin Cernea, născut în frământatul an
1907 – aşa cum de altfel avea să fie şi viaţa lui – licenţiat al facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti, unde
a obţinut calificativul maxim, – doctorand – şi doctorul Ilie Cernea născut în anul 1911, doctor în medicină
veterinară, şef de promoţie.
Pe ambii i-am cunoscut bine, atât eu cât şi colegii din generaţia mea sau mai mari. I-am avut profesori la
liceul „Constantin Alimăneşteanu“ din Olteniţa. Marin Cernea era titular la catedra de limba germană şi filozofie,
iar doctorul Ilie Cernea, profesor suplinitor de biologie o periodă de timp.
Tatăl meu Petre Amu a fost bun prieten cu Tudor Cernea, tatăl fraţilor Marin şi Ilie Cernea, fapt dovedit
şi cu fotografii făcute în diverse ocazii şi ipostaze, pe care le păstrez ca suveniri de familie şi care apar în lucrare.
Marin Cernea face parte din prima generaţie cu care s-a început liceul în anul 1919 şi prima “ promoţie
de aur “ care a absolvit liceul în 1927.
Pe lângă mulţi alţi absolvenţi de certă valoare a acestei prime promoţii, despre care voi avea prilejul să
vorbesc la capitolul respectiv, Marin Cernea a fost coleg de clasă şi bancă cu Alexandru I Mărculescu, deasemeni
absolvent a doua facultăţi – de litere şi drept – cunoscut de cei mai în vârstă, cel care a scris pentru prima
dată, monumentala carte de căpătâi a oraşului natal, intitulată “Olteniţa – Studiul album monografic “ publicată
în anul 1932.
Aceasta avea să constituie şi să rămână pentru totdeauna şi pentru toţi, baza fundamentală la care se vor
raporta şi referi, toate lucrările ulterioare cu caracter monografic care se vor mai scrie despre oraşul Olteniţa.
Cu peste 70 de ani în urmă, deci când erau tineri, fraţii Cernea, au avut prilejul să se informeze de la martorii
care la vremea respectivă erau în viaţă, iar alţii muriseră de câţiva ani, altfel spus, oameni care, într-un fel
sau altul, au participat la fondarea şi au asistat la evoluţia şi dezvoltarea oraşului. Insăşi ei au fost martori la
multe evenimente.
Dintre cei bătrâni sub ochii cărora s-a ridicat oraşul îi menţionăm pe următorii; Gheorghe Deculescu, care
a fost cel mai important martor în viziunea lor. Atrăit 83 de ani – născut în anul 1851, decedat în 1934. A fost
primarul oraşului în anii 1904 – 1906 şi apoi în 1910.
Profesorul Marin Cernea ca şi doctorul Ilie Cernea l-au cunoscut personal. Doctorul Ilie Cernea mi l-a
descris ca om, iar eu i-am descoperit fotografia, crucea şi locul de veci unde este înmormântat.
Gheorghe Deculescu a fost tatăl doctorului Constantin Deculescu, iar acesta la rândul său a fost tatăl distinsei
doamne Annie Bentoiu, care este în viaţă şi care la 1 mai 2001 a împlinit 74 de ani. Graţie amabilităţii
sale, de la care am primit un real şi substanţial sprijin, cunosc în amănunţime arborele genealogic al famiililor
Deculescu, pe care îl voi prezenta cititorului la momentul potrivit. Dar deşi în lucrarea lui Alexandru I Mărculescu
– „Olteniţa – studiu album monografic” la pagina 84 în lista primarilor oraşului, Gheorghe Deculescu,
figurează ca primar între anii 1904 -1906, iar apoi în anul 1910 ceea ce corespunde şi cu lista primită de mine
în 1998, totuşi eu am mai constatat că Gheorghe Deculescu, chiar pe perioade mai scurte, a mai ocupat această
funcţie. De exemplu, buletinul de naştere nr. 139 eliberat la 25 iulie 1909 – pe care îl posed în original – prin
care se atestă că Păun Radu Gadeaua născut la 23 iulie 1908 în strada Mihai Bravu nr. 81, înscris în registru
sub nr. 142, este semnat de Gheorghe Deculescu (purtând ştampila primăriei) în calitate de preşedinte al
comisiei interimare.
Pentru acest om important al oraşului o să-i prezint cititorului, copie de pe alocuţiunea rostită la 29 iunie
1934 în ziua de sfinţii Petru şi Pavel – la înmormântarea regretatului Gheorghe Deculescu.
Un alt martor, la fel sau poate mai important a fost şi Ghiţă Popescu poreclit de localnicii contemporani
Pitulici, care s-a născut în anul Revoluţiei de la 1848 şi a murit în anul de vârf al prosperităţii economiei
naţionale române 1938, la vârsta de 90 de ani.
Atât profesorul Cernea Marin cât şi fratele său Ilie Cernea, aşa după cum mi-a afirmat acesta din urmă,
când deja absolviseră facultăţile respective, l-au cunoscut bine şi au stat de vorbă cu Ghiţă Popescu (Pitulici)
în mai multe rânduri, cu privire la trecutul şi evoluţia oraşului nostru.
Doctorul Ilie Cernea îmi spunea că Ghiţă Popescu (Pitulici) era un om liniştit, slab, purta barbă, sta pe
scaun în faţa intrării principale a clădirii, care era chiar pe colţ, cunoscută în perioada regimului comunist sub
denumirea de „Ferometal” întrucât atunci, aici se afla un magazin mare, cel mai mare din oraş unde se vindeau
de toate.
Ghiţă Popescu (Pitulici) sta cu bastonul lângă el, urmărea cu privirea trecătorii, le răspundea la „bună
ziua” pentru că era cunoscut şi respectat de toţi olteniţenii. Doctorul Ilie Cernea mi-a spus şi a recunoscut că
pentru ei, Ghiţă Popescu (Pitulici) a reprezentat o însemnată sursă de informaţii cu privire la trecutul oraşului,
133
mai ales în privinţa negoţului.
Un alt bătrân despre care mi-a vorbit a fost Petre Ureche din Olteniţa-rurală, decedat în 1930. Fiul lui,
Fănică Ureche a fost primar. Am avut ocazia să-l cunosc personal, şi poate pare ceva imposibil, incredibil, dar
deşi a fost primar, nu ştia decât să se semneze. In anul 1958, a venit la Banca Agricolă să semneze o poliţă
pentru împrumut, împreună cu un coleg de liceu pe nume Nicolae Costel şi în adevăr, doar se semna şi aceasta
cu mare dificultate. Nicolae Costel (Cornel) este fratele doamnei Lichiardopol Eugenia, locuieşte pe str. Constantin
Alimăneşteanu nr. 54, mama profesorului Cristian Lichiardopol, directorul liceului Nicolae Basarab.
Tot din categoria bătrânilor din trecut, fraţii Cernea
cum spuneam – cu multe decenii în urmă, au mai stat de vorbă şi s-au informat de la următorii: Andrei Nica,
Dumitru Alexe, Dobre Claponea, moş Manole şi baba Zamfira Cucu din cartierul Luiceni (cam în partea de
vest a actualei şcoli primare nr. 5), Dumitru Ciucu, Lache Popescu, Ion Bărbulescu, Gogu Corenti şi alţii.
Mai bine de cinci ani, după ce, prin diverse împrejurări mai găseam documente sau mai aflam anumite
date le comentam îndelung cu doctorul Ilie Cernea.
Făceam împreună numeroase plimbări prin oraş şi îmi spunea ce a fost înainte în locul respectiv.
Nu ne-au scăpat nici vizitele în cimitir şi citirea înscrisurilor de pe cruci, vizionarea fotografiilor, de unde
mi-am procurat o seamă de date dintre cele mai sincere şi autentice. Despre fiecare avea să-mi spună câte o
istorioară, sau cine mai ştie ce. Cred că este suficient să arăt că vârsta de 91 de ani, a doctorului Ilie Cernea,
reprezenta 60% din cei 150 de ani de la fondarea oraşului Olteniţa.
Printr-un joc al întâmplării, oraşului nostru i-a fost dat să aibă o fericită corespondenţă cu vechi aşezări
omeneşti în acest punct. Se vorbeşte că aici a fost o cetate, Constanţia, faţă în faţă cu cetatea de pe celălalt mal
al Dunării, Transmarisca. Sub Constantin cel Mare, cetatea a recăpătat importanţă, fiind un punct însemnat de
trecere peste Dunăre.
Nu se ştie dacă vechia Constanţiola nu este acelaşi lucru cu Constanţa, fiind poate o denumire a corăbierilor
genovezi de acum câteva sute de ani. Această cetate este posibil să fi fost aşezată pe dealul Gumelniţei,
de pe care se deschide o vedere foarte largă asupra Dunării, sau pe ridicătura numită „La cetate” peste Argeş,
în faţa oraşului Turtucaia.
De această cetate şi de gura râului Argeş, se leagă legenda că la retragerea românilor s-a îngropat în
pământ un tezaur scump format din cupe de aur şi alte bogăţii. E tezaurul unui împărat roman, Constantin cel
Mare spun unii. Nimeni însă nu a încercat şi nici măcar nu s-a gândit să sape pentru căutarea lui, pentru că
„nu se ştie sigur unde a fost gura Argeşului”.
Deci lucru precis este că Argeşul avea altă gură acum 1600 de ani, nu cea de astăzi. In realitate tezaurul
acesta nu era decât belşugul bălţilor, rodnicia pământului şi activitatea portului nostru.
Tot istoria mai spune că în aceste locuri a fost şi cea dintâi episcopie a Daciei, „Daphnes”, desigur una
din principalele artere creştine greceşti. Din toate aceste aşezări n-au mai rămas alte urme decât numele lor.
Dacă munţii Carpaţi au fost hotărâtori pentru originea Principatelor Române, Dunărea a fost hotărâtoare
pentru păstrarea şi continuitatea acestor principate. Acest hotar natural de apă, pe toată lungimea lui, de la
Porţile de Fier şi până la vărsare, a jucat un rol istoric considerabil pentru apărarea neamului nostru, ferindul
de incursiunile invadatorilor de la sud, a turcilor mai cu seamă.
Dunărea a fost linia pe care s-au încins multe lupte între creştini şi turci în decursul istoriei Ţării
Româneşti. Turcii se opreau totdeauna la Dunăre şi se speriau de pădurile mari de dincoace, pe care le numeau
„pădurea nebună”.
Pentru siguranţa din partea malului stâng ei se luptau să stăpânească ambele maluri. Pentru acelaşi lucru
luptau şi creştinii. De aceea la un moment dat Mircea se intitula cu fală: „Domn pe amândouă malurile ale
Dunării şi cetăţii Dârstorului Stăpânitor”.
De abia după anul 1500 începe să capete oarecare importanţă „punctul nostru” prin faptul că fiind cel
mai apropiat de Bucureşti, servea de trecerea domnilor români ce se duceau la Constantinopol şi se întorceau
unşi pentru tron”.
Toate datele de mai sus le-am relatat cu titlu informativ cu scopul de satisface – pe cât posibil – curiozitatea
celor care ar dori să ştie ce scrie în cărţi că a fost înainte pe aceste meleaguri, pe câtă vreme evenimentele care
interesează direct oraşul nostru încep odată cu anul fondării lui.SURSA-PAUL AMU-VA URMA !CARTE-PAUL AMU


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136