NICOLAE I. VORNICU- Un nume, o viaţă, un om deosebit

Arhicunoscutul şi regretatul nostru prieten şi coleg de liceu, Nicu Vornicu, căruia noi îi spuneam “Boieru”
pentru aliura şi comportamentul său, cum şi pentru asemănarea cu vajnicul său bunic, Ioniţă I. Vornicu, ne-a
părăsit în mod brusc într-un moment în care nimeni dintre noi nu se gândea la aşa ceva, lăsându-ne cu sufletele
cernite. Nu mi-am imaginat şi nici măcar nu mi-a trecut prin gând vreodată că voi fi obligat de împrejurare şi
conştiinţă, sau să fiu pus în situaţia să-i ţin o alocuţiune funebră în biserică, şi cu atât mai mult un necrolog.
Pentru mine ca şi pentru ceilalţi foşti colegi sau prieteni – şi slavă Domnului că a avut destui – Nicu Vornicu
era perfect sănătos, cel puţin aşa arăta, vioi, era în vârstă, dar având în vedere modul cum se prezenta – vivacitatea
lui – nu aveam motive să-l consider bătrân, pentru că era în permanenţă jovial, prezent şi activ, capul iniţiativelor
la mai toate evenimentele principale şi la întâlnirile noastre, avea un suflet mare, dornic de viaţă,
sub impulsul plăcerii de a trăi alături de cei dragi, iar despre un sfârşit apropiat, nici nu putea fi vorba pentru
că nici noi şi nici el, nu ne-am gândit vreodată la aşa ceva.
Echilibrat, cu discernământ, liniştit, sufletist, calm, cumpătat, judecat, bun prieten şi coleg, parolist, în
permanenţă cu zâmbetul pe buze, cu privirea veşnic blajină şi plină de înţelegere, un soţ fidel, un părinte model
şi un bunic milos şi bun, iată numai câteva din calităţile sale care făceau din el un om plăcut şi sociabil, în care
prima trăsătură fundamentală de caracter, era bunătatea.
Cu prilejul întâlnirilor pe care le iniţia şi stimula din timp, în mijlocul prietenilor şi foştilor colegi de
liceu, depănând amintiri, se simţea în elementul lui, radia de bucurie şi era cel mai fericit.
Căuta cu imaginea gândului – acest dar nepreţuit de la Dumnezeu – în straturile adânci ale memoriei –
această nebănuită bancă şi arhivă umană de date nevăzute – şi descoperea cu plăcere, aducându-şi aminte de
colegii plecaţi de timpuriu din mijlocul nostru, de prieteni, de oameni de seamă ai oraşului nostru, îngropaţi în
uitare, de fapte, întâmplări şi evenimente petrecute de demult, de atmosfera familiei sale rămasă de timpuriu
incompletă şi fără sprijin prin decesul tatălui său, evocând cu multă dragoste şi nostalgie, îndepărtatele dar
plăcutele vremuri de mult apuse pentru totdeauna, din copilărie, din şcoli, din liceu, din viaţa de altădată din
sânul familiei şi îndrăgitul său oraş natal, unde, de câte ori venea avea senzaţia mărturisită că trăia momente
ce-i revigorau întreaga fiinţă, încât parcă se renăştea. Şi era firesc să fie aşa pentru că Olteniţa a fost leagănul
de început al copilăriei şi adolescenţei lui.
* * *
Nicu Vornicu s-a născut la 21 februarie 1927 în Olteniţa la casa părinţilor săi, fiind al treilea şi ultimul
copil, dar în acelaşi timp singurul băiat din familia lui Ion I. Vornicu, după Aurora sora lui mijlocie, născută la
5 ianuarie 1925, căsătorită Ştefănescu, decedată la 9 ianuarie 1995 şi înmormântată, potrivit dorinţei sale, în
cavoul părinţilor şi bunicilor ei în cimitirul din Olteniţa, şi după Steliana sora cea mai mare născută la Olteniţa
în anul 1922, căsătorită cu Anghel Cristescu, decedată la 29 august 1989 şi înmormântată tot în cimitirul Olteniţa
la locurile de veci ale soţului ei, situate la 30 m de cavoul bunicului ei Ioniţă I. Vornicu.
Venirea pe lume a lui Nicu Vornicu a adus o mare bucurie în casa părintească şi a bunicilor, nu numai
pentru că a fost cel mai mic dar mai ales pentru că a fost băiat, el fiind singurul care avea să ducă mai departe
numele de VORNICU.
Bunicul său Ioniţă I. Vornicu a fost atât de încântat de naşterea lui Nicu încât, încă înainte de a împlini
trei ani, i-a lăsat moştenire prin testament juridic, impunătoarea clădire din centrul oraşului, cunoscută de
olteniţenii mai în vârstă sub denumirea generică de “Hotelul lui Vornicu”.
Clădirea este situată pe colţul format de intersecţia actualului bulevard al Republicii, cu strada Argeş,
strada mare cum se numeşte încă de la fondarea oraşului, fiind prima stradă înfiinţată, după care s-au aliniat şi
celelalte. Imobilul are 40 de metri pe bulevardul Republicii şi tot 40 metri lungime pe strada Argeş, respectiv
o suprafaţă de 1600 m.p. care reprezintă echivalentul a două locuri de casă normale a câte 800 m.p.
Nicu Vornicu a fost fiul lui Ion I. Vornicu, născut la 4 iunie 1893 şi decedat la 28 nov.1946 în vârstă de
53 de ani şi al Mariei I. Vornicu născută la 29 aug.1903 şi decedată la 28 febr.1982 în vârstă de 79 de ani.
Tatăl lui Nicu Vornicu – Ion I.Vornicu – a fost fiul lui Ioniţă I. Vornicu, născut în anul 1860 şi decedat la
21 sept.1932, în vârstă de 72 de ani, şi al Elenei Ioniţă Vornicu, născută în 1862 şi decedată la 18 dec.1927, la
vârsta de 65 de ani, iar mama lui Nicu Vornicu – Maria I. Vornicu, a fost fiica lui Mihail T. Bellu, născută la 6
dec.1881 şi decedat la 4 nov.1966 în vârstă de 85 de ani, şi a Afroditei M. Bellu, născută 1882 şi decedată la
12 oct.1948 în vârstă de 66 de ani.
170
Sub influenţa unei crunte realităţi pe care n-o pot contesta, a unei simbioze dintre răspundere şi onoare,
scriu cu o tristă plăcere, ca un fapt istoric de tradiţie locală, cu care s-a identificat, că ultimul nume olteniţean
emblematic de Vornicu, cu care filonul acestei vechi, mari şi importante familii de seamă, timp de un secol şi
jumătate, deci de o vârstă cu oraşul, prin statornicia ei, şi-a pus amprenta şi a contribuit hotărâtor la peisajul
prosper de glorie comercială şi zestre economică a urbei noastre în perioada dinaintea celui de-al doilea război
mondial, prin decesul lui Nicu Vornicu, acest nume de rezonanţă socială, dispare de pe firmamentul frontispiciului
oraşului nostru.
Cele de mai sus le scriu cu mare mâhnire în suflet şi cu strângere de inimă pentru că decesul lui Nicu
Vornicu m-a afectat aproape ca moartea unui frate. Prin urmare, în numele sincerei prietenii cu tatăl său, îmi
arog dreptul cu titlu de rugăminte adresată fiicei lui, ca numelui actual de Jeles Irina, să i se adauge – sau chiar
înainte să-l pună – pe cel al tatălui, bunicului şi străbunicului său din care provine – de VORNICU. Apreciez
că măreţia acestei familii trebuie să facă parte din memoria oraşului nostru care va trebui să persiste în timp şi
să dăinuie peste vremuri.
Mă simt onorat şi în acelaşi timp mă pot considera mândru că mă pot număra printre foarte puţinii lui prieteni
care au beneficiat de destăinuirile vieţii lui – poate chiar intime – şi în acelaşi timp, în ce mă priveşte, sunt
unicul prieten căruia destăinuirea încredinţată i-a fost făcută în scris, înscrisuri pe care le posed de la el fără
restricţii postume.
Probabil că – tacit – acesta a fost şi scopul pentru care mi le-a încredinţat, neluându-le – numai cu el – în
mormânt.
De altfel corespondenţa dintre mine şi Nicu Vornicu, începută din 1997, de când m-am apucat să lucrez
la monografie, în urma propunerii regretatului Aurelian Gulan, căruia i-am consacrat cel mai mare spaţiu din
lucrare şi până a intervenit brusc decesul lui la 28 dec.2008, totalizează circa 200 de pagini încât numai din
aceatea s-ar putea scrie o carte.
Din partea lui Nicu Vornicu am primit un permanent şi substanţial sprijin moral, prin a mă îndemna şi a
mă încuraja să scriu, să nu renunţ, cu toate că îşi dădea seama că, la ceea ce mă înhămasem eu, nu era nici
simplu şi nici uşor, dar îmi dădea temeiuri să cred în propriile-mi puteri. Îşi dorea cu ardoare să vadă monografia
tipărită, dar din păcate acest lucru nu s-a întâmplat, se vede treaba că el n-a mai avut răbdare şi a plecat din
rândul nostru, iar eu m-am tot extins, avid de informaţii, pentru a cuprinde cât mai mult, conştient fiind că nimeni,
multă vreme nu se va mai apuca de o asemenea lucrare. Spun aceasta pentru că trăim într-o lume comodă
– ca să n-o numesc altfel – că la baza la tot ce se întreprinde stă un interes şi, invariabil, totul se face pe bani.
Aş fi tare mulţumit şi chiar bucuros dacă premoniţia mea mi-ar fi infirmată. VA URMA!