IMPORTANŢA COVÂRŞITOARE A VALORII LUCRĂRII„OLTENIŢA – STUDIUL ALBUM MONOGRAFIC”SCRISĂ DE ALEXANDRU MĂRCULESCU


În prefaţa lucrării menţionate mai sus, autorul, cu caracter de recunoştinţă, precizează; „Olteniţa – studiul
album monografic” luând forma tiparului, se datorează în mare măsură profesorului meu domnul Simion
Mehedinţi care, citindu-mi lucrarea, m-a îndemnat a o tipări”. Determinat de sfaturile D-sale ce mi-au fost de
un real folos, îmi permit pe această cale a-i aduce respectuoase mulţumiri”.
De la doctorul Ilie Cernea ştiu, că Mărculescu i-a înmânat personal cu dedicaţie, un exemplar din lucrarea
sa, profesorului Simion Mehedinţi care a fost adânc impresionat de efortul şi de gestul fostului lui student.
Prin urmare, prima monografie a oraşului Olteniţa, a fost tipărită nu numai cu asentimentul dar şi îndemnul
savantului Simion Mehedinţi, om cu o vastă cultură de talie europeană, care a trăit în perioada 1869-1962,
adică 93 de ani. Din această cauză consider că acest om de o vastă cultură trebuie prezentat cititorului din motive inserate mai jos.
Dar, pentru că i-a fost dat să trăiască şi în timpul regimului comunist, profesorul Simion Mehedinţi nu
putea fi scutit de prigoana comunistă şi a comuniştilor, aceşti exponenţi ai răului şi prostiei, încât la un moment
dat, omul de rând este tentat să creadă – cum de altfel chiar a şi fost – că în doctrinele comunismului, unul din
obiectivele sale a fost chiar anticulturalismul.
Pentru că autorul moral al lucrării lui Alexandru Mărculescu a fost omul de ştiinţă Simion Mehedinţi,
conştiinţa nu-mi permite să trec cu vederea suferinţele acestui mare savant, îndurate sub regimul dictaturii comuniste, dar mai ales Testamentul spiritual al profesorului Simion Mehedinţi Şi Rugăciunea din urmă – şi
aceasta pentru că profesorul a fost una din marile şi celebrele personalităţi din galeria marilor oamenilor de
ştiinţă ai ţării.
Simion Mehedinţi, fost minstru, a fost profesor şi educator al naţiunii, savant, este ultimul dintre contemporanii şi supravieţuitorii „JUNIMII”.
Prigoana nu l-a ocolit, a fost scos din locuinţă şi mutat de autorităţile comuniste într-un garaj, iar vasta
lui bibliotecă agonisită într-o viaţă, considerată de el cea mai mare avere personală, a fost
distrusă sub privirile vigilente ale securităţii. Doamne, câtă răutate, câtă inconştienţă şi mai ales, câtă prostie?
Cu câtă greutate se scrie o carte, cu câtă trudă se formează o bibliotecă şi cu câtă uşurinţă a distrus-o securitatea,
dându-i foc, la această avere incomen-surabilă!… Ce rău poate face o carte? Iar Simion Mehedinţi nu avea
34
cărţi politice, pentru că nu s-a ocupat de aşa ceva.
Şi totuşi le-a distrus.
Cu riscul de a suporta consecinţele discipolului său, preotul Dimitrie Balaur (licien- ţiat
cu menţiunea „Magna cum Laudae”, a facultăţii
de geografie din Bucureşti) i-a oferit adăpost şi
asistenţă umanitară, până când a fost arestat şi el
în anul 1958. In numele cui şi pe ce bază, teroriştii
comunişti îşi arogau nişte deprinderi abuzive împotriva culturii, împotriva oamenilor. împotriva
propriei ţării?
Simion Mehedinţi a fost contemporan cu
Titu Maiorescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu,
Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale şi Ion Slavici.
S-a cunoscut şi a colaborat cu Nicolae Iorga, Octavian Goga, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae
Ionescu, cu multe alte spirite luminate ale perioadei interbelice.
Intre 1907 şi 1923, deci timp de 16 ani, a fost
director la „CONVORBIRI LITERARE” lăsând
în urma sa pecetea inconfundabilă a competenţei
şi vastei sale culturi umaniste.
„TESTAMENTUL” act olograf, a fost lăsat discipolului său, preotul Dimitrie Balaur, fost paroh la biserica
Mânăstirea Caşin, după care actul a fost înmânat nepotului său dr. Dumitru Georgescu, doctor în ştiinţe medicale, medic primar şi preşedintele filialei PRO BASARABIA ŞI BUCOVINA din Suceava.
Şi acum, dragă cititorule, iată „RUGĂCIUNEA DIN URMĂ” a savantului nostru de talie continentală,
Simion Mehedinţi, care a fost „tratat” de autorităţile comuniste ca un infractor de drept comun:
„După evacuarea de la 30 iunie 1950, urmată de risipirea cărţilor şi a lucrurilor casnice, întâiul cuvânt de
înviorare mi-a sosit de la doi priteni din Valea Bistriţei moldove, despre care va fi vorba aiurea.
Aici de la Universitate şi de la Academie, singurii colegi care mi-au călcat pragul în aceşti patru ani (cei
mai întunecaţi din viaţa mea) au fost naturaliştii Bâznoşanu şi Kiriţescu. Prin împrumut de cărţi şi cordiale îndrumări, mi-au dat un mare sprijin intelectual pentru care le sunt adânc recunoscător – mai ales că nu lucrasem
în aceiaşi facultate, iar ca etate ne despărţea destui ani. Din altă generaţie m-a cercetat mai ales profesorul I.
D. Ştefănescu. Prin vechile sale relaţii cu câţiva savanţi francezi şi prin comunicări despre artă şi alte laturi
ale vieţii poporului nostru, neluate destul în seamă de istorici, el mi-a fost de un real tonic sufletesc.
Dintre autorii mai vechii, cei care s-au interesat mai de aproape de ceea ce se cheamă în testamente
„PARTEA SUFLETULUI”, au fost domnii V. Băncilă, Ionescu-Sachelarie, S. Coman, Tr. Lăzărescu, D. Mazilu,
C. Nedelcu, N. Orghidan şi Popescu Ilie (Spineni). Iar din generaţia mai nouă, m-am bucurat de afectuase
luare-aminte a câtorva tineri inimoşi; preot D. Balaur, G. Juvara, D. Muster şi între vecini, trei ofiţeri (colonel
V. Diaconu, avocat Iliescu, S. Voitinovici, 1939).
Desele convorbiri familiare cu nepotul meu DINU (Gogu) GIURESCU, suflet foarte limpede, mi au servit
ca unitate de măsură pentru noutăţile anilor din urmă. Tuturor le rămân recunoscător până la sfârşitul zilelor.
(Prezint fotografia făcută în anul 1928, când actualul academician, istoricul Dinu C. Giurescu, fiul istoricului
Constantin C. Giurescu, atunci având doar un an, era ţinut în braţe de bunicul său Simion Mehedinţi .
La 31 octombrie 1954 când savantul Simion Mehedinţi împlinea 86 de ani spunea; Timpul meu s a scurtat
de tot, „nu mai e mult până de parte” cum zic bătrânii satelor. De aceea, mulţumind din inimă tuturor celor ce
mi-au arătat bunăvoinţă, adaug o mărturisire şi o ultimă rugăciune:
35
Dinu C. Giurescu la vârsta de un an (1928)
cu bunicul Simion S. Mehedinți
(Foto „Luvru”, București)
Am crezut şi cred că nu e nici un popor mai ameninţat ca al nostru de duşmani, mai mulţi şi mai neîmpăcaţi. Iar pregătirea noastră a fost şi este cum nu se poate mai slabă.
De la unirea Moldovei cu Muntenia, am trecut prin trei lungi „mocirle” (cuvântul nu este al meu, spune
Mehedinţi; l-am împrumutat de la Ranke).
Cea dintâi mocirlă a ţinut 12 ani; de la Unirea Principatelor până la Republica de la Ploeişti (când am
căutat după detronarea lui Cuza să detronăm pe Carol, chemat de noi să ne împace).
A doua mocirlă a durat tot vreo 12 ani şi s-a ivit tot după un însemnat eveniment politic; suirea pe tron a
celui dintâi Rege în Dacia, după moartea marelui Decebal.
A treia mocirlă, a fost de două ori mai lungă; a durat de la unirea tuturor ţărilor româneşti (1 decembrie
1918 la Alba Iulia) până la fărâmarea hotarele ROMÂNIEI MARI, după o „epocă de pleavă 1930-1940) plină
de crime şi fărădelegi, cum nu văzuse niciodată poporul nostru. Ne aşteaptă aşadar zile cum nu se poate mai
grele.
De unde ar mai putea veni mântuirea? Din două părţi:
de la rezistenţa poporului autohton contra veneticilor care l-au năpădit, mai ales de o sută de ani încoace.
Apoi de la gradul de civilizaţie şi cultură a întregului neam românesc.
In latura asta ca fost profesor am rămas şi eu cu unele datorii neîmplinite:
Tipărirea Operelor Complete, începută în 1942, s-a apropiat la jumătatea întâiului volum;
Biblioteca dăruită prin act autentic Academiei spre folosinţă urmaşilor a fost risipită;
Manuscrisele – împrăştiate ori risipite.
AM AJUNS LA CAPĂTUL VIEŢII CU CASA FĂRĂ ACOPERIŞ, PRADĂ VÂNTURILOR ŞI INTÂMPLĂRILOR.
AICI INCEPE RUGĂCIUNEA MEA. Dacă se va mai găsi niscaiva cărţi ori manuscrise, aştept cu
recunoştinţă să mi se arate lipsurile şi să îndrept ce se mai poate îndrepta.
ORDINEA OBLIGAŢIILOR MELE OFICIALE, ar fi aceasta: ARMATA, BISERICA, ŞCOALA ŞI ACADEMIA, iar în latura ştiinţei: GEOGRAFIA, ANTROPOLOGIA, ETNOGRAFIA, PEDAGOGIA ŞI ETNOGRAFIA (considerând ca ţintă finală CARACTEROLOGIA POPOARELOR) (Sarcină lăsată de întemeitorii
„JUNIMII” ca proprietar al „Convorbirilor literare” fiind o muncă etnopedagogică, ce depăşeşte viaţa individului, am trecut-o împreună cu actul de proprietate – semnat de toţi întemeietorii revistei, afară de Vasile
Pogor – asupra Academiei ca cea mai înaltă instituţie etnopedagogică a oricărei ţări.
Cu privire la scopul strict ştiinţific al cugetării, ţinta finală a ştiinţei este racordarea tuturor rezultatelor
ştiinţifice particulare într-un sistem organic, adică o concepţie unitară despre Univers (c Weltanschauung) =
concepţie despre lume.
Spre a se realiza această intensă construcţie arhitectonică, trebuie să plecăm de la două axiome, a căror
evidenţă se impune de la sine oricărei minţi normale:
Să ţinem seama de rezistenţa materialelor, aşezând la temelie pe cele solide, iar cele fragile să urmeze
progresiv, deasupra.
Să respectăm în acelaşi timp firul cauzalităţii; tot ce se adaugă să-şi găsească explicaţia în ceea ce precede,
plecând de la general spre particular, adică de la categoriile matematice spre cele fizico- chimice, apoi biologice
(în ceea ce se cuprinde şi fenomenele vieţii omeneşti).
Sarcina cea mai pregnantă în stadiul în care se află ştiinţele azi, mi se pare nevoia de a apropia ştiinţele
aşa zise istorice ori sociale de frontiera ştiinţelor naturale, iar împrejurarea că dintre toţii colegii de la Universitate şi Academie m-am întâlnit la gând cu doi naturalişti, este o dovadă de „afinitate electivă” cum se zicea
odinioară. Dovada e de faţă; unul din ei a scris o operă istorică, şi amândoi consideră că singura metodă valabilă
pe cea ştiinţifica – SOLUNORGANUM SCIZNTIA. Aceasta mi-a fost şi mie (pe cât m-au ajutat puterile şi
împrejurările) constanta mea preocupare de la cea dintâi prelegere de la Universitate până la ultima lucrare la
Academie; PREMISE ŞI CONCLUZII LA TERRA.
Iată de unde a plecat rugăciunea mea; LucrareaTERRA (două volume) 1203 (având ca obiect şi problema
originii omului) a fost cenzurată şi în revista „Biserica Ortodoxă Română” anul 1939 nr. 11012792 – 794 preot
Dimitrie Balaur.
Acum, înainte de a încheia, o scurtă mărturisire: Neştiind în ce moment inveitabilele scăderi ale bătrâneţii
împiedică pe om de a mai fi capabil de muncă ştiinţifică, hotărâsem a mă retrage la 80 de ani din Academie,
făcând o ultimă comunicare: CARACTERIZAREA ETNOGRAFICĂ A NEAMULUI CARPATIC. Dorinţa a
rămas neîmplinită. Cu 6 luni înainte de ziua fixată (31 octombrie 1948) Academia Română a fost nimicită.
Deşi scria doar atât, pentru că timpurile nu-i permiteau mai mult – plaga socială care a fost comunismul,
începuse să pătrunde şi în sanctuarul cultural şi ştiinţific românesc – cred, deduc şi sunt ferm convins că este
36
vorba de aşa zisa reformă a învăţământului din România care, inevitabil, avea să cuprindă şi politizarea în stil
comunist a Academiei Române, unde ca un paradox şi ca o ironie a soartei, avea să-şi întindă tentaculele inculturii, pleava şi drojdia societăţii

WP2FB Auto Publish Powered By : XYZScripts.com

Acest website foloseste cookies.