OLTENITA DE ALTADATA-ÎNTRE ORIENT ŞI CAPITALĂ

Prin poziţia sa geografică, Olteniţa de altădată, se găsea la o răspântie foarte ciudată, la întretăierea a două
lumi deosebite; pe de o parte lumea orientală cu fatalismul şi cu visarea ei, pe de altă parte, modernismul apusean care se infiltrează energic în fiinţa noastră. Situaţia era cu atât mai critică, cu cât mă gândeam că aici se
adaptează mai mult formele civilizaţiei apusene şi se acoperă cu ele formele vieţii orientale.
Procesul unei modernizări complete probabil că se va săvârşi cu mult mai târziu, în măsura în care nu vor
apare evenimente sau cauze care să-l împiedice.
Populaţia olteniţeană, chiar dacă nu o mărturisea totdeauna, a fost adânc pătrunsă de credinţa în destin, în
fatalitate. Adeseori auzeai: „Ce-ţi e scris, în frunte-ţi e pus“ sau „aşa i-a fost dat“, „aşa i-a fost destinul“, „ceo fi, o fi“ etc.
Mai demult şi chiar până în zilele noastre, se credea că ielele – un fel de fiinţe imaginare din mitologia
populară românească – deapănă la naşterea copilului întregul său viitor. Se credea în lecuirea prin descântece
la babe sau la vraci, din care cauză, de multe ori, oamenii nu se îngrijau serios de un tratament prescris de
doctor.
Tot o formă a influenţei orientale era viaţa intensă de cafenea. Negustorii, mai cu seamă, simţeau o deosebită plăcere când îşi pironeau greutatea trupului pe scaunele vreunei cafenele, sorbind cu nepăsare o cafea
neagră turcească şi se desfătau urmărind, cu privirile molatice, rotocoalele neînţelese ale fumului de ţigară.
Stăteau ore întregi nemişcaţi. Numai uneori erau obligaţi să mânuiască zarurile la table sau cărţile de joc la
masa verde.
In aşa-zisa „viaţă mare“, nopţile albe erau foarte dese. O altă atitudine des întâlnită la negustorii noştri de
altă dată, era şi aceea de a încăleca pe un scun în faţa prăvăliei, în aşa fel încât să-şi sprijine braţele pe rezemătoare iar bărbia să o prindă între mâini.
Oricât de vioi şi repede încerca să devină ritmul vieţii noi, totuşi se păstra tempoul lenevos şi greoi al
unei vieţi aplecate spre reverie. Era în deobşte o viaţă de cafenea mai mult turcească decât grecească, cu toate
că, dacă stau să mă gândesc bine, numeric, pe timpuri, grecii îi depăşeau pe turci, în Olteniţa. Chiar meteahma
bacşişului era si a rămas o apucătură orientală în viaţa noastră publică, chiar dacă mai târziu, i-am dat altă denumire.
Un amănunt pitoresc din viaţa particulară mai era şi obiceiul pe care îl aveau unii olteniţeni, înainte de
război, şi anume acela de a mesteca în gură în timpul liber „sacâz“.
De fapt obiceiul cu mestecatul n-a dispărut nici în zilele noastre, dar nu la bătrâni, ci la copii, care mestecă
aşa/zisul „orbit“, „cingo“ etc.
Apucături orientale în stil modern şi apucături în stil oriental, erau cam acelaşi lucru la noi.
Cu puţin înainte de primul război mondial, am observant din unele fotografii de epocă, cum umbrarele
din faţa magazinelor de tot felul – de manufactură, de fierărie, încălţăminte, veselă, tacâmuri, etc – erau albe,
dungate cu albastru, iar altele erau galbene – astfel că strada mare – cum s-a numit dintotdeauna strada principală
– în dimineţile de vară, aveau un aspect de iarmaroc turcesc.
Cu firmele scrise cu litere asimetrice, suspendate la loc cât mai vizibil în dreptul prăvăliilor pentru reclamă,
cărora negustorii-patroni, în dorinţa lor de emancipare comercială au început să le numească pompos, magazine,
cu mărfuri scoase convingător, la vedere pe trotuar proptite de obloane, strada mare de altă dată în care pulsa
viaţa comercială a oraşului, nu se deosebea prea mult de aglomeratul şi sufocantul Lipscani din Bucureşti, de
acum 6-7 decenii.
O populaţie olteniţeană preponderent română, dar de naţionalităţi diferite, specifică totuşi balcanilor, ca:
turci, armeni, greci, evrei, bulgari şi nelipsiţii ţigani de toate speciile; spoitori, lăutari, lăieţi, lingurari, bivolari,
argintari – amestecată cu ţăranii veniţi din comunele învecinate, îmbrăcaţi în materiale ţesute în casă manual
la război pe timp de iarnă, în aba, o forfotă continuă cu oameni, grăbiţi – cu sau fără motiv – tineri şi bătrâni,
femei şi bărbaţi, oferea imaginea unui mozaic social plăcut.
Aflaţi pe aceste meleaguri din vremuri de demult, timpul i-a obligat şi viaţa le-a impus, să comunice între
ei, să convieţuiască, şi trăind la un loc, să se aibă bine, pentru că aici s-au pomenit de când sunt.
7
Ca dovada, aş da doar câteva exemple; grecii au avut şcoala lor, prin urmare au fost numeroşi şi au avut
şi putere economică, evreii au avut biserică, urmele acesteia ca nişte relicve existând târziu. Iar cele mai convingătoare urme ce nu pot fi contestate, sunt stâlpii de piatră, din marmură, crucile şi mormintele impunătoare
din cimitir.
Până la primul război mondial, turcii aveau un loc separat al lor în cimitir, iar evreii încă au cimitir separat
în partea de est a cimitirului nostru, chiar dacă este părăsit.
Fesurile şi turbanele de turci s-au costumele ermetice ale cadânelor de altădată, e drept că erau puţine la
număr şi pe cale de dispariţie, fiind asimilate de populaţia autohtonă, înainte şi chiar după primul război mondial, persistau cu disperare în a-şi menţine portul specific şi obiceiurile tradiţionale care-i deosebeau de ceilalţi.
Chiar înainte de anul 1930, după unele statistici ale vremii, în Olteniţa mai există meseria de şalvaragiu,
adică croitor specializat în confecţionarea de şalvari – pantaloni largi, făcuţi după un model anume – purtaţi de
turcii bătrâni neemancipaţi.
De altfel, în privinţa emancipării, cu turcii a avut mult de tras chiar mentorul lor care i-a revolu ţionat, şi
anume Kemal Ataturk.
La Olteniţa şi turcii aveau mici prăvălioare în care vindeau tot felul de bomboane, dulciuri, gigibigi, denumite generic acadele, alviţă, halva, îngheţată, susan, cafea şi nelipsita bragă în care erau neîntrecuţi. Braga
era o băutură răcoritoare cu gust acrişor şi miros specifi, preparată din făină de mei, de secară şi chiar de porumb. Era bună şi foarte ieftină. Mult timp şi chiar în zilele noastre, cu ea se făcea comparaţia la preţul altor
produse, devenind proverbială precum zicala: „ieftin ca braga“. Braga se vindea de către turci şi pe stradă.
Purtau în spate un vas prelung de formă cilindrică de vreo 20 de litri, la un cap mai larg iar la celălalt mai
îngust, prins de umeri cu nişte curele ca bretelele şi când îi ceream un pahar, acesta se apleca spre în faţă şi
braga curgea printr-un orificiu. Şi îngheţată vindeau pe stradă.
Ultimul turc în Olteniţa care a avut prăvălie cu acadele şi bragagerie a fost un bătrân, foarte cumsecade,
pe care îl chema Ali Izetovici, era cunoscut de toţi olteniţenii. Avea prăvălia exact unde este acum complexul
comercial de lângă restaurantul „Modern“.
In altă ordine de idei, instrumental musical cel mai preferat care cânta zilnic în cârciumi şi cafenea era
armonica, înaintaşul acordeonului din zilele noastre. Sunetele ei melodice corespundeau atitudinii de visare a
populaţiei.
Au existat şi turci care cântau cu flaşneta şi care cu timpul au dispărut, aceasta apărând numai pe timpul
bâlciului. Mai târziu au apărut patefonul şi gramofonul. De când a apărut patefonul s-a schimbat doar instrumentul, pentru că în general, în materie de cântece preferinţele erau aceleaşi, repertoriul rămânând neschimbat.
Plăcile de patefon denunţau spiritul şi gustul olteniţenilor. Erau preferate cântecele de mahala, cântecele
ruseşti şi chiar cele turceşti.
Caterinca în oraş, cum spuneam mai sus, cu ocazia bâlciului, producea un neastâmpăr inexplicabil, chiar
greu de înţeles în mintea celor care o ascultau. Melodia ei, aprte, tainică, pare o chemare din altă lume. Melancolia acelei flaşnete – pentru că despre ea este vorba – schimba faţa multora şi parcă producea o stare de întristare, de cutremurare.O caterincă pe străzile Olteniţei însemna întotdeauna un eveniment impresionant; copii
se ţineau după ea şi o urmăreau pe stradă, femeile ieşeau la porţi să o asculte, iar bărbaţii se opreau în loc,
parcă reculegându-se.
Nu ştiu în ce măsură am reuşit, însă intenţia mea a fost să-l introduc pe cititor din generaţia de azi, în atmosfera acelor ani îndepărtaţi peste care se aşterne mereu uitarea.
MENTALITATEA COLECTIVĂ
Un alt aspect al vieţii sufleteşti a olteniţenilor îl forma nestatornicia în sentimentele de care erau animaţi.
Numai şefii culorilor politice militau între ei, repetând luptele cocoşeşti de pe vremuri ale Bizantului în decadenţă, însă marea mulţime – cam ca şi în zilele noastre – vota de regulă cu cei de la putere.
Propaganda electorală şi vinul se bucurau totdeauna de roade frumoase în Olteniţa în ce priveşte şansele
partidului care urma să reuşească. Acesta era aspectul vieţii publice. Dar despre campanile electorale de demult

voi vorbii pe larg la locul potrivit.
In viaţa privată olteniţenii dădeau la iveală alte caracteristici. Ca toată populaţia de pe malul Dunării, se
bucură de multă vioiciune – şi fizică şi de spirit.
Potrivit unor păreri competente în materie, explicaţia îşi are geneza în folosirea hranei olteniţenilor a peştelui, care, după cum se ştie, este bogat în fosfor. Bine înţeles că pentru a se ajunge la asemenea concluzii cu
caracter de certutudine sunt necesare studii şi cercetări în timp.
* * *
Veritabile spectacole frumoase, pline de inedit le reprezenta totdeauna petrecerile de bărbaţi şi femei la
diferite ocazii cum ar fi; la nunţi, botezuri, cununii, cumetrii, serbări, aniversări şi zile onomastice. La şi în
aceste împrejurări era multă zarvă. Lăutarii erau nelipsiţi la asemenea ocazii, iar vinul curgea din belşug. Simbioza dintre muzica lăutarilor şi efectul vinului, creea o stare de euforie care la fiecare se manifesta în mod diferit. De aceea părerea unora, reflectată în limbajul popular, era că, „numai cel care a participat la cât mai
multe petreceri acela şi-a trăit viaţa“.
Privindu-le şi analizându-le în toată amploarea lor, la aceste chefuri pline de dispoziţie ale olteniţenilor,
aveai impresia că-şi dădeau mâna Dacii cu Romanii.
ATITUDINI INDIVIDUALE DE VIAŢĂ
Erau foarte rare cazurile când un olteniţean ieşea din comun ca să facă opinie separată şi să întreprindă
acţiuni singular, pe cont propriu, iar acestea erau în totdeauna din categoria celor cu funcţii; primar, pretor,
prefect, sau deputat.
Majoritatea populaţiei avea în schimb o altă calitate; ştia să-şi arate recunoştinţa, măcar după moarte,
dacă nu în viaţă. In acest sens sunt cunoscute cazurile când unor străzi li s-a atribuit denumirea cu numele
unor primari: Dimitrie Tretinescu, Ion (Iancu) Slăvescu, Hristache Daniilescu, unor prefecţi (Petre Sfetescu)
sau a unor oameni de bine (general Manu Gh. Cantacuzino, general Berthelot).
Un teren pe care putea cineva să activeze sau să acţioneze din propria iniţiativă, fără ca să-l coste nimic,
era cel al îmbunătăţirilor edilitare. Cerându-i-se părerea, pe acestea populaţia le aproba, fără rezerve, întotdeauna, indiferent de condiţii.
Alte acţiuni care ieşeau din comun şi produceau disensiuni în ritmul obişnuit al vieţii olteniţenilor, erau
respinse şi respectivii oameni „consideraţi originali“ se încărcau de batjocoră.
De aceea în acele vremuri, sectele religioase, ereziile (cum era considerat atunci adventismul) nu au prins.
Nu e mai puţin adevărat că şi încercările de realizări cultural sau de altă natură, nu au fost încununate de
succes. Aşa se explică de ce multe personae din oraş au încercat în zadar iniţierea unor acţiuni de ordin sufletesc, dar n-au primit sprijinul necesar din partea populaţiei.
Mulţi dintre aceşti binevoitori au fost convertiţi (cum se considera, la viaţa tembelă a oraşului) au fost
burgheziţi, iar alţii s-au retras în ei înşişi, s-au resemnat, îngrădindu-şi viaţa între zidurile caselor. Este o
realitate de necontestat faptul că nimeni nu a înţeles mai bine ca evreii slăbiciunea olteniţenilor; să fii negustor
sau misit, căci atunci numeni nu acuză, nimeni nu critică şi toţi aprobă.
CONCEPŢII DE VIAŢĂ
Nu vreau să fiu înţeles greşit de nimeni, dar deşi poate pare curios, ceea ce îi caracteriza pe majoritatea
olteniţenilor, era chiar lipsa concepţiei de viaţă. Se întâlnea numai un mod specific de a trăi. În Olteniţa se
muncea mult pentru că astfel reclama trebuinţele portului şi vieţii economice intense din târguşorul nostru de
demult. Cu toate acestea munca se bucura de un oprobiu general. Clasa de sus ca să zic aşa, adică „negustorii“
au rezolvat chestiunea. Mai greu era cu clasa de jos, muncitorii, în mâinile cărora sta singura posibilitate de
trai.
Această discreditare a muncii provenea din pricina că cineva a fost cu atât mai stimat cu cât a câştigat
mai mult, dar a muncit mai puţin. Încă o altă pricină, cred că a fost concepţia despre munca specifică; munca
9
îl oboseşte pe om, face să-i crape palmele, pătează hainele şi, într-un cuvânt, nu mai eşti „domn“. De aceea o
bună parte din populaţie se complăcea într-un fel de tembelism foarte comod. Fie că aveau ceva pământ care
renta, fie că purta vreun titlu în vreo slujbă publică, de cele mai multe ori politică, fie că făcea pe misitul intervenind cu câteva cuvinte de împăciuire între părţile contractate.
Toate aceste trei ocupaţii, formau ceea ce se cheamă în limbajul local „meserie de picior“. La alegeri erau
ceva mai active. Se bucurau în schimb de multă simpatie din partea populaţiei care vedea în ei pe oameni
ideali, întrucât, „aveau bani fără să muncească“. Politica oraşului se putea caracteriza în două cuvinte: politică
de turmă pentru cei de jos şi politică fără scrupule, pentru cei de sus. Primii prin propagandă sau fără propagandă n-au avut niciodată o părere proprie sau o atitudine personală; cu sau fără încredere acceptă de bun tot
ce spun „cei care fac politică“. Pe când cei de sus care militează în politică, îşi asumă pe drept sau pe nedrept,
multă putere şi răspundere.
Uneori aceştia aveau dreptul de „a tăia şi spânzura în oraş“. Puţini se sinchiseau şi nimeni nu le cerea socoteală. „Nu ne priveşte pe noi“ spuneau olteniţenii simpli pentru că „cine poate oase roade“. Era mai mult
chestiunea de posibilitate. OLTENIŢEANUL ERA FERICIT DACĂ ERA LĂSAT ÎN PACE ŞI NU I SE
STRICA LINIŞTEA. Dincolo de urechile lui, întâmplă-se orice. Chestiunile politice, pe foarte mulţi, îI interesau doar „din curiozitate“.
Cu probleme religioase şi culturale nu-şi chinuiau mintea. O pasivitate completă se credea a fi idealul
său.
Poate că mulţi dintre dumneavoastră vor rămâne miraţi de ceea ce am scris în cele câteva rânduri de mai
sus, însă acestea sunt lucrurile care se degaje din afişele folosite în campanile electorale, despre care voi vorbi
la timpul potrivit, întru-cât le posed în original şi nu am motive să fiu acuzat de subiectivism. Toate le las,
după ce voi prezenta materialele de propagandă din perioadele respective, la aprecierea cititorului spre a trage
propriile-i concluzii.
HAINELE ŞI MODELELE
Cu nu prea mult timp înaintea primului război mondial, bătrânii oraşului nostru îşi păstrau încă portul
vechi ca pantaloni turceşti, foarte largi sus – cum se spunea popular cu turul mare – şi strâmţi jos, numiţi şalvari,
nădragi şi poturi. Pentru cei mai puţini avizaţi arăt că poturi se numesc pantalonii largi în partea de sus şi
strâmţi pe pulpe (cu obiele) împodobiţi pe margini cu găitane care încă se mai poartă la noi în ţară în unele
zone. Cu peste un secol şi jumătate în urmă asemenea modele de pantaloni se purtau – potrivit cronicilor – de
către arnăuţi şi haiduci.
Hainele bătrânilor de demult erau făcute din dimie ţesută în casă şi dată la piuă. Dimia era o ţesătură
groasă de lână, de regulă de culoare albă, făcută în casă de femei la război, manual. Piua, era un fel de maşinărie
sau instalaţie (este fotografiată în micul dicţionar enciclopedic român cu nişte dispozitive cilindrice) pentru
împâslirea în mediul umed, eventual şi cald, a unei ţesături de lână.
Alţi pantaloni tot atât de obişnuiţi, erau largi şi sus şi jos. Pe turul lor se făceau cute verticale mari, încât
dădea impresia unui burduf de armonică. Vestonul era foarte gros, dând impresia unui cojoc. Pe dedesubt
purtau „pieptare“ – un fel de cojoc – din piele de miel, în loc de vestă. După posibilităţi, alţii purtau flanele de
lână cusute cu găitane.
Femeile purtau iarna scurteici de pluş, în diferite culori vii, îmblănite şi cu gulere de vulpe. Mai demult,
fetele mari purtau broboade din lână.
Iată cum ne reprezintă o pictură de pe la 1874 pe epitropul Ruse Sencu cu soţia sa în capela de la cimitir:
„Poartă un costum de culoare verde lucrat cu găitane, parcă de meşterii sârbi. Este închis cu chimir. În mâini
ţine nişte mătănii, iar în picioare poartă nişte calevri (pantofi groşi rezistenţi, cuvântul provine din limba
bulgară de la Kalevra). Costumul soţiei sale este puţin călugăresc, îmbrăcată în roşu foarte închis şi amândoi
ţin în mână un chivot (cutiuţă aşezată în altar în care se păstrează cuminecătura rezervată celor care se împărtăşesc în caz de boală, înainte de moarte).
Cu timpul pantalonii bărbăţilor s-au strimtat în felul celor de la câmp şi foarte mulţi au început să- şi facă
– aşa numitele – costume nemţeşti, după jurnalele de modă sau „ specialitatea“ tinerilor croitori veniţi de la
Bucureşti.
Femeile şi fetele nu puteau rămâne în urmă. Au renunţat la scurteci şi broboade (deşi broboada este cea

mai călduroasă şi cea mai uşoară) pentru a se îmbrăca – în funcţie de posibilităţi – după elegantele jurnale de
modă venite din „lumea bună“.
Astfel s-a adaptat repede, aproape de modul de viaţă al capitalei.
Nu se mai putea face deosebirea, în privinţa îmbrăcămintei, între Olteniţa şi oricare din mahalalele de
altă dată ale Bucureştiului. Lucrurile au evoluat, dezvoltându-se simţul imitaţiei atât în ce privesc hainele cât
şi fardul.
Iată cum sub noile culori şi sub alte haine, în fapt se ascundeau vechii oameni.
În felul în care începeau să se folosească binefacerile aşa zisei lumi civilizate şi mai cu seamă în modul
general de comportare îl descopereai uşor pe „provincial“.
MÂNDRU ŞI GURALIV
Alte trăsături caracteristice, de spirit ale olteniţenilor erau mândria şi înclinaţia spre vorbă. Cititorul va
avea prilejul să constate că aceste două trăsături au evoluat simţitor în timp, că deşi au traversat evenimente şi
„vremuri de băjenie“ ca să le numesc aşa, au ajuns până în zilele noastre, se menţin, s-au amplificat şi chiar îi
predomină pe oameni.
Indiferent de sex, vârstă sau ocupaţie, ori profesie, olteniţenii stau de vorbă. Este o formă a lor de manifestare şi în acelaşi timp de informare. Nu vreau să anticipez, însă vorba este cea care îi determină pe bărbaţi
să stea ceasuri întregi la cârciumă şi din păcate avea chiar prea multe.
Olteniţenii noştri se simţeau foarte onoraţi şi chiar măguliţi atunci când îi vizitau oamenii mari.
Politicienii de regulă, indiferent de culoare, când veneau în oraşul nostru, erau înconjuraţi de un numeros
public şi toţi se grăbeau să-i primească solemn, adresându-le cuvinte din cele mai călduroase.
Când da mâna cu un politician mai mare, olteniţeanul, mândru, privea în jurul său, pentru că dorea să fie
văzut în această postură de cât mai multă lume… La rândul său, lumea, unui atare eveniment îi dădea tot felul
de interpretări, iar cel care – printr-o întâmplare – făcuse acest gest, devenea plin de mister.
Această stare de lucruri care avea şi un fel de iz de grandomanie, avea totuşi darul ca pe cel în cauză
să-l scoată din anonimat, devenind subiect de discuţie.
Dată fiind poziţia geografică şi împrejurările istorice, cu foarte multe decenii în urmă, suveranii care treceau prin portul nostru foarte rar, cel mult o dată pe an, producea de multe ori delir în rândul populaţiei când
îi ieşea în întâmpinare de la cel mai mic până la cel mai mare.
Iată cu ce cuvinte se adresa în luna mai 1926, primarul de atunci, printr-un
A P E L
c ă t r e ,
CETĂŢENI, AUTORITĂŢI ŞI DIRECTORII ŞCOLILOR DIN ORAŞUL NOSTRU.
Cetăţeni!
Ieşiţi cu toţii în întâmpinarea IUBIŢILOR NOŞTRI SUVERANI, vineri, în portul Olteniţa, spre a
le ura BUN SOSIT, arătându-le dragostea cu care poporul românesc înconjoară pe suveranii ţării.
La ora 7 seara, rugăm a fi prezenţi în port, toate autorităţile, funcţionarii, şcolile cu elevi şi tot
poporul din Olteniţa.
PRIMARUL ORAŞULUI OLTENIŢA
(ss) C. D. Nica.
* * *
Cu mult umor se vorbea de o astfel de întâmpinare a regelui Carol I în anul 1911, A fost ales, pe
lângă alţi oratori să vorbească şi consilierul comunal Ştefan Niculescu întrucât avea o voce mai puternică
decât a celorlalţi.
Lumea multă, adunată, aştepta cu înfrigurare cuvintele omagiale ale reprezentantului primăriei. Acesta,
şi-a dres glasul, a tuşit de două ori şi a început: Siiiiree!… apoi a tăcut! Regele, dându-şi seama de situaţie, a
râs, la fel cum a făcut toată lumea. Prezenţa Majestăţii Sale în mijlocul olteniţenilor a fost un eveniment de o
11
maximă importanţă încât a fost firească intimidarea oratorului.
Mândria olteniţeanului se prezintă şi sub o formă mult mai personală. De exemplu, când e periat, „se
umflă în pene“, iar când e călcat în picioare „îi sare ţandăra“. Când este insultat devine răzbunător.
Numai metehnele politice le venea tuturor de hac, dar suferea toate înjosirile fără să reacţioneze în vreun
fel.
Femeile de asemeni au fost şi au rămas mândre şi ţineau mult la îmbrăcămintea lor. Ele voiau ca prin lux
şi scumpătatea hainelor să marcheze deosebirile de clasă, rangurile sociale. Îmbrăcată în mult pitoresc apărea
mândria fetelor tinere. Erau făcute publice afirmaţia şi constatarea unor fete frumoase care spuneau că; „ Eu
nu mă uit în oglindă ca să nu mă deochi“. – În schimb ori de câte ori se duceau la prietene în vizită, avea grijă
mai întâi să se aşeze chiar în faţa oglinzii.
O altă fată spune că intenţionează să-şi ia un serviciu la Bucureşti pentru a da posibilitatea surorii sale
mai mari să se mărite, pentru că ea este mai frumoasă şi băieţii nu se uită la soră-sa.
Aproape toate fetele erau încântate de frumuseţea lor însă de pe faţă, de pe ochi, nu le lipseau „dresurile“.
Cât despre cealaltă caracteristică a olteniţenului că era vorbăreţ, aceasta o cunosc mulţi. Aici la noi se
vorbea mult şi de toate. Olteniţeanul apărea uneori meditativ şi visător, dar niciodată posac şi ursuz.
Discuţiile interminabile erau poate apanajul tuturor oamenilor din porturile noastre sub influenţa grecilor.
Întradevăr la gară, când se aştepta un tren, până venea, se vorbea. În port, în timp ce aştepta un vapor, se
vorbea. Cu sau fără motiv se vorbea. Se aduceau în discuţie ca în faţa unui for de judecată, toate faptele – bune
sau rele – din oraş.
Se documentau, apăreau adhoc martori, se dădeau aprobări, se găseau vinovaţi, iar dacă nu găseau se inventau.
Exagerările ca şi înflorirea prin vorbe jucau un mare rol. Unui nimic i se da amploare, iar o problemă de
extremă importanţă era tratată ca o chestiune minoră.
Asistând la astfel de discuţii, puteai afla ce partid şi în ce măsură se bucură de simpatie, ce bănci se apropie
de faliment şi din ce cauză, ce oameni se îmbogăţesc şi pe ce căi, care bărbaţi sunt mai proşti, ce fete mari
sunt în oraş, despre „femeile uşoare“,şi o mulţime de lucruri care surprind prin varietatea lor.
Nu erau rare cazurile când, într-o singură seară se făcea rechizitoriul întregii vieţi din oraş, fie de natură
economică, fie socială.
Aşa era Olteniţa noastră dragă de altă dată.
Am considerat utile aceste detalii spre a fi cunoscute de cei care au apărut, aduşi de diverse împrejurări,
mai târziu, cât mai ales pentru generaţia tânără. Am omis să arăt că cele mai interesante locuri de informare le
reprezentau frizeriile, unde, separat şi diferit de cele din zilele noastre, unii frizeri, efectua şi extrageri de dinţi
sau măsele, direct, fără anestezie.
BUNĂTATEA
Una din calităţile importante ale olteniţenilor era bunătatea. Înţelegeau repede durerile, necazurile şi lipsurile celor nevoiaşi şi-i ajuta, pe măsutra posibilităţilor, cu bani sau în natură. Una din metodele de întrajutorare
era colectele.
Colectele „cu talerul“ cum se spunea, pentru înmormântare sau pentru alte nenorociri se realizau repede.
Nu-i mai puţin adevărat că acestea erau reale, adică nu serveau ca pretext pentru a aduna bani pentru cu totul
alte scopuri.
Pe lângă actele de caritate în mod particular, erau foarte dese cazurile de acte cu caracter public. Un exemplu care – în mod meritat – a atras după sine multă laudă a fost cel al consiliului comunal din anul 1894, când
I. T. Zorzor care, alegându-se ajutor de primar, a renunţat la salariul său, cu scopul de a se distribuii banii în
scopuri filantropice; „pentru ajutor la copiii săraci şi ai familiilor nevoiaşe“.
În primăvara anului 1902, s-a constituit un comitet pentru ajutorarea săracilor din oraş.
În urma unui bal, s-a încasat suma de 141,80 lei, care s-a dat primăriei pentru a fl întrebuinţată în
acest scop. Atunci în circulaţie erau: paraua, banul şi leul.