MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA de PAUL AMU–ILUMINATUL ORAŞULUI

ILUMINATUL ORAŞULUI
Una din activităţile edilitare care în decursul anilor a fost atât de prodigioasă încât oraşul a mers în paşi repezi
spre urbanizare a fost aceea depusă pentru rezolvarea iluminatului.
Un timp, străzile oraşului Olteniţa – deşi pare incredibil – au fost luminate cu petrol, apoi s-au adăugat aşa
zisele lămpi sistematice cu ulei dens şi cu benzină. Sigur că, normal ar fi, ca oriunde există o aşezare omenească să
fie şi lumină, atât de necesară vieţii.
De aceea, la câţiva ani de la înfiinţarea oraşului, cel puţin la sediile administrative ale autorităţilor şi instituţiilor
şi la principalele răspântii ale străzilor trebuiau să apară .
felinarele.Pe măsură ce numărul locuitorilor a crescut, cum era şi firesc, a crescut şi numărul luminilor pe străzi, astfel
că în anul 1887 acestea au ajuns la 125.
In anul 1886 s-a ţinut licitaţia pentru darea în atrepriză a iluminatului. In acest scop au licitat : M. Goldimberg,
A. Bercovici şi I. Izdrail. La ultima strigare a rămas Moriţ Goldinberg cu 6660,20 lei, având deja depusă garanţia de 1000 lei.

In anul 1889 se mai confecţionează 25 de lămpi, întreprinzătorul fiind obligat să le facă în;
„Forma şi dimensiunile conforme modelului, să le aşeze în locurile arătate de primărie, pe stâlpi de
stejar vopsiţi cu ulei, – şi pentru frumuseţe şi pentru rezistenţă – numerotaţi, având înălţimea de 3,50 m,
din care 1 m în pământ,care va fi pârlit şi grosimea de 18/14 cm împreună cu lămpile lor; felinarele vor fi aşezate în zid, iar parte în stâlpi“.
In anul 1889, se încheiase vechiul contract pentru iluminatul oraşului şi s-a ţinut din nou licitaţie pentru
darea în antepriză pe termen de trei ani şi trei luni începând cu 1 ianuarie 1890.
Primele 5 condiţii ale contractului erau:
I. – Antreprenorul asupra căruia va rămâne această antepriză, este dator să aprindă neîntrerupt în cursul nopţii
fără osebire de serile luminoase, 150 lămpi care se vor plăti de primărie, osebit alte 10 lămpi în portul oraşului, pentru
care i se va plăti de COMITETUL PORTULUI, socotite pe preţul cu care au rămas asupră-i, la licitaţie cele din oraş.
II. – Gazul ce se va pune în lămpi să fie de cea mai bună calitate.
III.- Când vreo lampă s-ar stinge în cursul nopţii şi nu se va reaprinde de îndată, aceasta se consideră ca neglijenţă
din partea anteprenorului şi va fi supus pentru prima oară la o amendă de 10 lei, a doua oară la o amendă de
20 lei şi tot aşa.
IV. – Toate lămpile în număr de 160 este rugat antreprenorul să le ţie în starea cea mai bună.
V. – In cazul când condiţiile nu vor fi respectate, anteprenorul va fi supus la penalitatea prescrisă de articolul III.
Termenul contractului a expirat la 31 martie 1893. Apoi s-a făcut un nou contract pe trei ani până la 31 martie
1896. In sfârşit altul când la ultima strigare a rămas adjudecător Panait I. Driva cu preţul de 43,37 lei de lampă pe an.
Câteva zile după această ofertă, concurentul Isac M. Brinder a solicitat, reuşind să capete autorizaţia iluminatului
pentru suma de 7.032 lei, revenind 42,61 lei pentru o lampă pe an.
Bănuiesc că numărul lămpilor a ajuns la 165 din felul cum se raportează suma de 43,38 lei când cerea primul
concurent pentru o lampă pe an, faţă de 7.032 lei, cât pretindea al doilea concurent pentru toate lămpile, singurele
date găsite ale aceluiaşi an cu privire la această licitaţie.
In Dicţionarul Statistic întocmit cu datele din 1899 se spune că oraşul este iluminat cu petrol, iar parte din el,
cu lămpi Washington. In acest an – adică în 1899 – scrie în dicţionar – poate s-au introdus lămpi sistemice cu benzină.
Lămpile cu petrol erau acum în număr de 200.
Iluminatul s-a dat în antepriză aceluiaş I. M. Brinder, prelungindu-se contractul pe trei ani. In anul 1902 i s-a
prelungit din nou întrucât el licitase cel mai convenabil; 50 lei de lampă pe an.
Printre clauzele contractului se specifică:
Art. XI. Intreţinerea lămpilor
In tot timpul întreprinderii lămpilor cu accesoriile lor, vor fi menţionate în bună stare, adică globurile, geamurile,
sticlele împreună cu cilindrele se vor curăţa imediat – regulat în fiecare zi, aşa încât în tot timpul să se
găsească la o transparenţă perfectă. Partea internă a reverbelor (oglindă metalică montată la o lampă pentru a reflecta
razele de lumină într-o anumită direcţie) se vor vopsi alb în ulei de două ori pe an, adică în lunile mai şi noiembrie,
iar stâlpii, consolele şi părţile metalice ale lămpilor se vor vopsi iarăşi în ulei odată pe an în luna mai.
In 1904, edilii oraşului se gândesc să schimbe sistemul de iluminat învechit cu „un sistem de iluminat mai
practic şi folositor dorinţelor moderne“ cum se exprima fostul antreprenor în declaraţia pe care a dat-o că renunţă
421
la antepriza iluminatului pe restul de termen.
Noul sistem era aproape de cel propus de „Casa Vitorio Croisant“ prin reprezentantul său Ferrero din Bucureşti.
In acest sistem de lămpi cu reflectoare şi cu ulei mineral dens, se putea face iluminarea oraşului cu 110 lămpi
calculat la o distanţă de 80 metri una de alta pe baza experienţelor ce s-au făcut în serile de 27 şi 28 noiembrie 1903.
Atunci era primar Gheorghe Deculescu, când s-a luat hotărârea să se adopte noul sistem şi să se încheie un
contract pe 15 ani. Data la care a început contractul era 8 mai 1905 cu o plată anuală de lei.
Dar nu a trecut nici 10 ani şi edilii se gândesc să schimbe şi acest sistem printr-un altul şi mai modern. Iată
cum este justificată această schimbare în dezbaterile Consiliului comunal din 13 mai 1914:
„Noi Membrii Consiliului Comunal Urban Olteniţa, întruniţi în şedinţă sub preşedenţia domnului primar
Ioan Ionescu, ni s-a pus în vedere de Domnia Sa că actualul sistem de iluminat al oraşului fiind primitiv
şi insuficient se simte absolută necesitate de înlocuirea lui printr-un alt sistem de lumină cu electricitate
care, pe deoparte pe lângă faptul că înfrumuseţează oraşul se îndestulează trebuinţele întregei populaţiuni
pe un preţ cât se poate de modest, dar creiază şi venituri“.
Având în vedere că domnul primar intrând în tratative cu domnul inginer electrician N. Vasilescu-Karpen
pentru facerea proiectelor şi conducerea lucrărilor, recunoscut că a mai făcut asemenea instalaţiuni în mai
multe oraşe principale din ţară, s-a înţeles a i se plăti 1 leu la sută pentru întocmirea proiectelor şi 2 lei la
sută pentru dirijarea lucrărilor subt aprobarea ulterioară.
Considerând că schimbarea actualului sistem de iluminat se impune faţă de avântul ce a luat oraşul nostru
prin construirea diferitelor clădiri important, instalaţii industriale, înfiinţarea căii ferate, aducerea apei
potabile, canalizarea ce s-a proiectat a se face., construirii de cazărmi pentru regimentul 76 Infanterie care
este stabilit în acest oraş şi deci merită să avizăm şi la iluminatul său cu electricitate spre a-l pune în rândul
oraşelor civilizate.
PRIMAR, Ioan Ionescu M E
M B R I :
Mircea Frigator, Costică Nica, Hristache Danielescu, Ştefan Niculescu etc.
Inginerul N. Vasilescu-Karpen fusese angajat pentru întocmirea proiectelor, totuşi comuna nu putea susţine
concomitent cheltuielile de iluminat cu electricitate şi cele pentru aducerea apei potabile, astfel că nu s-a trecut numaidecât
la acţiune.
Războiul mondial a făcut să se întârzie şi mai mult punerea în aplicaţie a noului plan pentru trebuiau terminate
lucrările de canalizare.
Câţiva ani după primul război mondial, a continuat să lumineze oraşul, vechile felinare, iar la intersecţiile
străzilor principale, lămpile mari „Olimp“.
În anul 1918 erau 120 de felinare mici care luminau cu ulei mineral dens, şi 12 lămpi mari „Olimp“ care
ardeau cu benzină incandescentă pentru a cărei intreprindere Comuna plătea anual 19.813 lei.
În anul 1921 găsim aceleaşi lampi însă iluminatul costa 64.800 lei anual, socotind lunar, 10 lei felinarul şi
350 lei lampa „Olimp”.
În anul 1922 – s-a prevăzut pentru felinare un fond de 50.000 lei. în acelaşi an s-au mai cumpărat 20 de lămpi
„Ferrero“ şi „Olimp“ la preţul de 1.200 lei bucata.
De abia în anul 1923 când lucrările de canalizare erau aproape terminate, începea să revină în mintea edililor
oraşului idea luminatului electric. Chiar în anul 1923, inginerul Mircea Bartolomeu făcea o ofertă primăriei pentru
INSTALAREA UNEI UZINE ELECTRICE şi a reţelei necesare iluminatului oraşului cu electricitate. în acea ofertă
se obliga să instaleze lămpi se 100 şi 200 lumini până la un total de 13.000 lumini aşezate pe străzi după indicaţiile
primăriei. Plata anuală pentru iluminatul oraşului urma să fie de 175.000 lei.
În primul an de funcţionare, abonamentul urma să fie de 30 lei lunar de fiecare lampă de 25 lumini, adică cu
al doilea an în urmă să se instaleze contoare. Primăria a acceptat oferta inginerului Mircea Bartolomeu şi urma să
se încheie contractul, dându-i concesia pe 5 ani.
Tocmai atunci Jean Eisenberg din Bucureşti a venit cu o nouă ofertă. Primăria a acceptat-o ca fiind mai avantajoasă
şi a dat curs lucrărilor imediat.
El se obliga să facă instalatiile uzinei şi toate instalaţiile exterioare necesare iluminatului cu electricitate. La
rândul său primăria trebuia să plătească anual 225.000 lei în care intra şi întreţinerea becurilor, lămpilor şi personalului
necesar. De la particulari urma să se încaseze 100 lei pentru fiecare loc de lampă.
Kilowatul urma să fie socotit la 15 lei cu obligaţia ca abonatul să plătească un minim de 300 lei lunar. După
expirarea contractului , care urma să se închie pe un termen de 20 de ani, instalaţiile – afară de uzină – rămâneau
comunei.
422
Pentru darea în concesiune a iluminatului cu electricitate a oraşului, caietul de sarcini şi planul de devize întocmit
de Serviciul Tehnic al Comunei, s-a ridicat la suma de 2.552.700 lei.
LUCRĂRILE AU FOST TERMINATE ÎN PRIMĂVARA ANULUI 1924 CĂND UZINA A FOST PUSĂ
ÎN FUNCŢIUNE. Atunci s-au ridicat de pe străzi vechii stâlpi care susţineu lămpile „Ferrero“ sau lămpile „Olimp“,
pentru a se face loc reţelei de sârmă electrică şi celor 24.000 lumini care să transmită energia electrică de la uzină.
în 1925 Alexandru Conescu ia locul fostului concesionar şi cere să se majoreze veche concesiune de 325.000
lei anual cu 100.000 lei pentru că s-a scumpit combustibilul şi mâna de lucru.
De asemeni cere dreptul de a ridica preţul kilowatului de la 15 la 25 lei. în 1926 reuşeşte să mai ridice concesiunea
cu încă 100.000 de lei, trebuind să plătească primăria suma de 525.000 lei.
Pe anii următori, până în 1931, această sumă avea să scadă continuu ajungând la 425.000 lei anual. în anul 1931,
primăria a decis unilateral – deci fără voia lui Al. Conescu – să se reducă preţul pe kilowat de la 15 la 10 lei, de asemeni
reducerea concesiunii iluminatului oraşului de la 425.000 lei anual, să se desfiinţeze taxa de 0,50 lei/kilowat
de curent electric pentru oraş, deci nici concesionarul să nu o mai încaseze consumatorilor.
În aceşti ani, deci din 1924 până în 1929 inclusiv – fie că încasările oraşului nu se făceau destul de bine, fie că
se făceau alte plăţi urgente – primăria devine debitoare concesionarului Al. Conescu.
Din constatările inspectorului general administrativ Al. N. Ştefănescu, rezultă că primăria din suma de
2.650.000 lei cât trebuia să plătească în cei 6 ani, până la 1 februarie 1930, nu a plătit decât 258.000 lei primul an;
425.000 lei în al doilea an; apoi an după an; 467.000 lei; 217.000 lei, 21.000 lei îi 425.000 lei, deci în total
1.813.934 lei.
Din restul de plată de 836.066 lei, concesionarul a renunţat la 161.066 lei în folosul comunei.
Primăria rămâne cu o datorie veche din perioada de până în 1930 de 675.000 lei, la care se adaugă concesiunea
de 1.100.000 lei. Din aceasta urma să se ordonanţeze 50% concesionarului şi 50% Băncii de Industrie şi Comerţ
din Bucureşti, îndreptăţită a primii banii în urma actelor de tranzacţie şi cesiune autentificate de tribunalul Ilfov
secţia Noteriat.
Iată cum toate lucrările mari din oraşul nostru, edilii le-au realizat cu multă bătaie de cap, confruntându-se în
permanenţă cu multe greutăţi, însă ceea ce trebuie reţinut ca o concluzie certă, este că în permanenţă a existat preocupare
şi că, nimic nu s-a realizat fără licitaţie, prilej cu care au acceptat mereu pe cele mai avantajoase pentru
oraş, neexistând niciun fel de suspiciune asupra nimănui.
Acum când ne aflăm în faţa unor lucrări făcute, ai căror beneficiari suntem, ne este greu să înţelegem eforturile
şi preocupările multiple ale celor care ne-au reprezentet interesele în acele vremuri îndepărtate.
Iată adevăratele motive pentru care numele unor primari, a fost – chiar numai vremelnic – atribuite unor străzi,
pentru ca olteniţenii să nu-i dea uitării atât de repede.
Notă. Dar iată cine este inginerul N. Vasilescu-Karpen care a întocmit planul – proiectul pentru introducerea
iluminatului oraşului nostru.
UN PROMOTOR AL IDEILOR ORIGINALE ŞI UN MARE PROFESOR
N. VASILESCU-KARPEN
Născut la Craiova în anul 1870, N. Vasilescu-Karpen a urmat mai
întâi liceul din Craiova, apoi Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din
Bucureşti, pe care o absolvă, ca şef de promoţie, în anul 1891.
Îşi completează studiile la Paris unde absolvă, pe rând, Şcoala
Superioară de electricitate – în 1901 -,
Facultatea de Ştiinţe – în 1902 -, cu certificate de fizică generală, fizică
industrială, mecanică şi chimie.
In anul 1904, deci la vârsta de numai 34 de ani – îşi trece doctoratul
la Sorbona, cu o teză privind efectul magnetic al corpurilor în mişcare
– subiect, pe atunci, în centrul atenţiei cercetătorilor.
Karpen – după cum era numit savantul în mod curent – îşi începe
cariera universitară în Franţa, fiind conferenţiar de electrotehnică la
Universitatea din Lille (1901-1902).
Refuză însă oferta de a rămâne în srăinătate, la o universitate franceză,
pentru a reveni în patrie.
423
N. VASILESCU-KARPEN
(1870 – 1964)
Reîntors în ţară predă electricitatea şi electrotehnica din 1905 şi până la pensionare în anul 1940.
Concomitent, mult timp, a fost director al Şcolii Naţionale d Poduri şi Şosele, apoi rector al Şcolii Politehnice
din Bucureşti între anii 1920-1940.
Savant cu vederi largi, N. Vasilescu-Karpen a contribuit esenţial, în aceste funcţii, la trecerea de la învăţământul
tehnic superior axat doar pe probleme de construcţii, cum era veche Şcoală de Poduri şi Şosele, la un învăţământ
tehnic superior complex, cu mai multe specialităţi.
Tot lui Vasilescu-Karpen îi revine meritul de a fi sprijinit crearea unei specialităţi de radio în cadrul Politehnici
din Bucureşti. Numeroşi fruntaşi ai ştiinţei şi tehnicii româneşti, nenumărate generaţii de ingineri, educaţi de eminentul
om de ştiinţă şi distinsul profesor-inginer, vor păstra peste vremuri, veşnic vie, amintirea celui care s-a străduit
să ridice ştiinţa şi tehnica românească la nivelul preocupărilor mondiale. Aria procupărilor sale a fost de altfel
foarte întinsă, cuprinzând studii referitoare la atomistică, mecanică, elasticitate, electrochimie,telegrafie, telefonie
la mare distanţă, construcţii, geosfizică, biologie.
Este şi autorul primei istorii a fizicii în România apărută în anul 1937.
În domeniul electromagnetismului, a formulat un principiu general, în legătură cu repartiţia liniilor de câmp.
De asemenea în cursurile sale, a renunţat la conceptul fictiv de masă magnetică utilizat atunci, în general, la predarea
magnetismului.
Tot N. Vasilescu-Karpen a propus, încă din anul 1909, utilizarea curenţilor purtători pentru telefonia prin cablu
la distanţe mari, fiind, astfel, un precursor a ceea ce numim astăzi curenţi purtători.
Cercetările sale în domeniul pilelor electrice au condus la eleborarea unor noi tipuri de pile – aşa numitele pile
K -, precum şi la teorii originale privind electronii liberi sau sovataţi.
Activitatea ştiinţifică a savantului se împleteşte cu cea obştească, N. Vasilescu-Karpen, activând, un timp, în
administraţia poştelor pentru ca, ulterior, să fie director în anul 1907 şi preşedinte al Consiliului Tehnic Superior
între anii 1928 şi 1936.
S-a ocupat de asemeni de mecanismul zborului păsărilor, a dat o explicaţie originală contracţiei betonului în
jurul fierului, a enumerat idei noi privind natura tensiunii osmotice şi a tensiunii superficiale.
Membru al Academiei în anul 1922, N. Vasilescu-Karpen afost un membru de onoare al Societăţii Franceze
a Electricienilor. El rămâne o figură de savant care şi-a dedicat viaţa cercetărilor complexe, pe care le vedea însă
legate de practică, de viaţă, căutând mereu soluţii originale în toate domeniile ştiinţei. Totodată a încurajat numeroşi
tineri cercetători şi inventatori în strădaniile lor de a-şi desăvârşi creaţia ştiinţifică şi s-a numărat printre cei dintâi
care au popularizat la noi sonicitatea lui Gogu Constantinescu şi „efectul Coandă“ descoperit de Henri Coandă.
A încetat din viaţă în anul 1964 la vârsta de 94 de ani bucurându-se de o deosebită longevitate, lucrând până
în ultimii ani ai vieţii pe tărâmul descoperirii şi invenţiei.
Pe lângă o serie de informaţii inedite pe care le-am prezentat mai sus, este de remarcat faptul că înaintaşii
edililor noştri, s-au preocupat constant de modernizarea oraşului nostru, că pentru fiecare lucrare, s-a ţinut licitaţii
cărora le-a acordat atenţie, că a căutat să le selecţioneze pe cele mai convenabile, că în actele bilaterale încheiate
au avut grijă să includă clauze logice în favoarea oraşului, că au căutat să aleagă pe cei mai compeenţi şi că au urmărit
apoi tot ce au convenit în contractele respective.
Datorită celor de mai sus, ei au rămas în memoria obştei, aşa cum au meritat, în deceniile următoare. Nu-i
mai puţin adevărat că până în anul 1949, niciodată Olteniţa nu a avut un primar străin de oraş, care, nici nu s-ar fi
încumetat cel puţin să candideze, pentru simplu motiv că nu ar fi fost votat de olteniţeni, nefiind legat cu nimic de
urbea noastră.
Bibliografie:
Pentru istoria introducerii iluminatului oraşului nostru, arhiva Prefecturii Judeţului Ilfov.
Pentru savantul şi eruditul om de ştiinţă român N. Vasilescu-Karpen, şef de promoţie de şcoli – la liceu, la
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele (1891) desăvârşire de studii la Paris, Şcoala Superioară de Electricitate (
1901), Facultatea de Ştiinţe cu certificate, domeniile fizică generală, fizică industrială, mecanică şi chimie (1902),
doctorat la Sorbona în 1904 la numai 34 de ani, cu o teză privind efectul magnetic al corpurilor în mişcare, în acele
vremuri în centrul cercetărilor oamenilor de ştiinţă, cu carieră universitară în Franţa, fiind conferenţiar de electrotehnică
la Universitatea din Lille şi cu toate solicitările făcute, refuză universitatea franceză numai pentru a
reveni în patrie.
Vasilescu-Karpen constituie o excepţie – separat de multe altele – şi pentru faptul că, refuzând oferta Universităţii
Franceze, se întoarce în România unde predă la Universitatea din Bucureşti, electricitatea şi electrotehnica
timp de 35 de ani – caz unic – adică din anul 1905 până în 1940 când se pensionează – atenţie! – la vârsta de 70 de
ani. („100 de oameni de ştiinţă şi inventatori români“, „Ed. Creangă“, Buc. 1987)