OLTENITA DE ALTADATA-CONTINUAREA CONSTRUCŢIEI CĂII FERATE DIN STAŢIA CFR OLTENIŢA LA STAŢIA-HALTĂ CFR OLTENIŢA-PORT

După ce construcţia căii ferate a ajuns la Olteniţa şi s-a terminat şi construirea gării, lucrările cu construcţia
căii ferate, au continuat. Au ajuns în partea de sud a oraşului unde mai întâi au intersectat şoseaua Olteniţa-Port.
La intersecţia formată de calea ferată – spre port – şi de şoseaua portului, s-a construit un canton tip care
avea menirea de a pune şi ridica bariera în momentul în care trecea trenul în sau dinspre port, spre a se preîntâmpina orice accident.
Transversal şoselei, cantonierul sau soţia sa, înainte de trecerea trenului, lăsa sau ridica bariera, ţinând în
mână un steag galben pe timp de zi, sau un felinar mic roşu pe timp de noapte.
Nu ţin minte să se fi înregistrat vreodată vreun accident.
Apoi calea ferată, îşi continua drumul spre dig, pe direcţia vest, înscria o buclă – ocolind uzina de apă, intersecta digul construit din iniţiativa regelui Carol I – care i-a purtat numele – spre a ferii oraşul de revărsarea
Dunării şi Argeşului, după care, calea ferată se întorcea iar spre est, pe porţiunea de teren cuprinsă între dig şi
cheiul de pe malul stâng al dunării.
Aici s-a construit un canton, tot tip CFR, care servea drept haltă CFR numită Olteniţa-Port.
Construcţia căii ferate Bucureşti – Olteniţa, construirea de halte şi gări, toate tip CFR, după un model elveţian, construirea de cantoane la căile de comunicaţie – drumurile – care intersectau, în diverse localităţi, calea
ferată, construirea gării Olteniţa, apoi calea ferată până la port, pe lângă unele cerinţe economice şi comerciale
ale oraşului şi localităţilor limitrofe, a condus la rezolvarea unor probleme sociale şi anume; în primul rând sa întărit şi permanetizat într-o mare măsură, legatura oraşului cu capitala ţării şi a judeţului Ilfov, iar în al
doilea rând, tocmai când era o mare criză de lucru, noua situaţie creată, a dat posibilitatea unui număr mare de
muncitori să aibă de lucru, să-şi câştige existenţa, întrucât în acele vremuri, totul se făcea în exclusivitate manual, nimic nu era mecanizat.
Ba unii care lucrau temporar, dobândind unele deprinderi, au fost angajaţi definitiv în serviciul Staţiei
CFR Olteniţa şi CFR Olteniţa-Port, asigurându-şi o slujbă onorabilă şi permanentă. In acest fel în Olteniţa a
apărut o nouă îndeletnicire numită generic ceferist, de la C.F.R.
La început, personalul permanent al Staţiei CFR Olteniţa era destul de mare ajungând la 65 de persoane
care asigura serviciul 24 de ore (deci zi şi noapte); fiind format din următoarele funcţii; şef de staţie (gară) –
care avea birou separat – impegaţii de mişcare telegrafişti (pe atunci ca mijloc de comunicare, în special între
staţii se folosea aparatul Morse – un fel de cod telegrafic – casieri, secretar, magazioneri, scriitori de vagoane,
cantaragii, manevranţi de vagoane, oameni de serviciu şi curăţenie, lăcătuşi, revizori de vagoane şi de cale ferată, picheri, lucrători, paznici.
C.F.R. în general erau renumite pentru ordine şi disciplină în care la loc de frunte era cinstea, corectitudinea
şi punctualitatea – de aceea mulţi spuneau – pe bună dreptate – că CFR-ul era un fel de armată în haine civile.
In gară, pe peron, în tren, în permanenţă era curăţenie . Exista sală de aşteptare clasa I-a, a Il-a şi a III-a.
Trenul era format din vagoane compartimentate care avea clasa I-a , a II-a şi a III-a. Fiecare călător îşi lua
bilet şi călătorea în funcţie de clasa şi strea lui economică şi socială. Nu era aglomeraţie şi nici un pasager nu
călătorea în picioare sau fără bilet.
Nu am auzit vreodată pe cineva, să fi fost martor sau să fi auzit de vre-un scandal pe tren, să-i fi furat
ceva, să facă murdar în compartiment, să scuipe pe jos, să se culce încălţat pe canapele, să facă gălăgie, să fumeze fără ca să ceară permisiunea celorlaţi din compartiment, sau să oprească trenul unde îi vine. .
. Este de reţinut că pe atunci nici nu existau navetişti. In tren, în permanenţă, mergea de la primul la ultimul
vagon şi invers, o femeie din partea firmei „Capşa“ din Bucureşti care vindea bomboane de toate sortimentele
însă toate ambalate şi nelipsitele caramele cu lapte şi limonadă.
Călătorii pe tren se comportau civilizat, erau frumos îmbrăcaţi, chiar dacă nu luxoşi, însă curaţi, binevoitori, bine dispuşi, iar mersul la Bucureşti pentru olteniţean era un eveniment din care făcea o sărbătoare.
In general discuţiile erau formate din două subiecte; la ducere vorbeau despre scopul deplasării sau vizitei
– unde să meargă cu ce tramvai, ce să cumpere, ce să facă, iar la întoarcere povesteau ce au făcut. Nu ştiu de
ce dar la întoarcere acasă călătorii parcă erau mai veseli. Şi tot discutând, pe neobservate ajungeau la Olteniţa.
Majoritatea pasagerilor erau din Olteniţa. Coborau din tren cu bajete, cu târguieli, le părea bine că-i aşteaptă
cineva, şi ca plimbarea să fie completă – din gară până acasă veneau cu trăsura pentru a fi văzuţi de lume că
au fost la Bucureşti.

Vedere din Olteniţa – Gara la 1911 a rămas neschimbată până în zilele noastre. Felicitarea a fost făcută la
Editura SC Eralău – Olteniţa. Pe partea stângă în continuarea clădirii gării era locuinţa unui impiegat de
mişcare. După aceasta în continuare se află asa-zisul castel de apă de unde se alimentau locomotivele cu
apă,când funcţionau cu cărbuni pe principiul aburilor.
Cei mai cu stare, aşteptau ca bagajele să le fie duse până la trăsură de hamalii gării, cărora le dădea pentru
acest serviciu un bacşiş.
De regulă cei care veneau cu trăsura erau oameni cunoscuţi de birjari, astfel că aceştia îi duceau direct
acasă fără ca să-i mai întrebe unde stă, sau altceva.
Chiar în gară, – ca şi la port – exista restaurant. In sala de aşteptare , pe de o parte şi de alta, existau nişte
mecanisme automate, un fel de dulapuri – cuti metalice dreptunghiulare, ale firmei Stollwerk din braşov – ca
de altfel în toate gările mai mari sau cap de linie, unde introduceai o monedă, apăsai pe un buton metalic nichelat, aşteptai 2-3 secunde şi ieşea bomboana dorită sau caramela.
Exista cântar individual pentru cântărirea persoanelor – gratis – şi cântar pentru mesagerii. Toată faţada
gării era îmbrăcată într-un fel de arbuşti agăţători de perete, iedera, astfel că de primăvară până toamna târziu
clădirea parcă era împachetată în culoarea verde şi cu un fel de flori albe ca nişte clopoţei.
Scara trenului era exact la acelaşi nivel cu peronul încât atât urcatul cât şi coborâtul nu reprezenta niciun fel de efort chiar pentru cel mai bătrân pasager. Toate vagoanele, pe culoar şi în compartimente, aveau două
feluri de lumini – mai puternice sau mai slabe – ferestrele aveau perdele din pluş, iar pe timp de iarnă vagoanele
erau încălzite.
In fiecare compartiment era un dispozitiv care indica,
– dupa preferinţe – cum să fie temperatura interioară; cald, frig sau moderat.
Inscripţiile, cu litere negre, pe un fond alb, pe plăcuţe smălţuite, scrise în limba română, franceză (şi mai
apoi germană sau italiană) conţineau instrucţiuni cu privire la modul cum să deschizi fereastra – când e oprit
sau când merge trenul, călătorul să nu se plece în afară, după plecarea trenului să închidă uşa, să nu deschidă
uşa şi să coboare înainte de oprirea definitivă a trenului, cum să folosească toaleta, semnalul de alarmă şi multe
altele.
Pe peron, paralel cu clădirea gării, la patru metrii distanţă de linie, la intervale de 10 metri, exista un fel
de stâlpi ornamentali din fontă, înalţi de circa 2,5 metri, care se terminau având în cap un ghiveci metalic în
formă exagonală, înalt de circa 15-20 cm. mereu plin cu flori naturale cu rădăcina lor, mereu udate şi îngrijite,
iar la bază, avea un rond tot exagonal din ciment, deasupra pământului, înalt, tot aşa, de 15 – 20 cm.
Pe tot peronul exista un fel de pietriş de culoare maronie-bej, egalizat ca mărime, de dimensiunile unei
166
cireşe, în permanenţă curat, fără niciun fir de iarbă sau vreun muc de ţigară sau vreo hârtie, stropit dimineaţa
sau spre seară.
Pe peron afară de cărucioarele cu copii mici, nu era permis nimănui, accesul cu bicicleta sau motocicleta,
pentru că de maşini, nu prea se pomenea. Cum am mai spus, pereţii exteriori ai gării, la făţadă, până la nivelarea
ferestrelor de la etaj, erau împodobiţi de iederă care se căţăra singură. De o parte şi de alta, gara era flancată
de tei.
Nu ştiu cui i-a aparţinut ideea, însă personalului gării, îi intrase în obicei şi reflex şi în jurul datei de 23
aprilie, în fiecare an – fiind ziua Olteniţei, întregul personal al staţiei, într-una din duminici, se îmbrăca fiecare
cu ce avea mai frumos – civil nu în uniformă de ceferist şi, de la hamal până la şef de gară, spre amintire, pe
peron în faţa gării, se fotografiau toţi, în grup.
Citeai pe faţa oamenilor cum serviciul era o plăcere şi parcă fiecare era mulţumit de poziţia lui socială şi
de felul cum o ducea, pentru că fiecare îşi cunoştea, cum se zicea – „lungul nasului“.
Obiceiurile statuate în timp, deveniseră cutume, iar cutumele se transformase în reguli de la care nimeni
nu se abătea. Când şeful gării dădea o dispoziţie – ceea ce se întâmpla foarte rar pentru că fiecare ştia ce avea
de făcut – aceasta se da verbal, se transmitea prin viu grai din om în om, nefiind nevoie de tabele cu semnături
de luare la cunoştinţă.
Dintr-o sumară analiză selectivă a fotografiei alăturate a personalului Staţiei CFR Olteniţa făcută la 2
iunie 1927 de Weksler, pe peronul gării, curmeziş, între intrarea în sala de aşteptare şi prima line, rezultă, în
primul rând că momentul fotografierii constituia un eveniment unic al anului, care era tratat cu seriozitate şi
căruia i se acorda imporanţa cuvenită.
Gara atunci avea 45 de salariaţi – permanenţi toţi bineînţeles – numai bărbaţi şi nici-o femeie. Toţi erau
căsătoriţi însă soţiile nu aveau servici, aveau grijă de casă, de familie, de copii.
Este de remarcat că – parcă înfluenţându-se unii pe alţii aproape toţi purtau mustaţă, ca semn al maturităţii
şi seriozităţii.
Din cei 45 de salariaţi, 19 purtau cravate, iar 6 papioane.
Prin urmare, iată în mod concret, nivelul de civilizaţie şi emancipare al funcţionarilor gării în anul 1927.
Pe fotografia respectivă, dacă n-ar fi scris „Personalul gărei 2. VI. 1927“ (tabloul original are 40/25 cm)
la prima vedere a-i fi tentat să crezi că este vorba de personalul vreunui minister, vreunei facultăţi sau cine
ştie ce instituţie superioară. Toţi au aliura, şi de fapt în realitate, erau serioşi. prezentabili, postura care oferea
şi impunea respect.Fotografie făcută de fotograful Weksller la 18 iunie 1925 pe peronul din faţa Gării C.F.R. Olteniţa cu personalul acesteia. În partea stângă se vede o parte din clădirea gării, în spatele celor aflaţi în picioare se
vede un ghiveci metalic hexagonal, cu flori, montat pe un stâlp din fonta, încastrat într-un hexagon din ciment. Asemenea stâlpi erau în număr de sase, la mijlocul distanţei dintre calea ferată si clădirea gării, pe
lungimea peronului, iar în partea dreaptă, o porţiune din calea ferată.
Fotografia a fost
făcută cu prilejul unei inspecţii făcute la Olteniţa de directorul general al Căilor Ferate Române – primul
pe bancă cel din mijloc, drept mulţumire, care a constatat că activitatea, în Staţia CFR Olteniţa, se desfăsară în mod corespunzător.In timpul serviciului, majoritatea personalului, purta uniformă specifică CFR-ului, adică pantaloni cu
manşetă şi haină veston bleumarin, stofă subţire de vară şi material gros iarna – cu vipuşcă roşie la cusături şi
nasturi aurii funcţionarii, iar restul personalului nasturi argintii, care în loc de haină purta veston cu manşete late.
Pe cap, majoritatea, purtau caschete din postav roşu, cu cosorog. Drept încălţăminte erau la modă ghetele
uşoare şi nu pantofii. Pe sub haină, funcţionarii purtau veste, iar la unul din buzunare, purtau ceas cu lanţ.
Cu riscul să mă repet, nu pot să trec peste un lucru care îi caracteriza pe ceferişti şi anume, existau respect,
punctualitate, ordine şi disciplină, întradevăr liber consimţită, nu impusă, fapt pentru care, aşa cum am mai
spus, din acest punct de vedere, CFR-ul se situa pe locul doi după armată.
Aşa a fost odată şi mă îndoiesc să cred că acele vremuri se vor mai întoarce vreodată. Din curiozitate, interesându-ma la gară, aveam să aflu că asemenea fotografii nu s-au mai făcut de peste o jumătate de secol.
Precizarea interesantă; personalul CFR, cel puţin cel de la Olteniţa, din câte cunosc eu, nu a făcut şi nu
i-a impus nimeni să facă politică până în anul 1944.

Lasă un răspuns

Error