OLTENITA DE ALTADATA—Un nou capitol din monumentala carte-MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA (IN SAPTE VOLUME) scrisa de olteniteanul AMU PAUL

CU PRIVIRE LA AL TREILEA AUTOR
ŞI LA A TREIA LUCRARE
DE MONOGRAFIE, SCRISĂ DAR NEPUBLICATĂ
A treia lucrare monografică despre oraşul nostru îi aparţine reputatului profesor de istorie Mihai Grigorescu,
fost profesor şi director la liceul, – care până la revoluţia din decembrie 1989 s-a numit
Alexandru Sahia, – iar din 1990, fără just temei, s-a numit „Neagoe Basarab”. Dar dacă Neagoe Basarab a
fost un nume de rezonanţă istorică, atribuirea denumirii de „Alexadru Sahia”, a fost pe cât de neinspirată pe
atât de nejustificată, deoarece nu a avut nici-o tangenţă cu liceul de la Olteniţa, iar de vreo contribuţie nici nu
poate fi vorba.
Lucrarea profesorului Mihai Grigorescu a fost redactată şi dactilografiată în anul 1974, cu 174 de pagini,
însă netipărită, deci nepublicată. Datorită modestiei care-l caracterizează, deşi avea posibilitatea pentru că profesorul
pensionar de acum la vremea respectivă a ocupat concomitent funcţiile de profesor, dar şi de director
al liceului, totuşi nu i-a făcut publicitatea meritată, lucrării sale.
Dar, deşi nu a fost tipărită, mi-am dat seama, că este oarecum, cunoscută şi apreciată cum se cuvine de
olteniţeni. Graţie amabilităţii autorului, am avut posibilitatea, dar şi plăcerea de a-i citi lucrarea. La terminarea
lecturării acesteia, am trăit profundul regret că acestei interesante şi plăcute lucrări nu i-a fost dat să vadă
lumina tiparului. Păcat!… Ea ar fi avut darul de a completa perioada de la apariţia primei monografii a lui Mărculescu
din 1932 şi pe a doctorului Dinu Mareş.
Lucrarea se sprijină pe o bogată, vastă şi diversificată bibliografie din toate domeniile, însă predominantă
este cea istorică. Autorul, bine inspirat, a folosit sistemul notelor din subsolul fiecărei pagini, cu trimitere
precisă la lucrările citate de unde a luat datele şi informaţiile, nerămânând dator cu nici-o explicaţie.
Lucrarea este ordonată, formată din două părţi; cadrul geografic şi cadrul istoric. La rândul său, fiecare
parte este structurată pe capitole principale şi subcapitole, respectând o cronologitate firească şi logică în concordanţă
cu segmentele vieţii sociale şi economice (ceva exces, laturii politice socialiste- comuniste, fără de
care, ar fi fost de neconceput) însă, îi conferă o imagine ce-i dă posibilitatea înţelegerii integrale a problematicii
tratate.
Este regretabil că lucrarea – din varii motive – nu a fost tipărită şi publicată întru-cât ar fi îmbogăţit patrimoniul
spiritual al oraşului nostru.
CU PRIVIRE LA AL PATRULEA AUTOR
ŞI LA A PATRA CARTE SCRISĂ
DESPRE ORAŞUL NOSTRU CU CARACTER MONOGRAFIC
A patra lucrare cu caracter monografic despre oraşul nostru se intitulează „Olteniţa – Monointimităţi”, şi
potrivit autorului ei, domnul George Serbulea, redactarea a fost finalizată în anul 2000, însă din motive pecuniare,
aceasta a v ăzut lumina tiparului abia la începutul anului 2003. Cartea are 290 de pagini, a fost tipărită
la S.C. TRITONA DIN OLTENIŢA.
A fost lansată la 21 aprilie 2003, în cinstea aniversării a 150 de ani de la fondarea oraşului Olteniţa, şi a
apărut datorită sprijinului financiar al primăriei municipiului Olteniţa, care a fost hotărâtor prin consistenţă,
cât şi a unor sponsori locali.
Sigur că se vor găsi cititori, mai mult sau mai puţin satisfăcuţi despre calitatea lucrării, iar unii o vor
aprecia aşa cum se cuvine, însă – din punctul meu de vedere – indiferent de aceste aprecieri, din care niciodată
nu poate lipsi subiectivismul, meritul domnului George Serbule, rămâne şi trebuie recunoscut, ca şi efortul
făcut, în condiţiile în care, pentru unii dintre noi, însăşi simpla lecturare, este un efort, iar separat de aceasta,
autorul nu este un olteniţean autohton.
Oricum, cartea sa contribuie la îmbogăţirea tezaurului spiritual şi cultural al oraşului nostru, pentru care,
făcându-mă mesagerul unora din partea dumneavoastră, îi aduc cuvenitele mulţumiri.
Deoarece în cartea sa, la pagina 286 „surse de documentare”, la subcapitolul „Apel la persoane din
Olteniţa, foşti salariaţi la Şantierul Naval Olteniţa şi localnici”, la pagina 287, figurez şi eu cu menţiunea făcută
de autor, pe care o redau textual:
47
„Un aport şi o colaborare de suflet am avut cu domnul Paul Amu ce se documentează de câteva
vreme pentru o monografie vastă a Olteniţei şi împrejurimi, inclusiv Cadrilaterul”, pentru a-mi dovedi
în mod concret, convingător, obiectivitatea şi imparţialitatea între autor şi cititor, nu fac nici un comentariu
asupra calităţii lucrarii sale, pentru a nu da posibilitatea nimănui să fiu acuzat de publicitate.
Prin urmare las totul la aprecierea cititorului.
CU PRIVIRE LA A CINCEA AUTOARE
ŞI LA A CINCEA LUCRARE
PUBLICATĂ CARE CONŢINE ŞI ELEMENTE
DE MONOGRAFIE ŞI MEMORALISTICĂ
Este vorba de frumoasa, interesanta şi voluminoasa lucrare a scriitoarei doamnei Annie Bentoiu, demnă
de premiul Uniunii Scriitorilor din România, care conţine elemente de monografie, nu numai a oraşului nostru,
dar şi a capitalei Bucureşti.
Lucrarea se intitulează „TIMPUL CE NI S-A DAT”. Volumul I are 270 de pagini, Editura VITRUVIU,
Bucureşti 2001, iar volumul II, 640 pagini, aceiaşi editură, apărut în anul 2006. Doamna Annie Bentoiu, în lucarea
sa, înfăţişează o lume care, cu siguranţă era mai bună şi mai dreaptă decât tot ce a urmat în România
până în zilele noastre, inclusiv. Elogiul pe care i l-a făcut autorei la vremea respectivă în ziarul România Liberă,
Alex. Ştefănescu, e pe deplin îndreptăţit şi poate un semnal că lucrurile ar mai putea, vreodată, reveni la normal.
De asemeni, tot în jurnalul România Liberă din 27 ianuarie 2001, lucrării i se fac binemeritate aprecieri. De
menţionat că atât elogiul cât şi aprecierile sunt făcute cu ocazia apariţiei primului volum în anul 2000, când
într-adevăr a constituit un eveniment editorial, ori al doilea volum de 640 de pagini, este mult mai amplu şi
mai interesant, poate, decât primul. Ambele ne-au fost prezentate de autoare şi de Roman Horia Patapievici,
în mai multe emisiuni de televizor cu doamna Annie Bentoiu, pe programul TVR 2 Cultural.
La noi la Olteniţa, lansarea acestei lucrări a avut loc în ziua de 23 aprilie 2008 la biblioteca liceului
„Neagoie Basarab”, în prezenţa cadrelor didactice şi a elevilor din clasele mai mari.
Inainte de a se face prezentarea lucrării de către autoare, domnul Liviu Capşa şi subsemnatul, am făcut
lansarea cărţii. Doamna Annie Bentoiu – olteniţeancă la origine, fiica marelui doctor Constantin Deculescu, a
fost prezentă la Olteniţa împreună cu distinsul său soţ, arhicunoscutul compozitor Pascal Bentoiu, prilej cu
care am făcut şi lansarea cărţii intitulată „Zări şi zodii – Poezii din închisoare”. Fundaţia Academia Civică,
2001, scrisă de celebrul jurist din perioada interbelică Aurelian Bentoiu, tatăl lui Pascal Bentoiu, şi socrul
doamnei Bentoiu.
CU PRIVIRE LA A ŞASEA LUCRARE
CU ELEMENTE DE MONOGRAFIE
Este vorba de cartea domnului profesor Done Şerbănescu, doctor în istorie, director Muzeului Civilizaţiei
Gumelniţa Olteniţa. Pe coperta din faţă scrie: „OLTENIŢA”, iar în interior „Momente din Istoria Olteniţei”,
anul 2009 tipografia Mediaprint Călăraşi, Editura Agora Olteniţa. Tipărirea acesteei cărţi s-a făcut din fondurile
Primăriei Municipiului Olteniţa. Cartea are 338 pagini din care 84 pagini reprezintă fotografii cu imagini ale
oraşului Olteniţa de altă dată, majoritatea din anul 1906, provenind dintr-o donaţie făcută cu ani în urmă de
familia dr. Ilie şi profesoara Melita Cernea şi de la subsemnatul, primite de la Nicu Vornicu.
Autorul lucrării, în preambulul intitulat „Preacuvântare”, se referă şi la cărţile precedente care privesc
oraşul Olteniţa şi anume la:
„OLTENIŢA – studiul album monografic”, apărut în 1932, autorul acestei prime lucrări fiind Alexadru I.
Mărculescu, licenţiat al facultăţilor de Litere şi Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, carte pe care domnul
Done Şerbănescu o apreciază ca reuşită. Nici nu putea să fie altfel din moment ce a beneficiat de girul savantului
Simion Mehedinţi.
„Olteniţa şi împrejurimile sale”, autor doctorul Dinu Mareş, cartea, publicată în anul 1980, având 250 de
pagini, pe care domnul Done Şerbănescu o apreciază astfel: „Cartea are foarte multe fapte istorice bine tratate,
48
dar inegal, în stiluri diferite şi crează impresia că a fost scrisă de mai mulţi autori. Cartea a tratat faptele istorice,
autorul menţionat nu s-a detaşat de prezent, iar amprenta politică a vremii este evidentă şi foarte supărătoare”.
In ce mă priveşte, sigur că fiecare, avem propriile noastre păreri, însă nu se cunoaşte, sau poate că s-a
uitat cumva prea repede că, înainte de revoluţie din decembrie 1989, orice carte, în mod obligatoriu, înainte
de tipărire era cenzurată şi nu vedea lumina tiparului dacă nu era scrisă în „nota timpului”, cu osanalele respective
la adresa regimului comunist?
Oricum, indiscutabil, meritul doctorului Dinu Mareş, primează deasupra părerilor, deci rămâne, pentru
că, deşi nu era olteniţean autohton, totuşi, a făcut un efort şi a scris o carte despre Olteniţa, cu toate inerentele
ei critici, ceea ce alţii n-au făcut.
Cu privire la ultimul paragraf, pagina şase din „Preacuvântare”, care se referă la domnul profesor pensionar
Mihail Grigorescu, pe care spre a nu lăsa loc de interpretări, îl redau textual:
„De studiul oraşului Olteniţa s-a ocupat foarte mult profesorul de istorie Mihail Grigorescu, cel care timp
de 25 de ani a fost directorul liceului nr. 2 „N. Bălcescu” din Olteniţa, care s-a transformat apoi în Grupul
Şcolar Industrial, iar acum Grupul Şcolar „Nicolae Bălcescu”.
Timp de aproape 40 de ani, profesorul Mihai Grigorescu a cercetat arhivele oraşului Olteniţa, a scris mult,
dar toate lucrările sale au rămas în stadiul de manuscris, din care s-au inspirat toţi cei care au publicat sau şiau
susţinut examenele de grad, examenele de licenţă sau chiar doctorate. Din tot ce a scris profesorul Grigorescu
nu s-a publicat decât un mic rezumat de 20 de pagini intitulat „Olteniţa şi împrejurimile sale”. Cele 20 de
pagini au prefaţat Agenda Miliţiei Olteniţa pe anul 1986, text care, din modestie, distinsul profesor de istorie
nici nu l-a semnat”.
Nu-mi permit să-l contrazic pe domnul profesor Done Şerbănescu cu privire la faptul că domnul profesor
Grigorescu timp de 40 de ani a cercetat arhivele oraşului, că a scris mult şi că toate lucrările sale au rămas în
stadiul de manuscris, însă, în ce mă priveşte mă limitez doar la a menţiona următoarele:
– de la domnul profesor Grigorescu, am primit şi citit, cu ani în urmă „Monografia oraşului Olteniţa”,
146 pagini scrise la un rând şi jumătate, o lucrare foarte bună, bine argumentată, sintetizată şi restructurată pe
capitole, cu amprenta evidentă, favorabilă, la adresa regimului comunist, motiv pentru care – probabil – autorul
a renunţat la tipărirea ei, deşi avea posibilitatea la vremea respectivă, când ocupa – concomitent – atât funcţia
de director, cât şi de profesor de istorie, la liceu.
– de asemeni am citit lucarea „Istoricul liceului Alex. Sahia din Olteniţa”, scrisă în 1982, 113 pagini la un
rând şi jumătate , lucrare pentru susţinere examen de grad, propunător profesor Mihail Grigorescu, îndrumător
lector universitar doctor Ion Şendrulescu de la Facultatea de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii Bucureşti.
Despre alte scrieri, în ce mă priveşte, nu am cunoştinţă.
Cu privire la primul paragraf de la pagina şapte din „Preacuvântarea”, din cartea „Momente de Istorie a
Olteniţei” redau textual:
„Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la întemeierea oraşului Olteniţa, cu fondurile primăriei, s-a publicat
cartea „Olteniţa – Monointimităţi” scrisă de George Şerbulea, fost proiectant la Şantierul Naval. Cu toate că şi
această carte vrea să fie un fel de istorie a localităţii, nu prea reuşeşte, este subiectivă şi are foarte multe inadvertenţe,
date şi fapte eronate. Mult mai interesantă este proza din partea a doua a cărţii”.
Cu privire la subsemnatul, la paragraful doi, pagina şapte din „Preacuvântare” domnul Done Şerbănescu
scrie:
„In prezent un alt iubitor al istoriei locale, un expert în contabilitate, D-l Paul Amu, de trei ani şi mai bine
vrea să publice o carte, o istorie a localităţii, o „monografie” la care a lucrat 10 ani. Istoria Olteniţei pe care a
scris-o d-l Paul Amu (manuscrisul, cuprinde 12 bibliorafturi de câte 250 de pagini fiecare, deci 3000 de pagini
scrise la un rând) se va publica în trei volume, care laolaltă vor depăşi 1000 de pagini tipărite, un adevărat
tratat de istorie. Tipărirea acestei istorii „monografii” se face cu fondurile Primăriei Municipiului Olteniţa. Se
spune, că autorul va publica detaliat foarte multe evenimente trăite, amintiri şi consideraţii personale. D-l Paul
Amu a folosit din plin tot ceea ce a scris prof. Grigorescu Mihail despre Olteniţa, inclusiv trimiterile la documente
şi bibliografia. Intrucât a îmbinat istoria oraşului cu memoriile sale, cel mai nimerit titlu pentru această
voluminoasă lucrare ar fi „Amintirile domnului Paul Amu.
Apoi se continuă cu următorul paragraf:
„Semnatarul acestor rânduri, de formaţie istoric şi de profesie arheolog, s-a ocupat şi de studiul istoriei
Olteniţa”.
In ce mă priveşte, cu referire la pasajele de mai sus, acestea îmi impun să fac câteva succinte şi concise
precizări:
Este adevărat că sunt un iubitor al istoriei locale, pentru că dacă nu aş fi fost chiar un împătimit, nu m-aş
49
fi apucat de o asemenea lucare în mod conştient, liber şi facultativ, spre a-i consacra peste zece ani din viaţa
mea de pensionar, aceasta în condiţiile în care, chiar domnul Done Şerbănescu spune că: „Pentru că timpul a
trecut şi nici un istoric nu a îndrăznit să scrie o istorie locală” (….) pagina 8 din „Preacuvântare” rândurile 3-
5 de sus.
– este adevărat că posed suficiente, solide şi temeinice cunoştinţe din domeniul economic – acesta incluzând
bineînţeles şi contabilitatea – şi este firesc să fie aşa, având în vedere că timp de 40 de ani am fost inspector
de bancă – fără a avea „calitatea” de membru P.C.R.
In situaţia în care nu m-aş fi ocupat asiduu de lucrarea de monografie – pentru că nu s-au ocupat alţii,
pentru simplu motiv că nu este la îndemâna oricui, pentru că este o îndeletnicire grea, migăloasă, de răspundere,
însă nerentabilă, sub aspectul cuantificării valorice, puteam conduce comod evidenţa contabilă la cel puţin 4-
5 societăţi comerciale – alţii au ţinut sau mai ţin la mai mult de zece – fiindu-mi suficient un fond de timp de
o zi pe săptămână pentru fiecare – fără a comite infracţiunea de evaziune fiscală – pentru care puteam încasa
modest cinci milioane lei vechi pe lună x patru societăţi = 20 milioane x 12 luni = 240 milioane pe an x 10 ani
= 2,4 miliarde lei vechi, sau 2.400.000 lei noi.
Deci, în mod concret, aceasta este suma minimă la care eu am renunţat în mod conştient, fără a mi impune
cineva acest lucru, separat de efortul fizic şi financiar.
Lăsând modestia la o parte, aş vrea să-mi arate cineva un caz similar, în Olteniţa sau la nivel naţional.
Cu tot respectul ce-i port domnului Done Şerbănescu, totuşi, vizavi de afirmaţia de mai sus cum că eu
„am folosit din plin tot ce a scris domnul profesor Grigorescu” nu ştiu cum ajunge domnia sa la această concluzie
din moment ce lucrarea mea nu a fost tipărită şi publicată încă, deci nu are cunoştinţă despre aceasta,
decât eventual numai din ce i-am relatat eu cu prilejul unor împrejurări şi discuţii făcute la modul general.
Pentru a nu lăsa loc vreunei interpretări eronate din partea cuiva a unor lucruri, arăt că în ultimii ani şi în
continuare, am avut o colaborare fructuoasă cu domnul Done Şerbănescu, cu care mă aflu în relaţie de prietenie.
Marţi, 21 aprilie 2009, aflând despre apariţia lucrării domnului Done Şerbănescu intitulată „Momente
din istoria Olteniţei” am mers la muzeu – unde de obicei mă duc destul de des – şi am primit (contra cost) un
exemplar cu dedicaţie din partea autorului. Cartea am citit-o şi aprofundat-o în următoarele două zile.
Sunt mai mult decât mulţumit şi salut cu multă satisfacţie şi plăcere orice carte publicată despre oraşul
meu natal, căruia, în permanţă îi urmăresc recuperarea memoriei.
In urma invitaţiei scrise primită, joi 14 mai 2009, la orele 11, în sala mare a muzeului de la etajul unu, în
prezenţa unor cadre didactice şi a unor elevi, alături de domnul Liviu Capşa, am luat cuvântul şi am contribuit
la lansarea cărţii de mai sus cu aprecierile de rigoare. Pe parcursul primelor 196 pagini, se găsesc înmănuchiate
într-o ordine cronologică, articolele scrise de domnul Done Şerbănescu şi publicate în presa locală şi judeţeană,
referitoare la istoria oraşului nostru. Lucrarea domnului Done Şerbănescu va contribui la zestrea patrimonială
şi spiritual-culturală a oraşului nostru.
Am luat act cu satisfacţie, în mod deosebit de ultimul pasaj de la pagina nouă din „Preacuvântarea” domnului
Done Şerbănescu în care spune:
„Cu toate că publicăm această carte, pentru a fi accesibilă unui număr cât mai mare de cititori, nu
am renunţat la redactarea unei monografii ştiinţifice, cu aparat critic, în care să fie tratate exhaustiv
toate problemele importante din istoria oraşului în care trăim”.
Acest pasaj îl consider ca pe un angajament social-cultural al domnului Done Şerbănescu faţă de cetăţenii
oraşului nostru, care l-a adoptat şi care, sunt convins că va constitui în acelaşi timp şi un îndemn pentru alţi
autori care, ar fi de preferat să fie câţi mai mulţi din rândul cadrelor didactice. Imi exprim această preferinţă
în mod justificat pentru că de la fondarea oraşului Olteniţa, din 1853 până acum, nici un cadru didactic nu a
publicat vreo monografie a oraşului Olteniţa.
Alexandru I. Mărculescu care a scris în 1932 „OLTENIŢA – Studiu album monografic”, deşi a fost licenţiat
al Facultăţilor de Litere şi Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, nu a fost cadru didactic, ci a profesat avocatura
fiind avocat pledant în cadrul Baroului şi Tribunalului Ilfov şi Bucureşti.
In ce mă priveşte, îmi afirm şi în acelaşi timp, îmi ofer în mod principial, sincer, obiectiv şi constructiv,
întreaga disponibilitate, deschidere şi provocare la o concurenţă competiţională loială, demnă şi civilizată pentru
elaboarea unei monografii a oraşului Olteniţa, cât mai atotcuprinzătoare, dacă se poate chiar exhaustivă,
din care, sunt convins că societatea olteniţeană şi poate nu numai ea, va avea de câştigat din toate punctele de
vedere.
Dat fiind faptul că pe frontispiciul lucrării domnului Done Şerbănescu stă scris „MUZEUL CIVILIZAŢIEI
GUMELNIŢA – OLTENIŢA”, în cadrul cărţii consider că trebuia să-i fie rezervat un loc aparte defunctului
50
Barbu Ionescu în calitatea sa de fondator al Muzeului din Olteniţa – care iniţial s-a numit de istorie şi arheologie
– domeniu căruia şi-a consacrat viaţa, de la vârsta de 15 ani până la cea a senectuţii, mai precis, până în anul
1980, când a decedat, adică timp de 60, record unic, căruia i s-a dăruit fără menajamente şi fără interese materiale,
consacrare recunoscută oficial de Institutul de Arheologie al Academiei Române, prin publicaţiile periodice
„STUDII ŞI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE” şi prin marii şi titanii oameni de specialitate şi
ştiinţă a vremii, respectiv savanţii Vasile Pârvan, autorul celebrei şi monumentalei lucrări de istorie şi arheologie
„GETICA”, opera sa capitală
după titlul mai vechi al monografiei istorice scrise de grecul Criton, medicul împăratului Traian, – pe atunci
directorul Institutului de Arheologie, apoi Vladimir Dumitrescu, şef de secţie al aceluiaş institut, precum şi o
seamă de cercetători ştiinţifici, arheologici, Silvia-Marinescu Bâlcu, Sebastian Morintz şi alţii.
Şi ca să conchid, închei prin a arăta că în publicaţia „Studii şi Cercetări de Istorie Veche (extras) nr. 1
Tomul 19 din 1968, editura Academiei R.S.R. – de acum peste 40 de ani, la fila 95 scria:
„Barbu Ionescu, actualul director al Muzeului din Olteniţa, înfiinţat în 1958 din colecţia personală, a început
cercetările în împrejurimile oraşului Olteniţa în anul 1918”.
Fiind născut la 4 septembrie 1904, înseamnă că în 1918, avea 14-15 ani şi era în clasa a IV-a la liceu.
Prin urmare aprecierile rămân la latitudinea cititorului, asupra acestui om de excepţie care a fost Barbu
Ionescu, căruia i-am consacrat un amplu capitol pe măsura meritelor sale.
CU PRIVIRE LA A ȘAPTEA LUCRARE
CU CARACTER ȘI ELEMENTE DE MONOGRAFIE
„AICI E VIAȚA MEA”
A șaptea lucrare de monografie se intitulează ”AICI E VIAȚA MEA” și aparține prietenului meu autohton
Ion Buciu. Aceasta a văzut lumina tiparului în vara anului 2011 când autorul împlinea 82 de ani. Cartea are
236 de pagini și a fost tipărită la tipografia Tridona din Oltenița sub îngrijirea managerului acesteia inginerul
Stan Gheorghe, fost cadru de conducere la Turnătoria Oltenița și cu funcții de răspundere în Șantierul Naval
Oltenița. Inginerul Stan Gheorghe este cel care i-a sugerat lui Ion Buciu titlul de mai sus.
Ion Buciu este singurul supraviețuitor în anul 2012, care a fost coleg la Școala primară nr. 2 din Oltenița,
în primele clase, cu Ion Iliescu, cel care din luna august 1944, deci de la vârsta de 14 ani, s-a înscris și a devenit
membru al U.T.C.
Din 1944 până la 22 dec. 1989 – deci la revoluție – timp de 45 de ani – atașat trup și suflet regimului comnunist
– va urca toate treptele ierarhice posibile ale U.T.C. ajungând prim secretar al C.C. al U.T.C., fiind și
primul pentru care s-a înființat funcția de Ministru pentru problemele tineretului, membru în guvern.
Dar să le iau pe rând pentru ca cititorul să-și dea seama de evoluția fulminantă a lui Ion Iliescu, în structurile
politice de bază ale regimului comunist.
– cum spuneam, membru al U.T.C. din august 1944 (la 14 ani);
– voluntar în brigada de muncă ”Vasile Roaită” din Albania, pe șantierul național al căilor ferate 1947 (la
17 ani);
– membru al C.C. al U.T.M. (din 21 martie 1949); (la 19 ani)
– secretar al Comitetului unional al studenților și aspiranților români aflați la studii în U.R.S.S. (din 1950);
(la 20 de ani)
– membru de partid din anul 1953; (la 23 de ani)
– membru al Biroului C.C. al U.T.M. (1.03.1954 – 28.03.1960);
– reprezentant al U.T.M. la Uniunea Internațională a Studenților – la Praga (din iunie 1956); (la 26 de ani)
– președinte al Comitetului de organizare al Asociațiilor studențești din R.P.R. (din 15 august 1956); (la
26 de ani)
– secretar general al C.C. al U.T.M. (1956 – 28.03.1960); (la 26 de ani)
– președinte al Uniunii Asociațiilor Studențești din România (din anul 1960); (la 30 de ani)
– adjunct al șefului Secției de Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R. (1960 – 1962); (la 30 de ani)
– șef al Secției învățământ și sănătate din Direcția de Propagandă și Cultură a C.C. al P.M.R. (1962 –
31.03.1965); (la 32 de ani)
– șef al Secției Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R. (din 31.03.1965, deci imediat după decesul lui
51
Dej); (la 35 de ani)
– prim secretar al C.C. al U.T.C. și Ministru pentru Problemele Tineretului (membru în guvern) (9.12.1967
– 20.03.1971); (la 37 de ani)
– membru al Academiei de Științe Sociale și Politice (1970) (la 40 de ani)
– secretar pentru probleme de propagandă al Comitetului județean de partid și vicepreședinte al Consiliului
Județean Timiș (1971-1974); (la 41 de ani)
– membru supleant al Consiliului de Stat (din 29 nov. 1974); (la 44 de ani)
– prim secretar al Comitetului județean de partid și președinte al Comitetului Executiv al Consiliului popular
al județului Iași (9 nov. 1974 – 21 august 1979); (la 44 de ani)
– membru (plin) al Consiliului de Stat (2.04.1979-20.03.1980); (la 44 de ani)
– președinte al Consiliului Național al Apelor cu rang de ministru și membru în guvern (28.08.1979 –
17.03.1984); (la 49 de ani)
– director al Editurii Tehnice (martie 1984 – 22 dec. 1989) (la 54 de ani)
* * *
Ca un paradox, din seara zilei de 22 decembrie 1989, Ion Iliescu – până atunci nomenklaturist veritabil –
se va afla în mijlocul revoluționarilor la sediul C.C. al P.C.R. unde – așa cum am arătat mai sus – a avut funcții,
din cele mai importante – fiind atașat trup și suflet regimului comunist, căreia i-a consacrat viața sa, stare de
lucruri și realități ce nu pot fi puse de nimeni la îndoială, chiar nici de el, astfel:
– membru supleant al C.C. al P.C.R. de la 23.07.1965 până la 12 august 1969; (la 35 de ani)
– membru plin an C.C. al P.C.R. de la 12.08.1969 – 22.11.1984 (la 39 de ani)
– membru supleant al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. de la 12 august 1969 la 28 noiembrie 1974;
(la 39 de ani)
– membru plin al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. de la 28 noiembrie 1974 la 28 noiembrie
1979; (la 44 de ani)
– membru al Secretariatului C.C. al P.C.R. de la 11 februarie la 15 iulie 1971; (la 41 de ani)
Și totuși cu un asemenea impresionant palmares politic care – indiscutabil – avea la bază adeziunea deplină
la doctrina și ideologia comunistă, chiar din seara zilei de 22 decembrie 1989, în urma uriașului miting de proporții
nemaiîntâlnit, care au determinat fuga lui Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, în împrejurări oportuniste dar
insuficient neelucidate încă, sare din barca P.C.R. și culmea – tot în sediul C.C. – preia frânele noii puteri, de
data aceasta a statului de drept care se configura, devenind președintele Frontului Salvării Naționale, fiind de
fapt șeful statului din 1990 până în 1992, apoi chiar președintele României, a urmat al doilea mandat 1992 –
1996 și al treilea 2000-2004.
Concomitent își înființează propriul partid – Partidul Democrației Sociale din România, partid de stânga,
într-un fel prelungirea P.C.R. – al cărui președinte va fi mai mulți ani, după care, – chiar dacă nu a mai fost
activ, – a rămas totuși președintele de onoare fondator și ideologul acestuia, până în zillee noastre, – aceasta
însemnând anul 2012, și probabil, în continuare, câte zile va mai avea.
* * *
Ziarul ”Adevărul” de joi 25 octombrie 2012, sub titlul ”Viața lui Ceaușescu”, publică pe paginile 16-17,
– separat de articolul propriuzis – o impresionantă fotografie, într-un peisaj splendid de basm, un mediu ambiant
de vară, într-un cadru pitoresc, viața intimă a cuplului prezidențial Elena și Nicolae Ceaușescu, ale căror fețe
radiau de bucurie, plini de fericire, lipsă de griji, mulțumiri sufletești și bună dispoziție, delectându-se prin
aruncarea unor cercuri, care să prindă la mijloc capul unei rațe.
La mijloc, între Elena și Nicolae Ceaușescu, ca un prieten mai mult decât intim, răsfățat, apropiat și de încredere
al casei, stând cu mâinile în șold, lejer, și privindu-i râzând, este tânărul Ion Iliescu, iar într-o parte a
fotografiei, alt intim și apropiat al familiei, Cornel Onescu.
În acest articol se amintește despre faptul că Ion Iliescu a fost deranjat de comportamentul studenților care
au mers cu colindele și că – potrivit părerii lui Ion Iliescu – studenții ar fi avut și unele ”comportări huliganice”.
Mă limitez doar la un pasaj din acele acuzații ale lui Ion Iliescu la adresa studenților:
”Ar fi rămas o ”golănie studențească” zice Iliescu – folosind același cuvânt-cheie din stilul comunicării
sale, – dacă n-ar fi preluat comanda ”o serie de elemente păcătoase”. Au făcut ”scandal cu trompete, cu hârtii
aprinse și apoi au parcurs tot centrul orașului, de la orele 2 la 5 dimineața, prin Piața Romană, Gara de Nord”.
52
Așa a ”degenerat” colindul. În plus, ”cetățeanca” Ana Șincai a strigat ”libertate, libertate pentru studenți”. Iar
tinerii au oprit tramvaiele și trolebuzele, au aruncat cu hârtii, au scos coșurile stradale de gunoi și au strigat:
”Veniți cu noi”.
Aceasta a fost descrierea făcută de Ion Iliescu imediat după eveniment.
Iată și o ripostă mai energică:
”Cultivăm tradiții ale poporului, dar de ce în ajunul Crăciunului”, a concluzionat, retoric, șeful tineretului
comunist în anul de grație 1968. Și a propus, pe loc, destituirea conducerii ziarelor ”Amfiteatru” și ”Scânteia
tineretului”.
Deși aceste publicații ale tineretului studios n-au fost în vreun fel direct implicate, decizia a fost un dur
avertisment ”factorilor educativi” ce includeau pe atunci, și presa. ”Ripostă mai energică pentru a crește combativitatea”
a clamat Iliescu și ”măsuri mai ferme pentru ținuta generală a tinerilor, împotriva cazurilor de beții,
de tineri care își pierd vremea prin cârciumi, într-o atmosferă morbidă, nesănătoasă.” O ripostă dură, determinată
exclusiv de presiuni superioare, ai putea crede judecând exclusiv după stenogramele ședinței.
Au fost atunci și condamnări. Iar manifestația din noaptea de Crăciun a anului 1968 a fost prezentată
uneori, în postcomunism, ca o revoluție avant la lettre.
Atunci Ion Iliescu a fost mai ateu decât Ceaușescu.
Două luni mai târziu, ia atitudine față de religie. Iliescu se manifestă însă, de față cu Ceaușescu, mai ”încuiat”,
mai dur și mai incoerent decât acesta.
Iată o mostră din discursul viitorului lider postcomunist al României: ”Am avut o discuție, chiar în cadrul
familiei mele, cu oameni mai simpli, membrii de partid cinstiți și devotați dar organizează botezuri, nunți cu
ppi și îi întreb de ce fac așa ceva, la care ei îmi spun că nu se mai pun problemele chiar așa, dacă tovarășul
Ceaușescu se întâlnește cu prelați externi. Deci oamenii interpretează în mod greșit aceste lucruri. Trebuie să
vedem și ce scriu revistele literare, în care găsești creații cu nuanțe mistice. Trebuie să manifestăm mai multă
exigență față de asemenea fenomene și care pot avea anumită influență asupra oamenilor”.
Și iată ce spune Ceaușescu în concluziile dezbaterii:
”Eu prefer pe membrul de partid care se duce la biserică, dar care este disciplinat în muncă, ordonat și își
îndeplinește obligațiile, decât pe cel care nu se duce la biserică, dar introduce dezordinea, indisciplina, haosul
în societate. Așa trebuie privite lucrurile.”
Titlul: ”3000 de studenți ”huligani” a apărut în aceeași pagină și în aceeași zi.
”În aceeași ședință din 1 aprilie 1965, deodată cu Ion Iliescu, a fost promovat și Cornel Onescu. Din funcția
de șef al Secției Cadre al C.C. al P.M.R., a trecut la cea de ministru de Interne, în locul lui Alex. Drăghici.
Cariera fostului tipgraf Onescu – aceasta a fost meseria lui – a înregistrat anumite simetrii cu cea a lui Ion
Iliescu. Și acesta făcuse studii la Moscova (Școala superioară de partid de pe lângă C.C. al P.C.U.S. și a rămas
– ca și Ion Iliescu – membru al C.C. al P.C.R. până în 1984. Amândoi au fost trimiși la începutul anilor ’70 la
conducerea unor județe de partid. Ca ”să învețe ceva”, așa cum intenționase Dej să procedeze, înainte de a
muri, cu N. Ceaușescu. Maurer a susținut și candidatura lui Onescu.
Pentru a fiministru de interne – spunea Maurer – trebuie ”judecată bună pentru a aplica ceea ce i s-a spus
să facă rațional și logic, în spiritul în care a primit instrucțiunea respectivă”.
Rog atenție! S-a arătat și Cornle Onescu mai catolic decât papa, după cum rezultă din discuțiile Plenarei
C.C. al P.C.R. din vara anului 1967. ”La aprecierea lui Onescu, bunăoară, că ”fenomenul huliganismului a luat
amploare” în centrele urbane, Ceaușescu îi retează expozeul. ”În orice caz, studenții aceia pe care i-ați tuns în
București nu erau huligani” spune liderul partidului. Și i-a lămurit pe cei prezenți că 3000 de studenți, fuseseră
tunși și bărbieriți forțat de securitate. Și ”nu făceau arte din lupta împotriva huliganismului”, l-a acoperit atunci
de ridicol pe ministrul de interne, chiar Ceaușescu.
Se pare că, de la 1 aprilie 1965 – prin urmare imediat după decesul lui Dej, promovându-i pe protejații săi,
Ion Iliescu și Cornel Onescu, Nicolae Ceaușescu s-a păcălit singur. (Am încheiat pasajul din articolul și ziarul
menționat mai sus).
Prin urmare iată în mod concret isprăvile celor doi – Ion Iliescu și Cornel Onescu (tipograful) școlarizat
excesiv și îndoctrinat până în măduva oaselor; școala medie de partid din Breaza (1947) școala profesională
serală; Școala Superioară de partid de pe lângă C.C. al P.C.U.S. de la Moscova (1954); Facultatea de Economie
Generală, Academia de Studii Economice, Școala Superioară de partid ”Ștefan Gheorghiu”.
Iată cum în acele vremuri, orice măsuri aveau un caracter discreționar, în sensul că orice ins, un nimeni
care, promovat pe criterii fără bază, putea să pună în practică orice capriciu, așa cum a fost cazul cu tunsul
53
obligatoriu, de către securitate, a celor 3000 de studenți. Nu spun nici o noutate pentru că se cunoaște, că prima
măsură luată împotrivapușcăriașilor este să le pună cătușele la mâini și a doua să-i tundă la piele, numărul zero
cum se spune.
Ion Iliescu ca și Cornel Onescu, sunt cazuri tipice care prin tot ce au făcut și prin comportamentul lor șiau
dovedit crezul și atașamentul lor, trup și suflet, față de regimul comunist, dar în mod deosebit față de liderul
acestuia.
Acesta a fost singurul motiv pentru care viața lor a fost o continuă ascensiune și promovare în ierarhia
P.C.R.
Cornel Onescu coleg de ideologie cu Ion Iliescu a fost membru al C.C. al P.C.R. de la 25 iunie 1960 până
la 22 noiembrie 1984, adică 24 de ani fără întrerupere, iar cea mai bună dovadă că a fost apreciat mai mult
decât alții, a fost aceea că, chiar din 25 iunie 1960, de când a devenit membru în C.C. a fost și membru al
Comisiei Controlului de Partid până la 23 iulie 1965. Lui Cornel Onescu, partidul i-a încredințat următoarele
funcții:
– activist de partid la Secția cadre a Sectorului IV Roșu din București și șef al Secției Edituri politice ( în
1945);
– instructor, șef de sector, adjunct șef de secție la Direcția de propagandă a C.C. al P.C.R. (în 1947);
– adjunct șef Secție organizatorică a C.C. al P.M.R. (în 1957);
– prim secretar al Comitetului raional de partid Teleorman, adjunct al șefului Secției organizațiilor de partid
al C.C. al P.M.R. (15 iulie – 28 sept. 1959);
– șef al Secției Cadre a C.C. al P.M.R. (15 iulie 1959 – 24 iul. 1965);
– ministrul Afacerilor Interne (24 iul. 1965 – 24 apr. 1972);
– adjunct al șefului Secției Cadre a C.C. al P.C.R. (din apr. 1972);
– prim secretar al Comitetului de partid și președinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al
județului Teleorman (19 apr. 1973 – 7 martie 1978);
– prim-vicepreședinte și ministru secretar de stat la Comitetul de Stat al Planificării (7 martie 1978 – 1
sept. 1979);
– prim-vicepreședinte al Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare (1 sept. 1979 – 21 febr. 1981);
– președinte al Comisiei centrale pentru denumiri (din 5 dec. 1979);
– președinte al Comisiei centrale pentru întreceri socialiste între consiliile populare județene și al municipiului
București, municipale, ale sectoarelor municipiului București, orășenești și comunale (din 24 mart. 1980);
– președinte al Consiliului General al A.R.L.U.S. (Asociația Română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea
Sovietică) (din 4 noiembrie 1980);
– președinte al Uniunii Generale a Sindicatelor din România (U.G.S.R.) (febr. 1981 – 20 nov. 1982); Cornel
Onescu a ieșit la pensie în anul 1982, la vârsta de 62 de ani și a decedat în București în 1993 la vârsta de 73 de
ani.
Deși a fost un nomenklaturist notoriu, totuși, după revoluție a mai trăit patru ani, timp în care și-a văzut
liniștit de pensie, care a fost destul de consistentă, nu l-a deranjat nimeni cu nimic pentru că, din 1990, deja
devenise șef al statului de drept – de data asta – colegul său – Ion Iliescu. Iar asemenea cazuri de nomenklaturiști,
au fost sute, mii și poate zeci de mii în cei 45 de ani, cât P.C.R. s-a aflat la putere. Majoritatea au locuit în
condiții confortabile deosebite, în București în casele naționalizate de ei.
Ori acum se cunoaște că regimul comunist când a ajuns la putere cu sprijinul Moscovei, a mers la arhive
și a scos după Monitorul oficial, absolut toate persoanele care au deținut funcți mai importante până în 1944
și chiar și după, și nici unul nu a scăpat de pușcărie. De ce nou exponenții ai statului de drept de după revoluție
nu a procedat la fel cu comuniștii ? Simplu: Pentru că cel care a preluat frâiele puterii făcea parte precis și categoric
din această categorie.
În ce privește securitatea, aceasta s-a regăsit și regrupat în noile structuri: În Serviciul Român de Informații
(S.R.I.); Serviciul de Informații Externe (S.I.E.); Serviciul de Protecție și Pază (S.P.P.), în Parlament ca să aibă
imunitate parlamentară, în Justiție, etc.
Concret, în cazul nostru la Oltenița, președintele Judecătoriei – după revoluție – ani buni, până a decedat,
a fost căpitanul de securitate Boboc Gheorghe de fel din comuna Căscioarele.
Datorită considerentelor de mai sus și pentru că s-a născut în Oltenița la 3 martie 1930, lui Ion Iliescu în
lucrare i-am rezervat un capitol separat pe măsură. Nu de alta, ci pentru ca oltenițenii să cunoască situația reală
a consăteanului nostru Ion Iliescu.
54
Indiferet însă de ce am scris aici – și care sunt lucruri care corespund realității – adevărul este că Ion Iliescu
oentru perioadele 1990-1992, 1992-1996 și 2000-2004, va intra în istoria României ca șef de stat, cu toate că,
a fost atașat trup și suflet regimului comunist, vederilor acestuia, care timp de 45 de ani, prin metode teroriste,
diabolice și totalitare și-au pedepsit propriul popor de care și-a bătut joc.
* * *
După această digresiune să revin la cartea lui Ion Buciu. Apreciez că nu se putea atribui cărții un titlu mai
potrivit decât ”Aici e viața mea”, întrucât autorul face o interesantă, plăcută și reușită narațiune concomitentă
și paralelă între evoluția Șantierului Naval Oltenița care face parte din viața lui, deoarece aici a lucrat 42 de
ani și propria-i persoană cu toate trăirile ei.
Oltenițeanul nostru Buciu Ion, este primul care a scris o carte de acest gen, consacrată în primul rând, atât
Șantierului Naval Oltenița, directorului acesteia Cristea V. Ion, care a funcționat aici timp de 40 de ani – cazuri
mai rar întâlnite chiar în toată țara – de la naținalizare din anul 1948, până la ieșirea la pensie în anul 1988, la
vârsta de 67 de ani, cât și principalelor cadre de ingineri, maiștri, muncitori și funcționari, care și-au desfășurat
activitatea aici. Sigur că nu putea să-i înșire pe toți pentru că în decursul a peste o jumătate de secol de existență
a șantierului, aici au lucrat zeci de mii de oameni care, fiecare în felul lui, a contribuit la evoluția și ascensiunea
sa, astfel că în anul 1989, șantierul devenise o citadelă industrială navală performantă, realizând motonave la
nivelul standardelor europene.
Ion Buciu, din cei 42 de ani cât a lucrat la șantier, patru decenii – o viață de om – a îndeplinit funcția de șef
al serviciului organizarea producției și a muncii, funcție destul de grea, importantă și complicată cu o multitudine
și o complexitate de cerințe, atât ca speță cât și ca volum, impuse de procesul de producție și al muncii
unde lucrau peste 5000 de oameni. Aceasta în situația în care, pentru ocuparea unui asemenea post se cereau
studii superioare, totuși, datorită competenței, temeinicelor sale merite, pregătirii profesionale – absolvise cu
brio Liceul ”Polizu” din București, și spiritului organizator, Ministerul Construcțiilor de Mașini, i-a acordat
derogare de studii superioare.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât Ion Buciu, NU A FOST MEMBRU AL PARTIDULUI COMUNIST
ROMÂN, caz cunoscut de toți colegii lui, deoarece majoritatea cu care a lucrat îi cunoșteau îndeajuns atitudinile
și caracterul. Prin urmare iată că s-a putut și așa, adică să deții patru decenii consecutiv o funcție importantă,
de răspundere, fără a fi membru de partid.
Sigur că acest lucru se întâmpla atunci când te bazai pe propria-ți competență și profesionalitate, ”calitatea”
de membru de partid fiind ceva auxiliar, nedefinitoriu. Spun aceasta pentru că – în general – cadrele cu munci
de răspundere, contau în primul rând pe așa-zisa ”calitate” de membru de partid al cărui sprijin era esențial,
într-un plan secundar situându-se nivelul profesional.
Ca urmare aprecierii deosebite, Ion Buciu, separat de funcția sa de șef de serviciu, pentru care era retribuit,
a mai primit și alte însărcinări cum ar fi:
– secretarul Consiliului Oamenilor Muncii din șantier, prin urmare el se coupa de partea scriptică a acestui
organism care era mai mult de fațadă prin intermediul cărora – unii naivi – credeau, așa după cum li se spune,
că ei conduc destinele șantierului, cu toate că șantierul era condus de director, pentru că el avea mașină mică
la dispoziție, toate cererile erau adresate directorului și el era cel care aproba ștatele de plată, avea semnătură
în bancă, și – prin semnătura lui – angaja juridic șantierul în relațiile cu alte unități cu personalitate juridică;
– purtător de cuvânt și responsabil cu protocolul;
– a fost cooptat ca membru în Comisia ministeriala pentru elaborarea normelor unificate pe economie cu
aplicabilitate obligatorie la nivel național pentru toate unitățile industriale subordonate Ministerului Construcțiilor
de Mașini, care o perioada îndelungată de timp l-a avut ca ministru pe Ion Avram, cel care, după ieșirea la
pensie a lui Cristea, a îndeplinit funcția de director al S.N.O. mai bine de un an. Prin urmare, iată o altă recunoaștere
a competenței și profesionalismului lui Ion Buciu de către specialiștii Ministerului Construcțiilor
de Mașini.
Prin cartea sa, Ion Buciu, îl introduce pe cititor în istoria Șantierului Naval Oltenița, pornind de la locurile
denivelate de privaluri, gropi și buruieni – cum era la început – parcurge și inserează în mod cronologic evenimentele,
peripețiile, riscurile, amenințările și chiar inundarea de către apele Dunării, momente de criză și
deznădejde și o serie întreagă de întâmplări – chiar dramatice -, până ajunge la situația de a primi o comandă
pentru un anumit tip de navă, cum aceasta este pusă pe planșa de proiecție și apoi cum mintea și mâna omului
55
pune în operă și asamblează, materii, materiale, grele, obiecte, motoare, piese, etc. În număr de peste 12.000
din a căror însumare pricepere și eforturi ale omului rezultă o motonavă – cea mai mare a fost de 5000 de tone
(DTW) cu tot ce este necesar, sau nave de pasageri, așa cum a fost cazul cu nava ”Oltenița” sau ”Steaua
Dunării” ambele de croazieră, cu tot confortul posibil pentru turiști, cu curse regulate pe Dunăre, ruta Viena
până la vărsarea Dunării și retur.
În cartea sa, Ion Buciu acordă atenție Școalei de Arte și Meserii din Oltenița, întrucât aceasta a constituit
o pepinieră de cadre, generații de meseriași pricepuți pentru șantier, constituind pentru început, pe parcurs și
ulterior, sursa care a asigurat nucleul de bază, pilonii pe care s-a sprijinit evoluția și funcționarea șantierului.
Însuși Cristea Ion cel care avea să devină directorul șantierului pentru 40 de ani provine tot de la această școală.
Tocmai datorită acestui fapt – așa după cum Nicu Vornicu era sufletul organizator al întâlnirilor, aniversărilor
și altor evenimente similare, cu toți foștii elevi ai liceului ”Constantin Alimăneșteanu” din Oltenița, deveniți
de ani buni bucureșteni, la Caru’cu Bere, sau la Oltenița la liceu, sau cum preotul Suzeanu, de la
Turtucaia, în urma ”cedării” Cadrilaterului, după 1940, organiza tot în București, întâlniri ale turtucăienilor –
de regulă stabiliți la Oltenița – depănând amintiri din viața lor, petrecută la Turtucaia, pentru a le menține – cât
de cât – moralul, tot așa și Ion Buciu, se îngrija, și în fiecare an, în ultima zi de sâmbătă a lunii iunie, organiza
întâlnirea la sediul Școlii de meserii, a foștilor elevi ai acestei școli. Deși eu nu am urmat școala de meserii, totuși,
am fost invitat de două ori de Ion Buciu să iau parte la asemenea întâlniri de suflet. Cum se desfășura o
asemenea întâlnire !
Mai întâi Ion Buciu – care se ocupa în prealabil de mobilizare – făcea apelul. Apoi, în mod liber ținea o
scurtă alocuțiune prin care, celor prezenți le amintea importanța acestei școli, pentru oraș și pentru dezvoltarea
șantierului, după ce în prealabil, propunea să păstrăm un moment de reculegere în memoria celor decedați. Cu
tot regretul, însă, numărul acestora s-a împuținat an de an, iar cei rămași în viață, sunt mai puțini decât degetele
ambelor mâini. Nu este departe vremea când, și aceste întâlniri, ca multe altele vor rămâne doar simple amintiri.
Citeam atunci, pe fața tuturor celor prezenți, bucuria revederii și amintirea începuturilor fiecăruia în această
școală. Apoi era invitat fiecare, ca din ce își mai aduce aminte, să spună despre o faptă sau un eveniment –
plăcut sau neplăcut – întâmplat ori petrecut în timpul școlii, readucând astfel aminte despre colegi, maiștrii și
profesori. Se vizitau în grup clasele, atelierele de practică, birourile, se depănau din nou amintiri, după care
momentul întâlnirii era imortalizatprin fptpgrafii făcute pe scările de la intrarea principală în clădirea școlii.
Urma apoi o masă modestă – pe care nu-mi permit să o numesc festivă, și iar prilej de recuperarea memoriei,
despre înființarea clădirii și școlii, despre colegi, maiștrii, profesori, și despre o serie întreagă de întâmplări,
mai cu seamă după ciocnirea câtorva pahare de vin care aveau darul ca, pe lângă buna dispoziție, să mai dezlege
limbile, să scormonească fiecare în adâncurile memoriei, pe punctul de a ne părăsi, pentru că toți erau trecuți
de 80 de ani și astfel, se încheiau plăcutele întâlniri anuale.
Categoric, în anul următor numărul participanților era tot mai mic. Aceste întâlniri plăcute, nostalgice, de
suflet, un timp, constituiau obiect de discuție, peste care, împotriva vrerii noastre, se așterne implacabila și neplăcuta
uitare.
Cartea lui Ion Buciu este interesantă și pentru că, între capitole, sunt interferate fotografii. În interiorul
primei coperți este prezentată intrarea principală deasupra căreia scrie cu litere mari care se văd de la distanță:
ȘANTIERELE NAVALE OLTENIȚA. Pe sub arcada acestei firme intrau zilnic, indiferent de anotimp, grăbiți
la program, peste 5000 de oameni, fiecare cu speranțele, intențiile și planurile lor, cu proaspătă putere de muncă.
Aici lucrau familii: soț, soție, fii, și se întemeiau familii, din căsnicia cărora rezultau alți copii. La orele 16:00,
la terminarea programului când suna sirena care se auzea până în oraș, aceeași oameni, istoviți de muncă, se
întorceau grăbiți spre casă. Un furnicar de oameni, practic o impresionantă armată de civili, era pusă în mișcare.
Șoseaua portului fremăta de un lung și nesfârșit șir de oameni, pe jos, pe biciclete sau cu mașini. Un sfert din
populația orașului revenea la casele lor. Au fost perioade în care, un număr mare de oameni venea cu trenul.
Plecau dimineața din gara Oltenița și-i ducea pe oameni până aproape de intrarea principală în șantier.
Așa își petreceau oamenii viața, cu grijile, necazurile și bucuriile lor ani de zile, de tineri când se angajau
și până la bătrânețe când se pensionau. Cu acest prilej cel care ieșea la pensie, printr-o masă festivă, era sărbătorit,
de colegii de serviciu și de colectivul din care făcea parte. Se făceau fotografii în grup, avându-l la mijloc
și în centrul atenției pe cel sărbătorit, căruia îi făcea și un cadou: un baston, o pălărie sau alt obiect. Aceste obiceiuri
deveniseră reguli care se respectau cu strictețe. Aceste ritualuri statuate în timp, au dispărut pentru totdeauna.
Cine și cu ce drept le-a răpit oamenilor, manifestarea nostalgică de adio, a despărțirii de locurile și de
56
oamenii în mijlocul cărora a muncit o viață încununată de trecerea a 3-4 decenii ? Autorul a fost bine inspirat
că a prezentat această fotografie pentru că această intrare nu mai există, iar înscrisul format din metal, a fost
valorificat la fier vechi. Trist dar adevărat.a fost valorificat la fier vechi. Trist dar adevărat.a fost valorificat la
fier vechi. Trist dar adevărat. La pagina 18 fotografia imortalizează o întâlnire formată din foste cadre și foști
elevi. Nici jumătate din aceștia nu mai sunt în viață. Pagina 20, sub forma unui medalion, îl prezintă pe Cristea
Ion directorul șantierului timp de 40 de ani (1948-1988) pe fondul unei panorame ce oferă imaginea tumultoaselor
mijloace și construcții navale, iar în plan îndepărtat veșnica Dunăre care de milenii, își vede de drumul
ei imperturbabil, așa cum a numit-o cronicarul: ”Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere”.
La pagina 36 cititorului îi este prezentată imaginea și momentul lansării la apă a unei motonave, care – în
talazuri înspumate – primește botezul Dunării după care va părăsi șantierul care i-a dat naștere, pentru totdeauna.
Reține în mod deosebit atenția fotografiile de la pagina 65 unde sunt prezentate meiestuoasele realizări
ale navaliștilor oltenițeni, adevăratele bijuterii care se numesc Nava de pasageri ”Oltenița” cum și Nava de
pasageri ”Steaua Dunării”, care încântă ochiul prin siluetele lor, și care au făcut sute și mii de curse de la Viena
la vărsarea Dunării în mare, purtând pe liniștitoarea oglindă argintie a apei, sute de pasageri străini, ale căror
priviri sunt captivate de magnificele priveliști cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Prin intermediul acestor nave
de croazieră, Oltenița a devenit cunoscută de către țările riverane Dunării, un fel de ambasadoare ale orașului
nostru.
La pagina 82 Ion Buciu prezintă fotografia Școlii de arte și meserii, amintind că în anul 2010, s-au împlinit
100 de ani de la realizarea acestei construcții. În acele vremuri, construcțiile se realizau fără a avea termen de
garanție întrucât cei care le realizau – cu răspundere și profesionalism – le făceau săreziste o veșnicie. Materialele
erau de calitate, iar condiția de bază era rezistența. Paginile 87, 97 și 90 prezintă participanții, foști elevi și
profesori, cu prilejul unor întâlniri, la mijloc, în prim-plan aflându-se organizatorul Ion Buciu. La pagina 95
este prezentată imaginea Clubului Șantierului Naval Oltenița, în prim-plan, iar în dreapta fotografiei o clădire
scundă, aduce aminte oltenițenilor autohtoni de librăria și papetăria de altădată a lui Ion Georgescu, dispărută
de mult din peisajul citadin al orașului nostru. Clubul Șantierului Naval Oltenița a fost inaugurat cu fast la 23
august 1962, prilej cu care, au venit de la București actori consacrați teatrului și scenei românești de talia lui
George Vraca, Lucia Sturdza Bulandra și mulți alții pe care îi prezint în totalitate în lucrarea mea de monografie.
În cartea sa, Ion Buciu prezintă realizările șantierului în decursul existenței sale cât și dotarea tehnică,
ceea ce-i permitea șantierului, în perioada lui de glorie să realizeze în medie 6 motonave pe an. Sigur că este
imposibil ca să redai în mod real și integral, multitudinea problematicei acestei cărți de 236 de pagini.
În ce mă privește apreciez în mod deosebit această carte a lui Ion Buciu care se referă în principal la
Șantierul Naval Oltenița, insuficient cunoscut chiar de întreaga populație a orașului nostru. Aceasta cu atât mai
mult cu cât, în urma – așa-zisei privatizări – în fapt o escrocherie de proporții, practic, Șantierul Naval Oltenița,
imensa lui dotare tehnică, a fost tăiată și predată la fier vechi. În prezent, noii patroni indieni, încep să demoleze
și clădirile. Iată cum din fostul Șantier Naval Oltenița, care a fost fanionul și port drapelul orașului nostru și
nu numai, unde oamenii au investit eforturi fizice și intelectuale, muți din ei din tată în fiu, care le-au asigurat
existența și prosperitatea în viață, și care au scris cu sânge istoria acestei citadele, care făcea parte din emblema
patrimoniului spiritual al orașului nostru, cu strângere de inimă, regret din tot sufletul că nu a mai rămas nimic.
Acest lucru, mi se pare – și sunt convins – că este de o gravitate dramatică, fără precedent, în condițiile în
care de la Drobeta Turnu Severin și până la Constanța, toate Șantierele Navale Românești – cu greutățile inerente
– continuă să existe și să fie active, mai puțin ȘANTIERUL NAVAL OLTENIȚA, aceasta în condițiile în care
Ion Iliescu născut în Oltenița în 1930, a fost șeful statului timp de 12 ani (1990-1992), (1992-1996) și (2000-
2004) iar între anii 2004-2008 a fost senator în Parlamentul României.
În plus, de 23 de ani – ca președinte activ sau onorific – se află la cârma celui mai mare partid din România,
P.S.D. În acest timp, – cu riscul că mă repet, insist asupra situației de neconceput ca din cele 9 șantiere navale
din țară SINGURUL CARE A FOST FALIMENTAT A FOST ȘANTIERUL NAVAL OLTENIȚA, și acest
lucru s-a întâmplat din vina oamenilor, atât a conducătorilor șantierului ultimul fiind inginerul George Bozeanu
cât și a șefului statului.
La capitolul 41 pagina 152 din cartea sa ”Aici e viața mea”, Ion Buciu prezintă o fotografie de la Școala
primară nr. 2, în care pe primul rând din față se află învățătoarea, doamna Lola Ene – soția lui Mihalache Ene
– cel care a fost lichidatorul Băncii doctorului Constantin Deculescu numită ”Banca – Gura Argeșului” care a
avut sediul în actualul imobil unde se află muzeul de arheologie, clădire revendicată și obținută de fiica doctorului
C. Deculescu, scriitoarea Annie Bentoiu, în 2012 în vârstă de 85 de ani.
57
În fotografie, în partea dreaptă a doamnei învățătoare Lola Ene se află Ion Iliescu, iar în partea dreaptă a
acesteia se află Ion Buciu. Deci afară de certificatul de naștere, această fotografie confirmă că Ion Iliescu a început
și a făcut primele clase primare la Oltenița.
Înainte de a închide această problemă prezint un pasaj de la pagina 28 din cartea lui Ion Buciu:
”S-a văzut clar că nimeni nu avea interes să salveze șantierul, mai ales că în Parlament
existau doi reprezentanți din județul Călărași și anume: Doru Ioan Tărăcilă și Munteanu
Ion (care a fost ajutat de șantier să se califice și sprijinit de majoritatea oamenilor din
șantier să ajungă în Parlament) care puteau să facă ceva ca să salveze șantierul, dar nu
au făcut.
După 10 ani de la privatizare şi urmare a mitingului organizat de salariați în fața
primăriei Oltenița, miting la care am participat și eu și Pavel Petre și Gagelea Marin, sa
declarat FALIMENTUL ȘANTIERULUI ÎN 2007.
Între timp, noii proprietari ai întreprinderii au început să demonteze și să vândă utilajele,
toate standurile ca fier vechi, au demolat clădiri, practic au vândut munca noastră
de o jumătate de secol, fără nici o urmă de regret.
Pe vremea lui TAICA era ca în rai: aveam parcuri, grădină zoologică (căprioare, păuni,
iepuri) fanfară, gospodărie anexă cu teren agricol, muncitorii aveau asigurată – cum se
spune – ”ziua de mâine”. Viața culturală e ”sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”. În incinta
clubului nostru, construit de noi toți, acum nu mai au acces pensionarii șantierului
și nici nimeni altcineva. Am vorbit cu primarul Milescu să ia primăria clubul dar acesta
mi-a spus că a inițiat un dialog cu actuala conducere a șantierului, însă nu este de acord
cu așa ceva. La construirea clubului am muncit noi, salariații din șantier, am făcut voluntariat
ca să putem să avem un loc în care să ne recreem. Mă întreb pentru ce am făcut
toate acestea ? Pentru cine ?…
Complexul sportiv construit pe terenul lui Calomfirescu, unde își avea sediul societatea
”ASTRA”, avea 10.000 de locuri, conținea două terenuri de fotbal și rugby, cu
tribune metalice, cu toate anexele necesare, a ajuns acum pășune de vite.
Domnilor, în ce lume trăim ? Ați uitat că S.N.O. era cea mai mare unitate, cu cea mai
mare producție cu cea mai mare pondere în P.I.B. din județ și din Regiunea București ?
Domnilor care ne-ați luat averea colectivului nostru de ce nu faceți public ”contractul
de privatizare” ? Nu sunt clauze care vă obligă ?” (am încheiat citatul).
Această carte a lui Ion Buciu intitulată ”Aici e viața mea”, este o lucrare monumentală, iar valoarea ei va
fi apreciată și va crește pe măsură și o dată cu trecerea timpului. Ea descrie cu patos o stare de fapt dezastruoasă,
la care au contribuit indivizi, străini de eforturile oamenilor care au lucrat în S.N.O. decenii. Nu va mai scrie
nimeni o asemenea carte cu totul inedită pentru că situația nu se poate reedita și nici nu mai are de unde să ia
date.
Arhiva S.N.O. – parcă intenționat spre a se șterge orice urmă de reconstituire – a fost predată în vrac – din
dispoziția judecătorului sindic, – la S.C. ARHIPREST S.R.L. BRĂILA, Platforma Industrială Chișcani, Șoseaua
Viziru km. 10 incinta 23 Clădirea 93, persoană de contact, domnul Potecă telefon 0741.208.002 sau
0239.643.364, (date furnizate la cererea subsemnatului la clubul S.N.O. – de doamna Burcoș, în ziua de joi 4
oct. 2012, orele 9:30).
Însă sunând la acele telefoane, pentru a mă interesa cel puțin de cartea de onoare a șantierului și de albumele
cu fotografii cu motonavele și navele construite la S.N.O. în decursul timpului, spre a le prezenta cititorului în
monografie – în baza împuternicirii scrise nr. 6666 din 07.08.1998 emisă de Primăria Municipiului Oltenița,
pe numele subsemnatului, – de la acele telefoane nu mi-a răspuns nimeni. Păcat! Dar cu puterea nestrămutată
a credinței în Dumnezeu, din respect față de memoria celor care au trecut de mult ”în lumea drepților” cât și a
celor supraviețuitori care au lucrat în șantier, nu intenționez să abandonez căutarea și efectiv scotocirea pe oriunde
va fi posibil să dau peste aceste fotografii, singurele imagini în care sunt concretizate, și materializate,
imensele eforturi a mii de oameni în decursul anilor. Aceste fotografii, încununează vise, transformate în realități
devenite împliniri ce îngemănează simbioza dintre dăruire și sacrificiu, duse până la limitele imposibilului.
Spun aceast apentru că în șantier au fost și sacrificii care au mers până la jertfa supremă. Au fost decese –
nu numai accidente produse în timpul, din cauza și în legătură cu procesul muncii.
Unde a fost șantierul, unde fremăta efortul unei mulțimi de oameni animați de speranțe în viitor, unde se
58
ajunsese la performața de a se construi pe an 6-7 motonave de 5000 DTW, toate destinate exportului, cu exigențe
de realizare la cote înalte, ACUM NU A MAI RĂMAS NIMIC. Cu timpul nu se va mai cunoaște nici locul.
Copiii vor afla din cartea lui Ion Buciu că la Oltenița, undeva pe malul stâng al Dunării, cândva, a existat
o întreprindere mare, unde se construiau vapoare mari, întreprindere care s-a numit Șantierul Naval Oltenița și
unde au lucrat peste 5000 de oameni. Că în cadrul acestui mare șantier au lucrat părinții și bunicii lor care au
construit acele motonave, nave de croazieră pentru pasageri cu tot confortul posibil, toate acestea făcând ca
renumele șantierului să depășească granițele țării, întrucât cel mai mare număr dintre acestea s-au livrat la export.
De asemenea va mai afla că a existat un Combinat de creșterea și îngrășarea porcilor, cu un efectiv de
200.000 de capete, care a intrat în faliment, și care era printre cele mai mari din sud-estul Europei – la care ultimul
director a fost medicul veterinar, doctor Boabeș Dumitru, care ulterior a fost deputat în Parlamentul
României în două legislaturi.
Aceeași soartă și situație falimentară a avut și Întreprinderea Agricolă de Stat Oltenița devenită S.C. OLRIZ
S.A. la care ultimul director a fost inginerul Munteanu Ion, care, ulterior, a primit un mandat de deputat în Parlamentul
României, iar alt mandat a fost subprefect al județului Călărași.
Va mai afla că ”Filatura de bumbac și fibre sintetice” cu un efectiv de 4000 de oameni a intrat în faliment
în anul 1998, și aceasta fiind reprezentativă și de talie europeană sub aspectul tehnologiei și că – și aceasta – ca
și Șantierul Naval, toate instalațiile, utilajele și mecanismele de producție, au fost tăiate în mod brutal și inconștient
și le-au vândut șmecherii la fier vechi.
Va mai afla că întreprinderea I.P.I.L.F. (Întreprinderea de Producere și Industrializare a Legumelor și
Fructelor) în fapt Fabrica de Conserve Valea Roșie, unde vara și toamna lucrau 3000 de oameni (câte 1000 pe
schimb) produceau mii de tone de conserve de legume, fructe, carne, pește și băuturi, formate dintr-un număr
de peste 220 de sortimente, din care, o bună parte, deasemeni se librau la export.
Aceasta fiind situația, înseamnă că însăși orașul nostru a intrat în faliment și pe cale de consecință, chiar
România, fiindcă aceasta este situația la nivelul întregii țări. Păcat, trist, dar adevărat.
După 23 de ani de la revoluție, aceasta este dezastruoasa situație în care a fost adusă – fără voia ei – prospera
noastră țară, de către clasa politică, de partide, de demnitari și de fiecare politician în parte.
În spatele formalelor declarații publice de intenții pentru binele țării și poporului ei mult și greu încercat,
realitatea de zi cu zi prin mass-media, prin presă, ne-a dovedit că se ascund meschine interese personale de
căpătuială, masivă și galopantă, fără limite.
În ce mă privește, eu nu am aparținut și nu fac parte din categoria unor asemenea persoane. Înainte de
1989 nu am avut ”calitatea” de membru de partid, iar după 1989 și până în prezent nu sunt înscris în nici o formațiune
politică. Deci nu-mi simt nici onoarea pătată nici conștiința încărcată cu nimic față de nimeni. Lăsând
modestia la o parte, din acest punct de vedere, sunt superior multora, situație față de care nu am ce să-mi reproșez.
* * *
Dragă Ion Buciu! Făcându-mă mesagerul oltenițenilor mei, în al căror asentiment – dă-mi voie să mă consider
– în calitatea mea de cetățean autohton al acestui oraș, în care am rădăcini de filiațiune adânci, de peste
un secol și jumătate, unde însăși eu locuiesc, fără întrerupere, de când m-am npscut de 81 de ani, în numele lor
și al meu, primește mulțumirile noastre, cele mai sincere, pentru această magnifică lucrare de suflet, prioritară
și unică, pe care bine ai intitulat-o ”Aici e viața mea”, prin care, plin de simțăminte, ne-ai oferit suficiente date
pentru a cunoaște această impresionantă citadelă industrială navală, care a fost Șantierul Naval Oltenița, de a
căror existență este legată o imensitate de oameni, mai mult decât ordinul miilor, dar de care s-a ales praful și
care, după efortul acelor mii de oameni timp de o jumătate de secol, care o adusese într-un stadiu performant
european, aceasta a dispărut pentru totdeauna.
Prin urmare, sunt convins că nu greșesc dacă afirm faptul de netăgăduit, că în mare măsură, FALIMENTUL
ÎNTREPRINDERILOR ESTE UN RECHIZITORIU LA ADRESA CELOR CARE LE-AU CONDUS SPRE
UN FINAL TRAGIC. Culpa necontroversată se impune cu atât mai mult cu cât, în timp ce întreprinderile au
intrat în agonie economică, au decăzut și în final au intrat în faliment, cei care le-au condus, s-au ridicat, au
prosperat în mod nesperat. Ba mai mult, s-au înscris în noile partide năascute după revoluție, au intrat în politică
și chiar în structurile instituțiilor statului de drept, cu toate că, până la revoluție, absolut toți au făcut parte din
59
rândurile Partidului Comunist Român, având funcții de conducere, pe care regimul comunist conta, față de
modul lor comportamental. Foștii au devenit actuali, iar vechii s-au tranformat în noii. Simțind momentul și
împrejurările propice, prin politică și corupție, sau invers, și-au stabilit un singur scop: îmbogățirea. Din păcate
acest scop s-a generalizat la nivel național cu care – însăși structurile statului se confruntă fără a mai fi în stare
să-i facă față, fenomenul fiind greu de eradicat, având caracter de masă. Curios și straniu este faptul că deși de
aceste probleme s-au ocupat instituții și oameni totuși, paradoxal că de o asemenea situație dezastruoasa nu
este tras la răspundere nimeni iar o imensă avuție națională până la revoluție, este lăsată de izbeliște care nu
mai interesează pe nimeni!
Cel de-al treilea președinte al S.U.A. din perioada 1801-1809, Thomas jefferson, cu 200 de ani în urmă
spune : „Bogăția acumulată, dacă este corelată cu lăcomia, atunci economia este în colaps, favorizând corupția”
(Camil Mureșan și Alexandru Vianu, „Președinte la Casa Albă” Editura Politică București 1974), (biblioteca
personală).
În ce mă privește, dat fiind faptul că Șantierul Naval Oltenița a fost cea mai mare unitate economică din
oraș, în lucrarea de față i-am consacrat – pentru că merită – un capitol impresionant, pe măsura importanței lui.
Îmi pare rău în mod cel mai sincer și regret nespus de mult că despre el, sunt nevoit să vorbesc acum la timpul
trecut: „A FOST”, pentru că nu mai este, dar în același timp, calitatea mea de cetățean autohton al acestui oraș,
nu-mi permite să trec cu vederea, și să nu-i identific pe cei vinovați, incriminându-i – cel puțin moral – dacă
sub raport justițiar acest lucru – nu știu în ce măsură – mai e posibil sau dacă nu intră sub incidența tardivității.
Oricum consider că se exagerează cu „secretizarea contractului de privatizare” aceasta pentru a nu se depista
ilegalitățile comise. În momentul de față și pactul secret încheiat la 23 august 1939 între Ribentrrop și Molotov,
se cunoaște darmite un contract de privatizare. Se pare că s-a ajuns prea departe cu ignoranța, iar structurile
specifice ale statului, s-au coalizat în escrocherii.
Contractul de privatizare, ca orice document, se știe că trebuie în mod obligatoriu să îndeplinească două
condiții : de formă și de fond. De formă: să conțină toate datele cerute de un asemenea document, să fie clar,
citeț, fără corecturi și ștersături, să aibă dată, locul întocmirii, semnături, ștampile și număr de înregistrare, iar,
de fond : într-un cuvânt, să fie legal și să respecte legislația în materie. Ori cu cât se ascunde mai mult, cu atât
se confirmă că este mai ilegal.
CU PRIVIRE LA A OPTA LUCRARE DE MONONGRAFIE
Sunt mulțumit și în același timp satisfăcut sufletește, că în ultimii ani s-a intensificat numărul lucrărilor
cu caracter monografic cu privire la urbea noastră Oltenița, chiar dacă autorii acestora nu sunt autohtoni, fapt
care – până la urmă – nu are importanță, motiv pentru care le adresez și-i rog să primească respectuoasele
noastre mulțumiri. Această lucrare apărută până în momentul de față – aceasta însemnând anul 2012 – aparține
profesorului oltenițean – de istorie – Teodor Ștefan și se intitulează „COMUNITATEA EVREIASCĂ DIN
OLTENIȚA” (1860 – 1965). Editura Tridona Oltenița.
Lucrarea este prefațată de prof. dr. Done Șerbănescu, directorul Muzeului de Arheologie Cultura Civilizației
Gumelnița. Așa după cum o indică titlul, lucrarea se referă în exclusivitate la comunitatea evreiască din
Oltenița.
Națiunea evreiască de pe meleagurile orașului nostru, a avut o durată de un secol, care sub raport istoric
este relativ scurtă, însă având în vedere că însăși existența orașului nostru este de un secol și jumătate, atunci
se apreciază ca suficientă supraviețuireaacestei comunități, având timp să se lase anumite urme în domeniul
economic, cu precădere în cel al comerțului.
O parte din evreii menționați în lucrarea profesorului Teodor Ștefan – dată fiind vârsta mea de opt decenii
– i-am cunoscut ca oameni și profesii: medici, ceasornicari, farmaciști, negustori, comercianți, manufacturiști,
cerealiști etc.
Principalul motiv pentru care comunitatea evreiască din Oltenița a fost însemnată și s-a menținut chiar
mai bine de un secol, constă în faptul că – spre deosebire de celelalte naționalități – nu a putut fi asimilată de
cea preponderentă – română.
Neasimilarea evreilor din Oltenița de către localnicii autohtoni de naționalitate și protecție română a fost
60
determinată de caracterul lor pe care și l-au respectat cu strictețe sub raportul filiațiunii, în sensul că, evreii sau
avut bine cu oltenițenii români fără a se înrudi între și cu ei. Cazurile în care evreii s-au căsătorit cu femei
românce au fost farte rare, iar copiii rezultați din astfel de căsătorii au urmat comportările și ritualurile paterne,
evreiești, cu precădere cele de ordin religios.
Un alt motiv pentru care evreii nu au fost asimilați de români, a fost și acela că ei – spre deosebire de toate
celelalte naționalități – au avut biserica și preotul lor și nu s-au amestecat cu românii, păstrându-și cu sfințenie
religia și credința.
Cartea profesorului Teodor Ștefan este cu atât mai importantă cu cât, despre această comunitate – mai amănunțit
– nu a scris nimeni până acum. Profesorul Done Șerbănescu are cunoștință că despre istoria comunității
evreiești din Oltenița a scris doar profesorul doctor de istorie Paul Vătărescu, însă numai un singur articol de
o pagină, pe care l-a publicat într-un ziar din statul Israel. În urma apariției acestui articol, câțiva din intelectualii
din oraș se așteptau ca profesorul Paul Vătărescu să publice un studiu monografic despre comunitatea evreilor
din Oltenița, ceea ce nu s-a întâmplat. Aceasta și pentru că arhiva referitoare la istoria orașului Oltenița, practic,
a fost împrăștiată în mai multe locuri, iar parte din aceasta chiar a fost distrusă de trupele inamice ce au ocupat
vremelnic orașul nostru.
Cartea este cronologică și coerentă, bine structurată pe mai multe perioade istorice: 1860-1918, 1919-
1940, 1940-1944, și 1944-1965.
După ce ne înfățișează felul în care evreii au venit la Oltenița, arată modul cum și-au construit, printre
primii, case în oraș, ne descrie cum s-au încadrat în viața socială și contribuția lor la dezvoltarea economică și
culturală a urbei noastre prin activități alese cu grijă propice perioadei în care se aflau, cuprinzând diverse
domenii: oameni de cultură – profesori, medici, funcționari – oameni de afaceri: comercianți, negustori, întreprinzători,
cerealiști, opsesori de pământ și meseriași, fără a lipsi ceasornicarii și de fapt toată gama breslașilor.
Deasemeni autorul prezintă cititorului grija manifestată de evrei copiilor lor cu privire la educația acestora
atât în familie, cât și în școală și în societate în general, atenția deosebită acordată religiei lor, manifestări culturale,
toate acestea având printre altele scopul unei coabitări corespunzătoare cu românii, dar în mod deosebit,
menținerea nealterată a etniei spre a nu putea fi asimilați de români. Capitole interesante ale cărții autorul le
consacră problemei sionismului, scoțând în evidență actele de solidaritate cu mișcarea sionistă a comunității
evreiești din Oltenița, legătura comunității evreiești de la Oltenița cu eșaloanele superioare ale comunității
evreiești naționale din România, ca și participarea celor din Oltenița la viața politică și evenimentele mai importante
ale localității noastre, în perioada interbelică.
Autorul cărții probează cu dovezi și documente, felel în care evreii din Oltenița s-au integrat în viața orașului
nostru dar și a țării în general, cu bune intenții pentru dezvoltare, pentru menținerea unor relații corespunzătoare
între evrei și români, pentru ajutoarele reciproce, cu precădere a celor din nația lor.
Pe plăcile de bronz de la baza momnumentului eroilor din primul război mondial situat în grădina publică,
se pot citi nume de evrei care au făcut armata și au căzut la datorie în primul război mondial. Deasemeni – așa
cum este cazul cu farmacistul Leon Azdril și alții – acestea au contribuit efectiv cu substanțiale sume bănești
la ridicarea acestui monument, implicându-se în mod hotărât într-o serie întreagă de alte acțiuni inițiate de autoritățile
locale ale vremii.
Într-un capitol, profesorul Teodor Ștefan, ne înfățișează modul în care evreii au fost marginalizați în perioada
regelui Carol al II-lea, și adaug eu aici, paradoxul că regele a trăit cu amanta Elena Lupescu evreică, cu
care a și plecat de altfel în anul 1940 când a fost nevoit să abdice.
Cea mai neagră perioadă a evreilor a fost în timpul dictaturii legionarilor, când efectiv au fost prigoniți și
uciși, și în timpul celui de-al doilea război mondial, după care regimul comunist din România – și pe evrei – ia
deposedat de principalele mijloace de producție și averi, iar celor din domeniul comerțului li s-au confiscat
magazinele și au ajuns în stare de faliment.
Referindu-se la cei din Oltenița, autorul ne descrie modul în care, puținii evrei care au mai rămas în Oltenița
după 1950, s-au descurcat foarte greu, iar ultimul a fost cetățeanul romanizat, prin nume, Alexandru Manciu
în realitate fiind fostul Goldstein Joseph.
În ce mă privește l-am cunoscut bine pe Alexandru Manciu alias Goldstein Joseph – poreclit și arhicunoscut
de oltenițeni la acea vreme ”Pălărierul”. Avea magazin de pălării pe strada mare, în casele lui Teodosiu (și
acesta poreclit Bondarici) vizavi de arhicunoscutul magazin ”Ferometal”. Era un om de statură mijlocie, era
blond, cu părul ondulat și mai mult semăna a neamț decât a evreu. Vorbea perfect românește. Soția lui Ion
Elena, era mult mai mică decât el. Alexandru Manciu, alias Goldstein Joseph era născut la 6 mai 1909 în
61
comuna Urziceni, județul Ialomița, iar soția lui cu care s-a căsătorit la 22 iunie 1947, era născută în Oltenița la
11 aprilie 1928, diferența de vârstă fiind de 19 ani. Cu alte cuvinte putea să-i fie fiică. Sau vârsta lui era dublă
față de a soției.
Profesorul Teodor Ștefan vorbește în cartea sa și despre cimitirul evreiesc din Oltenița, care se află în
partea de est a primului cimitir ortodox din oraș.
Despre acest cimitir vorbesc și eu în lucrarea mea de monografie. Cimitirul este într-o stare avansată de
degradare, în cadrul lui făcându-și casă doi spoitori. În lucrarea mea arăt că am intervenit în scris la ambasada
israeliană din București, pe timpul când ambasador era domnul Mazăre, însă fără rezultat. Solicitasem să-mi
trimită pe cineva ca să deslușesc înscrisurile în limba ebraică-idiș, de pe așa zisele cruci (în fapt niște pietre
masive funerare, un fel de dreptunghiuri alungite). Ar fi bine dacă această carte ar constitui un semnal de alarmă
întreautoritatea locală – primăria și federația comunităților evreiești din România prin care să se ia măsuri de
protejarea cimitirului evreiesc care poate fi declarat monument istoric.
Cartea profesorului Teodor Ștefan este deosebit de interesantă, este documentată și orice afirmație este
susținută de aparatul critic (bibliografie). Am participat la lansarea acestei cărți care a avut loc la 7 iunie 2012,
în sala mare a Muzeului de Arheologie Cultura – civilizația Gumelnița, aducându-i autorului bine meritatele
mulțumiri și felicitări.
CU PRIVIRE LA ETNIA ELENĂ: În momentul de față etnia care a deținut o pondere în istoria și viața
socială a urbei noastre, rămasă necercetată și neaprofundată o reprezintă comunitatea greacă de care nu s-a
ocupat nimeni până în prezent. Grecii la vremea lor, în decurs de aproape un secol, s-au făcut simțiți în viața
socială, culturală, dar mai ales comercială a orașului nostru, cu precădere în domeniul comerțului cu cereale
cumpărate de la țărani și vândute la export prin intermediul portului nostru.
Ei au avut și o școală care a funcționat în imobilul în care în zilele noastre funcționează azilul de bătrâni.
Urme certe de existența lor, se observă încă, deși a trecut un secol – în cimitirul din oraș, în partea dreaptă a
bisericii Sfânta Paraschieva. Însemne funerare, constând din cruci ornamentate din marmură, pe soclu de piatră,
înalte de 3-4 metri, unele cu fotografii încrustate și cu înscrisuri în limba greacă, locuri de veci împrejmuite cu
garduri din fier forjat, confirmă existența mormintelor unde își dorm somnul de veci, foști boieri și negustori
greci, ce se înscriu printre oamenii de seamă ai orașului nostru de altădată, din perioada lor de glorie economică
și înflorire socială.
A NOUA CARTE MEMORIALISTICĂ – DOCUMENT
CU ELEMENTE MONOGRAFICE EXTRAPOLATE
Cartea intitulată ”Mărturii din Iadul Roșu” cu subtitlul (De la Vorkuta la Gherla) – Editura Petrion București
1995 – aparține oltenițeanului noastru autohton, eroul martir Aurelian Gh. Gulan. Este o carte cu totul deosebită,
iar despre acest lucru cititorul ia act – prefigurându-i conținutul – chiar privind numai coperta. Pe un fond negru
închis, culoarea iadului, sumbră, simbolizează doliu, sinistrul drum – fără întoarcere – spre moarte. Pe acest
fon, cu culoarea roșie se află secera și ciocanul, emblema ideologiei comuniste, care vrea să redea legătura
dintre pătura țărănimii și clasa muncitoare.
Această emblemă, în fapt a fost falsă pentru că niciodată nu a existat o alinață sinceră între țărani și muncitori,
deși ideologia comunistă sovietică a vrut să convingă lumea despre această aparentă ”înfrățire” dintr-o
seamă de considerente, care apar explicate, la locul potrivit, în lucrarea de față.
Totuși, pentru a nu rămâne dator și mai ales pentru a nu abuza de curiozitatea cititorului, arăt succint că,
în timpul purgatoriului roșu, declanșat de Revoluția sovietică din octombrie 1917, a cărei geneză se află cu
patru decenii înainte de această dată, ideologia comunistă sovietică, acorda prioritate – considerând-o conducătoare
– clasei muncitoare și apoi urma țărănimea, pentru că existau deosebiri fundamentale. Cu prilejul colectivizării
forțate – fapte de acum arhicunoscute la nivel mondial – Stalin, confruntându-se cu împotrivirea
țăranilor, a comis milioane de crime, soartă pe care muncitorii din fabrici și uzine, nu au avut-o.
Ca metodă și sistem – bineînțeles la o scară mult mai mică – situația a fost similară și la noi, în sensul că
muncitorii de la orașe erau trimiși la sate ”să lămurească” lumea – secondați de organele securității. Separat de
aceasta, condițiile țăranilor de la colectiv, nici pe departe nu se potriveau cu cele ale muncitorilor. Țăranul
lucra în arșița soarelui, de dimineață până seara, zi lumină, în timp ce muncitorul din fabrică muncea opt ore.
Muncitorul din fabrică mergea în concediu cu bilete prin sindicat în timp ce țăranul nu a mers în viața lui în
62
concediu. Și ca să conchid – așa zisa pensie agricolă a țăranului colectivist este simbolică, reprezentând cam
25% din cea a muncitorului din fabrică. Și aceasta pentru că, în condițiile existenței formei de retribuire în
acord global, colectivistul primea 5 lei la ziua de muncă – nici vorbă de opt ore – și aceasta cu întârzieri de 2-
3 luni, în timp ce muncitorul din fabrică avea în medie între 80 și 100 de lei/zi, minim, ziua fiind de 8 ore, iar
salariul și-l primea în maxim o săptămână de la expirarea lunii.
Acestea fiind zise, cred că s-a înțeles de către cititor că relațiile dintre colectivist și muncitor, erau – oarecum
– similare cu cele dintre șoarece și pisică.
Am să revin la cartea ”Mărturii din Iadul Roșu” (De la Workuta la Gherla) și la autorul ei Aurelian Gulan.
În această carte-document, autorul depune mărturie despre cei 20 de ani petrecuți în lagărele gulagurilor
sovietice și românești.
Căzut prizonier în luptele de la Sevastopol la 12 mai 1944 tânărul ofițer Aurelian Gulan a îndurat calvarul
lagărelor siberiene timp de doisprezece ani. După repatriere, și după o perioadă de refacere de mai puțin de 2
ani, i se înscenează un proces, de data aceasta de autoritățile din România, este învinuit drept criminal de război
– având la bază dosarul întocmit de N.K.V.D.-ul sovietic astfel că, își va petrece opt ani în închisorile comuniste
din țară.
Iată cine este Aurelian Gulan și care sunt învinuirile – crimele – pe care, în mod nedovedit, justiția comunistă
i le punea în sarcina sa.
S-a năascut la 10 mai 1922 în Oltenița, unde a urmat cursurile școlii primare și cursul inferior de liceu,
după care a absolvit Liceul Militar ”Ștefan cel Mare” din Cernăuți. Apoi a urmat Școala de Ofițeri de Infanterie
tot din Cernăuți.
La solemnitatea din 10 mai 1942 prilejuită de avansarea la gradul de sublocotenent, în calitate de șef al
promoției de ofițeri 1942 ”Dezrobirea” ține un discurs la Arcul de Triumf din București și depune jurământul
în fața Regelui Mihai I, a mareșalului Ion Antonescu conducătorul statului și a mareșalului Kaitel al treilea în
ierarhia armatei germane.
Este repartizat în Batalionul de Gardă al Mareșalului Antonescu. Prin urmare, ca educație și pregătire militară
se situează printre vârfurile generației sale. În plus, avea un loc care-l ferea de a merge pe front.
Iese la raport în mai multe rânduri și, în cele din urmă, mareșalul Antonescu îi aprobă plecarea voluntară
pe front.
Din paginile acestei interesante cărți, ne dăm seama de educația primită în familie și în școala militară,
definitorul simț al datoriei față de patrie, cum și imensa responsabilitate morală ce-i conferea calitatea de șef
al promoției de ofițeri, acestea constituind resorturi și imbolduri care l-au determinat să meargă pe front în
prima linie.
Hotărârea, curajul, înaltul profesionalism și patriotism dovedite pe câmpul de luptă în rândurile Batalionului
4 Vânători de Munte, îi sunt recunoscute și răsplătite cu decorațiile primite.
Față de puhoiul sovietic imens și interminabil de oameni, tehnică de luptăp, blindate și foarte multe avioane,
cum era de așteptat, inevitabilul s-a produs. Aurelian Gulan cu camarazii săi, sunt luați prizonieri. Urmează un
calvar, descris în carte, căruia, cititorului îi fură somnul. Sunt purtați și transferați din închisoare în închisoare,
și concomitent anchetați și terorizați.
În închisoarea N.K.V.D. din Simferopol, se face vinovat de ”crima” de a nu ceda șantajului și de a fi refuzat
categoric orice colaborare împotriva țării sale. Supliciile la care era în permanență supus se țineau lanț.
Refuzând dezonoarea și alegând demnitatea, este condamnat la 25 de ani lagăr de muncă. Alături de alți
prizonieri de război germani, români, spanioli și austrieci, înfruntă cu stoicism, fără să abdice de la demnitatea
de ofițer al armatei române, calvarul lagărelor de exterminare din Siberia și Vorkuta (dincolo de cercul polar).
După 12 ani de iad, este – în sfârșit – printre ultimii, repatriat. După mai puțin de doi ani, timp în care s-a
refăcut – cât de cât – este anchetat din nou cu sălbăticie, de data asta de organele de securitate și condamnat
pentru ”crime împotriva ordinii sociale” cu un lot masiv – și după ce este transferat din închisoare în închisoare
– ”petrece” opt ani de teroare, după care este eliberat. Printre alte învinuiri care i s-au adus, au fost și acelea că
s-a opus formării pe teritoriul Uniunii Sovietice a diviziilor ”Tudor Vladimirescu” și ”Horia, Cloșca și Crișan”.
A traversat cu o excepțională verticalitate morală, supliciul a 20 de ani de detenție – cei mai frumoși ani ai
vieții și i-a irosit prin închisori – și a supraviețuit pentru a ne lăsa această mărturie cutremurătoare.
Monumentalității și complexității personalității eroului și martirului nostru, oltenițeanul AURELIAN
GULAN, inteligenței, curajului, erudiției, patriotismului și spontaneității satrategice militare dovedite pe câmpul
de luptă, pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, dedicate unei vieți demne, indeiferent de conjuncturi,
63
riscuri, consecințe și suplicii suferite și îndurate cu stoicism, respectarea neabătută a jurământului făcut la Arcul
de Triumf din București la 10 mai 1942, când împlinea 20 de ani, în calitate de șef de promoție, al școlii de
ofițeri ”Dezrobirea” 1942, când în fața regelui Mihai Suveranul României, a mareșalului Antonescu conducătorul
statului Român și a mareșalului Wilhelm Kaitel, al III-lea comandant în ierarhia armatei germane după
Hitler și feldmareșalul Brauchitsch(x), sunt temeinice considerente pentru care în lucrarea mea de monografie
i-am consacrat cel mai întins spațiu.
(x)Henrich Albert Hermann Walter von Brauchitsch (n. 4 oct. 1881 d. 18 oct. 1948) la început înaintea lui
Hitler – a fost comandantul șef al Wehrmacht-ului armata germană în cel de-al doilea război mondial.
Cartea ”Mărturii din Iadul Roșu” a fost mult mai vastă, însă Editura Petrion, i-a cerut reducerea substanțială
spre a putea fi publicată, eliminându-se unele capitole.
Pentru că nu a avut de ales, autorul a fost obsedat de dorința și obligația morală de a rescrie această carte,
mult mai amplă și deci mai documentată, spre a lăsa posterității, relatarea unor informații, fapte și întâmplări
cutremurătoare, trăite de autor, comportări inumane, sălbatice, bestiale, ale exponenților regimului comunist,
ale securității, cum și o serie întreagă de adevăruri istorice despre fosta Uniune Sovietică și despre cârdășia cu
regimul comunist din România.
A ZECEA CARTE CU ELEMENTE DE MONOGRAFIE
”VICTIME ȘI CĂLĂI”
Amintiri din Gulag
Cartea ”VICTIME ȘI CĂLĂI” – Amintiri din Gulag – autor Aurelian Gulan, Editura Gabriel Stănescu –
București – Criterion Publishing. 2010, reprezintă versiunea ultimă a cărții, integral rescrisă și reintitulată de
autor, ajuns la vârsta de 80 de ani, conform manuscrisului datat 15 august 2001, pe 489 de pagini de caiet dictando.
Oferind materialul spre publicare, fiul autorului Călin-Dacian, îi îndeplinește astfel post-mortem una
dintre ultimele dorințe.
Aurelian Gulan a sperat ca puterea exemplului său personal să contribuie la reprofesionalizarea României,
prin întărirea morală a noilor generații. Experimentul comunisto-totalitar a creat Omul Nou, procedând sistematic
la exterminarea fizică a elitelor interbelice și la reeducarea clasei medii prin ștergerea memoriei colective
și mistificarea istoriei.
Instrumentele globalizării și al Noii Ordini continuă această paradigmă și în prezent atenuând identitatea
națională și nivelând conștiințele la numitorul comun al divertismentului mass-media.
Mărturia lui Aurel Gulan este o superbă ancoră într-un trecut mai acut conștient de valorile perene ale
umanității și un redutabil antidot la blazare.
Din mulți, doar numele e tot ce a mai rămas, și aceasta cel mult în amintirile autorului și în filele acestei
cărți, precum într-un pomelnic creștin.
Una din însușirile cu care omul a fost înzestrat din momentul procreerii este memoria. Aceasta se dezvoltă
o dată cu omul, ajunge la apogeu și apoi, pe măsura trecerii timpului, scade, până îl părăsește, când ajunge la
bătrânețe. Mintea este considerată ca sediu al procesului de memorare, este un proces psihic complex, care
constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor, etc.
Etc. Însăși aducerea aminte, este rezultatul scormonirii straturilor adânci ale memoriei. Chiar scopul principal
al lucrării mele de monografie este – pe cât posibil – recuperarea memoriei. Iar scrisul este ajutorul memoriei.
Totul se uită, cu excepția scrisului.
Relatarea exclusivă a unor evenimente la care a participat direct, analiza acestora și menționarea acelora
la care a luat parte la ele, fac din aceste rânduri o ”carte-document”.
Contribuția, oricât de modestă, – la recuperarea memoriei și reinstaurarea adevărului, – Aurel Gulan a socotit-
o ca pe o datorie personală de conștiință, care e pusă pe umerii tuturor acelora care, într-o măsură oricât
de mică, pot contribui la modelarea conștiinței colective a unei societăți, a unei națiuni.
Când n-a mai putut suporta criminalitatea regimului comunist, care-și finaliza genocidul, demolându-ne
total, fizic și spiritual, și-a învins tacit complicitatea și lașitatea”rațională”. A ales inconștiența obsedantă,
punând din nou în pericol atât viața soței, o nemeritată răsplată pentru așteptarea ei de șapte ani, venită după
doar șase luni de căsnicie, cât și viața singurului său fiu, unica sa împlinire, pentru a cărui realizare și-ar fi dat
oricând viața.
64
În septembrie 1986, fără știința cuiva din casă, Aurel s-a apucat să scrie, deși o teamă oarecare îl obliga la
unele rețineri, iar uneori îl inhiba. În doi ani a reușit să scrie aproape șase sute de pagini, în care mărturisea
profunda ostilitate față de cel mai agresiv regim din istoria omenirii, dar și față de cizmarul gângav Nicolae
Ceaușescu poreclit geniul Carpaților, șeful suprem al armatei române, cândva regale, și față de savanta analfabetă
Elena Ceaușescu. Ca atare a găsit și un titlu adecvat – ”Pașaport pentru cealaltă lume”.
Pe 25 decembrie 1989, când i-a fost clar că revolta populară a fost de fapt o lovitură de stat, o contrarevoluție
comunistă anticeaușistă, s-a deplasat, împreună cu doi prieteni buni, avocatul George Bura și doctorul
Lulu Dumitrescu, la Ambasada Germaniei, pentru a preda manuscrisul și a-l trimite prietenului lui, doctorul
Alexandru Bura, stabilit în Germania. Fiind Crăciunul, un funcționar oarecare din ambasadă s-a temut să-i
facă serviciul respectiv pe potiv că șefii nu sunt în ambasadă, că situația în România nu este clară, că ar fi
riscat, etc.
După câteva zile, cu ajutorul unei distinse doamne din Germania, doctorița Puica Burloiu (atunci Zögelmann)
manuscrisul a ajuns finalmente în Germania. Inițial, pe unda entuziasmului, s-au dactilografiat câteva
zeci de pagini, s-au făcut câteva fotocopii și atât! Este drept, necesita o prelucrare oarecare, corecturi, etc.
Dar, după un timp, l-a cuprins teama. Dacă se pierdea manuscrisul ? Tot prin bunăvoința doctoriței Puica
Burloiu, dar pe banii lui, Aurel s-a deplasat la Stuttgart, găzduit de prietenul său, doctorul Alexandru Bura.
Speranța lui era să-i reîntâlnească și pe unii dintre foștii săi camarazi germani, unii deveniți prieteni de
excepție, care i-au fost frați de suferințe dantești aproape doi ani pe frontul de est și doisprezece ani în gulagurile
de exterminare ale Uniunii Sovietice.
Dar după patruzeci de ani, din care opt în temnițele de exterminare comuniste românești, era de neimaginat
că un om ar mai putea memora, în afara unor nume, și adresele respective.
Soarta l-a favorizat întrucâtva. Fiind traducător tehnic la I.C.T.M.C. (actualmente S.C. I.C.T.C.M. Institutul
de Cercetare și Proiectare Tehnologică pentru Construcții Mașini S.A.) București, neavând dicționare tehnice,
a scris, în disperare de cauză, distinsului său prieten, Kurt Brinkmann, din Germania, rugându-l să-i trimită,
un dicționar tehnic german-francez.
Era în anul 1957 când încă își mai amintea adresa, însă pe care a uitat-o ulterior.
După moartea fratelui său mai mare, Nicolae, care locuia în Oltenița, pe șoseaua Ulmenilor vizavi de
cunoscutul Năică Măcelaru, în 1991, soția lui a vândut casa pentru a face rost de bani în vederea emigrării în
S.U.A. a fiului ei, inginerul Narcis Gulan, singurul nepot al lui Aurel Gulan.
Înainte de predarea casei și-a amintit că fratele său ascunsese niște documente într-un zid al casei. Acolo
a găsit o scrisoare de răspuns a bunului său prieten Kurt, în posesia căreia Aurel a intrat, fiind între timp arestat.
Cu zece zile înaintea plecării lui Aurel în Germania, cumnata lui, soția fratelui său Nicolae Gulan, i-a înmânat
scrisoarea lui Kurt, despre care nu mai știa nimic din 1953 – lagărul Azbest – Siberia. I-a scris imediat,
comunicându-i ziua când va sosi în Germania și adresa. Condiția era să mai trăiască și să aibă aceeași adresă.
A ajuns în gara din Stuttgart, unde un prieten de-al său îl aștepta. Primul lucru pe care acesta l-a spus era
că, de trei zile, era bombardat cu telefoane de un oarecare Kurt, care îl ruga extrem de insistent, să nu uite săl
pună în legătură telefonică cu el. Ajuns acasă, primul lucru – curiozitatea lui Aurel era enormă – a fost telefonul
lui Kurt. L-a sunat și, după salutările de rigoare, îngânate printre suspine, i-a spus doar: ”Aurelian, închide că
te sun eu imediat”, nu putea sta la taclale pe banii conaționalului său.
Reluând convorbirea, după relatarea situației lui familiale și a stării de sănătate – era cu trei ani mai tânăr
– l-a întrebat despre prieteni. Bineînțeles că unii plecaseră în armata Domnului, iar altora, mai norocoși, nu le
cunoștea adresa. Pentru edificarea sa completă, l-a rugat să ia legătura cu un frate de suferință, din Vorkuta – o
regiune la 200 de km nord de Cercul Polar unde, printr-o minune dumnezeiască, supraviețuise timp de trei ani
– colonel în retragere Siegfried Bucher, președintele unei Kameradschaft WAS (Workuta – Azbest – Stalingrad)
care avea toate evidențele Spatheimkhrer-ilor, adică ale foștilor prizonieri germani repatriați târziu, după 1953,
când cancelarul Adenauer(x)reluase legăturile diplomatice cu satrapul Hrușciov(xx). Aceștia fuseseră primiți
cu onoruri, ajutați substanțial să se încadreze în noua viață, să se organizeze în fel de fel de organizații, fundații,
etc.
(x)Konrad Adenauer (născut la 5 ian. 1876 în Koln și decedat la 19 aprilie 1967 la 91 de ani, în Rhöndorf,
azi Bad Honnef, lângă Bonn) a fost un politician creștin-democrat german, de profesie jurist. Din 1917 până
în 1933 – deci 16 ani – a exercitat funcția de primar general al Kolnnului. Adversar al național-socializmului,
65
a fost înlăturat din funcția de primar general. S-a retras la mânăstirea Maria Laach. În 1944 a fost arestat sub
acuzația de complotîmpotriva regimului nazist. Soția sa a fost de asemenea arestată murind în detenția Poliției
Secrete (Gestapo). În ciuda vârstei înaintate (în 1946 împlinise 70 de ani)Konrad Adenauer a condus munca
de reconstrucție a creștin-democrației germane, mișcare interzisă în timpul dictaturii hitleriste. În anul 1949,
la vârsta de 73 de ani, a fost ales în funcția de cancelar al Republicii Federale Germania – primul după cel deal
doilea război mondial. În 1955 a obținut repatrierea germanilor deportați la muncă forțată în Siberia.
(xx)Nikita Sergheevici Hrușciov (născut la 17 aprilie 1894 decedat la 11 septembrie 1971), a fost conducătorul
Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. A fost Prim Secretar al Partidului Comunist (bolșevic) al
Uniunii Sovietice din 1953 până în 1964 și premier din 1958 până ăn 1964. În raportul său secret cu care a
șocat delegația la cel de-al XX-lea congres al P.C.U.S. din 23 februarie 1956, el l-a înfierat pe Stalin și cultul
personalității ca și regimul său de ”violare a normelor leniniste de legalitate”, marcând începutul destalinizării
și a dezghețului hrușciovian.„
În schimb, ei, românii, repatriați chiar ultimii, la sfârșitul anului 1955, au fost primiți ca cei mai înverșunați
dușmani ai poporului, unii fiind închiși imediat, iar mulți fiind arestați cu prima ocazie, o dată cu marea prigoană
începută după revoluția din Ungaria, înainte de retragerea ”armatelor eliberatoare ruse”, deci începând cu 1957.
Dar să revin la momentul WAS. Bucher i-a comunicat imediat adresele și telefoanele celor mai apropiați
prieteni ai lui Aurel, printre care Horst Seifert, Willz Muller, austriacul Oswald Kremsner, și alții, transmițândui
și 200 de mărci pentru a lua legătura telefonică cu ei, ceea ce a și făcut.
Scopul său principal era recuperarea manuscrisului, așa că s-a deplasat la doctorița Puica Burloiu, care la
primit excepțional, peste așteptări, și căreia îi va purta permanent cea mai profundă recunoștință și un sincer
respect.
Constatând că șansele de a publica manuscrisul în Germania sunt minime, a trimis o fotocopie a manuscrisului
în Canada, consăteanului său, George Bălașa, ajuns între timp redactor-șef și director la publicația
”Cuvântul românesc”. O încercare inutilă, deoarece, chiar după prelucrarea prin prescurtare, făcută cu fostul
său camarad și prieten din temnițele românești, Dean Philip, alias Dumitru Filip, publicarea a fost imposibilă,
motivul fiind același: lipsa banilor, a sponsorilor.
George Bălașa este fratele Emiliei Bălașa stabilită de mulți ani la Hemilton – Canada, prietena și colega
de liceu a lui Nicu Vornicu, care mai apar în lucrarea de față. Familia Bălașa a locuit pe lângă liceul ”Constantin
Alimăneșteanu”.
La înapoierea în țară, i-a comunicat prietenului său austriac, Oswald Kremsner, trenul cu care sosea la
Viena și cel cu care urma să plece la București. El s-a deplasat din St. Pölten și a fost punctual. Trenul Paris-
Viena cu care sosea Aurel, a ajuns la Viena cu o întârziere de o oră, din cauza unei alarme cu bombă, care s-a
dovedit falsă. Timpul rămas la dispoziție pentru transbordare era de maximum 15 minute. La sosire, Aurel șia
luat geamantanul îngreunat cu cele patru fotocopii și a fugit la trenul pentru București.
Ajuns pe peron, câțiva călători întrebau de zor cine este Gulan. S-a lămurit imediat. Timp de o oră, distinsul
său camarad Oswald, patrulase pe lângă trenul românesc cu o pancartă pe care scria ”Aurel-Ossi”. Un român
binevoitor, impresionat de gestul prietenului său, i-a luat geamantanul, lăsându-i timp să se întrețină cu Ossi
(Oswald) în cele zece minute rămase. Îmbrățișările lor au smuls și altora lacrimi, după aflarea adevărului.
După această întâlnire memorabilă cu un al doilea prieten de suferință, ÎNTÂMPLATĂ DUPĂ APROAPE
40 DE ANI, Aurel s-a urcat în trenul care deja se pusese în mișcare.
Pentru a nu uita, Aurel menționează că, prin intermediul lui Oswald Kremsner – despre care avea să mai
pomenească în carte – a participat la întâlnirile extraordinare cu Kameradschaft WAS, la Heppenheim (Germania)
în 1992 și la Obserdorf (Austria) în 1994.
A fost cooptat imediat ca membru, i s-a oferit prilejul de a se reîntâlni cu mulți alți camarazi, cu care a
rămas în legătură permanentă în continuare, deși, ulterior, starea sănătății nu i-a mai permis participarea directă
la celelalte întâlniri.
Comportamentul lor deosebit de camaraderesc a reflectat legătura sudată de cele mai cumplite suferințe,
în cele mai criminale lagăre de exterminare programată ale N.K.V.D.-ului (K.G.B.-ului) sovietic.
În consecință, în 1993, a plătit dactilografierea a aproape 600 de pagini și fotocopierea acestora (atunci nu
apăruse xerox-ul la noi) în două exemplare. Le-a oferit spre publicare editurii ”Humanitas”, care, deși a apreciat
textul, i-a comunicat că are deja completat planul de editare până în 1995.
În 1994, prin intermediul camaradului său de temniță și lagăre, distinsul profesor Doru Dumitrescu, a fost
66
pus în legătură cu răposatul profesor de matematică, autor de manuale și culegeri, Petrică Ion, proprietarul editurii
”Petrion”.
Cu o bunăvoință exemplară, a fost de acord cu editarea cărții, dar cu condiția de a reduce textul la maximum
200 de pagini el urmând să execute operația de ”mutilare”, dactilografiere și corectură.
Presat de vârstă și – mai ales – de problemele de sănătate, dorind tipărirea chiar parțială, a acceptat condițiile
impuse tot din motive financiare. Fără un contract scris, fără a primi vreun ban, cartea a fost tipărită în 3000
de exemplare, din care a primit gratuit 100 pe care le-a dăruit prietenilor din țară și din străinătate. Sunt bucuros
și mândru că printre aceștia mă număr și eu și Nicu Vornicu, iar pe cartea mea figurează, scris de mâna lui, următoarea
dedicație de suflet:
”Distinsului meu consătean și coleg de liceu Paul Amu, cu sinceră considerație,
o contribuție personală pentru recuperarea istoriei și memoriei, cu profundă
recunoștință, foștilor mei profesori și permanent vie amintirea tuturor foștilor mei
colegi.
Aurelian,
1 decembrie 1997 București”
Considerând utilă reeditarea cărții-document într-o prezentare mai extinsă, mai apropiată de manuscrisul
inițial, deși era măcinat de boli, spera să ducă la bun sfârșit această încercare temerară din viața sa, cu ajutorul
Bunului Dumnezeu și al familiei.
* * *
Din lectura prefaței, cititorul deja cunoaște că lucrarea mea de monografie a fost inspirată de ideea și propunerea
regretatului nostru Aurel Gulan, făcută cu ocazia întâlnirii în ziua de vineri 5 iulie 1997 la sediul liceului
”Neagoe Basarab” din Oltenița, prilejuită de aniversarea a 50 de ani de la absolvirea liceului a promoției anului
1947. Liceul a primit numele de ”Neagoe Basarab”după revoluție, până atunci numindu-se ”Alex. Sahia”, iar
înainte, adică pe timpul nostru s-a numit ”Constantin Alimăneșteanu”.
Atunci și cu alte ocazii – am discutat, nu numai eu, cu Aurlian Gulan, că ar fi bine ca să rescrie în extenso
cartea inițială „Mărturii din Iadul Roșu”, De la Vorkuta (URSS) la Gherla (în România), pentru că ar fi păcat
ca generația de azi, cele viitoare și posteritatea, să nu cunoască suferințele, înjosirile, torturile, chinurile inimaginabile
suferite de un semen de al nostru – chiar consătean – fără a fi deloc vinovat, ci numai pentru că șia
respectat jurământul față de țară, onoarea și demnitatea de ofițer al armatei regale române.
La vremea respectivă ne-a promis că va scrie, însă, condiționat de starea sănătății lui care i-a fost puternic
afectată și zdruncinată pentru tot restul vieții prin temnițele comuniste sovietice și românești în decursul celor
20 de ani.
În cazul lui Aurel, chiar dacă a fost condamnat pentru 25 de ani, cu toată tinerețea lui, și chiar dacă din
această enormă perioadă a executat doar 12 ani, totuși el a fost supus unor eforturi fizice inumane făcute până
la epuizare, într-o permanentă climă siberiană caracterizată prin geruri năpraznice, unde pământul este înghețat
continuu de zeci de mii de ani la care se adaugă asprimea unor vânturi care îți dă senzația că te înțeapă cu mii
de ace dintre cele mai ascuțite. Iar consecința acestor stări de lucruri cu totul inumane la care intenționat a fost
supus, apare mai pregnant, cu efecte iremediabile o dată cu trecerea timpului și înaintarea în vârstă. Și totuși,
ca prin miracol și ca o minune dumnezeiască Aurel a trăit până la vârsta de 80 de ani.
Propunerea, rugămintea, sau îndemnul – pe fiecare în parte sau pe toate la un loc – Aurel Gulan le-a luat
în serios, mai cu seamă că în mintea lui, exista anterior hotărârea de a rescrie o carte, pe care deja o pusese în
operă fără ca noi, cei din anturajul lui, să avem cunoștință despre aceasta. Probabil – dacă nu în mod cert – a
vrut ca să ne facă o surpriză mai mult decât plăcută, nu numai nouă ci și celorlalți cu care a suferit sau altor
cunoscuți.
De altfel, în ce mă privește, acest îndemn de a rescrie o carte cu viața lui și în mod deosebit despre suferințele
lui din gulagurile comuniste sovietice și românești, se regăsește și în corespondența mea purtată cu Aurel
Gulan care – parțial – apare în această lucrare, ultima fiind voluminoasa mea scrisoare de vreo 25 de pagini,
din data de 30 mai 2002.
Scriu aceasta cu mare strângere de inimă pentru că nici cel puțin prin gând nu-mi trecea că această scrisoare
67
avea să fie ultima. Aurel Gulan, acest martir legendar al nostru, cu ocazia întâlnirilor de neuitat de la restaurantul
Caru’cu Bere, sau cu alte ocazii ori împrejurări, ne spunea așa, la modul general că este bolnav, dându-ne speranță
de viață despre el, protejându-ne, fără a ne alarma cu privire la realitatea că, în fapt, era destul de grav
bolnav.
Dar cu toată această părere de rău, cel puțin am avut mulțumirea sufletească că voluminoasa și ultima mea
scrisoare, care a fost însoțită și de unele fotografii, a fost citită de el.
În urma aflării din ziar despre decesul lui, am luat legătura telefonică cu soția lui. După cum era și firesc,
era foarte supărată. Doamna Ana Gulan, a fost și a rămas o femeie deosebită din toate punctele de vedere. Este
firesc și normal ca în preajma lui și cu aurel nu putea conviețui decât o femeie pe măsura calităților lui. Cred
că este suficient să arăt, că după repatriere, după ce Aurel a căutat, cât de cât, să-și normalizeze viața, la scurtă
vreme s-a căsătorit, cu această distinsă doamnă, din toate punctele de vedere, la origini austriacă și că, după o
perioadă de căsnicie de numai șase luni, aurel a fost arestat în chip bestial, într-o noapte de un fel de grup de
comando de securiști, maltratat, fiind luat la bătaie chiar din curtea casei. Apoi a fost anchetat mai bine de un
an și jumătate și a fost eliberat după mai bine de șapte ani.
Ei bine, soția lui, i-a fost credincioasă și l-a așteptat.
Și ca să vedeți până unde a putut să ajungă bestialitatea și impostura securității, în permanență, soția lui a
fost amenințată că va fi dată afară din serviciu și că nici nu o va mai încadra pe nicăieri dacă nu va divorța de
Aurel.
Forțată continuu și presată de împrejurări până la urmă a divorțat însă și-a păstrat în continuare numele de
Gulan. Și tot în continuare securitatea a făcut presiuni asupra ei ca să își schimbe și numele de Gulan, ceea ce
nu a mai făcut, indiferent de risc.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici.
Securitatea, pentru a-l distruge moralicește, i-a trimis lui Aurel la închisoarea din Gherla, o copie de pe
hotărârea judecătorească de divorț. Bineînțeles că Aurel a intuit că la mijloc este vorba de o manevră, de un
șantaj sau de ceva similar.
Cum spuneam, înțelegându-mă la telefon cu doamna Gulan, dânsa mi-a spus că are să-mi dea unele documente
lăsate de la Aurel pentru mine, printre care și-o scrisoare pe care n-a mai reușit să o termine. Plin de
curiozitate și de dorința de a merge la locuința lui Aurel, m-am dus la București. Am fost primit cum se cade
și a fost foarte atentă cu mine. Bineînțeles că începând să-mi povestească despre Aurel, discret, a început să
plângă, fără a se exterioriza. Apoi mi-a dat o mapă cu tot felul de documente, fotografii, articole și diverse
publicații de jurnal, iar la urmă, o scrisoare de două pagini. Ea constituia răspuns la scrisoarea mea, pe care nu
a mai reușit să o termine întrucât moartea a intervenit fulgerător. Intenționând să citesc numaidecât scrisoarea,
dânsa m-a rugat ca să o citesc acasă, ceea ce am și făcut, deși curiozitatea mea era enormă.
Din respect față de memoria lui și față de cititor, redau mai jos această scrisoare în care, fiecare cuvânt
este plin de greutatea apăsătoare a valorilor adevărului covârșitor, care pentru că nu poate fi combătut de nimeni
cu nimic, strivește definitiv și pentru totdeauna impocrizia și demagogia, elemente deșarte pe care s-a bazat
comunismul – sovietic și românesc – în decursul existenței sale. Prin urmare iată scrisoarea:
“Distinsul meu consătean şi prieten,
Plin de recunoştinţă am citit cu interes eforturile tale permanente şi constante pentru
reaşezarea unor valori atât de sfinte nouă. Din păcate, fiind rupt de realităţile oraşului meu natal
timp de circa 20 de ani, în plin miez al vieţii, nu te pot ajuta cu unele amănunte docu mentare.
Tot ceea ce a fost esenţial pentru reconsiderarea comunităţii olteniţene – şcoala, notabilităţi,
atmosferă, sport etc – am descris într-un capitol vast din noua mea carte “VICTIME ŞI CĂLĂI”
în care explicam “formarea mea ca om” pentru a justifica un comportament ulterior.
Din păcate această carte-document nu va fi publicată (aproximativ 500 de pagini). Este un
omagiu adus adevăraţilor martiri ai umanităţii, victime ale celui mai monstruos sistem, comu –
nismul.
Am identificat şi înfierat călăii celor peste 100 de milioane de jertfe care n-au renunţat la
demnitatea umană, au respins pactul cu forţele satanice.
Holocaustul, cu cele 6 milioane de victime prezumtive a monopolizat suferinţa umanităţii şi
adevărul istoric a fost canonizat, a fost legiferat de cei ce se erijează în conducătorii omenirii,
68
onorându-i cu imense despăgubiri materiale, creându-le condiţii de manipulare permanentă a adevărului,
de negare a victimelor comunismului, al cărui proces nu va avea loc niciodată.
Aceasta pentru că cei cinstiţi vor identifica în autorii comunismului internaţionalist pe pro –
motorii globalismului.
Metodele de aplicare sunt total diferite, scopurile rămânând aceleaşi, internaţionalizarea,
mondializarea, globalizarea activităţilor economice, financiare, informatice, armate pentru că o
conducere centralizată şi solidară unor interese comune să poată conduce o omenire angajată vital
şi fară alternative în susţinerea sistemului.
Comunismul prin egalitarism în cea mai cruntă sărăcie, prin cea mai criminală teroare, trans –
formă supuşii în fiare docile, pentru salvare fiind capabile de orice compromis şi mârşăvenii.
Globalismul, pentru a conduce omenirea sub mirajul unei iluzorii prosperităţi materiale,
acţionează pervers pentru dezintegrarea morală a supuşilor prin desfiinţarea valorilor morale
perene ale umanităţii şi creştinismului prin exacerbarea violenţei, răului, sexului, drogurilor, dictatura
minorităţilor, libertinaj deşănţat ce va conduce la un atac virulent împotriva familiei, la pervertirea
conceptelor clasice de bine, adevăr, dreptate, frumos şi iubire.
Comunismul a fost înlăturat (consecinţele lui pe departe încă nu) prin ameninţarea cu război
clasic, chiar nuclear.
Globalismul şi unipolaritatea sa sub pretexte de natură socială, etnică, religioasă, culturală şi
diferenţe de civilizaţie datorită celei mai nesăbuite sfidări a unor comunităţi istorice cu năzuinţele
şi tradiţiile lor este subminat şi ameninţat de cele mai criminale acte teroriste ale unui fanatism
fară limite, unde disperarea se îmbină cujertfa supremă.
Eu nu am aparţinut niciodată acestei lumi a inconştienţei şi imposturii condusă de…”
………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Aici se termină scrisoarea neterminată a prietenului meu Aurelian Gulan, pe care începuse să mi-o scrie,
ca răspuns la scrisoarea mea din 30 mai 2002.
Prin urmare, iată că surpriza mare despre care vorbeam încă din anul 1997, se împlinise în 2002, respectiv,
rescrierea in extenso a primei cărți ”Mărturii din Iadul roșu” numai că ea se afla în faza de manuscris, ceea ce
totuși era un lucru mulțumitor întrucât după manuscris cartea putea fi tipografiată și publicată.
Nedumerirea mea însă a fost mare pentru că – atunci – imediat ce am sosit la Oltenița, primul lucru a fost
să citesc această scrisoare, iar la mai puțin de o oră, am sunat la București, am vorbit cu doamna Gulan, am întrebat-
o unde este manuscrisul și mi-a spus că nu știe ce s-a făcut cu el. Această veste, a contrastat puternic cu
dorința mea ca manuscrisul să vadă cât mai curând lumina tiparului. Cu toate că eu, față de mine, – aparent –
m-am resemnat, totuși, credeam că este imposibil ca să nu știe cineva de ai casei despre acest manuscris, iar
în mintea mea bănuiam că acel cineva trebuie să fie însuși fiul lui Aurel, Cătălin-Dacian.
Ulterior, la anumite intervale de timp, am mai sunat-o la București pe doamna Gulan să o întreb ce mai
face și de fiecare dată aveam grijă să mă interesez și de soarta manuscrisului lui Aurel, dar de fiecare dată,
răspunsul era invariabil, – că nu știe nimic -, situație care mă punea mai mult pe gânduri.
Neavând de ales, cu acest regret permanent în suflet, – cum că acest manuscris nu mai există – fără vrerea
mea – a trebuit, temporar să mă resemnez – neîncetat însă să cred că totuși, probabil acesta va apare cândva,
bănuiala mea îndreptându-se tot spre fiul lui, Cătălin.
* * *
În ziarul ”Adevărul” nr. 4037 din ziua de sâmbătă 21 iunie 2003, am aflat și citit următorul anunț cu
caracter de comemorare:
69
”COMANDOR AVIATOR, Veteran de război Gheorghe Gulan, amintește celor care l-au cunoscut că la
data de 28 iunie 2003, se împlinește un an de la trecerea în neființă a fratelui său colonel veteran de război
AURELIAN GULAN, șeful promoției de ofițeri 1942 – care a suferit 20 de ani, în temnițele gulagului sovietic
și ale comuniștilor – de la Vorkuta la Gherla – erou al jurământului făcut față de țară.
Familia cu durere și recunoștință se roagă pentru odihna sufletului său. (a.124428)
Anunțul acesta mi-a revigorat sufletul și memoria. Sincer să fiu, preocupat numai cu gândul la Aurel, nu
m-am mai interesat de frații săi, deși cunoșteam de la nenea Gheorghiță Gulan, tatăl lui Aurel și bun prieten cu
tatăl meu Petre Amu, că mai sunt trei frați, dar nu mai știam care și dacă sunt în viață.
Îl știam pe cel mai mare, Nicu Gulan care a urmat școala de seminar ”Nifon” care își avea sediul pe bulevardul
Regina Maria și care locuise în Oltenița pe șoseaua Oltenița-Ulmeni-Călărași, vizavi de casa lui Năică
Măcelaru, plecat mai de mult din Oltenița.
De asemeni, îl știam și cunoșteam pe celălalt frate, Sandu Gulan, căsătorit cu o ingineră agronom, plecată
de ani buni din Oltenița, mi se pare că pe undeva prin Dobrogea. Și Sandu plecase din Oltenița să-și piardă de
urmă, pentru că fiind frate cu Aurel și el era urmărit de securitate.
Când am văzut anunțul din jurnal și am aflat că George Gulan trăiește – și el veteran de război -, i-am dat
telefon doamnei Ana Gulan soția lui Aurel și i-am cerut adresa cumnatului ei George Gulan și telefonul, pe
care mi-a dat-o imediat, fiind următoarea:
GHEORGHE GULAN, comandor aviator pilot, veteran de război, strada Câmpia Libertățiinr. 31,
bloc 6 A, scara 1, etajul 2, apartamentul 3, sectorul 3 București cod 74511.
Drept urmare pe 3 iulie 2003, i-am scris lui George Gulan o scrisoare de șase pagini (cu scris mărunt) –
cum chiar el sesizase, fiind cam greu de citit, – solicitându-i o seamă de date.
Cu o promptitudine care m-a uimit, la 16 iulie 2003, am primit o scrisoare voluminoasă cu un răspuns
complet. Se vede treaba că și George Gulan provenea din același aluat ca Aurel că au caractere care nu-i deosebesc.
Scrisoarea pe care mi-a trimis-o a fost scrisă de soția sa care – deși era doctoriță – totuși avea scrisul
citeț, frumos și descifrabil – lui tremurându-i mâna.
Față de promptitudinea cu care mi-a răspuns și amănuntele din scrisoare, m-am simțit obligat să-i scriu și
să-i mulțumesc la rândul meu să-i dau și eu unele detalii, întrucât – dată fiind vârsta sa, a făcut unele confuzii,
iar la unele persoane, care au trăit înaintea lui, nu își mai aducea aminte numele complet. De data aceasta pentru
a putea fi înțeleasă, scrisoarea i-am scris-o la mașină. Prin urmare după anul 2003 nu știu ce s-a mai întâmplat,
dacă și când a decedat, el sau soția sa, pentru că în anul 2010 erau trecuți bine de 90 de ani.

Error