OLTENITA DE ALTADATA-GRĂDINA PUBLICA ŞI FANFARA ORAŞULUI (PARCUL MUZICII)

Prezint împreună, grădina publică şi fanfara oraşului întrucât, ambele, au apărut cam în acelaşi timp şi
aproximativ pe acelaşi loc.
Un orăşel mic cum era Olteniţa în devenire în anul 1906, nu avea nevoie de o grădină publică mai întinsă,
pentru odihnă, destindere sau distracţie, în zilele de sărbătoare, decât ca aceea care a luat fiinţă din fondurile
strânse la un bal şi care avea să fie doar începutul.
Într-adevăr la 4 februarie 1906 s-a dat un bal din iniţiativa prefectului judeţului Ilfov de atunci, Petre Sfetescu, pentru a se strânge banii necesari înfiinţării şi amenajării grădinii publice într-una din pieţele oraşului.
Iată cum justifica Consiliul comunal întrunit la 18 martie 1906, necesitatea înfiinţării acestei grădini, din
moment ce s-a văzut cu banii strânşi de pe urma balului:
„În întrunirea de astăzi sub preşedenţia domnului primar Gheorghe Deculescu, am avut în vedere ca piaţa
nr. 4 care poartă numele de „Piaţa Independenţei“ a devenit un focar de infecţiuni din cauză că în împrejurimi
sunt numai magazii pentru depozite de cereale şi vitele de la căruţele care transportă productele, toate murdăriile
le lasă pe terenul pieţii, aşa că pe lângă că se infectează aerul, apoi prezintă şi un aspect urât.
Având în vedere că oraşu nostru are trebuinţă de îmbunătăţiri, mai ales din punctul de vedere higienic,
Pentru aceste motive,
Consiliul deliberând
DECIDE:
Ca pe locul acestei comuni să se înfiinţeze o grădină publică bine aranjată şi plantată cu diferiţi arbori şi
arbuşti purtând denumirea de „GRĂDINA GHEORGHE GRIGORE CANTACUZINO“ denumire ce o poartă
strada transversală ca semn de iubire şi devotament către „Partidul Conservator“.
PRIMAR
(ss) Gheorghe Deculescu
În aceeaşi şedinţă s-a hotărât ca să se plătească din banii strânşi, lui Nemeth, angajat şi cu devotament, cu
aranjarea şi plantarea acestei grădini, suma de 1600 lei.
Planul grădinii a fost schiţat de conducătorul tehnic N. Ivănescu. Pe acest plan erau însemnate, trotuarele
şi strada de înconjur a grădinii. O suprafaţă de 5.219,50 m.p. rămânea teren pentru plantare. Dispoziţiile fostelor
străzi şi trotuare trebuiau să se suprime.
Acest plan s-a întocmit chiar la patru zile după bal.
O acţiune demnă de amintit a fost înfiinţarea în oraşul nostru a unei fanfare, în anul 1906, de către maestrul
A. Popescu. În luna mai 1906, arhitectul M. Constantinescu a făcut planul unui pavilion de muzică. Avea forma
pătrată, cu latura de 3,50 m în suprafaţă de 12,25 m.p., deci destul de mic pentru a fi încăpător persoanelor
care compuneau formaţia fanfarei şi de aceea nu a fost pus în aplicare.
În aceste împrejurări s-a apelat la imaginaţia lui Victor Bolgar, care a făcut alt plan, însă de formă octogonală şi mai mare atât ca înălţime cât şi ca spaţiu. În plus, constucţia din lemn, modelele exterioare şi turnişorul
de deasupra acoperişului, i-au dat un aspect pitoresc, plăcut, ceva deosebit faţă de zona noastră, încât i-au dat
denumirea de „PARCUL MUZICII“ ce făcea chiar obiectul unor vederi- felicitări cu caracter de suveniri.
Era situat în partea de nord-vest a grădinii publice, şi ea pe atunci în curs de formare, când începea să
prindă contur – cam spre noua clădire a judecătoriei din zilele noastre, fiind înconjurat de brazi şi pomi ornamentali, îmbrăcat în iederă, atrăgând atenţia oricărui trecător şi încântând în mod plăcut privirea, chiar şi a
celui mai insensibil om.
Cu acest frumos pavilion şi cu cadrul ambiant, autorităţile, cu scrisoarea nr. 575/1907, au comandat Editurii Socec & Co. S.A. Bucureşti, executarea unui număr impresionant de felicitări, care erau la modă şi solicitate de olteniţeni, spre a fi trimise în diverse localităţi din ţară, la rude sau cunoscuţi.
87
Prezint alăturat o asemenea fotografie-felicitare, unde chiar pe ea – în partea stângă sus, scrie: „Vedere
din Olteniţa“, iar în dreaptă „Parcul muzicii“.
Pavilionul octogonal a costat între 4500 şi 5000 lei. Construcţia a durat puţin şi s-a terminat relativ repede.
În toamna anului 1906 s-au cumpărat băncile. 19 bănci mari cu picioare din bronz, care erau şi solide şi frumoase, în valoare de 703 lei şi 5 bănci mici, tot cu picioare din bronz în sumă de 110 lei, iar transportul acestora
a costat 58 de lei.
La articolul 77 din bugetul local pe anul 1907, se prevăzuse înfiinţarea unei fanfare a oraşului, formată
din 20 de muzicanţi plătiţi cu câte 20 de lei pe lună fiecare.
Primul ajutor bănesc a fost acordat de filantropul Ghiţă Daniilescu, apoi o perioadă de timp fanfara s-a
întreţinut, mai bine zis, a fost plătită printr-o subvenţie anuală de către primărie. Ghiţă Daniilescu a fost tatăl
primarului de mai târziu Hristache (Cristache) Daniilescu.
Când peste doi ani n-au mai fost fonduri, primăria având o serie de alte priorităţi şi când s-a pus problema
că fanfara nu mai putea fi subvenţionată, însăşi dirijorul, maestrul A. Popescu, prezintă un memoriu Regelui
Carol I, în ziua de 4 mai 1908, când suveranul, era în trrecere spre port, la Dunăre.
S-a aflat ulterior că acest memoriu a fost înregistrat la „Camera de petiţiuni“ a Majestăţii sale Regelui
Carol I, purtând numărul de înregistrare 1258 din 14 mai 1908 şi avea următorul cuprins:
Conţinutul memoriului
„Din îndemnul şi iniţiativa cunoscutului filantrop, dl. Ghiţă Daniilescu, am înfiinţat în oraşul Olteniţa, o
şcoală de muzică instrumentală, acum doi ani trecuţi. Scopul acestei instituţii a fost, pe deoparte, cultivarea
spiritului muzical, iar pe de altă parte, emanciparea din mizerie a multor elemente tinere cari din lipsă de ocupaţie, constituiau chiar, o clasă de desmoşteniţi, nefolositori societăţii.
În decurs de mai bine de doi ani am format din tot ce societatea avea mai decăzut, o fanfară care, dacă nu
poate fi clasată printre cele dintâi în ţară, dar având în vedere elementele din care se compune, mă pot mândri
că nu va fi clasată nici cea din urmă…
Aceasta fiind pe scurt istoricul înfiinţării fanfarei oraşului Olteniţa, precum şi desfiinţarea ei, tocmai când
îi surâdea un succes oarecare, rămâne ca cei în drept să aprecieze dacă n-ar fi în interesul societăţii, ca prin
mici sacrificii, să se menţină o instituţie care e menită a sustrage de la apucături rele pe mulţi din tânăra generaţie, asigurându-le existenţa pe calea onorabilă a muncii.“
Semnează,
A. Popescu
Concret nu se cunoaşte rezultatul acestui memoriu, dar se bănuieşte că a fost favorabil, pentru că fanfara
a continuat să cânte în grădina publică încă vreo trei ani de zile.
Apoi cu GRĂDINA-PARC, s-au cheltuit foarte mulţi bani cu întreţinerea, cu răsadurile de flori, cu plantarea lor şi cu plantarea unor arbuşti ornamentali, CU PLATA FANFAREI MILITARE, în anii în care aceasta
era angajată să cânte în parc, a cărei rezonanţă umplea de speranţă, bucurie şi bună dispiziţie, sufletele olteniţenilor. Pe atunci nu existau întreprinderi, de blocuri nici cel puţiin nu se pomenea, nici de maşini mici, prin
urmare nu exista nici un obstacol în calea propagării ecoului.
În luna iulie 1914 s-au plătit 600 lei pentru răsaduri de flori şi plantaţii de arbuşti ornamentali şi tot atunci
s-a angajat fanfara Regimentului 76 Infanterie, care deja avea cazărmi în oraş, aşa după cum rezultă şi din fotografia alăturată.
În anul 1925 s-a plătit fanfara cu 130.000 lei. Fanfara îşi îmbogăţea repertoriul, interpreta tot felul de cântece, însă predominau marşurile – cu care începea şi termina prograul – intercalând valsurile celebre.
Fără exagerare, aceste cântece melodioase se auzeau, aproape în tot oraşul, iar lumea, din acest punct de
vedere, era foarte mulţumită.
În bugetul primăriei pe anul 1930 s-a prevăzut suma de 200.000 lei, pentru împrejmuirea cu grilaj de fier,
a grădinii publice, practicându-se un sistem intensiv de plantaţii diverse. Grădina publică se contura şi avea să
fie din ce în ce mai frumoasă, iar olteniţenii erau tot mai mândri de ea.
Din această cauză lumea începea să trateze grădina publică cu respect în sensul că, atrunci când ieşea la
plimbare, de regulă în zilele de sărbătoare, se îmbrăca fiecare cu ce avea mai bun, mai curat şi mai frumos.
Aproape că devenise un loc şi chiar un prilej de etalare a modei, ţinutei vestimentare, în special în ce priveau
88
femeile.
Tineri elevi ai gimnaziului devenit liceu, se strângeau în grupuri pe bănci şi, împrejurul unui coleg de al
lor care cânta la chitară., fredonau şi ei şi acompaniau în surdină, în mod civilizat, melodia respectivă, dând
grădinei publice o notă de intelectualism romantic. Una din melodiile preferate ale elevilor, care s-a cântat
mulţi ani la rând, şi care se pare că avea priză şi la public era:
„Mi-a şoptit o viorea,/ C-ai să-mi dai inima ta, Drully, Drully, dragă! Şi te rog pe dumneata ca să n-o
dai altuia, Drully, Drully, dragă!….“
Această fanfară, cu sincopele ei financiare, a funcţionat până după primul război mondial, când, din lipsa
sprijinului financiar din partea autorităţilor oraşului, treptat, a exclus câte un muzicant până când fanfara a încetat să mai existe. (Arhiva comunală dosar nr. 27, volumul I agina 10 din 1907).
Cheltuielile au depăşit prevederile de 200.000 lei din bugetul comunal, fapt pentru care a intervenit şi
prefectura judeţului Ilfov cu un ajutor„ pentru înfrumuseţarea grădinii publice“.
În loc de fanfara militară de altă dată, care rămăsese un vis frumos, pentu care de abia se deschisese gustul
olteniţenilor, care umpleau toate băncile din grădina publică ca să asculte un repertoriu, care, de fiecare dată
era altul, şi nu ştiu cum se făcea dar olteniţenii credeau că însăşi grădina publică contribuie cu o anumită rezonanţă, dat fiind faptul că nu mai erau bani şi pentru a se complini şi satisface, cât de cât, obişnuinţa olteniţenilor, primăria aşezase un aparat de radio, prevăzut cu „haut-parleur“, pe care dăduse impresionanta sumă de
14.000 lei.
În acele vremuri, aparatele de radio în oraş erau foarte rare, foarte căutate şi de aceea, foarte scumpe.
Şi pentru că veni vorba de aparatele de radio, este bine să prezint situaţie acestora, Banalitatea din zilele
noastre reprezenta o raritate în acele vremuri îndepărtate.
În anul 1926, în Olteniţa exista un singur aparat, în 1927 erau două, în 1928 erau trei, în 1929 erau 15, în
1930 erau 61 iar în anul 1931 numărul acestora ajunsese la 83.
Pentru că erau foarte rare, primăria avea şi ea o statistică cu caracter informativ, a acestora. Ulterior numărul aparatelor de radio a crescut considerabil încât nu a mai constituit o raritate.
În anul 1931 s-a mai amenajat o grădină cu flori pe locul viran din faţa halei de carne – a se vedea locurile
virane din forografiile alăturate, respectiv colţurile formate de actuala stradă a Pescarilor – care mai înainte sa numit „Alexandru Ghica“, cu bulevardul Republicii din zilele noastre, mai exact pe locul unde astăzi se află
piaţa propriu-zisă de zarzavaturi şi fructe. Aceste locuri erau împrejmuite cu plasă din sârmă cu ochiuri mari
de 8 cm., înaltă de un metru montată pe stâlpi din fier tip linie decauville (de vagonet).
În noul plan de sistematizare al oraşului, se hotărâse şi se stabilise un nou loc pentru o nouă grădină publică, mai mare, în partea de sud-vest a oraşului, situat între calea ferată care mergea din gara Olteniţa, traversând şoseaua portului, spre halta Olteniţa-Port, între şoseaua portului şi şanţul care delimita vatra oraşului,
cunoscut de olteniţenii ai în vârstă sub denumirea de „şanţul moşiei“.
În anul 1930, gădina publică – pe care olteniţenii nu erau deprinşi să o numească parc – a fost amenajată
sub supravegherea farmacistului Leon Azdril – copil fiind l-am cunoscut, a fost membru în consiliul comunal,
farmacist cu diplomă la Viena, despre care pomenesc în lucrare la capitolul farmacii, un evreu deosebit din
toat punctele de vedere, care a rămas ca atrare în memoria noastră, un om cu gustul frumosului, al esteticii şi
simetriei, cu caracter şi de mare omenie.
Grădina publică evolua în bine, îmbrăcată în vegetaţie luxuriantă, cu flori asortate de diferite culori şi
nuanţe, înzestrată la puţin timp cu un havuaz în faţa fostului cazinou, devenit mai târziu teatru comunal. (Pentru
cei mai puţin avizaţi havuaz înseamnă un bazin din ciment, cu apă în el, care avea la mijloc un dispozitiv cu
o stropitoare, din care ţâşnea cu presiune apa, ca dintr-o fântână arteziană).
La locul potrivit voi arăta -. ceea ce de fapt majoritatea ştiu dar poate că au uitat – cum şi acest parc, un
fel de perlă a oraşului nostru şi loc de agreement, în timpul regimului comunist, când prim secretar al P.C.R.
al comitetului orăşenesc Olteniţa (primar) era Iosin Niculae, a fost schilodit încât din el nu a mai rămas mare
lucru. În partea de nord a făcut restaurantul „Modern“ care practic a închis calea de acces, rutieră, pe partea
dreaptă când vii de la gară. Voi prezenta şi fotografii, atâtea câte mai sunt, pentru a se vedea cum a fost altă
dată, când parcul era întreg, nemutilat.
Frumosul grilaj, inspirat din Parcul Unirii de la Focşani, care înconjura grădina publică, care avea o formă
regulată, geometrică, pătrat, şi care nu încurca pe nimeni cu nimic, fiind montat într-un soclu mozaicat care
avea 40 cm. deasupra solului, şi care era nu numai frumos dar şi estetic şi solid, la fel ca aşa-numitul rontul
mic, era vorba de un fel de cerc, cu straturi de flori concentrice în jurul monumentului eroilor din primul război
89
mondial cu un diametru de 20 de metri, delimitat cu un gard din sârmă de un metru, montat pe stâlpi din fier,
iar spre extremitatea acestuia era un rond din ciment, circular, lat de doi metri, ca şi o seamă de arbuşti, rari
ca specie, ornamentali, a fost distrus, arbuştii au fost tăiaţi, bazinul din faţa teatrului comunal a fost astupat şi
desfiinţat.
Grădină publică, la mijlocul fiecărei laturi, avea câte o intrare lată de trei metri, formată din două porți
metralice înalte de un metru. Deasupra fiecărei porţi, avea un fel de boltă din ţevi de fier diametru 8-10 cm,
care în permanenţă erau îmbrăcate natural dintr-un fel de plantă urcătoare, precum iedera, însă făcea un fel de
flori de forma unor cornete mici de culoare portocalie.
Din cele patru puncte cardinale, deci de la fiecare poartă, pe unde se intra în grădina publcă, porneau câte
o alee de ciment lată de doi metri, străjuită – adică delimitată de pietre de granit de formă dreptunghiulară, de
forma unei cărămizi de fabrică, care făceau legătura cu aleea de jur împrejurul părculețului care avea monumentul eroilor în mijloc.
În rest toată grădina publică avea un fin şi curat pietriş de râu, de mărimea unei cireşe, care aproape veşnic
era ud dar printre care nu exista nici cel puţin un fir de iarbă.
În partea de est, deci spre gară, exista un stâlp înalt din fontă, care la bază avea circa 15 cm. în diametru,
iar spre partea superioară se subţia, montat la extremitatea rontului mic, care se termina cu patru braţe în care
exista câte un bec puternic cu abajur şi care, odată cu lăsarea întunericului era aprins.
În interiorul parcului, în apropierea grilajului descris mai sus, în permanenţă exista un gard viu, de înălţimea grilajului. La doi metri de grilaj se aflau deasemeni bănci, aşa după cum era în tot parcul. Aşa zisul ront
mare, care era mai discret, era locul preferat al tinerilor.
În locurile rămase între rontul mare şi rontul mic, era verdeaţă în permanenţă, şi din loc în loc, la circa 10
cm. deasupra pământului, erau puse un fel de plăcuţe din lemn pe care scria: „Nu călcaţi pe iarbă“.