OLTENITA DE ALTADATA-Cartiere,Piete, Strazi

Capitol din MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA de PAUL AMU !

Nu e de mirare că în 1857 de exemplu, printre multe altele, se simţea chiar nevoia unei farmacii – spiţerie
cum i se spunea – pentru că nu exista deloc. Trebuie remarcat însă că portul şi evoluţia sa comercială a influenţat
în mare măsură viaţa economică a oraşului.
Unele locuri de casă au rămas nevândute, altele s-au cumpărat şi s-au părăsit, poate vânzându-se mai
târziu pe sub mână, mai mult sau mai puţin legal, pentru că nu prea se făceau acte, se lucra mai mult pe în-
credere.
Iată ce se spunea într-o scrisoare din anul 1914, prefectului, de către primarul I. Ionescu:

Domnule Prefect,

In acest oraş existând mai multe locuri virane cumpărate în anii 1853-1854 şi 1858, de diferite persoane,
de la prinţul Alexandru Dimitrie Ghica, fondatorul acestui oraş, fără să intre în posesia lor până azi, nici ei,
nici moştenitorii lor, nemaiştiindu-se cine sunt, parte din ele s-au vândut ilegal, prin acte false şi substituiri de
persoane cu ştirea şi cu concursul reprezentanţilor autorităţii comunale din anii 1912 şi 1913, iar parte stau vi-
rane. Dumneavoastră vă rugăm să binevoiţi a sesiza pe domni avocaţi ai judeţului spre a se pronunţa dacă co-
muna are dreptul să intre în posesia acestor locuri, considerându- se ca fiind libere şi nestăpânite de nimeni şi
în acest caz să de-a avizul arătând şi ce formalităţi trebuie să îndeplinim.
Prin anii 1930-1931, primăria nu prea avea locuri virane prin oraş decât foarte puţine, însă dispunea de
toate cele care s-au făcut după planul de sistematizare al oraşului, din octombrie 1927, conform articolului 69
din Legea pentru unificarea administrativă de către comisia prevăzută de lege şi anume: inginerul şef al judeţu-
lui, medicul primar al judeţului şi delegaţia permanentă a primăriei sub preşedenţia primarului oraşului.
Pentru a avea o imagine, o ideie referitoare la ceea ce era pe acele locuri, cam prin primii ani de la fondarea
oraşului, din lecturarea unor dosare vechi de la Arhivele statului, întâmplător depistate, reies o seamă de lucruri
interesante, unele incredibile chiar pentru acele vremuri.
Exista pe atunci o atmosferă de suspiciune şi multă frică între oameni, astfel că se învoiau şi, prin rotaţie,
ei între ei, în mod gratis, în echipe restrânse de câte 2 – 3 inşi, făceau de pază. Adeseori interveneau conflicte
între români şi cei de dincolo de Dunăre, oameni obişnuiţi să prădeze şi, mai ales, chiar neînţelegeri ale
românilor între ei.
Aşa de exemplu într-un raport al comandantului postului de grăniceri Olteniţa în 1856, „Comandirul
Punctului Olteniţa” se spunea că: „S-a răpit o femeie din port de către căpitanul unei corăbii, sub «bandieră
elină», fără ştirea autorităţilor locale.
Un alt raport cuprindea rezultatul raziei pe care a făcut-o „Ajutorul punctului Olteniţa”, însoţit de grăniceri
pe malul apei. Au găsit nişte turci pescuind ilicit, doi turci nătângi nevinovaţi.
Un dosar întreg („Dellă”) cu litere chirilice, s-a constituit, „după sprafca (cererea) către Departamentul
Lucrărilor Publice pentru taxa ce se lua de îngrijitorul moşiei Olteniţa, de la cărăuşii ce veneau cu marfă şi
sare de la schela de acolo”.
Onorabila Administraţie a Districtului Ilfov, prin raportul cu No. 4064, făcea cunoscut Onorabilului De-
partament că îngrijitorul moşiei Olteniţa, proprietatea Prinţului Alexandru, a dat petiţia din partea Măriei Sale
ca să nu se mai ia taxă de la locuitorii cărăuşi ce transportă producte pentru oştire la schela Olteniţa ca adăugire
că luându-se în d’aproape considerazie s’a cercetat faza locului cu exactitate, atât prin sub-Administrazia plăşei
Olteniza câtu şi a Negoieştiloru, de la care s-a primit osebite relazii cu No. 1125, 1124 şi 117 şi alte alăturări
împreună cu reclamazia Mării Salle în care arrettă că această proprietate urmează a-şi păstra dreptulu de
assemenea erbărit, iar pentru păduri declară că n’are nici o pretenzie pe câtu timpu stăpânirea lui susţine cu
cheltuiala sa şi cere să i se ordone de urmare cât mai nezăbovit spre a nu se cauza pagube proprietăzi Măriei
Salle.
Canzellaria Direkzii Lucrărilor Publice având în vedere că în această privinţă sau tratatu mai dinnainte
lucruri prin acea Onorabilă Seczie, cu onoare’i se înaintează cu aceasta în original zitatele piese în număr de
şapte cu rugăciune să binevoiască ale lua în considerazie şi cercetându despre lucrurile preurmate acestei sekzii
orice hârtie relativă la această împrejurare spre a se face celle de cuviinţă când se vor înapoia şi cele şapte
piese.

169

SEFU CANZELLARIEI M.Dron.
ONORABILII SEKZII I-A A ACESTUI DEPARTAMENTU.
Nr. 8346/20 Maiu 1855.
(Atenţonez cititorul că în redactare nu s-a strecurat nici-o eroare, iar cuvintele, ortografia şi expresiile,
sunt identice cu cele din documentul original).
Acest raport ajunge chiar în mâna domnitorului Barbu Ştirbei care înfierează abuzul îngrijitorului moşiei
Olteniţa prin următoarea decizie:

NOI
BARBU DIMITRIE ŞTIRBEI
cu mila lui Dumnezeu, Domnu Stăpânitor a toată Ţara Românească,

„Am văzut raportul acelui Departament cu No. 14897 prin care ni se spune în cunoştinţă că îngrijitorul
moşiei Olteniza îndatorează pe locuitorii transportatori de produse şi mărfuri la plată kîte
parale de vită la acea schelă unde se descarcă în vase plutitoare. Este de obşte cunoscut că drumurile sânt de
domen public, precum şi abordarea la orî care punt pe ţărmul Dunării, De aceia poruncim Departamentului
Din Năuntru să dea îndată cele mai struşnice porunci la cîrmuire să ia măsuri, să publice şi să vegheze şi
privegheze a numai îndrăsni veri cine a împedeca negoţul, împovărând pe cărăuşi cu luare de tacsă necalificată
prin nici un drept.
Ne mirăm însă cum a putut a se tolera un asemenea abuzu apăsator obştii împotriva tuturor legilor.

Semnează Dimitrie Ştirbei.
No. 1353
An 1855 Octombrie 6 Bucuresci.

Un alt ordin al Domnitorului Barbu Ştirbei cu data de 15 Noiembrie 1855 repetă să nu se ia tacse cărăuşilor
care trec la schelă pentru negoţ, întrucât nici la celelalte schele (Zimnicea, Islazul, Calafat, ş.a.) nu se încasează
aceste tacse şi specifică asupra dreptului proprietarului de a pretinde tacse numai pentru locurile de păşune
care eventual se cer de cărăuşi”.
Astfel s-a curmat conflictul dintre căruţaşi şi îngrijitorul moşiei Olteniţa.
A trebuit să intervină însăşi Domnitorul. Dosarul alcătuit a ajuns destul de mare – la 96 de file – cuprinzând
jalbele locuitorilor şi dările de seamă ale autorităţilor care au semnat „sprafca” (cererea), au fost de prin satele
dimprejur, locuitori care se vor statornici parte din ei pe aceste locuri, făcându-şi case la marginea acestui
drum pe care li se pretindea 24 de parale de cap de vită.
Poate că tot ei au tăiat drumul pentru a face serviciul de cărăuşie, doborând cătina, şi tot ei mai târziu şi-
au nivelat terenuri pentru adăposturi noi, mai aproape de sursa bogată a portului.
În aceşti cărăuşi cred că desluşim şi găsim pe olteniţenii noştrii îndrăzneţi şi dârji de mai târziu cărora le-
a fost dat să se lupte cu multe necazuri şi greutăţi.
Cum aceştia nu au acceptat să li se ia nişte tacse de transport pe nedrept, tot aşa mai târziu alţii se vor sol-
idariza şi vor acţiona contra străinilor, mai ales împotriva grecilor care, fie că îi specula fie că îi concura pe
români.
Nu este exclus că poate chiar aceste tecse să-i fi determinat pe cărăuşi să ceară pământ de casă ca propri-
etate pentru a nu mai plăti tacse de cărăuşie şi poate că şi ele – indirect – au constituit motivul înfiinţării acestui
oraş nou.
Bibliografie:
Dosarul nr. 127 din anul 1907 – fosta prefectură a judeţului Ilfov care îşi avea sediul în Bucureşti. Fosta
prefectură a judeţului Ilfov şi-a avut sediul pe strada Ilfov nr. 6, care până în august 1944 a găzduit Am-
basada Germaniei la Bucureşti. în prezent se află sediul judecătoriei Sectorului 3. După evacuarea am-
basadei germane, în urma actului de la 23 August 1944, aici şi-a avut sediul Comitetul provizoriu al
judeţului Ilfov.
Ziarul „Universul” – 1934, Text articol original, bibliotecă personală.
Numărul, data şi forma documentelor, precum şi a insitituţiilor şi autorităţilor care le-au emis, redate tex-
tual în lucrare.
CARTIERELE, PIEŢELE, STRĂZILE ŞI DENUMIRILE LOR

Din cele 1100 de pogoane câte au fost hărăzite vetrii oraşului din moşia principelui Alexandru Ghica, s-
au parcelat până în anul 1931, după planul de sistematizare al oraşului considerat nou la vremea aceea, 480
pogoane. Restul continua să rămână teren pentru cultivat, pădure, aceasta separat de suprafeţele rezervate
terenului de sport, grădina publică şi raionul pentru păscut, destinat vitelor.

CARTIERE

De cartiere nu putea fi vorba într-un oraş mic şi relativ nou cum era Olteniţa noastră.
Ceea ce se chema înainte vreme „Cocenari”, adică aproximativ cele 3 străzi dinspre răsărit ale oraşului,
„Luicenii”, cele 4 străzi dinspre apus şi „Atârnaţii”, un felde coadă a Olteniţei la nord – pe harta oraşului se
observă mai bine – nu sunt decât nişte porecle obişnuite folosite frecvent între oameni, nicidecum denumiri
oficiale cu rosturi sau statut administrativ.
Ca să zic aşa – cu rost administrativ, nu era decât cele două circumscripţii care se delimitase încă din anul
1897, când s-a hotărât ca:
CIRCUMSCRIPŢIA I – a să cuprindă străzile: Carol I, în zilele noastre strada mare sau Argeşului, strada
Traian, devenită Carol al II-lea, (str. Alexandru Sahia), iar acum bulevardul Tineretului, strada Cuza-Vodă
(fostă şi actuală – iată o dovadă concretă şi convingătoare a practicii de a se atribui denumiri pe criterii istorice,
nu politice, care pot dăinui vreme îndelungată), strada Mihai Bravu, fostă şi actuală, iată încă o dovadă a peren-
ităţii denumirilor istorice, strada Ion Heliade Rădulescu, fostă şi actuală, strada Roşiori, apoi Petre Sfetescu,
în prezent strda Mircea Eliade, cu străzile transversale, strada Ferdinand, actuala str. N. Bălcescu, Mărăşti şi
Oituz, Şoseaua Călăraşi.
CIRCUMSCRIPŢIA II-a să cuprindă străzile: 23 aprilie 1877, fostă C. Alimăneşteanu, în prezent
Alexandru Iliescu, str. Alexandru Ghica, în prezent strada Pescarilor, fostă Vânători, în prezent str. Traian, str.
fostă Dorobanţi, fostă Trătinescu în prezent strada Dunărea, strada fostă C.A. Rosetti, în prezent 23 aprilie, cu
străzile transversale, fostă Ferdinand, în prezent str. N. Bălcescu, strada fostă Daphnes, fostă Iancu Slăvescu,
în prezent bulevardul Mărăşeşti, strada fostă Victoria în prezent strada General Manu.

PIEŢE

După vechea împărţire a străzilor cu denumirea lor, şase răspântii – intersecţii – principale, s-a găsit cu
cale să se numească pieţe, prin urmare:
PIAŢA nr. 1 numită „Principesa Maria”, pe fosta stradă principală Alexandru Ghica, la intersecţia cu
fosta stradă Matache, pentru orientare şi înţelegere, este vorba de intersecţia unde este astăzi hala mare de
carne şi de peşte cu manutanţa, adică fabrica de pâine de la piaţă.
PIAŢA nr. 2 numită „Lumina”, la răspântia – intersecţia străzii fostă Trătinescu, în prezent strada
Dunărea cu fostele străzi Franceză şi Minerva.
PIAŢA nr. 3 la intersecţia fostelor străzi Trătinescu, cu fostele străzi Monumentul şi Concordia.
PIAŢA nr. 4 „Independenţa” la intersecţia străzilor fostă Matache cu Mâglele, pe care s-a făcut în anul
1906 grădina publică, fostă strada Iancu Slăvescu, colţ cu fosta şi actuala stradă Cuza-Vodă.
PIAŢA nr. 5, la răspântia străzi Trătinescu cu fostele străzi Prival şi Mâglele. (Dacă în unele părţi apare
numele de Trătinescu, iar în altele de Tretinescu să ştiţi că este Tretinescu pentru că aşa i-am văzut semnătura
pe documente.
PIAŢA nr. 6 care a luat fiinţă mai târziu cu numele de piaţa Mercur (la Obor), actuala profesor doctor
Florian Mandache denumire dată după revoluţia din decembrie 1989, care până atunci s-a numit Piaţa Mercur.
Denumirea de Mercur, vine, în cazul nostru de la „mercurial” adică tendinţa de creştere sau de descreştere

173

care se practică în aceste locuri pe timpuri când aici era obor (târg), legată de evoluţia sau involuţia preţurilor
produselor.
Primele 5 pieţe aveau la un loc o suprafaţă calculată de 52.332 m.p. sau altfel spus 10 pogoane şi 2332
m.p.
Dar din toate aceste răspântii pe care autorităţile vremii – ca o intenţie de emancipare administrativă – au
decis să le numească pieţe, funcţională a fost cea înfiinţată cel mai târziu şi anume „Piaţa mercur” pentru că,
justificau edilii oraşului, aici a funcţionat oborul unde ţăranii îşi vindeau produsele, iar preţurile oscilau în sus
şi în jos, precum mercurul în termometru. Atunci, aici în obor, acţiona concret, legea cererii şi a ofertei.
De asemeni, a fost şi a rămas funcţională până în zilele noastre, prima piaţă, respectiv piaţa nr. 1 denumită
atunci „Principesa Maria” unde există şi azi piaţa propriu-zisă.
Sunt convins că absolut nimeni nu ştie că locul pe unde fiecare îşi poartă paşii în fiecare zi după cele
necesare existenţei şi traiului vieţii, cu peste 100 de ani în urmă s-a numit piaţa „Principesa Maria”. Păcat că
acestor lucruri nu le acordăm nici-o atenţie.
Spre deosebire de Olteniţa, oraşul Turtucaia, aşa cum cititorul o să vadă la timpul respectiv, până în anul
1940 a menţinut pieţele îi denumirea lor.

STRĂZILE

Chiar de la prima parcelare, străzile oraşului nostru au fost gândite şi jalonate să fie drepte după un plan
geometric foarte urban, trasat de inginerul Ioan Zoto.
Astfel au fost proiectate 12 străzi în lungime pe direcţia nord-sud şi 4 străzi în lăţime pe direcţia est-vest,
un fel de transversale, sau altfel spus, paralele şi perpendiculare.
Prinţul Alexandru Ghica în anii 1842 şi 1856 a stat mai mult în oraşul Dresda din Germania unde se ocupa
cu literatura şi nu este exclus ca sub inspiraţia şi stăruinţa lui să se fi trasat străzile oraşului nostru.
Cu împărţirea islazului comunal dintre oraş şi calea ferată dinspre nord şi cu sistematizarea „Atârnaţilor”,
nu s-a făcut decât să se prelungească aceste străzi şi să se adauge încă o transversală – strada Mărăşeşti –
avansată mai târziu la rangul de bulevard, care pleca de la Obor şi mergea până la depozitul de tutun.
Pentru noile parcele din domeniul oraşului, se luase hotărârea , încă din anul 1923 – prin derogarea de la
articolul 219 din Legea contabilităţii publice, de a se vinde în loturi de casă, invalizilor, văduvelor de război
şi funcţionarilor comunali, judeţeni şi de stat, precum şi tuturor demobilizaţilor în conformitate cu dispoziţiile
prevăzute de legea respectivă şi în regulamentul ei de aplicare, publicate în Monitorul Oficial numărul 200
din 13 decembrie 1922.
Pentru o mai bună înţelegere optică a problemei, redau în anexă separată (pagina 103) modul în care a
evoluat denumirea străzilor de la înfiinţarea oraşului – la anumite date – până în zilele noastre şi dimensiunile
iniţiale ale acestora, bineînţels că este vorba de primele 12 străzi plus cele 4 transversale şi strada Mărăşeşti
adăugată în anul 1930.
Primele 12 străzi au direcţia nord – sud şi încep de la latura răsăriteană a oraşului, iar ultimele 5
au direcţia răsărit – apus, începând de la latura sudică a oraşului.
Străzile deja sunt regulate şi se întretaie (intersectează) între ele după un unghi drept, dând întregului oraş
o formă aproape dreptunghiulară, totuşi diferită între ele ca lungime şi lăţime, după cum se poate observa din
situaţie.
Afară de aceasta bulevardul Carol s-a tăiat nou (strada Carol în prelungire spre sud), cu lăţimea de 18 m
(Bulevardul Carol din trecut este actuala stradă mare, adică Argeşului).
De asemeni, în anul 1931 se considerau străzi noi strada Mărăşeşti – care pleca de laşoseaua
Olteniţa-Chirnogi până la „Astra Română”, spre gară.
Pasajul Indepedendenţei, între şcoala de arte şi meserii – în acelaşi imobil în partea de sud cu faţa spre
poştă fiind judecătoria şi Mihail Popescu – C. Chesăraicu; Pasajul Primăverii între spital şi proprietăţile par-
ticulare, în zilele noastre strada dr. Lucian Popescu.
În „Atârnaţi”, s-au mai tăiat următoarele străzi: Oituz, Voevodul Mihai şi „Lăptari” cu direcţia
apus-răsărit şi strada Speranţei cu direcţia nord-sud.
Ceea ce acm în mod obişnuit se numeşte „centrul oraşului” este intersecţia pe care o face strada mare,
strada principală, – care s-a numit strada Carol I, actuala stradă Argeş, cu bulevardul Iancu Slăvescu, mai
cunoscută, ca strada gării, care s-a numit strada Gh. Grigore Cantacuzino, iar în timpul comunist şi în prezent,

174

bulevardul Republicii.
Centru trebuia să fie, după vechea socoteală a ediliilor şi după primul plan de sistenatizare la piaţa nr. 1
– care am văzut mai înainte că primise numele de „Principesa Maria”, unde este acum hala de carne, peşte şi
alte magazine, deoparte manutanţa de pâine şi vizavi, piaţa propriu-zisă, după cum strada care purta numele
prinţului Alexandru Ghica, fusese destinată ca stradă principală, în primul rând din două motive:
pentru că era mai înaltă, mai ridicată şi,
pentru că ducea la schela veche a portului.
Totuşi, fie datorită nevoilor oborului de vite, fie apropierea mai mare care lega mai târziu şoseaua cu por-
tul, a făcut ca strada principală să devină strada Concordia, adică strada Carol I de mai târziu, respectiv strada
Argeşuloui din zilele nostre şi în mod firesc şi centrul oraşului s-a mutat cu două străzi mai spre răsărit.
Sigur că mulţi dintre dumneavostră poate rămâneţi surprinşi că se tot schimbă denumirea străzilor, dar
lucrul acesta se petrece în mai toate oraşele, inclusiv Bucureşti.
Raţiunea – dacă se poate numi aşa – ca şi motivaţia pentru care se făcea aceste schimbări şi denumiri de
străzi, o găsim destul de clar formulată într-un proces-verbal al consiliului comunal din anul 1906, care sună
astfel:
„Unele străzi ale oraşului poartă denumiri care nu mai corespund nici timpului şi nici vreunui scop
anume. Având în vedere că drept şi echitabil ca să se ţine seama de modul cum trebuie manifestată re-
cunoştinţa către bărbaţii care au luptat pentru binele şi progresul oraşului şi ca să nu se uite asemenea
fapte, etc., etc….” au schimbat numele străzii Daphnes în Grigore Cantacuzino, a străzi 23 aprilie 1877
în strada Petre Sfetescu. Şi tot în acelaşi an au avut în vedere că oraşul „datorează aceiaşi recunoştinţă
generalului Gheorghe Manu, actual (în 1906) Ministru de război, pentru sprijinul şi interesul ce pune
în prosperarea oraşului” şi străzii Traian, i s-a dat numele său, „în semn de recunoştinţă şi stimă către
domnul general Gh. Manu”.
Pentru acelaşi motiv s-a hotărât în anul 1919 ca bulevardul „Gheorghe Grigore Cantacuzino”, de la gară
până la grădina publică, să se numească „Generalul Berthelot”, „în onoarea generalului francez care a comandat
armatele române în primul război mondial”.
În anul 1914 Consiliul comunal decide ca una din „străzile oraşului” să poarte numele defunctului Con-
stantin Alimăneşteanu, căci sus numitul cu ocazia răscoalei ţărăneşti prin care a trecut ţara în anul 1907, cu
profunda lui cunoştinţă şi prevedere luând la timp măsurile necesare, a pus oraşul Olteniţa la adăpost de orice
primejdie, apărând viaţa şi avutul locuitorilor săi.
Având în vedere că prin cultura lui întinsă economică şi socială, cunoscând îndeaproape nevoile de care
suferă comerţul şi în oraşul nostru şi-a dat seama şi cu ocazia deselor convorbiri pe care le-a avut cu fruntaşii
din acest domeniu, că este absolut nevoie de înfiinţarea unei bănci în localitate, care să vină în ajutorul com-
ercianţilor.
Ţinând seama de faptul că, la vremea lui, Constantin Alimăneşteanu, ca persoană politică marcantă, cu
multă vază şi trecere, a contribuit în mare măsură la accelerarea ritmului lucrării căii ferate Bucureşti-Olteniţa,
motiv pentru care a fost pus în funcţiune mai repede decât se aşteptau oamenii, faţă de anvergura acesteia,
dacă se au în vedere numai imensele cantităţi de piatră, traverse din lemn şi şina propriu-zisă, deci mii de
vagoane de materiale, etc., etc., atunci strada Petre Sfetescu s-a numit Constantin Alimăneşteanu, iar strada
Roşiori s-a numit Petre Sfetescu.
În anul 1920 numele străzii Constantin Alimăneşteanu este schimbat de către reprezentanţi Partidului
Poporului (Averescu) în strada sergent Niţă Turcu. în anul 1923, sub liberali, strada, până atunci sergent Niţă
Turcu, a redevenit la numele de Constantin Alimăneşteanu.
Odată cu venirea la putere a Partidului Averescu (adică al mareşalului Averescu), la colţul străzii a
reapărut vechea placă purtând numele de „sergent Niţă Turcu”. Indiferent de situaţie şi de părerea oamenilor
politici, părerea mea de simplu cetăţean al acestui oraş este că istoria nu poate fi schimbată, că sergentul Niţă
Turcu, nu este un mit, a existat, este o realitate şi în acelaşi timp un adevăr că a murit pe câmpul de luptă, la
datorie şi că merită această onoare şi recunoştinţă.
Era suficient – şi nu spun în derâdere -, ca să se uite cineva pe la colţurile străzii mele (căci de fapt de
aceasta este vorba) pentru că aici locuiesc eu şi părinţii mei, de când s-au născut, ca să-şi dea seama, după nu-
mele străzi scris pe placă, ce partid se află la putere.
De fapt strada mea în timp, avea să mai fie botezată şi rebotezată, pentru că obiceiul nu s-a schimbat.
Astfel că odată cu venirea la putere a regimului comunist, străzii mele, din „Constantin Alimăneşteanu”, avea
să-i fie schimbată în „Alexandru Iliescu” ilegalist comunist, pentru o perioadă de peste 45 de ani.

175

Prin hotărârea consiliului local Olteniţa nr. 63/1997 publicată în cotidianul popular „Oglinda Olteniţei”
nr. 704/ vineri 24 octombrie 1997, s-a modificat denumirile următoarelor străzii:
din str. Alex. Iliescu în str. Ctin Alimăneşteanu,
din str. (piaţa) Mercur în str. prof. dr. Florian Mandache
din str. (pasajul) Primăverii în str. dr. Lucian Popescu.
În aceaşi publicaţie Poliţia Olteniţa, invita cetăţenii vizaţi să se prezinte la poliţie pentru a-şi face mutaţiile
pe buletinele de identitate -, aceasta în timp ce primarul a fost profesorul Sima Rodin.
În ziua de 13 decembrie 2000, am văzut că pe placa de la colţul străzii mele scria din nou „Alexandru Ili-
escu” denumire pe care nu numai eu, nu o văd o alegere inspirată chiar dacă este vorba de faptul că acesta este
tatăl actualului preşedinte al României Ion Iliescu, modificare făcută sub primariatul profesorului Ştefan Du-
mitru, întrucât aparţine unei perioade revolte.
Dar aceasta rămâne o chestiune pe care o va aprecia cititorul acestei cărţi ca atare.
În anul 1925, comisia interimară întrunită sub preşedenţia vicepreşedintelui Aristide Penu, a hotărât să se
dea denumirea unei străzi noi – şi anume străzii Mărăşeşti – numele lui Hristache Daniilescu „drept recunoştinţă
şi omagiu pentru operele sale edilitare şi culturale înfăptuite sub primariatul domniei sale”. Aşa se proceda
cândva cu atribuirea denumirii unor străzi.