OARE, AM FOST REVOLUŢIONAR ?… Adevarul despre evenimentele din dec 1989 in OLTENITA povestit de unul din participantii implicati direct-VIRGIL MITROI !
Fragmente din cartea dlui PAUL AMU-Monografia orasului Oltenita-in care gasim lucruri extraordinare legate de evenimentele petrecute in OLTENITA in ziua de dec 1989 !
MARTOR, PARTICIPANT ŞI COAUTOR, DIRECT ŞI EFECTIV
IMPLICAT ÎN DEBUTUL ŞI EVOLUŢIA EVENIMENTELOR
DIN 22 – 26 DEC.1989 LA OLTENIŢA
Printre puţinii martori, participanţi şi coautori, direcţi şi efectivi în aceste evenimente, prea puţin cunos-
cute, m-am numărat şi eu, MITROI VIRGIL,fiind chiar decan de vârstă, în momente cu consecinţe imprevizibile, pline de RISC.
Mă numesc MITROI VIRGIL, fiul lui Marin şi Alexandrina, născut la 4 ian. 1927 în comuna Chirnogi –
pe atunci judeţul Ilfov,
iar de la 22 ian. 1982 – judeţul Călăraşi, de profesie economist, fost inspector principal
la Banca Naţională a României filiala Olteniţa şi apoi şef serviciu plan-organizare la Fabrica de Conserve Valea
Roşie, pensionar de stat din anul 1987, domiciliat în Olteniţa b-dul Republicii nr. 65 bloc D, sc.b, et. 1 ap. 5,
buletin de identitate seria DV nr. 609901 emis de Poliţia Olteniţa la 29 iunie 1990, cod numeric personal
127010045, fără antecedente penale, sunt căsătorit, am un fiu de profesie economist, căsătorit, cu domiciliul
în Bucureşti, nu sunt înscris în nici-o formaţiune politică postdecembristă 1989.
După cum se ştie la 22 dec. 1989 calendaristic vorbind, era în plină iarnă, a căzut într-o joi. Era o zi
extrem de frumoasă pentru această perioadă a anului, parcă expre aleasă de Dumnezeu, deşi până la Crăciun
mai erau doar trei zile. Lumea era grăbită şi fiecare forfotea în toate părţile, să se aprovizioneze cu alimente şi
cu toate cele necesare. Numai pentru muritorii de rând era valabilă criza pentru că ceilalţi, privilegiaţii regimului
comunist, aveau relaţii şi pile şi ei spuneau că se descurcă şi de fapt nu minţeau pentru că acesta era adevărul.
Acasă la mine în apartament, ca în majoritatea blocurilor, era un frig insuportabil. Nu exagerez cu nimic
dacă spun că mai cald era afară, chiar ieşise soarele, aşa că după orele 10 am plecat spre centrul oraşului.
Cum spuneam, mergând spre centru şi ajungând prin dreptul statuii din grădina publică, am întâlnit
mergând pe jos, pe strada spre gară, un grup de tineri şi câţiva oameni maturi, în fruntea cărora se afla Cristian
Căpraru un băiat tânăr, puţin trecut de 20 de ani, fost economist la Fabrica de Conserve Valea Roşie şi apoi in
–
spector la Banca Agricolă Olteniţa, purtând drapelul românesc cu stema Republicii Socialiste România decu
–
pată, iar în urma lui un grup de copilandri entuziaşti, venind în sens invers scandând neîntrerupt tot felul de
lozinci anticomuniste, unele rimate, în versuri şi anticeauşiste.
Evenimentul era mai mult decât neobişnuit şi deosebit pentru că aşa ceva nu mai văzusem de decenii, era
ieşit din tipicul acţiunilor cu care, din obligaţie, eram învăţaţi şi culmea că nimeni nu schiţa cel puţin un gest
de împotrivire. Prin urmare, tacit, evenimentul era primit cu satisfacţie. Toţi trecătorii, uimiţi, rămaşi perplecşi,
priveau miraţi. Mi-am dat seama că se întâmplase ceva neobişnuit.
M-am oprit, am rămas pe loc, urmărindu-i pe toţi cu privirea. Trăiam clipe înălţătoare de satisfacţie,
aveam senzaţia că mă renasc. Momentele, pline de încărcătură emoţională, manifestaţia în sine, tabloul dinaintea
ochilor, erau incredibile şi inedite. De peste 45 de ani Olteniţa nu mai văzuse şi nici nu mai găzduise asemenea
evenimente pe străzile ei. Cu numai câteva ore înainte, asemenea fapte şi evenimente erau de neconceput în
condiţiile existenţei organelor de reprimare şi represiune cu vizare directă a temutei securităţi.
Trecătorii continuau să privească miraţi, pătrunşi de un sentiment de bucurie, satisfacţie şi curiozitate, iar cei de vârsta a doua, în viaţa lor nu mai văzuseră aşa ceva.
* * *
Organele de ordine, altă dată alertate, prezente urgent şi active la cel mai mic eveniment, parcă intraseră
în pământ. După mai bine de 4 decenii, lumea se resemnase, îşi luase orice speranţă, iar regimul comunist era
considerat ca un dat pe care era obligată să-l suporte la infinit. La un moment dat, grupul întorcându-se, Cristian
Căpraru care mă cunoştea bine, m-a strigat, spunându-mi: nea Virgile, hai cu noi !…
Am observat că lumea şi demonstranţii schimbaseră salutul obişnuit cu altul, în sensul că, unii la alţii,
ridicau mâna dreaptă în sus, cam până la nivelul capului, cu degetele arătător şi mijlociu deschise care formau
litera “V” şi care de fapt reprezenta emblema şi simbolul victoriei.
Mi-am dat seama că partidul şi exponentul său Ceauşescu scontase pe o falsă dragoste comparativă care
în fapt nu ar fi existat niciodată. Mult iubite, mult stimate etc…erau vorbe goale !…
Faţă de îndemnul lui Cristian Căpraru, fără a sta nici o clipă pe gânduri, sub imperiul bucuriei pe care nu
mi-o puteam stăpâni, simţind pulsul momentului şi înţelegând sensul chemării, în care pe primul plan se situa,
impusă de cursul evenimentelor, solidaritatea în acţiune, din instinct, m-am alăturat lor, ne-am continuat apoi
puţina distanţă pe care o aveam de parcurs şi am intrat cu tot alaiul în clădirea primăriei, unde îşi avea sediul
comitetul orăşenesc de partid – PCR-şi consiliul popular, fără ca cei care păzeau intrarea la această instituţie –
un miliţian şi un om din gărzile patriotice, ambii îmbrăcaţi în uniforme specifice – să ne întrebe, sau să se opună
intrării noastre în clădire.
Se întâmpla ceva curios în sensul că oamenii pactizau unii cu alţii fără a se cunoaşte, iar între ei se
înţelegeau din priviri fără a comunica verbal. Tineretul, oamenii, manifestanţii – revoluţionari, au înţeles mai
mult şi mai bine ca oricând, că numai sentimentul de unire şi solidaritate, poate învinge structurile de rezistenţă
ale regimului comunist care în mod disperat se ţin cu dinţii de putere pentru a nu-şi pierde imensele şi nemer-
itatele privilegii.
Venise timpul – pentru că lumea avusese prea multe dovezi – să se convingă şi să-şi dea singură seama că
acest regim politic are un caracter utopic, care impus cu forţa de tancurile sovietice, nu se baza decât pe o pro-
pagandă excesivă, dusă a paroxism, de intoxicare a minţii oamenilor, pe vorbe goale fără acoperire şi core-
spondent în fapte, pe ipocrizie, minciună şi demagogie, să ajungă odată şi odată la scadenţă, pentru că orice
început trebuie să aibă un sfârşit.
Cu toată atmosfera euforiei, trăind primul sentiment de satisfacţie generală că am învins, cu evoluţia pre
cipitării rapide a evenimentelor, pe un fond de bucurie imensă, mi-am dat seama că pătrunderea noastră în
clădire fără nici o oprelişte, constituia primul semn clar de capitulare necondiţionată a organelor de ordine în
faţa unei situaţii care, în condiţiile anterioare, prin autoritatea nelimitată conferită de structurile şi eşaloanele
superioare ale regimului comunist, erau de neînduplecat. Prezenţa acestor organe de pază şi ordine la intrare,
acum avea un rol decorativ, formal.
Oricum, am realizat că adaptarea comportamentului lor la noua situaţie şi noilor condiţii, fără vreo direc-
tivă primită de undeva de sus – cum era obiceiul – a fost o inspiraţie adecvată momentului şi împrejurărilor.
Sunt convins că au procedat aşa, în primul rând de frică, pentru că era lipsit de sens să se opună, nu mai
avea cine să-i tragă la răspundere, iar riscul ar fi fost prea mare, cu consecinţe imprevizibile, ori în cazul în
care ar fi spus un singur cuvânt necugetat, vreun gest, sau ar fi debitat vreo expresie nelalocul ei, nu era exclus
să nu fie linşaţi.
După câteva minute bune, ne-am strâns cu toţii în sala mare de şedinţe. Şi aceasta se putea considera
prima victorie, fiindcă pătrunderea noastră în forţă în această sală în care, până ieri nu intra oricine şi oricând,
ba accesul era permis numai pe bază de invitaţie scrisă şi chiar cu specificarea numărului de loc, acum era
sinonimă cu ocuparea ei.
De fapt noi nu pătrunsesem numai în sala de şedinţe, pentru că, în realitate ocupasem primăria, adică au
–
toritatea. Altfel spus PRELUASEM PUTEREA LA NIVELUL ORAŞULUI. Sunt convins că mulţi din cei
prezenţi intrau în această sală şi chiar în clădirea primăriei, pentru prima dată în viaţa lor.
Pentru unii din ei,
era normal acest lucru pentru că erau foarte tineri. De asemeni eram tot aşa de convins, că tot pentru prima
dată, de când a fost construită această clădire, cu destinaţie politică comunistă precisă – comitet raional de
partid Olteniţa – forţată de împrejurări, găzduia în mod obligatoriu o asemenea manifestaţie, altfel decât toate
celelalte, care au avut loc până la 22 dec. 1989, declanşată în mod spontan, neimpusă, neprogramată, nedirijată,
necenzurată şi neregizată în prealabil de nimeni, iar participanţii, neinvitaţi de nimeni, reprezentau un mozaic
social inedit, imposibil de stăpânit.
Oricum, lipseau cu desăvârşire cei care, de ani buni, erau abonaţi la prezenţă în această sală, privilegiaţii.
In momentul pătrunderii în sala mare de şedinţe unde era un vacarm de
nedescris, unde toţi şi nimeni nu erau şefi, am constatat totuşi că trăsătura comună care-i unea pe cei prezenţi,
era caracterizată, nu fără motiv, de dispreţ şi ură generală dezlănţuită împotriva regimului comunist.
Nu fac un secret din faptul că în această clădire am stat – ca şi cei pe care în cea mai mare parte, încă îi
mai cunosc – în continuare, zi şi noapte, de la 22 la 26 dec. 1989, dispărând neobservat din mijlocul grupului,
care, într-un fel se permanentizase, prezenţa noastră devenind de acum ca o datorie – cel mult 2-3 ore din 24,
timp în care mă duceam acasă să mănânc şi epuizat de oboseală, să aţipesc pe furate, iepureşte, câteva minute.
În această perioadă s-a cuplat grupului de manifestanţi – revoluţionari, şi mi s-a alăturat fiul meu George
Eugen Mitroi, pe atunci elev în cursul superior de liceu, în prezent, aşa cum am arătat în preambul, licenţiat al Academiei de Studii Economice, căsătorit, domiciliat în Bucureşti.
Alăturându-mi-se, moralul nostru a crescut reciproc, iar după trecerea câtorva ani, mi s-a destăinuit cu
maturitatea dată de vârstă, că este mândru că i-a fost dat să trăiască pe viu aceste momente unice de istorie
chiar în oraşul natal.
În perioada 22-26.XII.1989, plină de entuziasm, de încărcătură emoţională, de speranţă în vremuri mai
bune, de inedit, de trăire a libertăţii descătuşate şi în general de imprevizibil la tot pasul, s-au emis păreri,
revendicări şi pretenţii, intenţii de vendetă, au apărut idei şi porniri din partea unora care au stat mai mult cu
noi, încât oricare din acestea netemperate cu tact şi răbdare, puteau să îmbrace fel de fel de aspecte, puteau să
ia întorsături fără a întrezări consecinţele, pentru că situaţia, ieşind din limitele normalului, să scape de sub
control şi să degenereze în haos, astfel că pentru rezolvarea fiecărei probleme a fost nevoie de foarte mult dis
–
cernământ, de răbdare, tact, de influenţe, de perspectiva consecinţelor.
Deşi au trecut 13 ani de la acele zile fierbinţi, greu de uitat, totuşi principalele evenimente, mi-au rămas
pentru totdeauna întipărite în minte astfel:
– în primele minute după ce am pătruns în clădirea primăriei şi ne-am găsit cu toţii în sala mare de şedinţe,
nimeni nu ştia ce trebuie făcut mai întâi, fiecare venea cu o idee pe care nu o ducea până la capăt, cu propunere
sau o părere, însă concret, nu venea nimeni cu nimic. Răbdarea ca şi ambiţia fiecăruia avea limite peste care
nu era bine să se treacă fiindcă astfel riscam să nu ne mai înţelegem.
* * *
Prima surpriză a constituit-o faptul că intrând în primărie l-am găsit în birou pe Şurianu Dumitru Niculae,
primul secretar al comitetului orăşenesc de partid – PCR – preşedintele consiliului popular, până atunci, omul
cu cea mai înaltă funcţie şi cu cea mai înaltă autoritate politică şi administrativă asupra intreprinderilor, insti
–
tuţiilor şi unităţilor din oraş. Altfel spus, reprezentantul partidului, guvernului, statului şi al lui Ceauşescu, pe
oraş.
Deşi era abătut, cu toate că era foarte tânăr, oricum sub 40 de ani, totuşi, din tupeul cotidian, din fariseismul
diplomatic, îi mai rămăsese ceva. Aparent, mai încerca să se impună, să aibă iniţiativă, mima îngrijorare şi nu
teamă, faţă de evenimentle în curs de desfăşurare, vorbea la telefon, imobilizându-l chiar, îşi dădea păreri, sim-
ula că vrea să ia legătura cu unităţile economice, probabil pentru a le dovedi conductorilor acestora, că el încă
este la post şi eventual în funcţie.
Dându-mi seama că în primul rând, trăgea de timp, că dorea să temporizeze evoluţia evenimentelor, că
nu este normal ca în actuala conjunctură el să mai aibă acces la telefon, că în permanenţă, nu ştiu ce şi nici cu
cine vorbea cu insistenţă la telefon la Bucureşti, probabil că vroia să se informeze asupra situaţiei, ba vorbea
acasă şi de unde să ştiu eu că nu vorbea cu unităţi militare, cu grăniceri, pompieri, etc. pentru a solicita sprijin,
sau poate chiar cu miliţia, m-am consultat cu dl. profesor Pavel Lucian, cu Cristi Căpraru şi cine era pe acolo
mai în apropiere şi i-am explicat lui Şurianu că el nu realizează că situaţia s-a schimbat, că în noile condiţii el
nu mai are nici o calitate, că regimul comunist nu mai deţine puterea şi în consecinţă, i-am pus în vedere să
părăsească biroul că nu mai are acces la telefon, conducându-l să stea singur într-o cameră, omiţând însă să-l
supraveghem.
Din acel moment Şurianu, cred că începea să se trezească la realitate, era deposedat complet de prerogative
şi de puterea nelimitată până atunci, complet lipsit de sprijin de orice fel în stare de semicaptivitate.
Furaţi de evenimente, de griji, ocupaţi cu atâtea probleme care apăreau şi se cereau rezolvate la fiecare
moment, de atmosfera tumultoasă de bucurie, de noutăţi şi de evenimente, de toate acestea, primul secretar
Şurianu a ştiut să le speculeze şi în acea învălmăşeală, când era un permanent dute-vino, a dispărut.
De altfel
în acele momente unice, când începea să se treacă de la o orânduire la alta, de la un sistem politic şi economic,
impus, străin, impopriu până în anul 1944, cum era firesc, apăruse un vid general – legislativ, de organizare, de
administraţie, de ordine, de autoritate, etc.
Partidul comunist, această forţă abuzivă uluitoare, impusă cu tancurile sovietice, rămas fără sprijin, a
încetat brusc, toată lumea fiind martoră la decesul său.
În aceste împrejurări, nu avea cine să dea ordin ca Şuri-
anu să fie arestat, nu avea cine să judece şi să pună în aplicare un asemenea eventual ordin, aşa că, într-un fel
această problemă s-a rezolvat de la sine.
Nu-i vorba că şi dacă ar fi fost arestat, fără vreun ordin sau judecată, nu ar fi fost vreo nedreptate, pentru
că la începutul instaurării regimului comunist în România, mai mulţi au fost arestaţi şi au făcut ani grei de
puşcărie fără judecată, decât cu judecată.
Aflasem că partidul – primăria, avusese două televizoare, iar când am pătruns noi în clădire, nu mai era
nici unul
. Cred că intenţionat le ascunsese, fie ca noi să nu mai avem posibilitatea să vedem ce se întâmplă la
Bucureşti, spre a nu ne inspira din procedeele folosite de manifestanţi şi revoluţionari, fie că cineva din cadrul
primăriei, în condiţiile nebulozităţii existente, a intenţionat să le ducă acasă. Până la urmă televizoarele s-au
găsit.
Văzând ce se întâmplă la Bucureşti, le-am spus celor din nucleul nostru, care începuse să prindă contur,
că noi Frontul Salvării Naţionale, trebuie să ne organizăm şi că din rândul nostru, să constituim un comitet
revoluţionar şi să alegem un preşedinte.
Alegerea comitetului nu a fost o treabă nici simplă şi nici uşoară. Ea a fost precedată de îndelungate şi
aprinse discuţii. Am observat ca un element de noutate – diferit de perioada de început în alegerea structurilor
regimului comunist, când predomina şi chiar era o condiţie să nu fii intelectual – de data aceasta toată lumea
era de părere că trebuie să fie aleşi oameni cu carte.Aşa stând lucrurile, ca preşedinte l-am ales pe dl. profesor
Pavel Lucian. La propunerea lui Cristian Căpraru, a fost ales în comitet şi Mitroi Virgil.
Eram preocupat – nu numai eu ci şi ceilalţi, că trebuie să trecem la organizarea unui cadru adecvat pentru
ca – anarhia de moment, de altfel inerentă în asemenea împrejurări, putea să degenereze în altfel de mişcări
sau conflicte de stradă, că singuri nu putem face mare lucru, că nu putem acţiona de capul nostru şi că intre-
prinderile, instituţiile, populaţia, trebuia să aibă cunoştinţă că la nivelul oraşului se constituise şi se instituise
cu caracter provizoriu, un comitet revoluţionar care avea să se preocupe – cât de cât – de problemele imediate
ale oraşului.
Am văzut la televizor că revoluţionarii, spre a se deosebi de ceilalţi, purtau la mâna stângă o banderolă
tricoloră. Am trimis şi noi la cooperativa meşteşugărească “Dunărea” şi ne-a făcut un număr suficient de ban-
derole.
De asemeni, nu mai ţin minte a cui a fost ideea, însă oricum măsura am considerat-o bine venită, în sensul
că s-au tras clopotele la biserica “Sfântul Nicolae” din centrul oraşului.
I-am sfătuit pe cei din noul comitet ales – creat şi au adus la primărie pe Enache Aurica fosta secretară a
primului secretar, aflată de mai mulţi ani pe acest post – care cunoştea toate numerele de telefon ale şefilor de
instituţii şi intreprinderi. Ne-a făcut legătura, dl. profesor Pavel Lucian, le-am adus la cunoştinţa directorilor
de intreprinderi că s-a constituit comitetul revoluţionar provizoriu pe care dânsul îl reprezintă şi le-a cerut ca
să aibă grijă de patrimoniul intreprinderilor, să nu le părăsească şi să trimită câte un număr de oameni la primărie
spre a patrula pe străzi, să menţină ordinea, să prevină jafurile şi furturile.
Întrucât în acele momente comitetul revoluţionar era lipsit de cele necesare, pentru a exista posibilitatea
dovedirii identităţii celor ce fac parte din acest organism, s-au conceput şi întocmit nişte legitimaţii provizorii
pe care s-au aplicat ştampila primăriei. În ce mă priveşte, posed şi în prezent legitimaţia mea, aceasta fiind
primul document semnat de noul comitet revoluţionar ales şi numit, care atestă în mod indubitabil aparteneţa
mea la acest prim organism democrat ales chiar în timpul desfăşurării evenimentelor, când în toată ţara, în
marile oraşe, evenimentele erau încă tulburi iar la Bucureşti ontinua să se tragă.
În această privinţă, găsesc lipsită de sens afirmaţia că nu se cunoaşte cine şi de unde s-a tras. În faţa
acestei situaţii, nişte întrebări simple, atrag după sine răspunsuri logice, elementare şi situaţia se clarifică
integral şi definitiv. Cine a tras ? Cine a avut arme !… Cine a avut arme ? În ordine, arme a avut : securitatea,
armata şi miliţia !… De ce a tras ? Pentru ca regimul comunist să se menţină la putere, spre a-şi păstra interesele
şi nenumăratele privilegii.
În rest orice comentarii sunt de prisos, lipsite de sens.
Cine se face că nu ştie aceste lucruri elementare, înseamnă, fie că este complice, fie că încearcă să-i
absolve de răspundere pe cei care au tras şi au răpus vieţi nevinovate. Iar pentru că e vorba de armată, nimeni
nu a tras fără ordin.
Redau în continuare evenimentele cronologice şi cronologitatea lor, derulate în acea perioadă inedită de
vid general – organizatoric, legislativ, economic, social, administrativ, de subordonare ierarhică, fără a-l neglija
pe cel politic – întrucâtva nedecis atunci, când nu se putea recurge decât la logica care se impunea în funcţie
de moment, de timp, de evoluţia evenimentelor şi de circumstanţelor conjuncturale.
În ziua de 22 dec. 1989, nu s-a aflat la sediul de constituire al comitetului revoluţionar nici un conducător
al vreunei unităţi din raza oraşului Olteniţa, cu toate că ulterior, unii dintre ei au obţinut, ilegal, inexplicabil şi
fără vreo motivaţie argumentată, certificat de revoluţionar. De altfel la drept vorbind nici nu era oportun să
vină vreun conducător de unitate, pentru că până la 22.XII.1989, aceştia, cel puţin teoretic, erau oameni devotaţi
regimului comunist, pentru că asta era prima condiţie de bază pentru care erau ţinuţi pe aceste funcţii, ori rev
–
378
oluţia era îndreptată chiar împotriva lor.
Deşi în sinea mea am apreciat că revoluţia – ca să numesc astfel acele evenimente – era în primul rând a
tinerilor, pentru că ei au fost cei care au participat, în cea mai mare măsură, m-am gândit că este oportun în
aceste momente să rămân alături de ei, considerând că din experienţa mea de-o viaţă, pot să le dau sfaturi utile
impuse de împrejurări.
De aceea, pot să afirm cu toată răspunderea că şi acesta a fost motivul pentru care la Olteniţa, în acea pe
–
rioadă confuză, bulversată, nu s-a tras nici un foc de armă, nu a fost nici un incident, nici o vărsare de sânge,
deşi la drept vorbind, oamenii aveau suficiente motive ca să-şi plătească poliţe în mod reciproc.
Subordonat acestui scop, în primul rând, i-am sfătuit pe cei din anturajul nostru să coopteze în comitetul
revoluţionar pe comandantul poliţiei – miliţiei Olteniţa de atunci, maiorul Comnea, pe care l-a chemat şi care
de altfel s-a prezentat.
Cum a venit a scos din buzunare pachete de ţigări Kent, pe care le-a pus pe masă la dis-
poziţia tuturor şi slavă Domnului că de ţigări bune erau mulţi amatori.
CU RISCUL CĂ MĂ REPET REVIN LA ACEASTĂ PROBLEMĂ:
CHEMAREA SECRETAREI FOSTULUI PRIM SECRETAR, AURICA ENACHE
Şi până voi mai arăta ce acţiuni s-au întreprins după venirea maiorului Comnea la primărie, nu pot trece
cu vederea faptul că i-am sfătuit pe colegii mei ca să aducă la primărie pe Aurica Enache, fosta secretară a
primului secretar – încă din vremea lui Iosin Nicolae – care cunoştea toate legăturile telefonice şi astfel s-a
putut lua legătura cu toţi conducătorii de unităţi cărora li s-a adus la cunoştinţă constituirea comitetului re-
voluţionar şi obligaţia de a fi prezenţi la unitate, răspunzând de menţinerea ordinii şi de păstrarea integrităţii
patrimoniului.
De asemeni, la propunerea mea li s-a cerut conducătorilor de unităţi mari din oraş ca : Şantierul naval,
Filatura de bumbac, Fabrica de Conserve Valea Roşie, Combinatul de creştere a porcilor Ulmeni, Moara
Dunărea, Turnătoria, cele două cooperative meşteşugăreşti şi altele, să pună la dispoziţia comitetului rev
–
oluţionar, un numă de oameni din gărzile patriotice în uniformă şi apoi s-au format echipe mixte – revoluţionari
cu bandă tricoloră la braţul stâng, unul de la gărzile patriotice în uniformă şi un miliţian îmbrăcat civil.
Aceste
echipe mixte patrulau prin oraş, pe străzi, în vederea menţinerii ordinii pentru ca populaţia să vadă că s-a produs
o schimbare de regim, că situaţia este sub control şi mai ales să se prevină jafurile şi furturile. Bineînţeles că
din atenţia acestor echipe mixte, nu putea să lipsească atenţia şi urmărirea eventualelor acţiuni de diversiune.
Între timp, pe scările de la intrarea principală în primărie se instalase un microfon la care avea acces toţi
cei adunaţi, fiecare zicând ce se pricepea, sau să-şi etaleze eventualele calităţi oratorice. Unii dintre ei, vorbeau
incitant, îndemnând la lucruri care – puse în practică – puteau deveni periculoase. O coincidenţă s-a produs
chiar când am ieşit eu afară din clădire şi când un cetăţean, vorbind la microfon, îi incita pe ascultători cu ur
–
mătoarea chemare : fraţilor, să mergem la miliţie şi să-i eliberăm pe fraţii noştri !. Am revenit în primărie şi în
–
trebându-l pe maiorul Comnea comandantul miliţiei Olteniţa, dacă are reţinut vreun deţinut politic, mi-a spus
că la subsol – la arest – are trei bărbaţi. Unul pentru viol, unul pentru jaf şi unul pentru crimă, prin urmare nici
un deţinut politic.
Spre convingerea celor care-l solicitau, am organizat o echipă mixtă formată din : Pavel Ion, fost achizitor
la serviciul horticol, la Fabrica de Conserve Valea Roşie, în 22 dec. 1989, pensionar, care avea calitatea de rev
–
oluţionar, un sergent major reangajat de grăniceri îmbrăcat în uniformă, singurul militar aflat întâmplător pe
acolo atunci şi unul de la gărzile patriotice, care s-au deplasat la sediul miliţiei, la puţin timp fiind urmaţi de
cei care au propus eliberarea celor arestaţi.
Când au aflat care-i situaţia s-au lămurit şi au plecat în mod paşnic.
Nu ştiu pe ce căi şi cine a lansat zvonul
– asemenea practici fiind la modă – cum că vin terorişti peste noi
de la Pădurea Ciornoleasa.
După cum se vede, iată că erau şi elemente ostile revoluţiei. Atunci, la propu-nerea
mea s-a luat legătura cu conducerea Şantierului Canalului Dunăre – Bucureşti, ne-a trimis două utilaje grele de
40 de tone fiecare, cu care am blocat curmeziş în partea de nord a oraşului, intrarea în dreptul staţiei PECO,
pe şoseaua naţională Bucureşti-Olteniţa, şi în partea de est a oraşului la bariera CFR, şoseaua Călăraşi-Olteniţa.
Până la urmă s-a dovedit că alarma a fost falsă.
Un alt episod îl reprezintă momentul când, la propunerea unora şi instigarea altora din manifestanţii aflaţi
în faţa primăriei, se intenţiona să se deplaseze în grup la depozitul alimentar central ICRA – aşa-i rămăsese de
–
numirea de la Intreprinderea Comercială cu Ridicata pentru produsele Alimentare, în fapt depozitul ICSM-
379
ului –
Intreprinderea Comercială de Stat Mixtă – dinspre gara CFR – din care ziceau că se înfruptau cei de la
partid şi şefii din oraş – lucru de altfel adevărat – pentru a-l sparge şi a lua alimente de acolo.
Stând şi judecând, manifestanţii – revoluţionari aveau perfectă dreptate. Adevărul era că pentru marea
majoritate a populaţiei, produsele alimentare de bază – zahăr, ulei, făină, mălai şi altele – erau raţionalizate, se
dădea câte un litru sau un kg de persoană pe lună, în timp ce şefii şi oamenii partidului se aprovizionau direct
din depozit sau de la punctul alimentar de la subsolul clădirii partidului, unde bineînţeles că nu avea acces
oricine chiar nici toţi salariaţii primăriei.
Este uşor de înţeles ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu am fi luat măsuri ca să nu fie spart şi devastat acest
depozit în care existau zeci de vagoane de alimente pentru aprovizionarea oraşului pentru iarna ce urma 1989-
1990.
Şi pentru contracararea acestei acţiuni am format o echipă, am trimis-o repede la depozit – a ferecat bine
porţile (noi nu aveam cheile de la lacătele magaziilor) astfel că la sosirea manifestanţilor, nu le-a permis intrarea
şi astfel s-a prevenit un jaf de proporţii de pe urma căruia ar fi avut de suferit toată populaţia oraşului, o iarnă
întreagă.
Cooptarea în comitetul revoluţionar de la început a comandantului miliţiei Olteniţa maiorul Comnea, a
rezolvat mai multe deziderate de importanţă vitală făcând ca evoluţia ulterioară evenimentelor să intre pe un
făgaş normal, confirmând că această alegere a fost inspirată şi anume :
– din capul locului, miliţia ca organ de ordine s-a simţit atrasă de noi, nu a fost marginalizată şi astfel faţă
de evenimente nu a avut o atitudine ostilă ca în alte părţi;
– prin comandantul său, subalternii au văzut că şeful lor îşi menţine autoritatea la comandă, că este re
–
cunoscut de comitetul revoluţionar, alături de care acţionează şi cu care colaborează ;
– comandantul poliţiei faţă de comitetul revoluţionar a avut o atitudine cooperantă, de executare chiar a
propunerilor primite din partea comitetului revoluţionar, astfel că a dat ordin ca toţi miliţienii să se prezinte de
urgenţă la sediu, să predea armanentul şi muniţia existentă asupra lor, ofiţerului de serviciu, să dezbrace uni
–
forma, să umble îmbrăcaţi în civil, să vină la primărie, să se pună la dispoziţia comitetului revoluţionar şi for
–
mându-se echipe mixte, dintr-un revoluţionar cu banderolă tricoloră la mână, un om de la gărzile patriotice în
uniformă şi un miliţian civil, să patruleze pe străzi, să vadă lumea că situaţia este sub control, să menţină or
–
dinea, să prevină jafurile şi furturile.
Pentru ca cititorul să înţeleagă mai bine efectul acestor măsuri, arăt că în dec.1989, miliţia de la Olteniţa
cu un efectiv de peste 100 de oameni, format din ofiţeri şi subofiţeri, cu arme şi muniţie asupra lor, deci o forţă
organizată sub comandă unică, ar fi fost în măsură să creeze suficiente probleme şi cu preţul unor vieţi omeneşti,
ar fi putut să împrăştie grupul de manifestanţi şi să înăbuşe debutul revoluţiei de la Olteniţa.
În ce priveşte securitatea la Olteniţa,
rolul acesteia nu a fost semnificativ la vedere, pe timpul eveni-
mentelor, trecând neobservată, întrucât, după cunoştinţa mea nu s-a implicat în nici un fel. Probabil că
eşaloanele sale superioare, fiind mai abile şi mai bine informate asupra cursului evenimentelor şi în perspectivă
evoluţiei acestora, şi-a dat seama din timp că e lipsită de sens, orice acţiune, primind în timp util instrucţiuni
asupra modului cum trebuia să procedeze.
Nu este exclus ca ordinele primite în timpuri normale să fi avut în
vedere, distrugerea cu precădere a documentelor compromiţătoare.
La Olteniţa securitatea cu un nucleu restrâns de ofiţeri pe care majoritatea cetăţenilor îi cunoştea, şi-a
avut sediul în aceeaşi clădire cu miliţia, iar echipa mixtă formată din pensionarul Pavel Ion, un sergent major
de la grăniceri în uniformă aflat întâmplător la primărie şi un revoluţionar, care s-au deplasat la miliţie, în prob
–
lema celor aflaţi în arest, la întoarcerea la primărie au spus CĂ în curtea clădirii miliţiei, ÎN SPATE, ÎN PARTEA
DE EST A VĂZUT CĂ CINEVA ARDEA NIŞTE HÂRTII LA TOMBERON ŞI PENTRU CĂ ERA PE
ÎNSERAT NU A PUTUT DISTINGE CINE ERA.
Întrebat de cei din comitetul revoluţionar, despre arderea hârtiilor la tomberon, comandantul poliţiei-mili-
ţiei maiorul Comnea a spus că el nu are cunoştinţă despre aşa ceva.
În aces fel, cei prezenţi au dedus că este posibil ca de arderea unor documente să se fi ocupat cei de la se
–
curitate întrucât chiar la nivel de ţară, după cum se spunea la televizor, consemnul general a fost ca documnatele
secrete, compromiţătoare, acuzatoare, să dispară, să nu mai rămână nici o urmă, să nu se mai ştie nimic.
Pe parcursul acestor evenimente, la sediul primăriei, ne-am aflat în permanenţă următorii, cu care am co
–
laborat, ne-am sfătuit şi am luat anumite decizii şi măsuri impuse de evenimente şi împrejurările care se suc
–
cedau, fiecare dintre noi aducându-ne partea de contribuţie: dl. Pavel Lucian, Cristian Căpraru, colonel
Lăchioiu cu gărzile patriotice, Nuşu Căpraru care a fost chemat de noi pentru că a lucrat până în 1989 cu
380
militarii şi răspundea de problemele A.L.A., Gelu Pătraşcu, Tiberiu (Tibi) Popescu, profesorul Constantin Ze
–
grea, Barbu care acum este administratorul pieţii, Pavel Ion, Maiorul Comnea
şi poate şi alţii pentru că de
atunci au trecut 13 ani şi e posibil să-i fi uitat sau să-i cunosc numai din vedere.
Aş mai avea poate mai multe de spus dar am redat numai o parte din evenimentele şi întâmplările din
acele zile fierbinţi din perioada 22-26 dec. 1989, cât am stat în sediul revoluţionarilor însoţit în permanenţă de
fiul meu, şi o parte din contribuţia mea alături de ceilalţi care s-a concretizat în final în situaţia că în oraşul
nostru nu s-a tras nici un foc de armă, nu s-a pierdut nici o viaţă omenească, nu s-a sustras şi nu s-a distrus
nimic şi nu s-a produs nici o vărsare de sânge.
În urma prinderii de către organele noii puteri a cuplului N.Ceauşescu care a fugit cu elicopterul de pe
acoperişul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist Român, judecării sumare şi condamnării la
moarte şi executării prin împuşcare în ziua de 25 dec.1989 – deci de Crăciun – în cazarma unei unităţi mili-tare
la Târgovişte – evenimentele şi zvonurile au scăzut în intensitate, susţinătorii regimului comunist, obligaţi de
situaţie, cu greu, s-au resemnat, militarii au primit ordin şi s-au retras în cazărmi, iar lucrurile au început să
intre în normal.
Bineînţeles, un fel de a zice normal pentru că nu se poate trece nici uşor, nici aşa repede, de la
un regim totalitar, impus obligatoriu cu forţa, împotriva firii oamenilor, la o orânduire socială bulversată 45 de
ani.
Aşa stând lucrurile, după 26 dec. 1989, când exponenţii de seamă a regimului comunist nu mai prezentau
pericol, socotind că viaţa – cât de cât – îşi va intra în normal, reluându-şi cursul firesc, în condiţiile altei orânduiri
şi a altui sistem social – bănuind că treburile vor trebui să intre în normal şi că în continuare, de zilele care vor
urma va trebui să se ocupe cu precădere tineretul, altul decât cel provenit din rândurile Uniunii Tineretului Co
–
munist – este vizat deci Ion Iliescu – eu fiind pensionar, m-am retras.
De atunci au trecut 13 ani şi nu am pretins certificat de revoluţionar şi nici nu beneficiz de nici un fel de
privilegiu sau avantaje, deşi în permanenţă m-am aflat în miezul problemelor şi evenimentelor.
Şi acum, după
trecerea atâtor ani şi după ce am văzut la televizor şi am citit în presă despre atâtea escrocherii cu certificatele
de revoluţionar, stau şi mă întreb :
OARE, EU AM FOST REVOLUŢIONAR ? sau REVOLUŢIONARI SUNT cei care nu s-au expus la
nimic, au privit desfăşurarea evenimentelor la televizor ca pe un film captivant, iar după ce s-au liniştit lucrurile,
au DAT DIN COATE, AU IEŞIT ÎN FAŢĂ, AU INTRAT ÎN POLITICĂ, pe un drum pregătit de alţii, prin
fals, în mod ilegal, au obţinut certificat de revoluţionar, ajungând unii dintre ei parlamentari de 12 ani şi prosperi
oameni de afaceri.
Acestea însă, sunt lucruri care depind de bunul simţ al fiecăruia, dacă are.
Am luat parte activă la evenimentele din perioada 22-26 dec.1989, din simţul datoriei ce derivă din
calitatea de simplu cetăţean, împărtăşind celorlalţi experienţa mea acumulată în decursul vieţii pentru apărarea
noţiunii de dreptate socială.
În concluzia celor de mai sus, separat de faptul că am relatat adevărul cât mai aproape de realitate posibil
şi cât a fost cunoscut de mine, declar cu toată răspunderea, ca cel care m-am aflat personal în miezul prob
–
lemelor şi evenimentelor că la Olteniţa au existat revoluţionari, dar că nu poate fi vorba de EROI AI
REVOLUŢIEI.
Pentru confirmarea celor relatate de mine, ca o garanţie în plus, propun şi sunt de părere să fie consultaţi,
cel puţin limitativ, persoanele pe care le-am menţionat mai sus.
Comportarea unor oameni, înainte, în timpul, dar mai ales după evenimentele din 22-26 dec.1989, mi-au
dat posibilitatea să înţeleg mai bine, ce este conştiinţa şi caracterul, aceste trăsături care în ultimă instanţă sunt
defonitorii pentru om, în măsura în care sunt subordonate raţiunii, elemente umane care lipsesc cu desăvârşire
oportuniştilor.
Din păcate, tocmai aceştia, luaţi de valul destinului, sunt cei care au pătruns în politică, iar politica, cu
contorsionările ei, este cea care a creat o situaţie cu care ne confruntăm – fără voia sau vina noastră – fără a-i
mai putea face faţă.
Starea în care ne aflăm, în special noi cei de vârsta a treia, nu este creaţia noastră, este consecinţa incom
–
petenţei amplificată în politică, economie şi viaţa socială, necinstei şi crizei de autoritate, ca efect al corupţiei.
Ori nici una din aceste tare post revoluţionare, cel puţin nouă, pensionarilor veritabili –
adică cu limita de
vârstă şi vechime integrală – nu ne aparţin.
Graţie privaţiunilor, eforturilor şi suferinţelor noastre, în special a celor circa 4 milioane de pensionari
de-adevăraţi, pentru că ceilalţi sunt pe caz de boală – din totalul de 6 milioane – de care azi se împiedică în
381
primul rând politicienii – la 31.XII.1989, România era o ţară cu o balanţă de plăţi excedentară şi nu aveam nici
un fel de datorii externe faţă de nimeni, pentru ca după numai câţiva ani, clasa politică “a reuşit să ne bage în
datorii până în gât, scadente la plată la mai mulţi ani de acum înainte”, iar o altă “perfprmanţă” o constituie
faptul că, pe timp de pace, în condiţii normale, populaţia României a scăzut cu un milion, iar aceste fenomene
complet anormale se întâmplă în ţara noastră în situaţia în care, orice lider de formaţiune politică este profesor
universitar doctor.
Prin urmare, închei printr-un sentiment de resemnare – şi ca mine cred că sunt cei mai mulţi, pentru că la
13 ani de la acele evenimente unice, nutream alte speranţe despre noua noastră societate şi-mi
pare rău că acele
idealuri de atunci au fost întinate. Păcat.
Virgil Mitroi
Încetat din viață la 12 ianuarie 2012
V A U R M A !