OLTENITA DE ALTADATA-Distrugerea si parasirea orasului odata cu infrangerea de la TURTUCAIA !

Atât Olteniţa cât şi vecina sa Turtucaia, au fost surori de suferinţă încă din primele zile după declararea
războiului, întrucât aici trebuia să fie o redută puternică împotriva germanilor şi bulgarilor.
Turtucaia era, cum se spune în termeni strategici militari „cap de pod“.
În zilele de 2 şi 3 septembrie, a trecut la Turtucaia pe la Olteniţa, divizia a-15-a.
„Pe puntea şlepurilor poetul Octavian Goga le vorbea soldaţilor, arătându-le în cuvinte vibrante ce
înseamnă războiul de astăzi şi cât de nepreţuită trebuie să fie jertfa tuturor.“
*) Notă: (Cine doreşte confirmarea celor scrise mai sus, eventual şi alte amănunte, le găseşte în cartea
„Istoria Războiului pentru Independenţa României“ scrisă de C.Kiriţescu, volumul I, iar cu referinţă directă
la Olteniţa, găseşte detalii la pagina 376).
Olteniţei i-a fost dat să fie martoră la 6 septembrie, la căderea şi tragedia Turtucăii, când soldaţii rămaşi
în viaţă, îşi găseau scăparea pe malul său dacă nu-i ducea la vale apele Dunării.
În bugetul din anul 1915, primăria Olteniţei, ca o presimţire şi o prevestire sinistră la ceea ce avea să se
întâmple, prevăzuse „un ajutor pentru ridicarea unui cămin al veteranilor care le va servi ca azil în timp de
pace, iar în timp de război, ca spital de răniţi.”
Spitalul acesta – pentru că aşa ceva se intenţiona să fie construit şi chiar dacă s-ar fi ridicat, oricât de mare
ar fi fost, s-ar fi dovedit tot neîncăpător pentru numărul mare de răniţi de la Turtucaia.
Dar bieţii ostaşi, sleiţi de puteri, rămaşi fără speranţă, sub teroarea morţii, nu puteau trece Dunărea la
Olteniţa, astfel că cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul tragic în apele Dunării care i-a înghiţit şi unde au dispărut,
fără mormânt, pentru totdeauna.
Odată cu căderea Turtucăii şi cu retragerea forţată, fulgerătoare a armatei române, cum era şi firesc în
astfel de împrejurări să fie disperată, populaţia oraşului Olteniţa a fost cuprinsă de panică, a început să-şi facă
bagajul, ce a apucat fiecare, s-au suit în căruţe şi au plecat în fugă unde au văzut fiecare cu ochii. Precipitarea
evenimentelor dovedea că vor urma vremuri şi mai grele.
Erau pline şoselele de carele şi căruţele refugiaţilor, care, în disperarea lor nu ştiau încotro să se îndrepte
pentru că nu se mai simţeau în siguranţă nicăieri. Unii au luat drumul Bucureştilor, sau al satelor mai îndepărtate, numai să scape de urgia de foc care urma să sosească foarte curând de dincolo de Dunăre.
În câteva ore oraşul a rămas pustiu. N-au mai rămas în oraş decât câteva bătrâne care ziceau că „decât să
moară pe drum, mai bine să moară la casele lor”.
În timpul acesta, de dincolo, de pe malul drept al Dunării, se trăgea continuu cu tunurile, se bombardau
şi se devastau clădirile mai mari pentru că erau mai vizibile, iar până la urmă s-a bombardat peste tot.
Mai întâi s-a bombardat Fabrica societăţii „Dunărea”, Depozitul de fermentare a tutunului (Regia dinspre
gară), rezervoarele de ţiţei care aprinzându-se făceau să se vadă flăcările din satele din apropriere. Practic
oraşul a fost pârjolit.
Străzile,casele particulare au suferit lovituri distrugătoare, pe un zgomot infernal, sinistru care te înfiora.
Se spărgeau geamurile, dârdâiau casele, se ciuruia tabla de pe case, se spărgeau olanele şi ţiglele, se crăpau
pereţii, se prăbuşeau acoperişurile, la tot pasul zgomot, distrugeri, riune, peisaje apocaliptice de iad, de infern,
similare probabil cu sfârşitul pământului şi al lumii.
DAR TOATE ACESTEA N-AU FOST COMPLETE DECAT ODATA CU SOSIREA SI CU JAFUL BUL
GARILOR,SI APOI,să nu mire pe numeni, CU JAFUL ROMANILOR INŞIŞI, pentru ce mai rămăsese şi ce
mai scăpase din mâinile bulgarilor.
Cine vrea să se convingă, mai poate vedea şi în anul 2003, urme de schije şi împuşcături pe rezistenta
construcţie a rezervorului- castelul de apă de lângă Moara Dunărea, şi chiar la Depozitul de fermentare a tutunului dinspre gară.
În cea mai mare parte, populaţia oraşului, fugise în satele dimprejur de unde s-au întors abia în primăvara
anului 1917, unii în postul Paştelui, alţii mai spre vară, după cum a putut să-i întreţină cei la care s-au refugiat.
Când au venit acasă au găsit casele cu pereţii goi, iar curţile fără garduri şi pline de bălării. Alţii, mai
oropsiţi de soartă, în loc de casă, au găsit o grămadă de moloz şi de dărăpănături sau pur şi simplu, urme de
case, grajduri, coteţe, goale bineînţeles, făcute scrum.
JAFUL FUSESE MARE ŞI SE VEDEA CĂ TOTUL A FOST FĂCUT CU URĂ ŞI PATIMĂ, ÎNCÂT
CEI VENIŢI AVEAU IMPRESIA CĂ A FOST O NĂVĂLIRE A TĂTARILOR.
ISTORIA SE REPETĂ
De la sfârşitul anului 1916 când a avut loc ocupaţia germană, până în toamna anului 1918, olteniţenii, au
avut de suferit teroarea albă din partea inamicului. Rechiziţionări de provizii alimentare, vite, obiecte de aramă,
blănuri, rufărie, coverturi, etc. Toate acestea se spărgeau în capul primarului fiindcă el trebuia să le strângă de
la populaţie şi să le dea trupelor germane.
Sub ocupaţia germană s-au schimbat trei primari. Ion Bărbulescu şi Lache Popescu. Foştii primari
povesteau câtă bătaie de cap au avut atunci cu nemţii care cereau mereu, venind cu fel de fel de pretenţii pentru
a-l pune cât mai mult în dificultate pe primar pentru că nu putea face faţă cererior, iar locuitorii erau lipsiţi de
cele ce li se pretindea.
Sub ocupaţia germană, pentru că nu mai ajungea pentru trupă, pâinea se dădea cu cartelă. În Olteniţa, ca
de altfel în toate oraşele cu peste 5000 de locuitori, fiecare cap de locuitor avea dreptul la 375 grame de făină,
corespunzător la 440 grame de pâine pe zi. Această făină, numai jumătate era de grâu, iar restul era de mălai
măcinat din porumb şi din altele care făcea o pâine rea, „pâine ca-n timpul războiului”, cum spuneau olteniţenii
prin anii 1930 – 1931 când brutarii scoteau o pâine neagră plină de tot felul de corpuri străine.
Dar şi gramajul de 375 grame de făină, respectiv 440 grame de pâine pe zi de persoană, deşi era insufucient, avea să fie redus de comandantul german al trupelor de ocupaţie.
Astfel că în luna februarie 1918, nemţii hotărăsc ca raţia de pâine zilnică pentru fiecare persoană să fie
redusă de la 375 grame făină, la 175 grame făină de grâu, astfel ca diferenţa de 200 grame să fie completată
cu 200 grame de mălai.
La acest ordin primăria oraşului s-a văzut nevoită să facă următoarea
ÎNTÂMPINARE
„Conform dispoziţiunilor date prin ordinul nr. 1549 / 1918 Verwaltungsoffizier de a se da porţia de pâine
zilnică de cap pentru populaţiunea civilă de 175 grame făină de grâu şi 200 grame mălai, dând ordine brutarilor
să fabrice pâine în acest sens,ne face cunoscut că le este cu neputinţă ca să coacă pâinea cu această compoziţie,
aducând chiar probe de pâine de 440 grame şi de 800 grame mălai pe care avem onoarea a le prezenta dumneavoastră şi vă rugăm respectuos să binevoiţi a aproba ca raţia zilnică să se dea ca în trecut, adică 225 gr
făină şi 150 gr mălai, căci altfel coca nu se poate lega şi nu se poate coace uşor, că este imposibil a se întrebuinţa
asemenea pâine pentru hrană, mai ales că populaţia în majoritate este săracă şi nu are altă hrană mai bună, fiindu-le speranţa la pâine, şi mai ales că această schimbare a fabricării pâinii ar fi şi în interesul sănătăţii publice.”
/ PRESEDINTE (ss)M.V.Chioseaua.
Domniei Sale Domnului Comandant al Etapei 24 Olteniţa
Din luna martie 1918 raţia a scăzut la 300 grame pe zi, jumătate făină, jumătate mălai. Pâinea avea întotdeauna un gust acru sau amar, şi în compoziţia sa, cum se prezenta, era nedigerabilă şi neasimilabilă. Lumea
totuşi, prinsă în ghearele foamei se bătea şi pe această pâine infectă pe care o făceau brutăriile de atunci, înghesuindu-se cu câteva ore înainte „ca la pâine“ la ghişeele care mai tot timpul avea obloanele trase.

Nu erau rare cazurile când unele familii rămâneau fără pâine pe câte o zi. În schimb „pe sub mână”, cârciumarii erau bine aprovizionaţi. Cerealele, mălaiul, făina, chiar şi săpunul, se distribuiau în cantităţile necesare
populaţiei de către Wirtschafts-Abteilung din localitate.
Din magnificul aparat administrativ german se va afla la Olteniţa din Comenduirea Etapei a-24-a a Mobilizării ( Mobilisierungs – Etappe Kommandatur 24). Locotenent-colonel şi comandant a fost Von Siefart. De
asemeni este menţionat ca ofiţer administrativ un oarecare Franzen, bine înţeles tot german.
Nemţii s-au purtat destul de civilizat cu populaţia la înălţimea apusului. Sub ocupaţia lor a domnit oarecare
spirit creştinesc. Au introdus ordinea lor riguroasă birocratică în toate instituţiile. În vara anului 1917 au făcut
să funcţioneze o cantină pentru orăşeni, mai ales femei care lucrau la curăţenia oraşului şi amenajarea caselor
mari şi a magaziilor pentru instalarea lor.
La această cantină se servea gratuit fasole fiartă şi pâine zilnic la câte 100 de săraci, separat de muncitorii
care aveau dreptul.
La 31 iulie 1918, s-a constituit un comitet în care trebuia să intre :
1) Grigore Mihăilescu Preşedintele Comisiei Interimare,
2) Preotul Paroh I.I.Ionescu,
3) L.Niculescu directorul şcolii de băieţi(tatăl scriitorului Mihai Niculescu născut la 29 aprilie 1909,cel
care a scris cartea „Carte de vise”, despre care vorbesc detaliat la capitolul „Din istoric”din prezenta lucrare,
4) Hristache Danielescu, directorul băncii Olteniţa,
5) Al. Neagu proprietar,
6) Gh. Untescu.
Ultimii doi nu au răspuns propunerii şi invitaţiei şi au fost înlocuiţi cu M.Popa şi I.Stoicescu.
Acţiunea de ajutorare s-a continuat chiar după retragerea nemţilor şi încetarea stării de ocupaţie.
Astfel în vara anului 1919 (anul înfiinţării liceului Constantin I. Alimăneşteanu), începând cu data de 11
iulie a funcţionat o cantină sub conducerea directorului şcolii primare L.Niculescu şi a unui comitet format
din: Hristache Danielescu preşedintele comisiei interimare, E.Niculescu, An. Dumitrescu, M.Boerescu, Maria
Tretinescu şi Dumitru Dumitrescu (institutori).
De la 28 septembrie conducerea a trecut asupra An.Dumitrescu, noul director al şcolii primare.
Pentru a avea o idee asupra activităţii acestei cantine, redau mai jos numărul celor care au frecventat-o
precum şi cantităţile de alimente consumate în luna august 1919.
În medie au luat masa zilnic 75 copii orfani de război, 122 copii orfani dar nu de război, 32 copii de părinţi
săraci, 10 femei sărace cu copii sugari. Pe toată luna s-au servit 5548 porţii de mâncare, 3959 porţii lapte,
pentru care a fost nevoie de 793 Kg faină, 177 Kg fasole, 11 Kg slănină, 216 Kg carne conservată, 518 cutii
cu lapte condensat şi altele.
Tot în anul 1919-1920 a funcţionat şi un cămin pentru orfanii de război în casele Tretinescu de pe strada
Traian. Aceşti orfani erau copii de trupă la Regimentul 76 Infanterie. Numai copiii de şcoală erau în număr de
43 împărţiţi astfel: clasa I-a 26, clasa-II-a 8, clasa III-a 7 şi clasa-IV-a 2.
Orfelinatul funcţiona sub conducerea unui locotenent.
Populaţia în majoritatea ei formată din femei şi copii, avea frică de nemţi, închipuindu-şi-i oameni răi.
Din această cauză nu au survenit conflicte între ocupanţi şi supuşi.
Olteniţa, ca de altfel şi celelalte oraşe ocupate, a avut bine înţeles oamenii săi care, fără scrupule, n-au
avut puterea să-şi păstreze neştirbită şi nepătată conştiinţa mândriei româneşti şi din dorinţa de a fi pe placul
nemţilor şi de a-i servi, călcau în picioare interesele concetăţenilor lor,uneori vecini şi chiar rude. Un exemplu
în această privinţă este şi următorul: lumea pentru a nu le fi luate sub diverse forme de nemţi, îşi ascundeau
vitele spre a le feri pe cât posibil. Ei bine, alţi oameni de „bună credinţă“ îi pârau. Mi-a spus tatăl meu că
vecinul nostru Niculae Ruse, tatăl lui Stoian Ruse, l-a pârât pe tatăl meu că avea un porc ascuns în lemne, şi
până la urmă i l-a luat.
Au fost persoane, ca să le spunem aşa, odioase, care trebuiau date uitării, pentru că trecuse şi acest război,
aşa cum au trecut şi celelalte.
A doua zi după plecarea nemţilor multă lume s-a recules,unii s-au căit, chiar dacă era tardiv, ceilalţi i-au
iertat, oricum bucuria a fost pentru toţi la fel pentru că plecaseră nemţii. Cu alte cuvinte vreau să
spun cititorului că încă din acele timpuri „au existat informatori”.
Majoritatea oamenilor s-au luat de treabă să repare ce s-a stricat de pe urma războiului. Ce era mai trist
era faptul că războiul distrusese foarte mult.  SURSA-MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de PAUL AMU !

Lasă un răspuns


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136