OBSERVAŢII CU PRIVIRE LA PRIMARII CARE AU CONDUS DESTINELE ORAŞULUI OLTENIŢA DE LA FONDARE PÂNA ASTAZI

15 martie 2017 dragon

Primul primar care figurează sub numele de „Tache magistratul” adevărat a fost – pentru o perioadă

destul de lungă de timp – numai prenumele de Tache fiindcă „magistratul” reprezenta de fapt porecla, poate

bine atribuită de inventivitatea olteniţenilor, devenind astfel nume, pentru că în urmă cu un secol şi jumătate,

în viziunea cetăţenilor funcţia de primar era sinonim

ă cu cea de magistrat.

După cum – probabil – se ştie, în Roma antică, magistratul însemna în fapt un cetăţean ales pentru ex-

ercitarea unor importante atribuţii de conducere în autoritatea publică şi administrativă şi – concomitent – un

om, al legii.

Pentru perioada de 24 de ani, cuprinsă între anul 1853 şi 1877 – dat fiind faptul că arhiva primăriei a fost

distrusă de război, nu aveam o listă oficială a primarilor care au condus şi răspuns de destinele oraşului. Apar

totuşi în lucrare câteva nume de primari şi ajutori de primari – sinonimi cu funcţia de viceprimar de după rev-

oluţia din decembrie 1989 – depistaţi pe diverse acte de stare civilă păstrate de oameni, semnate de aceştia sau

prin alte documente de administraţie ale oraşului.

Puţinele monografii scrise până în momentul de faţă, pentru perioada 1853-1877, n-au menţionat numele

primarilor afirmând că arhiva a fost distrusă de război, ceea ce de fapt era adevărat. Totuşi, în urma incursiunilor

efectuate prin documente şi arhive, am reuşit în cele din urmă, împreună cu domnul prof. Done Şerbănescu,

directorul Muzeului de Arheologie Olteniţa şi am identificat persoanele care au ocupat funcţia de primar (sim-

ilară cu cea de magistrat, cum i se spunea şi cum era considerat la vremea respectivă de localnici), menţionate

la începutul acestei liste în persoana următorilor: Tache (MaTache Ioan), Davidolu Panaiotis şi Dimitrie Treti-

nescu. Am scris Tretinescu şi nu Trătinescu (deci cu e în loc de ă) cum s-au deprins olteniţenii să-l numească,

întrucât l-am identificat după unele semnături date pe câteva acte de stare civilă, chiar bunicilor şi părinţilor

mei aşa cum apar în lucrare.

Numele primului primar Matache Ioan, ale căror rămăşiţe pământeşti se află în mormântul de forma unui

monument mai mic, aflat în partea dreaptă a bisericii Sfântul Nicolae din centrul oraşului, a fost atribuit de

autorităţi străzii gării – bulevardul Republicii din zilele noastre, care mai înainte s-a numit Cantacuzino, Iancu

Slăvescu, etc., capitol care apare separat în lucrare.

Potrivit actului de fondare a oraşului Olteniţa, care stă scris de decenii prin litere încrustate pe pisania de

marmură – un fel de micro monument, aflat pe partea stângă la intrarea în catedrala „Sfântul Nicolae” din cen-

trul oraşului, şi care arată detaliat, condiţiile şi modul de întemeiere a oraşului, scrie:

„Astăzi 28 iulie 1872 sub patronajul Măriei Sale Domni

torul României, Carol I, proprietarii oraşului

Olteniţa, au ridicat această piatră – este vorba de pisanie – pentru veşnică recunoştinţă de toţi privotori şi moşten-

itorilor, bazele fundamentale acestui oraş, actul de tranzacţiune pentru fondarea acestui oraş Olteniţa… ”

(în lucrare apare integral actul de fondare scris în stilul şi expresiile vremii spre a-i păstra autenticitatea).

Un neghiob – expresia îmi aparţine – pentru că altfel nu-l pot numi, pus de comunişti, a încercat însă n-a

reuşit, ca să şteargă de pe acestă pisanie, numele Domnitorului Carol I. Se vede cum a fost scrijelită marmura

cu un obiect dur. Nu ştiu dacă analfabeţii respectivi cunoşteau că suveranul nostru Carol I a făcut şi a reprezentat

o istorie veritabilă pentru ţara noastră şi pentru Europa, şi că regele Carol

cu lunga sa domnie de 48 de ani, se situează pe locul trei în lume, primul fiind deţinut de Regina Angliei, iar

al doilea de împăratul Hirohino al Japoniei, recorduri unice nedepăşite până în zilele noastre. De asemeni, în

cadrul ţării noastre Carol I cu cei 48 de ani de domnie deţine primul loc, urmat de Ştefan cel Mare care a

domnit 47 de ani.

Prinţul ALEXANDRU Dimitrie GHICA a vândut locuitorilor din moşia sa în anul 1853 suprafaţa de 600

pogone (100 pogone pentru vatra oraşului) şi (500 de pogone) pentru locuitorii ce se vor înmulţii. Pentru tran-

zacţia acestei operaţiuni s-au format două epitropii:

– una din partea Casei Domneşti formată din domnii: Maiorul C. Ieronom, Pitarul Alexandru Zalichi şi

Vasile Biar;

– cealaltă, din partea doritorilor de pământ compusă din domnii: Pitarul Nicolae Protopopescu, Pitarul

Dimitrie Tretinescu şi Panaiot Davidolu.

Am făcut această relatare pentru a arăta că Pitarul Dimitrie Tretinescu, este în fapt cel care avea să devină

primar al oraşului. La timpul potrivit, pentru a se înţelege mai bine, arăt că, şi din această cauză cât şi pentru

înfăptuirile edilitare ale primariatului său, olteniţenii, din respect faţă de memoria lui, i-a atrbuit unei străzi

numele său care, la început s-a numit Minerva, apoi Dorobanţi, după aceea Tretinescu, care în zilele noastre

se numeşte Dunărea.

Numele lui Dimitrie Tretinescu a fost înlocuit cu „Dunărea” în timpul regimului comunist – aşa se numeşte

şi în zilele noastre, mai întâi fiindcă nu ştia de Tretinescu, dar mai ales pentru că aveau oroare faţă de denumirile

vechi, fiind convinşi că trebuia să semnifice ceva, iar acel ceva trebuia obligatoriu uitat. O să vedem că ulterior

vor fi schimbate denumirile multor străzi cu nume care n-au nimic comun cu oraşul. Deci şi din acest punct

de vedere, şi pe această cale, exponenţii regimului comunist urmăreau de fapt cu o înverşunare şi constantă

ambiţie politizarea şi îndoctrinarea.

C.N. Daniilescu (deci nu Danilescu) a fost una din cele mai reprezentative personalităţii ale vremii care

s-au numărat în rândul primarilor, lucru demonstrat şi de faptul că acesta a fost ales de cetăţeni primar, în patru

mandate, cazuri neîntâlnite de la înfiinţarea oraşului şi până acum. Prin urmare acesta a fost ales primar în

anii: 1881, 1890-1900, 1901-1902, 1907-1909, totalizând 15 ani de primariat, altfel spus 10% din întreaga pe-

rioadă de la fondarea oraşului de un secol şi jumătate.

In perioada lui de primariat, s-a remarcat nu numai prin bunătate şi de înţelegere faţă de solicitările oa-

menilor, dar şi cu realizările edilitare şi chiar prin comportamentul şi ţinuta sa morală. După multe căutari,

mi-a ajutat Dumnezeu şi am găsit o fotografie de familie, datată 12 mai 1912 a lui Gh. N. Daniilescu, făcută

în faţa casei lor – pe atunci în construcţie – împreună cu fiii săi şi familiile acestora, iar alta reprezentându-i pe

cei doi fraţi Eftache Daniilescu poliţaiul oraşului şi fratele său Hristache Daniilescu primarul.

Casa în care a locuit familiile acestora şi cei doi fraţi, există şi în zilele noastre, fiind un imobil destul de

impunător şi rezistent, parcă sfindând trecerea timpului fiind un fel de mostră arhitecturală. Este situată pe

strada fostă Constantin Alimănişteanu nr. 42, vizavi de blocurile de 10 etaje, în spatele său spre sud, fiind casa

lui Duşcă Savu.

Aici locuieşte şi este în viaţă în anul 2007, în vârstă de 87 de ani, Jeana Daniilescu, care locuieşte împreună

cu fiica sa Filofteia (Fifi), ambele pensionare. Jeana Daniilescu este soţia lui Mielu Daniilescu care a fost şef

serviciu livrări la Fabrica de Conserve Valea Roşie. Jeana Daniilescu este fiica lui Marin Oblu, fost cârciumar,

om de seamă în Olteniţa rurală, cunoscut la vremea lui de toată lumea. A avut casa şi cârciuma pe locul unde

se află casele fiilor săi, Gheorghe (Goaţă) şi Gigel Oblu.

Casa Daniileştilor, situată la numărul 42 – vizavi de blocul cu zece etaje, a fost complet renovată în pe-

rioada 2005-2008, este foarte frumoasă şi poate rezista încă multe decenii. Nu mi-a spus nimeni dar apreciez

că lucrările au costat 1,5 – 2 miliarde de lei vechi suportaţi de Ţucu Daniilescu, fiul Janei Daniilescu.

Şi Eftache Daniilescu care a fost mulţi ani poliţaiul oraşului, s-a remarcat prin exigenţă şi seriozitate, în

sensul că la vremea lui, în oraş era ordine şi linişte, chiar dacă existau peste 50 de cârciumi, restaurante şi

bodegi, nu-i era frică numănui să meargă singur pe stradă indiferent dacă era zi sau noapte. Cei câţiva gardieni

publici patrulau permanent pe stradă, în special după ce se întuneca. Aşa a fost odată în Olteniţa şi din păcate,

acum nu mai este şi nu ştiu dacă va mai fi vreodată. Aceste lucruri le ştiu de la tatăl meu – şi de la alţi oameni

în vârstă – care, pe Eftache Daniilescu poliţaiul nu-l vorbeau decât de bine.

Privind cu atenţie fotografia de familie a lui Gh. N. Daniilescu, făcută la 12 mai 1912 observăm cam cum

era portul în urmă cu un secol. Din acesta se degajă nota de sobrietate şi seriozitate, atât pentru cei tineri cât

şi pentru cei bătrâni, fie că este vorba de bărbaţi, fie de femei.

Sexul feminin, indiferent de vârstă, purta îmbrăcămintea lungă, până la încălţăminte şi, indiferent de

vârstă, fără ca să fie excentrică, era ajustată pe corp scoţând în evidenţă un bust plăcut. La femeile în vârstă,

chiar şi în mijlocul verii, îmbrăcăminea era croită până la gât – cum se spune -, iar la cele tinere decolteurile

erau scurte, nici vorbă să-şi expună sânii la vedere ca în zilele noastre, având sub gât, prins de un lănţişor de

valoare, un medalion vizibil.

Pieptănătura era simplă, modestă, dar totuşi frumoasă, fără a acoperi în vreun fel, faţa. Bărbaţii toţi purtau

cravate cu nod mare (italian), iar reverele la haină, scurte şi late, tot după moda italienilor.

Indiferent de anotimp, la bărbaţi încălţămintea la modă, erau ghetele, bineînţeles că pe timp de vară acestea

erau din piele subţire, fină, care se mula pe picior, numită şevro (piele franţuzească de încălţăminte fină

chevreau). în acele vremuri, după cum se vede, lumea nu prea purta pantofi.

De la fondarea oraşului nostru şi până în zilele noastre, o singură dată, Olteniţa a avut primar un preot.

Aceasta s-a întâmplat în anii 1931-1932 când olteniţenii noştri l-au ales primar pe arhicunoscutul popa Ghe-

orghe Sachelarie. El a îndeplinit funcţia de primar concomitent cu cea de paroh, protopop şi preot care oficia

serviciul religios în biserica „Sfântul Nicolae” din centru. în acelaşi timp, persoanele trecute de 70 de ani

cunosc faptul că preotul Gheorghe Sachelarie se ocupa şi de „Protecţia animalelor”. Era un mare sufletist. L-

am cunoscut foarte bine pentru că a fost vecin cu noi şi locuia pe strada Constantin Alimăneşteanu la nr. 73

unde, în zilele noastre, de ani buni locuieşte cu familia profesorul Constantin Zegrea.

Prezint mai jos un caz cu totul inedit.

Întâmplarea a făcut ca pe timpul primariatului său, părintele Gheorghe Sachelarie, l-a primit în gara CFR

Olteniţa, pe suveranul României, Regele Carol al II-lea, venind cu trenul de la Bucureşti, în trecere spre port

şi mai departe, pe Dunăre, făcând o escală de numai câteva minute. Pe atunci, în mod obligatoriu, absolut toate

trenurile mergeau până în port.

Părintele Gheorghe Sachelarie fiind îmbrăcat în strae preoţeşti, aurii – nu l-am văzut niciodată în viaţa

mea îmbrăcat civil – şi aceasta este o diferenţă între preoţii de azi şi cei de altădată – şi având pe piept pusă în

diagonală, eşarfa cu tricolorul românesc, emblema primarului, Regelui Carol al II-lea i s a părut curios şi a în-

trebat cine este personajul, şi când i s-a spus că este primarul oraşului a rămas surprins, dar impresionat plăcut

şi a zâmbit.

Preotul Gheorghe Sachelarie a avut două licenţe, conservatorul şi teologia. La timpul potrivit, în cadrul

capitolului „Oameni de seamă ai oraşului nostru nostru” voi prezenta detaliat puternica personalitate a preotului

Gheorghe Sachelarie.

N-am cercetat şi deci nu ştiu dacă există vreo legătură, însă informativ arăt că „ Sachelar” provine din

limba greacă care înseamnă grad onorific în ierarhia preoţească, preot care poartă acest grad.

Locotenent-colonelul Nicolae Tudor, care a fost primar în perioada 1938-1939, era ofiţer superior trecut

în rezervă. A fost un primar care s-a impus prin prestanţă, seriozitate, comportament şi caracter. Olteniţenii

povestesc despre el că se ferea ca să facă promisiuni, însă – în general – căuta pe cât putea să se ţină de cuvânt.

Doctorul Constantin Sava, a fost primar în patru rânduri, timp în care – separat de atrbuţiunile primariatului

– şi-a făcut datoria şi ca medic, fie al oraşului, fie al spitalului. L-am cunoscut, în sensul că pe atunci, aveam

trei vaci şi îi duceam zilnic – contra cost – câte o sticlă cu lapte, înainte de a mă duce la şcoală. Mă bucuram

pentru că nevasta lui, ori îmi da un covrig ori o bomboană fondată. Toată lumea îl vorbea de bine.

Doctorul Sava a fost în patru rânduri primar pentru că, atunci când un primar nu mai corespundea şi se

retrăgea, dânsul era ca o soluţie de siguranţă. Din „dragă” nu scotea pe numeni, fie simplu cetăţean, fie pacient.

Aceasta dovedeşte – încă odată – că primarii rămân în memoria oamenilor, în primul rând, în funcţie de com-

portament.

În perioada 1942-1943, pentru prima dată şi iată că până acum şi pentru ultima oară, Olteniţa a avut un

primar ofiţer superior activ – şi la propriu şi la figurat – în persoana locotenentului-colonel Dumitru Băiculescu,

poreclit de olteniţeni „ţiganu” pentru că întradevăr era cam brunet.

Îl prezint pentru că apare în fotografie, alături de alţi trei colonei, cu corul bisericesc.

Din presă şi de la radio – pe atunci nu se înfiinţase încă la noi televizorul – şi din ce discuta lumea, aflasem

că mareşalul Antonescu, şeful statului, fiind şi în plin război, hotărâse ca în mai multe oraşe, să numească pri-

mari din rândul ofiţerilor pentru a întrona şi menţine ordinea şi disciplina, iar pe perioada respectivă nu au

mai funcţionat consilieri comunali, în acest fel realizându-se însemnate economii la nivel naţional.

Se introdusese raţionalizarea, astfel că alimentele de bază, iar mai târziu şi combustibilul (lemnele de foc,

cărbunii şi petrolul) au fost cartelate. în plus Olteniţa avea o situaţie aparte în comparaţie cu alte localităţi. Nu

se rezolvase problema miilor de persoane venit în urma „cedării” Cadrilaterului – judeţele Durostor şi Caliacra,

şi în mod deosebit a celor din Turtucaia, din vara şi toamna anului 1940. La aceasta se mai adauga şi situaţia

unor persoane refugiate din Bucovina – mai precis chair din Cernăuţi

din nordul Moldovei şi de la Galaţi.

Şi aşa după cum se întâmplă în viaţă vorba proverbului „o nenorocire nu vine niciodată singură”, în ziua

de Joi 19 martie 1942, în jurul prânzului, Olteniţa a fost inundată, aşa cum nu se mai întâmplase

poate – de mult – de apele revărsate ale Dunării şi Argeşului, astfel că, la rândul nostru, chiar şi noi olteniţenii

a trebuit să fim evacuaţi în comunele limitrofe, de regulă la Ulmeni şi Curcani şi chiar în partea de vest a co-

munei Chirnogi, pentru că partea de est, satul Stupinele, era tot inundat.

A urmat la funcţia de primar avocatul Ionel Marinescu care a trebuit să facă faţă, cu dificultăţi inimagin-

abile, unei situaţii inedite, complexe, ivite în perioada 1945-1946, când s-a trezit brusc de la o anumită ordine

socială, la un regim nou, nemai întâlnit, atunci când rămăsese situaţia generată de apariţia trupelor sovietice,

după ce în degringoladă, se retrăseseră trupele germane, trecând disperate în mare viteză şi cu multe riscuri,

Dunărea, spre a scăpa de ruşi care-i urmăreau pas cu pas şi care, în marea lor majoritate, cum îi prindea îi îm-

puşca pe loc fără niciun fel de altă formalitate. Atunci conducerea oraşului – era asigurată mai mult de coman-

dantul garnizoanei militare române, în prima fază, iar apoi de cea sovietică.

In atari împrejurări unice, dintr-o dată, populaţia oraşului şi primarul Ionel Marinescu, au fost puşi în faţa

unor greutăţi şi lipsuri imposibile de imaginat şi greu de redat în câteva cuvinte, trebuia să asigure zilnic hrana

la cel puţin 1500-2000 de militari sovietici – dar diferenţiat trupa de ofiţeri -, şi la peste 500 de cai, cu care

ruşii intraseră în Olteniţa. Iar când se purtau asemenea discuţii între primar şi coloneii sovietici – impresarii

generalilor ruşi- acestea nu se derulau pe un fond amiabil, civilizat, ci cu pistoalele pe masă.

Mitică Chelu – cum îl poreclea lumea pe birjarul de pe trăsura primăriei – pe atunci nu avea maşină mică

– şi care şi iarna şi vara umbla cu căciula, era obligat să stea aproape în permanenţă cu caii înhămaţi în faţa

primăriei (actuala clădire a I.G.O. din zilele noastre) cu fân dinaintea cailor, întrucât era trimis şi de două ori

pe noapte să-l scoale şi să-l aducă de acasă pe primar ca să discute şi să stea la dispoziţia comandamentului

rus, format din colonei care, în permanenţă erau turmentaţi de băutură. Totuşi, lumea spera că acest val va

trece şi poate lucrurile, cât de cât, vor intra în normal.

Al doilea război mondial, pentru majoritatea populaţiei, aparent, se profila că se apropie de sfârşit. Existau

destule familii îndoliate, multe mame, copii, taţi, soţii, fraţi, surori, bătrâni, care mai aşteptau şi încă mai

credeau şi sperau să se întoarcă de pe front, cei dragi. Şi lumea credea, aşa după cum se întâmplase după fiecare

război, că, cu toate aceste nenorociri, în doi, trei ani, lucrurile vor intra în normal, iar timpul va aşterne peste

toate, veşnica şi neîndurata uitare.

Pe străzile oraşului puteau fi văzuţi oameni tineri în cârje, fără un picior, fără o mână, cu un ochi, mergând

strâmb, mutilaţi, unii din ei vorbind singuri, râzând fără motiv, sau plângând speriaţi. Numai ei ştiu prin ce au

trecut.

Oamenii mai în vârstă ştiu că a existat un olteniţean poreclit „Vasile inamicu” un om care făcuse frontul,

trecuse prin multe şi îi rămăsese întipărit în minte groaza de „inamic”. I se făcuse o operaţie şi se zicea că are

o placă de platină la cap, şi când se îmbăta, începea să-şi imagineze cum a fost pe front şi striga mereu obsesiv:

„Inamicu, Inamicu!…” Tocmai de ceea olteniţenii l-au poreclit Vasile Inamicu. Odată, în centru a dat foc la un

vraf de jurnale „Scânteia”, fiind invalid de război avea voie să vândă ziare, a fost văzut de Ştefan Gheorghe

primarul, l-a arestat, însă i-a dat drumul pentru că Vasile avea acte că nu e sănătos.

In virtutea practicilor şi regulilor de război cunoscute până la al doilea război mondial, trupele învingătoare

– după terminarea războiului – încheiau un act prin structurile diplomatice ale statului, se retrăgeau pe teritoriile

lor în cadrul frontierelor de stat şi într-un anumit timp convenit; se evaluau şi se pretindeau despăgubiri de

război pentru pagubele respective şi se făcea schimb de prizonieri.

Dar în acelaşi timp, olteniţenii – ca şi populaţia ţării în general – avea de pe frontul de răsărit veşti confuze

şi îngrijorătoare despre bolşevism şi comunism, despre sărăcia ruşilor, despre înapoierea lor în privinţa civi-

lizaţiei, depsre modul lor de viaţă la grămadă, în colective obligatorii, un fel de societate civilă încazarmată

care îşi desfăşoară activitatea sub supraveghere şi din ordin, existând un singur stăpân – statul – nu se ştia atunci

mai nimic despre Partidul Comunist Bolşevic al Uniunii Sovietice, despre lipsa de libertate a oamenilor dar

mai ales despre o teamă permanent impusă de o forţă şi de un aparat nevăzut al statului, ceva cu totul neclar,

greu de definit şi de descifrat de către noi olteniţenii şi românii în general, care, nu că nu mai văzusem dar nici

nu mai auzisem despre aşa ceva.

Auzisem că s-a făcut pace, că la 23 August s-a încheiat un armistiţiu, nu avea nimeni ideie, cum, unde şi

în ce condiţii, însă toţi bănuiam şi speram că va fi bine. Doamne, când îmi aduc aminte, aveam să realizăm ul-

terior prin ce deziluzii am trecut.

Spre sfârşitul lunei august, pe strada mare, avea să-şi facă apariţia pentru prima dată, primele flancuri din

linia întâia ale trupelor sovietice. O coloană, un şir nesfârşit de căruţe cu câte 6-7 militari fiecare, cu „balalaice”,

cum le spuneam la puştile automate de gât, stând pe nişte saci, bagaje, baloturi, lăzi de muniţii, etc., moţăind

cu excepţia vizitiului care conducea căruţa, cu feţe descompuse, parcă epuizate fizic, după multe nopţi de ne-

somn, cu ochii întredeschişi, mânau caii la trap. Pe atunci strada mare ca şi toate străzile oraşului nu erau as-

faltate. O temperatură încinsă, o căldură înăbuşitoare, făcea ca transpiraţia acestor militari, să le iasă, prin

uniforme, peste care se aşeza praful. Era o imagine dezolantă. Aceşti oropsiţi ai sorţi veneau de la mii de kilo-

metri, din stepe despre care aveam vagi cunoştinţe de la geografie, urmând să parcurgă – cine ştia – alte mii de

kilometri. Până la venirea ruşilor la noi nu ştiam ce-i aceea rubaşcă şi nici nu auzisem despre cizmele dintr-un

fel de pânză tare, poate chiar cauciucată.

Fără a le spune cineva anume, toţi negustorii de pe strada mare, la sosirea coloanelor de căruţe cu militari,

înfioraţi de puhoiul din faţa ochilor, un şir nesfârşit, au tras obloanele prăvăliilor, în special cârciumari. Se

dusese vestea despre ruşi că sunt beţivi. V A U R M A !