OLTENITA DE ALTADATA-SOCIETATEA ARTISTICO – CULTURALĂ ŞI SPORTIVĂ TURTUCAIA-OLTENITA
Înainte de anul 1940, la Turtucaia funcţiona Societatea Artistico-culturală şi sportivă “Transmarisca”, similară şi contemporană cu
Societatea Culturală şi Sportivă “Venus-Paza Dunării” de la Olteniţa,
cu care se afla în relaţii sincere de colaborare, în mod deosebit pe
domeniile de cultură şi sport.
Societatea “Transmarisca” înfiinţată cu mulţi ani înainte de fatidicul an 1940, bucurându-se de sprijinul şi înţelegerea, atât din partea
administraţiei Plăşii Turtucaia unde îşi avea reşedinţa, cât şi din partea
autorităţilor oraşului Turtucaia, desfăşura o activitate intensă, întrucât reuşise să cuprindă nu numai intelectualitatea, dar şi oameni simpli. Făcea parte din societate chiar şeful plăşii Turtucaia, arhicunoscutul Niţă Pretorul,
cum îl numea lumea, de fel din comuna Chiselet judeţul Ilfov – din anul 1982 judeţul Călăraşi – care a fost şi
prim prefect al judeţului Durostor şi care îşi avea capitala – reşedinţă în oraşul Silistra, cadre didactice – învăţători de la şcolile primare de băieţi şi fete, profesori de la gimnaziul “Titu Maiorescu”, ofiţeri şi membrii
componenţi ai fanfarei Regimentului 36 Infanterie “Vasile Lupu”, funcţionari din cadrul preturii, preoţi, cei
doi doctori de la spitalul – aşa zis – judeţean, şeful Căpităniei portului Turtucaia şi mulţi alţii.
Era o fală şi se considera un fel de emancipare pentru toţi cei care făceau parte din această societate.
Emblema societăţii era o pană cu o peniţă lângă o călimară, pe un fond care reprezenta un fel de turn cu creneluri
– un fel de cetate medievală, simbolizând parcă un mijloc de apărare împotriva inamicului. Se cunosc vicisitudinile prin care a trecut Turtucaia în decursul istoriei, că a reprezentat o fortăreaţă căreia i s-a dat foc în mai
multe rânduri, despre o parte din acestea vorbind şi eu în lucrarea de faţă.
De altfel, din donaţiile strânse din partea ofiţerilor şi a fanfarei din cadrul garnizoanei Turtucaia, cu
ocazia unor baluri sau anumite alte manifestări similare, societatea a cumpărat în timp, mai multe cărți, încât
biblioteca care se înființase număra peste 2.000 de volume. Biblioteca s-a înființat prin grija învățătorului
Stoicescu, directorul școlii primare de băieți, care, datorită preocupării lui, chiar în școală, periodic, se țineau
conferințe cu teme din toate domeniile, dar în mod deosebit, cu caracter istoric, fără a lipsi explicația cu privire
la modul în care s-a făcut colonizarea Cadrilaterului.
De asemeni se puneau în scenă piese de teatru de către elevii gimnaziului, cea mai mare instituție de
cultură la acea vreme din Turtucaia.
În domeniul sportului, cel mai apreciat era fotbalul, iar la fiecare meci, se adunau câteva sute de oameni,
ceea ce pentru acele vremuri însemna destul de mult. Echipa de fotbal din Turtucaia, susținea periodic meciuri
cu echipa din Oltenița, când la Oltenița, când la Turtucaia. La un capitol separat, prezint, parte din aceste
meciuri cu privire la datele când aceste manifestări au avut loc, scorul jocului și alte date, cum și fotografiile
făcute cu acele ocazii sau chiar articole din presă.
Tot datorită acestei societăți, la Turtucaia apărea o dată pe săptămână, publicația periodică ”Transmarisca”
care se vindea cu un leu.
De asemeni, se organizau – așa numitele ”lupte de pelivani”, un fel de lupte greco-romane, în care, tineri
vânjoși, puternici, îmbrăcați sumar, își încercau puterile, prin a se trânti, și câștiga cel care, își trântea adversarul
de mai multe ori și chiar cu umerii lipiți de sol.
Se păstra tradiția ca la 15 august, adică de Sfânta Maria, în Portul Turtucaia – ca de altfel și în Portul
Oltenița – se organizau fel de fel de manifestări sportive: întreceri cu bărcile, concursuri de înot, se dădea
drumul pe apă la 2-3 rațe și 2-3 gâște și cine le prindea, înot, mai repede, le lua el și multe altele, toate acestea
în prezența a multor oameni care asistau pe cheiul Dunării.
Concurs de înot se făcea și pe distanța cuprinsă între porturile Turtucaia și Oltenița. La asemenea concursuri, participau nu numai – așa numiții – turtucăieni, dar și oltenițeni.
Printre aceștia s-au aflat, cu mulți ani în urmă Constantin Deculescu, cel care, peste ani, avea să îmbrățișeze
profesia de doctor, avea să devină prefect de Ilfov, senator în Parlamentul României, Secretar General în Ministerul Sănătății, despre care cititorul va lua cunoștință la capitolul ”Oameni de seamă ai orașului nostru”.
Printre participanții la concursurile de înot s-a aflat și arhicunoscutul nostru Mircea Popa – băiatul cârciumarului Gheorghe Popa – care atunci nu avea mai mult de 17 ani.
În cadrul societății ”Transmarisca” erau cuprinse și activitățile desfășurate de ”organizația de străjeri” al
cărui șef pe țară era Sidorovici și de premilitari.
Străjerii erau copii de la vârsta preșcolară până la 17-18 ani, iar apoi premilitari până la majorat, care era
socotit la 21 de ani. Uniforma de străjeri era formată din fuste pentru fete și pantaloni scurți pentru băieți de culoare albastră sau alte nuanțe spre negru, bluze albe cu fireturi galbene și cu butoni, la gât cu cravate roșii, iar
pe cap basca albă. Mai târziu, regimul comunist s-a inspirat din ținuta străjerilor, cărora însă le-a spus pionieri.
În ce privesc premilitarii aceștia aveau uniforma de culoare kaky, cu pantaloni lungi sau pană, cu haină
sau tunică cu buzunarele pe afară, cu bască, așa cum au în zilele noastre ”vânătorii de munte”. Premilităria era
premergătoare stagiului militar, și era semiobligatorie, cu mențiunea că, din stagiul militar, se scădea perioada
în care persoana respectivă activa în cadrul premilitarei.
Premilitarii, făceau – oarecum cam aceeași instrucție pe care o făceau și soldații, – cu mențiunea că nu aveau
arme, fiind organizați în plutoane și grupe ca și militarii. Comandant era un ofițer sau fost ofițer de carieră.
O situație cu totul deosebită o prezintă următorul caz pe care mi l-a relatat Lică Eclemea. Îmi spunea că
la Turtucaia a existat un tânăr care a fost considerat campion mondial la mersul cu tricicleta. Este vorba de
Ștefan Câlâtov care, avea o tricicletă construită de el, cu două roate obișnuite de bicicletă în spate și una în
față. În stânga și în dreapta roții din față, avea înhămați doi câini mari (înalți cât roata de bicicletă). Acești
câini, îndeplineau două funcții: trăgeau și la tricicletă și, fiind dresați – în caz de nevoie îi asigura paza stăpânului
lor. Bineînțeles că nu numai ei trăgeau la tricicletă, ci misiunea lor era ușurată și de datul din pedale de către
Ștefan Câlâtov. La spatele tricicletei, avea un fel de coviltir protector din piele de porc care, în caz de ploaie,
era tras, spre a oferi protecție triciclistului. Deasupra acestui coviltir protector, când era tras spre spate, într-o
parte și alta, se aflau două stegulețe care să atragă atenția asupra țării de proveniență a triciclistului.
Între anii 1924-1934 triciclistul Ștefan Câlâtov din Turtucaia parcurgea traseul până la Bruxelles în Belgia,
deci circa 2.200 de kilometri în decurs de doi ani trecând prin țările: Ungaria, Cehoslovacia, Austria, Germania,
Belgia. Bineînțeles că staționa în localitățile unde continuarea drumului nu mai era posibilă din cauza condițiilor
meteorologice, găsindu-și adăpost, pentru el și tovarășii lui de drum și pază, câinii, unde se hrăneau și se odihneau.
La capătul celei de-a doua expediții în Belgia, când Ștefan Câlâtov a prezentat la Bruxelles un registru în
care erau prevăzute vize cu datele localităților din țările respective prin care a trecut – și chiar unele fotografii
făcute la minut de diverși amatori, colecționari sau dornici de senzațional – autoritățile belgiene l-au declarat
fără rezerve, campion mondial la această disciplină sportivă unică, care de fapt a fost inaugurată de el, fiindcă
până atunci, nu s-a mai cunoscut și nu a mai existat vreun caz în care, o persoană, pe o tricicletă construită de
el – având astfel și calitatea de inovator – pusă în mișcare nu numai prin pedalele celui care o conducea, dar și
prin tracțiunea câinilor, să parcurgă o distanță de peste 2.200 de kilometri, aproape indiferent de condițiunile
atmosferice, fiind apreciată nu numai competiția în sine, dar și curajul competitorului ieșit cu totul din comun,
aceasta întâmplându-se în anul 1928.
N-am auzit nici în zilele noastre și nu cunosc dacă acest veritabil record a fost reeditat sau depășit, și nici
Lică Eclemea nu a știut să-mi spună.
Pentru edificare și confirmare, prezint mai jos fotografia cu Ștefan Câlâtov în tricicleta sa, având la spate,
de o parte și de alta două stegulețe reprezentând tricolorul românesc, care, iată în acest caz ne-a adus faimă și
celebritate, iar cel din mijloc, de culoare albă, reprezentând simbolul păcii, pe parcurs era înlocuit de drapelul
țării prin care trecea.
În față, de o parte și de alta a roții, se aflau înhămați cei doi câini – care iată în acest fel și ei ar fi trebuit
considerați campioni – cel din stânga privind spre stăpânul său, parcă așteptând comanda de plecare în lunga
și riscanta lor expediție temerară, un fel de periplu plin de imprevizibil.
În zilele noastre, când imensa majoritate a oamenilor se află sub imperiul permanent al rezultatului
raportului dintre spațiu și timp, care se cheamă viteză, consider că temerarul nostru Ștefan Câlâtov ar fi trebuit
considerat și declarat campion și pentru răbdarea de care a dat dovadă, atâția ani. Întrucât plecarea ca și sosirea
la destinație, reprezentau date memorabile, Ștefan Câlâtov, le aprecia cum se cuvine și se îmbrăca – măcar atât
cât se vede în fotografie, cu cămașă albă curată și cu papion. Și pentru că imaginea – este incomparabil – mai
convingătoare decât orice narațiune, prezint în continuare această fotografie unicat.De atunci au trecut peste 8 decenii, iar veteranul nostru sportiv unicat, Ştefan Câlâtov, de mai bine de un
secol, a trecut de mult în “lumea drepţilor”, devenind un nemeritat necunoscut. Păcat ! SURSA-PAUL AMU