Născut în anul 1580, la Brâncoveni, ( lângă Caracal ), motiv pentru care i se mai spunea și Matei Brâncoveanu, fiul marelui vornic Danciul și al jupânesei Stanca din Brâncoveni, Matei Basarab se trăgea din familia Craioveștilor de care aparținea și înaintașul său, Neagoe Basarab. A fost ca și tatăl său, Danciu, comandant de osti în armata lui Mihai Viteazul.
La fel ca mai toți domnitorii din istoria țărilor române, Moldova și Țara Românească, Matei Basarab ajunge pe tronul Țării Românesti, cumpărându-l de la Înalta Poartă cu bani mulți și alte daruri scumpe și bineînțeles, în urma unor intrigi țesute cu grijă în jurul scaunului domnesc. Și-a justificat domnia prin presupusa descendență din marele neam al boierilor Craiovesti, neam de care aparținea si Neagoe Basarab, considerându-se nepotul acestuia. Din acest motiv, imediat după accederea la tron, fapt petrecut în anul 1632, preia imediat numele de Matei Basarab. Până atunci el numindu-se Matei Brâncoveanu.
Domnia lui Matei Basarab a fost marcată de desele certuri si împăcări cu domnitorul Moldovei din acea vreme, Vasile Lupu, dar s-a și distins ca o domnie înfloritoare d.p.d.v. cultural. Se spune despre domnia lui Matei Basarab că a fost o deschizătoare de drumuri pentru avântul cultural din timpul lui Constantin Brâncoveanu, ambii fiind protectori ai culturii si al ortodoxismului.
Una dintre cele mai mari realizări culturale ale domnitorului Matei Basarab a fost aportul hotărâtor pe care si l-a adus la înlocuirea limbii slavone cu cea românească în administrație si biserică. Tot în timpul domniei lui au apărut primele coduri de legi tipărite, ”Pravila mică” (Govora-1640) și ”Îndreptarea legii” ( Târgoviște-1652).
Matei Basarab s-a căsătorit la vârsta de 32 de ani, cu fiica postelnicului Radu Năsturel din Herăști și a Despinei, Elina Năsturel Herăscu, sora mai mica a marelui cărturar al vremii, Udriște Năsturel.
-Matei Masarab ( 1632-1654)-
În anul căsătoriei, 1612, Matei Masarab îndeplinea funcția de agă iar domnișoara Elina avea pe-atunci numai 14 ani.
Căsătoria a lor a fost una de lungă durată, în jur de 40 de ani, soția domnitorului având o contribuție majoră la toate înfăptuirile culturale și religioase ale domniei lor. Se spunea despre ea că a avut o educație aleasă, stia latina, slavona si greaca, scria versuri, iubea istoria si arta. Din această postură, fiind si foarte evlavioasă, din cele 46 de biserici construite în timpul domniei lui Matei Basasarb, Doamnei Elina îi sunt atribuite cel puțin două. Cele de la Herăști și Negoiești. Despre biseriaca de la Negoiești veți afla mai multe amănunte citind acest nr. 13 al Gazetei de Budesti.
Interviu pastoral
Gazeta de Budești se află intr-un moment inedit al scurtei sale istorii, al 13-lea său număr fiind dedicat în întregime bisericii ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Negoesti, fostă mânăstire, de la a cărei zidire, anul acesta se împlinesc 375 ani. Biserica a cărei ctitorire a fost începută de către Domnitorul Matei Basarab în anul 1647 și finalizată în anul 1649 de către Doamna Elina, soția Domnitorului Matei Basarab, este astăzi monument istoric, iar datorită muncii și abnegației părintelui Nicolae Trușcă, acest monumet istoric ni se prezintă astăzi intr-o stare de conservare impecabilă, îndeplinându-și menirea confesional / religioasă și chiar și turistică, într-o stare de deplină siguranță și funcționalitate.
Citind despre puținele lucruri ce se cunosc despre satul Negoești, biserica monument istoric ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” poate fi considerată cartea de identitate a satului, toată istoria sa gravitând în jurul acestui lăcaș de cult. Și dacă această biserică nu avea binecuvântarea de a fi păstorită în ultimii 42 de ani de către părintele Nicolae Trușcă, nu se știe dacă astăzi mai puteam vorbi de acest frumos și sfânt edificiu, la timpul prezent.
Din acest motiv și din multe alte considerații, Gazeta de Budești a găsit de cuviință că trebuie să găzduiască în paginile sale un interviu cu părintele Nicolae Trușcă, recunoscând din capul locului faptul că, povestea acestui interviu și a întregului său nr. 13 s-a născut în urma unui întâlniri pur întâmplătoare, oare!?-între părinte și autorul acestui interviu, Iorgu Dumitru.
I.D.-Părinte, eu fiind un ,,ziarist” mai de la țară, amator, sămănătorist și provincial în toate cele, am să intru abrupt în discuție și vă întreb: a fost pură întâmplare sau un semn, întâlnirea noastră din fața unei papetării din Oltenița ?
Părintele Trușcă: Cred că nimic nu este întâmplător! Îmi doream să vă întâlnesc. Chiar îmi propusesem să vă caut acasă sau la Primărie, dar mereu intervenea altceva. Știam de ”Gazeta de Budești” și până la urmă ”cineva” a făcut să ne întâlnim pur și simplu întâmplător.
I.D.- Or fi slujit mulți preoți în biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, dar primul preot despre care se cunosc unele lucruri este un anume Iordache sin Vasilache care, citez: ,,În anul 1810 avea 38 de ani,….. globit de neam român, fecior de mirean, preoțit de mitropolitul Dositei în leat 1799 mai 22…Are familia compusă din preoteasa Badea, fii Nica de 10 ani și Stoica de 8 ani, care învață amândoi ceaslov românește, Ioan de 6 ani, iar fete pe Maria, Safta și Ilinca, având fiecare între 3 și 14 ani”.
Dumneavoastră, părinte Trușcă, cine sunteți ? De unde și cînd ați venit în parohia Negoești, pe care o păstoriți cu atâta dăruire? Cine vă este preoteasă și cine vă sunt copiii, părinte ?
Părintele Trușcă: Se mai cunosc unele activități ale altor preoți care au slujit la Negoești.
Primul preot, Gheorghe, care a scris prima ,,Pisanie” mort pe la 1670, apoi primii învățători ai satului au fost preoți. În arhiva bisericii avem o listă întreagă cu mai mulți preoți care s-au străduit de-a lungul timpului să mențină biserica în stare de funcționare, biserica fiind foarte mare pentru un sat mic așa cum este satul Negoești.
Eu sunt născut-crescut în București, părăsindu-l în anul 1981, la 1 Decembrie, data când am fost numit în parohia Negoești.
Soția mea, Alexandrina, este din Maramureș și o consider un dar de la Dumnezeu pentru mine, pentru că a lăsat totul în Maramureșul ei natal plin de tradiții; și-a lăsat familia, rude, prieteni și a venit cu mine în inima Bărăganului. Împreună avem doi copii, Iulia de 38 ani și Florin de 28 ani.
I.D.- V-ați făcut preot pentru că v-a plăcut această profesie din motive pământene, fie ele și religioase, sau ați simțit că aveți o chemare divină ? V-aș ruga să nu vă feriți de cuvinte mari. Dacă simțiți nevoia, folosiți-le!
Părintele Trușcă: De ce sunt preot !? Părinții mei au fost oameni simpli, muncitori; mama mea mergea foarte des la mânăstirea Antim din București, prin anii ”60. Locuiam la trei stații de tramvai și după ce mama s-a și angajat la mânăstire, pur și simplu am copilărit, cu fratele meu mai mic cu doi ani, în curtea mânăstiri.
Cu această ocazie, am avut privilegiu și bucuria să fiu ținut în brațe de către părintele Sofian Boghiu, despre care am și scris cândva.
După câțiva ani, mama s-a transferat la biserica ”Domnița Bălașa”, tot în București, unde a lucrat peste 25 de ani.
Astfel, copilărind în preajma acestor două mari lăcașuri de cult din București, nu mi-am dorit altceva decât să fiu preot. Eram impresionat de măreția cultului ortodox, de preoții pe care-i vedeam și care aveau tot timpul o ținută și o conduită impecabile și ireproșabile.
Am avut ca mentor pe părintele Constantin Diaconescu, care mai târziu avea să fie preot la biserica ”Zlătari” de pe Calea Victoriei din București.
În Seminar l-am avut ca diriginte pe părintele Nicolae Bordașiu, iar părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa mi-a fost profesor de Noul Testament și de Limba Franceză.
Am avut modele frumoase, de mare valoare morală și spirituală, greu de atins…
I.D.-Matei Basarab și Doamna sa, Elina, au ctitorit un lăcaș de cult care în urma intemperiilor istorice și naturale se degradase serios, ajungând la un moment dat o ruină formată din niste ziduri goale care se rugau la ceruri. Peste aproximativ 335-340 de ani sosește în această parohie un preot vrednic și hotărât, care nu vede ruina din ziduri, ci rugăciunea lor. Și la fel ca eroii din basmele românești, se apleacă asupra lor, le ascultă durerile, se roagă împreună cu ele și intr-un final reușește să le vindece de durerile lumești, unindu-le într-o singură formă, Casa Domnului. Simțiți o legătură peste timp, între dumneavoastră și Matei Basarab ? Mă refer la o legătură spirituală, pentru că istoricește sau faptic există fără doar și poate, această legătură fiind edificiu de cult în sine.
Părintele Trușcă: Venind la Negoești, în ianuarie 1982 am găsit biserica grav avariată de cutremurul din 4 martie 1977. În sfântul altar era o crăpătură în zid în care se putea ascunde un om.
Am citit undeva despre faptul că primul preot, Gheorghe, se sfătuia cu Domnitorul Matei Basarab. Erau alte vremuri.
Am o sensibilitate pentru Matei Basarab, am citit despre el și despre Doamna Elina care era sora lui Udriște Năsturel din Herăști, o femeie despre care istoricul Constantin C. Giurescu spunea că, citez: a fost una din femeile cele mai de seamă ale neamului nostru”. Era foarte evlavioasă și pasionată de cărți si de cultură în general. Putea citi în greacă și slavonă, scria versuri.
Ca să răspund strict la întrebare, nu știu dacă este neapărat o legătură spirituală între mine și Matei Basarab, dar mă simt atras de spiritul acelor vermuri, de evlavia lor, chiar dacă viața atunci era mult mai grea. Dar cred că, în ciuda greutăților de atunci, sau poate tocmai de aceea, oamenii erau mai aproape de Dumnezeu și de cele sfinte.
I.D. Cum au primit locuitorii din Negoesti restaurarea acestui monument istoric ? S-a simțit o crestere a numărului de enoriași după această mare restaurare ?
Părintele Trușcă: În peste 42 de ani de când sunt aici, am avut șantier în peste 30 dintre aceștia, în fiecare vară.
Reparația temeinică s-a făcut abia în anii 2010-2016, atunci când am realizat un proiect pe fonduri europene. O altă lucrarea a lui Dumnezeu a fost faptul că, în Călărași este sediul A.D.R. Sud Muntenia, care a finanțat această lucrare. I-am mulțumit domnului director al A.D.R.Sud-Muntenia, Liviu Mușat, pentru că, după mai bine de 30 de ani, câți se împlineau atunci de când eram la Negoești, a făcut să răsară soarele și pe strada mea.
Locuitorii satului apreciază această lucrare, unora nici nu le vină să creadă.
Până să înceapă lucrările propiu-zise, peste doi ani a durat strânsul de documente, avize, expertize, schițe tehnice, aprobări și para-aprobări, ștampile și ștampiluțe, etc. Erau activități și munci care nu se vedeau, și când le spuneam multora că biserica se va restaura, reacția era ceva de genul: ”…hai, măi părinte, s-a făcut ceva în țara asta ca să se facă și la noi !? Dă cineva bani pentru biserica noastră !?”
Ca o curiozitate, toată documentația care a stat la baza restaurării bisericii, pe parcursul celor aproape opt ani, însumează 80 ( optzeci) de bibliorafturi.
În vinerea Sfintelor Paști din anul 2012, am semnat 1866 de pagini !!! țin minte asta pentru că ”1866” este cifra care indică anul abdicării lui Cuza ( 11 februarie 1866-n.r.)
Parohia Negoești este o parohie mică, în jur de 300 de case, dintre care, în 50 dintre ele nu mai locuiește nimeni, sau sunt case de vacanță.
Și, într-adevăr, la biserică vin mai multe persoane decât acum 15 ani, fiind o bucurie pentru mine faptul că vin și alți credincioși străini de parohia Negoești .
I.D.-Cât este laică și cât este religioasă viața unui preot în afara Bisericii, în familie, la o întâlnire cu prietenii sau cu rudele, mergând la cumpărături, la o ședință cu părinții, sau pur și simplu, în timp ce se spală pe dinți ? Au preoții viață particulară ?
Părintele Trușcă: Preotul este o persoană integrată în societate, cu familie, prieteni și rude, care atunci când timpul îi permite poate merge la un spectacol sau să răspundă unei invitații la o nuntă din parohia sa sau de oriunde.
Totuși, preotul de țară nu are o viață prea roz, precum pare. Sau este roz doar la suprafață. Muncește, sapă în grădină, unii sunt apicultori…
Și eu am fost apicultor timp de peste 35 de ani; mulți ani dintre aceștia având peste 100 de familii de albine. Este o muncă extraordinar de grea, și fără soția mea care m- a ajutat foarte mult, nu cred că făceam față. Dar, în ultimii ani, din cauza tratamentelor la culturile agricole, care sunt o nenorocire pentru apicultură, și de ce nu, a vârstei, am renunțat.
I.D. În încheiere, așa cum este obiceiul, un mesaj către enoriașii dumneavoastră, părinte !
Părintele Trușcă: Mesajul meu către enoriașii mei este:
Sunt tare mulțumit sufletește că am reușit să restaurez această biserică monumet istoric. Îmi place următoarea expresie : ” În satul de unde am mâncat o pâine, las o biserică consolidată pentru încă 250 de ani de-acum înainte”.
Dacă nu reparam această biserică poate regretam că am rămas la Negoești. Iar faptul că am rămas, iau această rămânere ca pe un destin, ca un plan al lui Dumnezeu, mai ales că în anul 2005 am avut și un infarct, și eu glumesc spunând că atunci când Dumnezeu a primit lista, a spus: ”Pe părintele lăsați-l că are de reparat biserica.” Și m-a lăsat !!!
Pentru asta și pentru toate câte am realizat, după puterile mele, mulțumesc Bunului Dumnezeu !!!
Localitatea Negoiești
-scurt istoric-
În ”Marele Dicționar Geografic al României” publicat de Ioan Lahovary în anul 1901, despre satul Negoiești se preciza: ”face parte din comuna Aprozi, județul Ilfov, se găsește amplasat la sud-est de București, pe malul stâng al Argeșului, pe șoseaua ce duce la Oltenița. Ca vecini, la est are Valea Aprozi, iar în celelalte puncte geografice se găsesc mai multe moșii ale statului destul de întinse”.
Întregul perimetru al localității cuprindea 2500 de hectare, din care 1860 ha teren arabil, 350 ha de pădure, și 40 de hectare heleșteu bogat în pește.
În apropierea Negoieștilor se mai găseau două cătune, actualmente dispărute. Primul, ce avea aceeași denumire cu așezarea de care vorbim, se găsea în componența comunei Budești, iar celălalt (Poșta) era inclus în aria administrativ – teritorială a comunei Radovanu. Moșia a aparținut lui Grigore Filipescu și avea o suprafață totală de 750 hectare. În imediata apropiere a localității Negoiești se găseau moșiile Potcoava și Valea lui Soare. Ambele erau arendate pe un interval de cinci ani și aduceau un venit substanțial statului.
Din punct de vedere demografic, în anul 1890 populația satului Negoiești și a cătunelor limitrofe se cifra la 1200 persoane grupate în 326 familii.
Unitățile economice importante erau o moară cu aburi (aflată în apropierea Argeșului), o mașină de treierat, șase băcănii și un han. Localnicii creșteau un mare număr de animale (mai mult ovine), produsele rezultate fiind vândute la bâlciurile și târgurile ce aveau loc în orașele București, Turtucaia și Oltenița, dar și în comunele Budești, Radovanu, Mitreni și Chiselet.
Asupra atestării documentare, dar și a evoluției localității Negoiești, s-au păstrat numeroase documente. Majoritatea datează din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, de când există peste 170 de hrisoave, acte de dănie, hotărnicii, foi de zestre, o parte fiind emise la ”Conacul de la Negoiești” în timpul lui Matei Basarab. Acesta a avut aici, aproape un deceniu, o reședință domnească temporară.
Primul Hrisov care pomenește numele satului Negoiești datează din anul 1526. La 1 iunie, domnul țării Românești, Radu de la Afumati, confirma vistierului Neagoe și rudelor sale, mai multe sate și sălașe de țigani, în urma unor judecăți, scutindu-i de obligațiile domnești.
În posesia vistierului intrau, alături de Negoiești, localitățile Oltenița, Ulmeni, Chiselet, Cornățel, Lupșanu și Găujani. Toate aceste sate impreună cu romii aparținuseră logofătului Staicu. Ele se întindeau ”de la petrile cele mari până în gârlă și din uscat până la Deadilov”, având pe ele bălți, moșii și păduri și au fost cumpărate sau obținute” cu dreaptă slujbă de moșii și strămoșii lui Staicu din vremuri străvechi”. În concluzie, se poate aprecia că așezările de mai sus existau cu mult timp înainte de atestarea lor documentară, din moment ce ele aparținuseră unui boier care le moștenise de la moșii și strămoșii săi.
Din prima jumătate a secolului următor, hrisoavele care vorbesc despre localitatea Negoiești devin tot mai numeroase. Ele amintesc, pe de o parte, numele deținătorilor de moșii din zonă, hotărniciile la care au fost părtași, cât și numele scriitorilor de la curte. Dintre hrisoavele păstrate pentru acest interval menționăm pe cele din anul 1624, când domnitorul Alexandru Mihnea confirma armașului Goga partea de moșie ce aparținuse vătafului Micu, aflată dincolo de râul Argeș și care se intindea până în hotarul Radovanilor, cât și hrisovul din 1637 când Matei Basarab confirma postelnicului Radu unele terenuri cumpărate de la socrul său, de la Neagu din Negoiești cu 30 de ani mai înainte, lucru confirmat de bătrânii satului. În anul 1620 negustorul Coman din Negoiești întărea un hrisov emis de Gavrilă Movilă care confirma lui Constantin și fiilor săi un vad de moară pe apa Teleajenului, iar în 1625 logofătul Simca iscălea ca martor actul prin care Alexandru Iliaș confirma o moșie din satul Crăseni dăruită slugerului Stanciu. Din perioada 1634 – 1652 martorii Gheorghe, postelnicul Nastea, vistierul Oprea, aga Constantin și preotul Gheorghe participau deseori la confirmarea altor hotărnicii, scriau acte domnești și luau parte la sfatul domnesc, atunci când aveau loc unele judecăți. Toate acestea confirmă faptul că erau considerați semeni de încredere ai lui Matei Basarab.
Revenind la hrisovul emis la 10 ianuarie 1624 de către Radu Mihnea, prin care se confirma lui Goga armașul o parte din moșia și satul Negoiești, este necesar să mai arătăm faptul că în timpul domniei lui Radu Șerban (1602 – 1610) preotul Radu din Negoiești l-a împrumutat pe slugerul Stanciu cu suma de 2000 de aspri și 30 de oboroase de grâu, când boierul Stanciu a făcut Mânăstirea de la Negoiești. Boierul Stanciu deținea potrivit altor hrisoave domnești satul Găujani (actualmente dispărut) și aflat în aria administrativă a comunei Ciocănești, pe care îl cumpărase de la călugărițe, iar Goga preluase de la Tudor nepotul lui Stanciu slugerul din Negoiești mai multe moșii pentru care plătise 17000 aspri.
Din cele prezentate mai sus rezultă că în timpul lui Radu Șerban, marele boier Stanciu, deținător a mai multe moșii, a început construcția în Negoiești a unei biserici care din cauza evenimentelor nu a putut fi terminată. Cercetarea altor documente ale timpului duce la concluzia că slugerul Stanciu a fost mazilit din rangul său boieresc deoarece în timpul domniei lui Matei Basarab toate moșiile și bunurile deținute de acesta au intrat în posesia altor boieri, multe din aceste acte fiind confirmate de însuși Matei Basarab.
După cum s-a arătat, se pare că în timpul lui Matei Basarab, conacul de la Negoiești a funcționat ca o veritabilă capitală a țării Românești, din moment ce aici erau emise acte domnești, se întrunea periodic sfatul țării și s-au purtat o serie de întrevederi cu călătorii și ambasadorii aflați în trecere sau la post în Muntenia. Probabil că domnul era atras aici, mai ales vara, de mica distanță ce despărțea localitatea de capitala țării și de Turtucaia, de heleșteul cu pește și de sfoara de pădure unde putea practica vânătoarea.
După finalizarea construcției bisericii din Negoiești, în posesia acesteia a intrat și satul Negoiești. Astfel, prin hrisovul din 4 aprilie 1650, satul era închinat noii mânăstiri, împreună cu moșia, egumenii având dreptul de judecată asupra locuitorilor satului. După aceea, se va constata și o creștere a numărului lor, prin aducerea a nouă familii de țigani, cât și prin donațiile făcute de alți boieri care în intervalul 1650 – 1670 au mai oferit egumenilor mânăstirești încă 62 de sălașe țigănești.
De la sfârșitul secolului al XVII-lea până în 1831, satul Negoiești a fost în mai multe rănduri distrus de turci. În anul 1690 o ceată otomană, după ce a jefuit localitățile învecinate, a prădat întreg satul, luând în robie pe locuitori, iar în 1702 alte grupuri răzlețe au distrus toate casele ce se mai aflau în picioare.
După anul 1760, până în 1860, vatra satului Negoiești a cunoscut deseori ocupația străină. Trupele austriece, rusești, turcești și tătărăști ce au trecut pe aici au afectat bunul mers al activității și starea materială a locuitorilor. Aceștia au fost nevoiți să-și găsească refugiul în alte părți ale țării. Distrugeri pustiitoare au provocat trupele de ocupație austriece în intervalul 1768 – 1802, iar din perioada 1806 – 1812 rușii ce au purtat mai multe lupte cu turcii în zona Olteniței, au adus după ei boli, obligații și prestații în plus pentru lociutori, lucru ce a dus și la o scădere simțitoare a numărului populației.
Însă, cu toate aceste greutăți, din secolul al XIX-lea se va constata o creștere masivă a populației. Dacă în anul 1810, potrivit unei catagrafii făcute de către Eparhia UngroVlahiei, satul Negoiești număra 13 case în care trăiau 60 de locuitori, în anul 1837 cu prilejul catagrafiei întocmite de ocârmuirea județului Ilfiov, erau recenzate 38 de locuințe in care trăiau 168 de locuitori. Altă etapă a creșterii numărului populației se va derula după anul 1864, când în urma împroprietăririlor din anii 1865, 1872, 1878, 1889, populația satului se va tripla, ajungând la finele secolului trecut la peste 350 de locuitori.
Din punct de vedere administrativ, satul Negoiești a făcut parte, din anul 1743, din plasa Mostiștea care număra 60 de sate. Din anul 1831 până în 1865 el s-a aflat în aria administrativ – teritorială a plasei Oltenița, care grupa 14 sate. În urma legii de organizare administrativă din 1865 el va fi ridicat la rangul de comună și se va afla în componența plasei Oltenița cu reședința în comuna Budești.
În secolul XX localitatea Negoiești și–a păstrat statutul de comună până în anul 1938 când ea va trece în componența comunei Aprozi. Potrivit împărțirii administrative din anul 1968 Negoiești a intrat în aria teritorială a comunei Șoldanu, situație pe care o are și în prezent.
Ocupațiile tradiționale ale locuitorilor au fost: agricultura, creșterea animalelor, meșteșugurile, creșterea albinelor. Prioritare au fost o mare perioadă de timp creșterea animalelor, în special a ovinelor, și apicultura. Astfel, o catagrafie întocmită de subocârmuirea plasei Oltenița arăta că un număr de 24 de familii din sat dețineau peste 400 stupi primitivi. Tot în acest sens o statistică a meseriilor realizată în anul 1884 arată că 8 locuitori erau dulgheri, 14 croitori și 6 brutari, iar pentru alte meserii constatându–se 2 sau 3 meseriași. În intervalul anilor 1868 – 1894, aici a funcționat un târg săptămânal care era frecventat de către negustorii și țăranii din satele limitrofe. Un rol important în sprijinirea activității comerciale l–a jucat, din anul 1912, banca populară ”Credința” și Cooperativa de consum ”Săgeata”, care acordau credite și subvenții pentru cumpărarea de pământ și mașini agricole.
Din punct de vedere cultural, este demn de remarcat faptul că pe lângă biserica (sau mânăstirea) din Negoiești, a existat din anul 1810 o școală particulară unde erau instruiți copii satului. Dascălul scolii era preotul Iordache sin Vasilache care avea la învățătură un număr de 10 școlari, printre ei numărându–se și fiii săi. Școala particulară din Negoiești a funcționat cu întreruperi până în anul 1838, atunci când ea devine școală subvenționată de stat. Învățător era desemnat Stoica Iordache fiul fostului preot. O catagrafie din anul 1839, întocmită de către Eforia Școalelor Naționale arăta faptul că, la școala începătoare din Negoiești erau înscriși la cursuri un număr de 15 elevi.
Școala din satul Negoiești a fost închisă în toamna anului 1848 din cauza evenimentelor petrecute în iunie ( Revoluția pasoptistă). Ea va fi redeschisă în 1851 când dascălul Iordache avea la învățătură un număr de 23 de școlari.
Primul local de școală va fi construit în satul Negoiești în anul 1878 având două încăperi și care putea asigura instruirea a maximum 80 de elevi în cursul primar.
În timpul primului război mondial localitatea Negoiești va cunoaște 2 ani de ocupație străină. Însemnările făcute pe un catastif ce a aparținut mânăstirii Negoiești, arată că ocupația bulgară a început în septembrie 1916 și a durat până în aprilie 1918. În acest răstimp, localitatea a cunoscut tot felul de privațiuni și umilințe din partea ocupanților. Ea a fost obligată să efectueze zile de clacă neplătite, să asigure aprovizionarea cu alimente și provizii pe militarii încartiruiți în locuințe și să execute o serie de corvezi umilitoare. Ocupanții au distrus în întregime arhivele locale, școala au transformat–o în adăpost pentru animale, iar biserica a devenit brutărie, luându-i-se clopotele și odoarele. În ”Anuarul României pentru comerț, industrie, meserii și agricultură” din anul 1929 despre această localitate se arată: comună rurală din județul Ilfov cu o populație de 533 de locuitori. Din punct de vedere administrativ este arondată la plasa Olteniței, iar din punct de vedere juridic la Judecătoria de Ocol Budești. Comuna este deservită de stația de cale ferată Budești, aflată la o distanță de 3 km. Pe teritoriul localității se găseau o mânăstire, o biserică, o școală și un oficiu de telegraf și poștă. Ca meseriași activau băcanul Nicolae Găetan, dulgherul Ion Ciobanu și fierarul Gheorghe Anghel. Notar era Ion Mihalache.
Documentele timpului au păstrat în memorie și contribuția locuitorilor la principalele momente ale istoriei noastre naționale. Astfel, în timpul războiului de independență în zona localității a staționat corpul de armată condus de generalul George Manu (care a participat la luptele pentru ocuparea Turtucaiei). Din Negoiești au participat la lupte un număr de 18 locuitori ai satului, din care au dat suprema jertfă un număr de 5 soldați (ce au făcut parte din Regimentul 10 Dorobanți). În campaniile purtate în anii 1916 – 1918, au luat parte la lupte 30 de locuitori din Negoiești (mulți au luptat în regimentele 2 grăniceri, 4 și 8 artilerie, 62 și 70 infanterie, luând parte activă la luptele din Moldova. Pe câmpul de bătaie de la Mărășești au rămas un număr de 14 soldați și ofițeri din Negoiești
La ultima conflagrație mondială din 1941 – 1945, au participat un număr de 60 de locuitori ai satului, căzând la datorie 40 de locuitori, cei mai mulți în luptele pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei.
ISTORIA MÂNĂSTIRII NEGOIESTI
-capitolul I-
1624-1864
Primele informații despre construirea unui lăcaș de cult în satul Negoiești sunt menționate într-un hrisov din anul 1624, din timpul domnitorului Alexandru Mihnea, în care se pomenește despre ridicarea ”mânăstirii Negoiești” de către slugerul Stanciu în vremea lui Radu Șerban. Totodată, cercetarea documentelor ulterioare emiterii hrisovului, arată că posesiunile deținute de acest Stanciu au fost confirmate altor dregători domnești de către Matei Basarab, într-un hrisov din anul 1637, lucru ce demonstrează clar că acesta a început ridicarea bisericii, dar nu a putut-o finaliza din cauza mazilirii sau a plecării din țară.
Existența în această localitate a ”conacului” (în perioada 1640 – 1650), confirmă încă o dată că în acest interval bierica din Negoiești a putut fi terminată cu ajutorul soției lui Matei Basarab (doamna Elena). Aceasta poate fi considerată potrivit pisaniei de la intrare, ca ctitor al noii biserici.
Un document păstrat din anul 1648 referitor la unele proprietăți dăruite de către Matei Basarab postelnicului Manea confirmă încă o dată faptul că în intervalul anilor 1647 – 1649 lucrările continuau din moment ce acesta era evidențiat în actul respectiv pentru contribuția sa la finalizarea acestui locaș de cult ce va primi hramul Sfinții Voievozi Mihail și Gavril.
Biserica finalizată în timpul lui Matei Basarab era formată din clădirea propriu-zisă, încăperile bisericești, clopotnița și zidul împrejmuitor. Zidurile erau din piatră și cărămidă, turnul bisericii era construit din cărămidă până la jumătate, iar restul din lemn. Cupola era protejată în exterior și în interior cu șindrilă de brad. În altar pardoseala era din scânduri de lemn în loc de piatră. Înălțimea totală a boltei era estimată la 30 stânjeni și jumătate. Ferestrele erau din fier și erau prevăzute cu geamuri. Pardoseala interioară a bisericii era din cărămidă, ușile erau făcute din scânduri de stejar și se închideau cu ajutorul unor balamale
La intrarea în biserică era pusă o pisanie care avea următorul conținut: ”Acest cinstit și dumnezeiesc hram, cu toate cele ale monastrii s – au zidit din temelie de binecinstitoarea doamnă Elena, soția marelui și binecinstitului domn Io Matei Basarab Voievod a toată țara Ungrovlahiei în anii 1648 – 1649, ispravnic a fost Manea postelnicul; a scris preotul Gheorghe.”
O dată cu lăcașul bisericii au fost construite din zid și casele egumenești. Ele cuprindeau un număr de 8 încăperi, acoperite cu șindrilă și prevăzute fiecare cu pivnițe. Pe jos acestea erau pardosite cu scândură din lemn de stejar. Ușile erau din lemn, iar ferestrele erau din fier. Toate încăperile erau prevăzute cu sobe de încălzit. Pivnițele erau foarte mari fiind pardosite cu scânduri de stejar. Toate erau prevăzute cu uși din lemn. Ele erau destinate păstrării produselor necesare aprovizionării egumenilor și călugărilor mânăstirești.
Clopotnița era construită din zid, învelită cu șindrilă. Aici a fost montat la inaugurare un clopot despre care se spune că a fost luat de turci la prima invazie a lor asupra mânăstirii, în anul 1680. Zidul împrejmuitor făcut din cărămidă avea o înălțime ce depășea 2,50 m. Intrarea se făcea printr-o poartă mare, construită din scânduri de brad. În împrejurimi nu se aflau alte locuințe sau mijloace de protecție sau de avertizare.
Paul de Alep, călătorul sirian, ce a trecut pe aici în a doua jumătate a secolului al XVII – lea, descria acest așezământ ca fiind o construcție ” cu totul nouă”. El nu face alte precizării despre lăcașul de cult, nedând nici măcar informații dacă aceasta a fost inaugurată într-un mod oficial, așa cum relatase despre alte mânăstiri ctitorite de către Matei Basarab.
În ”Istoria țării Românești” a cronicarului Radu Popescu se face mențiunea că această mânăstire este cel mai nou lăcaș de cult al lui Matei și a doamnei sale, Elena, care la un an după construcție au închinat-o la Muntele Athos și căreia i-au oferit o serie de cărți și odoare religioase. Se mai făcea precizarea că însuși domnul țării Românești a intervenit la egumenii de la Sfântul Munte pentru a trimite egumeni și stareți care să ia în primire afacerile noii mânăstiri. Se poate deci trage concluzia că din anul 1650 biserica din Negoiești a fost ridicată la rangul de mânăstire din moment ce ea a fost închinată sfântului munte din Grecia, iar afacerile administrative și religioase au fost acordate egumenilor greci.
Mânăstirea din satul Negoiești a primit în deceniile următoare o serie de danii de la domnii țării Românești sau de la alți boieri pământeni. Matei Basarab i-a oferit în intervalul 1650 – 1652 moșia Negoiești (care avea peste 8 400 pogoane teren arabil), un clopot, obiecte și cărți religioase, 9 sălașe de țigani, 15 pogoane teren vie în satul Greaca (Ilfov), un eleșteu plin cu pește (40 pogoane luciu de apă), scutind totodată pe egumeni și stareți de a plăti dări către domnie. Familiile boierești Manu și Cantacuzino vor întări prin hrisoave confirmate de Constantin Brâncoveanu moșiile Potcoava (2138 de pogoane) și Valea lui Soare cu 3764 de pogoane. Astfel, în anul 1701 suprafața arabilă totală deținută de mânăstire ajunsese la 13489 pogoane teren arabil, 15 pogoane de vie, 62 de sălașe de țigani, un eleșteu și un codru de pădure de aproximativ 300 de hectare.
Din anul 1702 până în 1864 Mânăstirea Negoiești a purtat cu boierii vecini cât și cu mai multe mânăstiri, procese legate de delimitarea moșiilor sale. Documentele păstrate cât și hotărniciile făcute, ne arată că aceste conflicte ajunse chiar la înaltul divan al Țării Românești. Au fost în număr de 48, multe din ele soldate cu câștig de cauză pentru egumeni. Pentru moșia Negoiești cele mai reprezentative procese s-au derulat în anii 1714, 1761, 1798, 1812, 1826, 1841 și 1857 mânăstirea pierzând din moșia Potcoava doar 4 pogoane din cauza pierderii unor hotare.
Cele mai multe judecății s-au purtat cu vecinii moșiei Valea lui Soare (sau Tatinele). Aceasta era învecinată cu moșia Budești, care aparținea mânăstirii Nifon și cu moșia Ulmeni a Mariei Bibescu, cu moșiile Curatești și Tariceni ce aparțineau familiei Manu. Numai în perioada 1847 – 1863 cu proprietarii acestor moșii s-au desfășurat circa 25 de procese, care au determinat refacerea de 6 ori a hotărniciei acestor moșii.
Egumenii mânăstirii Negoiești au încercat să pună în valoare întinsele terenuri arabile de care au dispus mai bine de două secole. Dacă pentru secolul al XVII–lea nu avem știri asupra modului cum erau exploatate moșiile mânăstirești (credem că cu cele 62 de sălașe de țigani de care dispunea mânăstirea nu constituiau forța de muncă suficientă pentru efectuarea lucrărilor Agricole, pe cele aproximativ 7 000 de hectare), începând din secolul al XIX-lea, întinsele moșii mânăstirești au început să fie arendate pe o perioadă de 5 ani. Se obțineau cu acest prilej venituri importante, dar și arendașii obțineau unele facilității care să ducă la comercializarea produselor obținute. După anul 1816 condicele de venituri ale Mitropoliei țării Românești arătau că arendările făcute de egumenii Mânăstirii Negoiești aduceau venituri ce depășeau 50 000 de galbeni.
Mărturiile documentare păstrate pentru secolul al XVII–lea arată că în general activitatea mînăstirii nu a cunoscut perioade lungi de liniște. În 1680 un document din fondul mînăstirii Cotroceni menționează faptul că în acel an se semnalase un prim atac din partea turcilor care au atacat mînăstirea și au distrus o parte din lucruri. Atacurile se vor înteți în anii următori, prezența turcilor fiind mai vizibilă după anii 1720, atunci când ei au început să prade sistematic biserica și casele egumenești. Astfel, într-o descriere a mânăstirii din anul 1810 se făcea precizarea că ea fusese părăsită de egumeni în totalitate, iar în interior picturile religioase fuseseră distruse, biserica fiind lipsită chiar de ferestrele de fier, iar odăile egumenești se găseau într-o ruină totală. Zidul care înconjura mânăstirea a fost și el distrus în mai multe locuri, împreună cu clopotnița.
O altă însemnare din anul 1790 făcea precizarea faptului că, în anul 1737 au avut loc convorbiri între Constantin Mavrocordat și Ibrahim Pașa din Rusciuk, care s-au întâlnit pentru a lua unele măsuri care să ducă la diminuarea conflictelor de graniță ( care erau aproape zilnice), între turci și căpitanii oștilor pământene. Probabil că în acel an mânăstirea se mai găsea intactă din moment ce cele două personalități politice găsiseră prilejul de a se întâlni aici pentru soluționarea diferendelor.
Este posibil ca primele demersuri care s-au făcut pentru repararea mânăstirii Negoiești să fie cele din anul 1777, ale egumenului Serafim, care a depus eforturi serioase pentru repararea zidurilor și a împrejmuirilor. S-a reușit deci, cu destule eforturi, să se realizeze această primă reparație care însă nu va face ca situația să se schimbe în bine, pentru mult timp.
În anul 1810 Eparhia Ungrovlahiei a întocmit un recensământ al situației lăcașurilor de cult din județele Țării Românești. Asupra Mânăstirii Negoiești se făceau următoarele precizări: ”biserica este din zid, mânăstirea fiind închinată la Sfântul Munte, este stricată de turci, nu mai slujește nimeni, hramul bisericii fiind Sfinții Îngeri Mihail și Gavril. La această biserică se află slujitor preotul Iordache sin Vasilache de 38 de ani, slab la citit, globit de neam român, fecior de mirean, fiind preoțit de mitropolitul Dositei, în leat 1799 mai 22 pe numele satului Negoiești unde se află și acum slujind. Are familia compusă din preoteasa Badea, fii pe Nica de 10 ani și Stoica de 8 ani, care învață amândoi ceaslov, românește, Ioan de 6 ani, iar fete pe Maria, Safta și Ilinca având fiecare între 14 și 3 ani.”
Deci această catagrafie din 1810 ne prezintă situația exactă a mânăstirii Negoiești la începutul secolului trecut. În concluzie, în acei ani, de aici lipseau egumenii și stareții mânăstirești, biserica era într-o ruină totală, pentru slujbe fiind însărcinat preotul satului Negoiești să le mai îndeplinească. Afirmația făcută de această catagrafie că biserica a fost distrusă de turci s-a adeverit din moment ce ei ejunseseră până acolo, de au spart scenele religioase din interior.
Situația mânăstirii din satul Negoiești nu se schimbase nici în anul 1823 când s-a întocmit o nouă catagrafie de către Mitropolia țării Românești. Iată care era situația acesteia, conform documentelor care s-au păstrat:
”Biserica este în interior nezugrăvită, pereții fiind spoiți cu var. Ferestrele sunt fără fiare și geamuri, pardoseala de cărămidă din interior este în unele locuri stricată, iar bolta (turnul bisericii) este spartă apa pătrunzând în interior. Casele egumenești sunt stricate, având acoperișul spart, fără sobe, încăperile de pivniță sunt distruse, în multe din ele bătând ploaia. În locul pardoselii încăperii pivnițelor există o mare cantitate de pământ. Fiarele ferestrelor sunt aruncate, iar încăperile nu au nici un fel de sobe. Clopotnița din zid este și ea distrusă, iar zidurile înconjurătoare sunt în mai multe locuri dărâmate, putându-se intra foarte ușor în curtea interioară. Bunurile deținute de mânăstire sunt împrăștiate prin mai multe locuri. Astfel, în altar se găsesc 4 icoane (cu zugrăveala deteriorată) reprezentând pe Isus Hristos, Maica Precista, Adormirea Maicii Domnului și pe Sfinții Voievozi. La doua icoane se găsesc două candele mari, iar în mijloc sunt puse 4 sfeșnice nezugrăvite. Singurul sfeșnic zugrăvit este cel adus de la biserica satului Radovanu fiind utilizat în zilele când se țin slujbele religioase.”
Inventarul bisericesc era completat cu un număr de 6 cărți religioase ( evanghelie, minei, un penticostar rupt, o carte românească de rugăciuni și 2 octoihuri), majoritatea fiind intr-o stare avansată de degradare.
În averea mânăstirii intrau cele trei moșii care aveau fiecare câte un vad de cârciumă și care erau date în arendă pe perioada de 5 ani. Totodată, ea mai deținea un pod umblător pe apa Argeșului, având două vase vechi. Pentru nevoile sale, mânăstirea avea o milă domnească care îi dădea annual, gratuit, câte 300 bolovani de sare.
Sălașele de țigani deținuți erau 9 familii (cu 29 de persoane) aflate pe moșia Negoiești și 62 de sălașe țigănești răspândite prin județul Prahova, în plaiurile Prahova și Zănoaga, care plăteau mânăstirii 140 de taleri pe an. Credem că aceștia erau utilizați de către mânăstire pentru extragerea bolovanilor de sare de la ocnele aflate în județul Prahova.
Catagrafia arătată mai sus, întocmită de către Mitropolia țării Românești împreună cu Epitropia Sfântului Mormânt, a fost încheiată în aprilie 1823 când egumen al acestei mânăstiri a fost desemnat Sofronie, venit special de la muntele Athos .
Situația generală a mânăstirii Negoiești nu a cunoscut îmbunătățiri nici cu două decenii și jumătate mai tîrziu. În anul 1847 Mitropolia țării Românești împreună cu Epitropia Sfântului Mormânt au luat decizia schimbării din funcție a egaumenului Sofronie, propunând în locul acestuia pe protosinghelul Antim. Acesta va prelua bunurile deținute de mânăstire cam în aceeași situație în care se afla în 1823, adică biserica era în continuare nezugrăvită, ferestrele fără fiare și lipsite total de geamuri, pardoselele stricate, bolțile sparte, iar acoperișul propriu-zis crăpat. Casele egumenești au fost găsite de asemenea într-o situație deplorabilă, nici o încăpere nefiind bună de locuit. Clopotnița se dărâmase, nu mai avea nici urmă de clopot, iar toaca de fier lipsea. Împrejmuirea bisericii era în întregime dărâmată, iar obiectele religioase care se mai menținuseră într-o stare acceptabilă erau mai puține decât la inventarierea anterioară. Doar moșiile și lăcașele de țigani erau intacte, continuându-se practica arondării acestor moșii pe o perioadă de 5 ani.
Protosinghelul Antim a întreprins o serie de demersuri care să ducă la repararea în totalitate a mânăstirii. Astfel, cu sprijinul Mitropoliei țării Românești și primind unele fonduri de la Mutele Athos, a reușit ca în anii 1849-1850 să schimbe radical aspectul Mânăstirii Negoiești.
Reparațiile efectuate în acei ani au afectat în primul rând biserica căreia i-au fost montate noi ferestre și acoperită din nou cu șindrilă. A fost efectuată o primă etapă de zugrăvire interioară a unor scene religioase. Cele mai multe modificari au fost aduse lăcașelor egumenești. Toate încăperile au fost reparate, învelite cu șindrilă, dotate cu sobă și geamuri. Au fost aduse , de asemenea, modificări pivnițelor, care din 8 încăperi au rămas doar 6. În acestea s-au repardosit podelele, construinu-se și două cuhnii pentru păstrarea butoaielor de vin.
A fost reparată clopotnița, căreia i s-a montat un clopot și o toacă de fier.
S-a dotat mânăstirea cu noi obiecte religioase în locul celor vechi și stricat. Inventarul a fost completat astfel cu icoane, sfeșnice, cărți și alte bunuri. Biblioteca a fost dotată de pildă cu 32 de cărți grecești și 14 cărți religioase românești. Completări s-au făcut și inventarului agricol. Ca urmare a dotării cu unelte agricole au putut fi puse în exploatare cele 150 de pogoane de vie de la Greaca și a fost reparat podul umblător de pe Argeș. La viile de la Greaca a fost construită o odaie cu tindă și învelită cu trestie pentru adăpostirea personalului. Drept urmare a acestor reparații, în încăperile disponibile Mânăstirea Negoiești a putut găzdui pe o perioadă de câțiva ani un grup de alienați mintali adunați din capitala țării. La început lucrurile s-au desfășurat în mod corespunzător existând o armonie între conducerea mânăstirii și cei însărcinați cu supravegherea lor. Curând au început să se ivească primele necazuri, majoritatea alienaților mintali evadau din acest așezământ din cauză că nu erau bine întreținuț, le lipseau alimentele și îmbrăcămintea și nu aveau căldură. Există din acest răstimp mai multe reclamații ale locuitorilor și ale sfatului sătesc al satului Negoiești, adresate Subocârmuirii plasei Oltenița, Eforiei Școalelor Naționale și Ocârmuirii Județului Ilfov, prin care se cerea mutarea alienaților mintali în altă parte. Acest lucru se va efectua în anul 1856, atunci când aceștia vor fi transferați la schitul Balamuci, în locul acestora fiind aduse pentru o perioadă scurtă de timp, 14 călugărițe de la Mânăstirea Cașin. Din anul 1854, există o nouă catagrafie a bunurilor deținute de Mânăstirea Negoiești. Noul egumen Sofronie prelua de la protosinghelul Antim o mânăstire reparată în întregime, cu un inventar religios și unelte, completat cu multe materiale noi. Încăperile egumenești au fost reparate în totalitate, acoperite cu șindrilă și dotate cu tot ce era necesar. Adeseori semnificative, s-au constatat la obiectele religioase, cărți mânăstirești, mânăstirea dispunând acum de toate lucrurile necesare desfășurării în bune condiții a întregii activității.
Un ultim inventar asupre bunurilor predate către noul egumen Paisie va fi întocmit în anul 1860. Atunci biserica intrase din nou în reparație, pentru finalizarea zugrăvirii interioare, iar la încăperile egumenești se făcuseră unele modificări care au schimbat configurația acestora. Adaosurile din perioada 1854-1860 au constat în procurarea și înlocuirea icoanelor vechi, cumpărarea de candele, sfeșnice, cărți, mobilier și obiecte casnice. În acest interval, pe moșiile mânăstirii se construiseră 5( cinci) localuri pentru vânzarea băuturilor unde se desfăceau produsele obținute din viile aflate la Greaca. Venitul pe care l-a obținut mânăstirea în acei ani prin arendarea moșiilor, a fost substantial, reușiindu-se să se acopere în întregime toate cheltuielile legate de modernizarea clădirilor acesteia, dar și procurarea celor necesare întreținerii în bune condiții a celor adăpostiți aici, pentru o bună perioadă de timp.
Din intervalul anilor 1826-1860, s-au păstrat în arhivă și 18 contracte de arendă încheiate de egumenii mânăstirești și arendașii români sau greci, care au gestionat moșiile Mânăstirii Negoiești. Ele erau în general foarte avantajoase pentru egumeni deoarece arendașii trebuiau să repare bunurile stricate și să construiască unele clădiri și bunuri pentru nevoile acesteia. Ei erau însărcinați prin contract ca din veniturile obținute să dea mânăstirii o parte din bunurile agricole, să perceapă taxe pentru băuturile desfăcute în cârciumi și pentru folosirea podului umblător pe care mânăstirea îl avea la trecerea peste râul Argeș și să restituie robii utilizați pentru muncile lor. Din contractele păstrate se poate constata că suprafețele cultivate cu cereale au crescut. De pildă, în anul 1832 arendașul grec Gheorghiadis cultiva circa 500 de pogoane de grâu și porumb, majoritatea produselor fiind exportate la Turtucaia unde acesta avea depozite de desfacere. Alți arendași creșteau un mare număr de bovine și ovine pentru export, cum a fost cazul lui Ion Palade arendaș din Macedonia, care exporta anual peste 1500 de capete vite în Serbia.
Ocupația străină nu a ocolit nici Mânăstirea Negoiești, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, rușii au ocupat-o în trei rânduri (1802-1806; 1811-1812; 1853-1856), având aici un comandant ce se ocupa cu dirijarea transporturilor.
În alte perioade, pe aici au trecut turcii (care au înaintat spre București în timpul Revolutiei lui Tudor din 1821, iar în 1822 se retrăgeau spre Turtucaia, cu un mare număr de prizonieri provenind din armata eteristă), iar apoi austriecii, care în anii 1851-1852 au staționat aici cu efective mari, intenționând la un moment dat să intre în Peninsula Balcanică.
Potrivit legii de secularizare a averilor mânăstirești, din anul 1863 Mânăstirea Negoiești devine biserică mireană. Bunurile sale importante, moșiile și celelalte terenuri trec în posesia statului. S-a păstrat de altfel și inventarul acestor bunuri ce a fost întocmit de către Mitropolia țării Românești cu sfatul sătesc din Negoiești, cunoscându-se în amănunțime toate bunurile ce au intrat în posesia statului. Iată ce arată procesul verbal întocmit în iulie 1864:
Biserica propriu-zisă este în bună stare, fiind reparată de curând, nefiind nevoie de îmbunătățiri. Se făcea doar observația că în unele locuri acoperișul este spart și este nevoie de unele mici reparații. Casele egumenești erau în stare bună, putând asigura adăpostirea pe o perioadă de timp a circa 25 de persoane. Clopotnița era într-o stare corespunzătoare, iar zidul împrejmuitor necesita reparații. La finele procesului verbal semnat de ambele părți, se făcea precizarea că bunurile religioase găsite în plus au fost împărțite bisericilor din satele învecinate, iar restul inventarului a fost luat în primire de către sfatul comunal. Totodată se arată că pentru desfășurarea slujbelor mai rămăsese doar preotul Dragomir, restul egumenilor și călugărilor plecând la alte mânăstiri din țară (unii la Căldărușani și alții la Snagov). În documentele de arhivă păstrate din intervalul anilor 1861-1865, se găsesc și informații referitoare la refacerea picturii acesteia. Se face precizarea că această lucrare a fost realizată de pictorul Constantin Lecca și a fost executată în două etape. În prima fază au fost întocmite proiectele și schițele, iar în a doua fază s-a executat lucrarea propriu-zisă, ce a durat circa 18 luni. Plata pictorului s-a făcut de către Ministerul Instrucțiunilor și Cultelor și a costat 48500 lei.
Tot din anul 1865 există și o descriere a Mânăstirii Negoiești făcută de maiorul Ioan Papazoglu, care alcătuia în acel an un repertoriu geografic al județelor din Muntenia. Iată ce spune acest cartograf militar despre Mânăstirea Negoiești:
”Biserica are formă neregulată și o înălțime de aproape 9 metri; ea este acoperită cu șindrilă, iar în interior este pardosită cu cărămidă roșie. În imediata apropiere se găsesc mai multe încăperi egumenești prevăzute cu pivnițe ce pot asigura depozitarea în bune condiții a proviziilor necesare aprovizionării clericilor care slujesc mânăstirea.”
Se mai făcea precizarea că această mânăstire a fost construită în timpul lui Matei Basarab. Acesta donându-i mai multe moșii, robi țigani, obiecte și odoare prețioase.
În concluzie, pe baza documentelor arătate mai sus, putem conchide că în parte a existenței sale, până la secularizarea din 1864, Mânăstirea Negoiești cunoaște 3 faze:
1. Prima fază cuprinde intervalul 1649-1718, atunci când viața și activitatea călugărilor s-a desfășurat în liniște. Acum este perioada acumulărilor, când după ce a fost închinată la Muntele Athos, mânăstirea a primit o serie de bunuri și moșii care o situau printre cele mai bogate din țara Românească. În privința suprafețelor obținute, ea deținea cele mai întinse terenuri din țara Românească. Majoritatea acestor bunuri au fost valorificate atât pentru nevoile sale cât și pentru nevoile Mitropoliei țării Românești și Epitropiei Sfântului Mormânt.
2. A doua fază cuprinde perioada 1719-1823, atunci când ea devine ținta atacurilor otomane, fapt ce culminează practic cu încetarea activității, egumenii și călugării fiind nevoiți să părăsească in corpore mânăstirea. Tot acum se constată și o intensificare a proceselor de judecată intentate de proprietarii moșiilor învecinate, care căutau să încalce terenurile mânăstirii și să distrugă vechile hotărnicii.
3. A treia fază cuprinde perioada 1823-1863, atunci când viața de aici va cunoaște o perioadă de redresare prin refacerea aproape în totalitate a bisericii și încăperilor egumenești, răstimp în care ea primește pentru o perioadă scurtă de timp și alte destinații decât cea inițială de așezământ monahal.
ISTORIA MÂNĂSTIRII NEGOIESTI
-capitolul II-
1865-1938
După secularizarea averilor mânăstirești, lăcașul de cult din satul Negoiești devine biserică mireană cu hramul Sfinții Voievozi. În locul egumenilor și călugărilor rămâne să păstorească preotul Damaschin care oficia slujbele religioase în biserică.
Începând din anul 1867 până în 1896 asupra stării bisericii Negoiești s-au păstrat mai multe acte și documente ale timpului. O parte din ele s-a păstrat în fondul de arhivă al primăriei Negoiești, altele la Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, altele la Comisia Monumentelor Istorice, cât și în fondul de arhivă creat de parohia Oltenița.
Cele mai multe petiții au fost întocmite de preoții bisericii Negoiești și ele erau adresate organelor ierarhice bisericești. Ei prezentau starea deplorabilă a bisericii, cerând luarea de măsuri pentru repararea acestui locaș de cult. Este adevărat că unele reclamații au avut efectul scontat, biserica primind ajutorul material și financiar necesar efectuării unor reparații. Astfel, în anul 1867 aici vor fi făcute unele remedieri interioare și exterioare. Tot ca urmare a acestor demersuri biserica a fost și ea împroprietărită cu 15 pogoane de teren pentru nevoile sale. Alte fonduri bănești au fost acordate și pentru procurarea unor cărți religioase și obiecte pentru practicarea cultului. Ca urmare a ajutoarelor primite în intervalul anilor 1868-1874 biserica din Negoiești era cotată ca una din cele mai dotate și căutate biserici din fosta plasă Oltenița a județului Ilfov.
În urma înființării în anul 1884 a Comisiei Monumentelor Istorice, se va lua măsura întocmirii unei evidențe centralizate a tuturor bunurilor susceptibile de a fi declarate bunuri cu caracter istoric. Astfel, cu ajutorul prefecturii județului Ilfov, în toamna anului 1886 a fost alcătuită o asemenea evidență cu bunurile istorice aflate în cuprinsul acestui județ. Mânăstirea Negoiești ocupa un loc aparte fiind considerată unul din obiectivele istorice de mare interes pentru istoria județului. Iată ce se preciza despre acest așezământreligios: ”mânăstirea a fost construită de Matei Basarab și a fost ctitorită de soția sa Elena fiind terminată în anul 1649 așa cum scrie în pisania de la intrare scrisă în limba slavonă. Mânăstirea a fost distrusă de turci la mijlocul secolului al XVIII-lea având acum încăperile egumenești și zidul împrejmuitor într-o ruină totală. Biserica a fost zugrăvită în interior în perioada 1850-1854, dar din cauza unor acoperișuri sparte o parte din apă s-a scurs pe pereți afectând aproape în întregime o parte din ziduri. Picturile remediate în această perioadă au fost făcute pe zidurile albe care mai păstrau în unele locuri urmele vechilor picturi distruse de turci și acoperite cu var”. În final se cereau fonduri pentru repararea în totalitate a acestui monument istoric, despre care se spunea că este unul din cele mai vechi din Ilfov.
Probabil că cele prezentate mai sus vor relua cele prezentate anterior despre mânăstire datorită mărturiilor orale care circulau privind trecutul istoric al acestui locaș de cult, dar un singur lucru este cert: atunci mânăstirea era mai mult ruinată și se impunea refacerea ei în întregime.
Aspectul general al fostei mânăstiri este prezentat și în cele două lucrări ale lui Nicolae Iorga: ”Drumuri și orașe din România” și ”Istoria Bisericii Românești”, ambele scrise la sfârșitul secolului al XIX-lea. În prima lucrare se arată:
”În drum de la București spre Oltenița, pe malul râului Argeș, se zăresc din depărtare ruinele unei mânăstiri mărețe ridicată de către Matei Basarab și de soția sa Elena în al cincilea deceniu al veacului al XVII-lea. Probabil că această mânăstire a fost începută de un alt boier, deoarece acest obicei era practicat de Matei Basarab, care a mai terminat și alte biserici începute de alți boieri (cum a fost cea din Slobozia și din Plătărești), pe care le-a înzestrat cu moșii, țigani robi și terenuri de vie”.
Nicolae Iorga pomenește și despre inscripția aflată la intrarea în biserică, arătând că în curtea bisericii se găseau mai multe cruci de pomenire pentru unii preoți sau egumeni care au slujit acolo. Astfel, pomenește despre existența unei cruci din secolul al XVIII-lea, în posesia preotului Gheorghe (mort după cum se pare în jurul anului 1675), cât și a altor preoți morți mult mai târziu. Concluzia lui Nicolae Iorga în această lucrare: ”mânăstirea a fost o ctitorie a lui Matei Basarab, ridicată în stil religios ortodox, cu o arhitectură specifică secolului al XVII-lea, în care predominau elemente ale artei bizantine”.
O descriere mai amănunțită a Mânăstirii Negoiești o face Nicolae Iorga în a doua lucrare:
”Matei Basarab, mare ctitor de biserici și mânăstiri a ridicat în satul Negoiești ce se află în apropiere de Oltenița, o mânăstire frumoasă prevăzută cu cele necesare pentru a asigura un trai bun egumenilorși călugărilor greci sau români. Biserica, apropiată ca stil cu alte biserici construite în timpul lui Matei, a fost zugrăvită în interior, dar picturile sale au fost distruse de atacurile turcești care aveau oroare la tot ce era creștin. Picturile făcute după anul 1850 nu erau de cea mai bună calitate, lucru ce face să ne îndoim de valoarea meșterilor care le-au executat”.
În lucrarea lui Vasile Drăghiceanu intitulată ”Mânăstiri și biserici din județul Ilfov” scrisă în prima jumătate a acestui secol, se fac o serie de precizări asupra acestei mânăstiri, arătând că incinta acesteia avea forma unui patrulater neregulat, intrarea făcându-se pe sub turla clopotniței, care era așezată în partea opusă șoselei București-Oltenița. În stânga intrării se aflau casele egumenești, iar în mijloc era amplasată biserica”. Autorul arată că zidurile bisericii aveau o înălțime ce depășea 5m și o grosime de aproape 1m, ele fiind construite din cărămidă și acoperite cu șindrilă. Drăghiceanu preciza că acest locaș este mult schimbat, refăcându-i-se turlele, modificându-se fațada, mărindu-i-se ferestrele de la cele 6 încăperi, aducându-i-se și alte modificări interioare.
Autorul preciza că majoritatea acestor schimbări s-au efectuat în intervalul 1850-1854 când Mitropolia țării Românești, ajutată de Epitropia Sfântului Mormânt, au efectuat reparațiile acesteia în vederea utilizării ei pentru adăpostirea unor nevoiași sau alienați mintal. Se face precizarea că între anii 1838-1853 au fost adăpostiți aici ”scrântiți de minte” adunați de Agia Poliției București, care ajunsese să trimită aici peste 80 de persoane din aria sa de activitate. Se menționa că aducerea a 14 călugărițe în anul 1854 de la mânăstirea Cașin, a contribuit la amenajarea interioară a mânăstirii cât și a terenurilor din apropiere. Ele erau utilizate pentru cultivarea terenurilor de legume, iar heleșteul din apropiere a devenit din nou rentabil.
O ultimă însemnare asupra fostei Mânăstiri Negoiești datează din anul 1938, când revista Biserica Ortodoxă Română publică un interesant articol despre vechile mânăstiri aflate în imediata apropiere a capitalei țării, București. Este interesant de remarcat că în acest articol se dau o serie de elemente noi referitoare la această mânăstire. În primul rând sunt făcute cunoscute publicului două inscripții grecești ce fuseseră găsite atunci în imediata apropiere a bisericii. Este vorba de două cruci de pomenire scrise în limba greacă, ce aminteau probabil de înmormântarea în curtea bisericii a doi egumeni de origine greacă, care au murit pe meleagurile ilfovene. De asemenea, este prezentat pentru prima dată un catastif al veniturilor mânăstirii din anul 1820, în care se arată că aceasta obținea din arenda celor trei moșii sume foarte mari. Paralel cu veniturile obținute se mai percepeau bani de la vânzarea, în cele 5 ( cinci) cârciumi, a băuturilor ce proveneau din viile mânăstirii. Se obțineau venituri și de la podul umblător cu care se traversa râul Argeș. Mânăstirea ajunsese să exporte anual circa 300 bolovani de sare (pe care o obținuse prin milă domnească de la Constantin Brâncoveanu), obținând un venit de circa 4000 de aspri pe an. Venituri mari mai aduceau mânăstirii și școala particulară care funcționa aici din anul 1814. De altfel, acesta este singurul catastif al veniturilor mânăstirii, care sa păstrat până în zilele noastre.
Tot în acest articol se face precizarea că, în intervalul 1863-1894, biserica din Negoiești a cunoscut mai multe reparații. Se arată că în anul 1864 reparațiile au afectat în mod deosebit partea exterioară a bisericii (acoperișul) iar cele din anii 1876 și 1894 s-au referit la înlocuirea lemnăriei putrede, modificarea altarului și la înlocuirea unor bunuri religioase.
După anul 1900 demersurile pentru repararea bisericii din Negoiești au fost mult rărite. Starea de ruină a zidurilor mânăstirii, a caselor egumenești și a lăcașului preopriu-zis devine tot mai evidentă, astfel că după anii 1934, 1935 aici nu se mai desfășoară nici un fel de activitate religioasă.
În anul 1938 Prefectura Județului Ilfov comunica Ministerului de Interne și Ministerului Culturii Naționale că monumentul istoric care a existat în localitatea Negoiești este într-o stare de ruină totală, fiind nevoie de reparații durabile pentru refacerea în întregime a ansamblului arhitectonic al vechiului așezământ bisericesc care a existat aici.
După anul 1950 au început să fie efectuate aici o serie de cercetări topografice și arheologice pentru a elucida evoluția acestei mânăstiri. Din păcate ele nu s-au finalizat nici în zilele noastre. Este necesar ca aceste cercetări să soluționeze următoarele probleme pentru a se elucida în întregime despre această localitate. Principalele probleme la care ar trebui să răspundă cercetarea istorică în prezent sunt:
– dacă localitatea Negoiești este atestată documentar din anul 1526 și documentele arată că ea există dinaintea atestării documentare, de ce nu s-au găsit urme arheologice care să confirme că această așezare este mult mai veche. Probabil că sunt două variante: ori nu s-au păstrat asemenea dovezi, ori așezarea propriu-zisă s-a strămutat în alt loc din cauza altor evenimente care nu pot fi cunoscute.
– dacă s-a păstrat documentul din anul 1624 când se pomenește despre slugerul Stanciu, care ar fi ridicat această mânăstire în timpul lui Radu Șerban, trebuie soluționată problema fundației bisericii; oare aceasta a fost construită într-o primă etapă de către boierul amintit și a fost abandonată fiind finalizată în timpul domniei lui Matei Basarab?
– trebuie lămurită problema legată de cei care au asigurat zugrăvirea interioară a bisericii; dacă aceștia erau pictori români sau străini. La fel nu se cunoaște nici numele celor care au construit acest lăcaș de cult.
– pentru perioada medievală și modernă trebuie elucidate o serie de evenimente din viața acesteia. Astăzi nu se cunoaște ce activitate au desfășurat egumenii și călugării mânăstirii după anul 1650 până în 1780, cine au fost aceștia și ce rezultate s-au obținut prin exploatarea terenurilor și averii mânăstirii în acest interval.
– se cunoaște foarte puțin despre perioada în care mânăstirea a devenit loc de deținere a alienaților mintal și care au fost cauzele care au determinat retragerea acestora din incinta mânăstirii.
– nu se cunoaște în prezent cu claritate evoluția bisericii după anul 1864, când s-a luat decizia de a nu se mai susține, slujbe religioase și anul când ea ajunsese în stare de ruină totală.
– trebuie elucidată, de asemenea, problema legată de perioada când ea a fost ținta atacurilor străine, ce s-a urmărit prin distrugerea ei, atât în timpul ocupației din secolele XVIII și XIX, dar și din actualul secol.
În concluzie, cercetările arheologice și documentare trebuie să continue pentru cunoașterea în întregime a trecutului istoric al acestei mânăstiri. De altfel, până în prezent nu există nici o lucrare documentată despre istoricul acesteia, lucrările disparate existente până în prezent preluând unele date și informații din alte surse, fără a elucida cele mai semnificative probleme ale evoluției mânăstirii.
Așadar, cercetările care vor fi efectuate pe parcurs, cât și alte dovezi documentare care vor fi cercetate vor căuta să elucideze aceste probleme mai puțin cunoscute din istoria satului și Mânăstirii Negoiești, pentru a reuși cunoașterea în totalitate a trecutului acestui vechi monument istoric.
Părintele Nicolae Trușcă vă întrebă dacă știați că:
Biserica sfinții arh. Mihail și Gavriil din Negoești, com. Șoldanu, jud Călărași,
– are 31m. pănă la crucea de pe turla mare?
-grosimea zidurilor are în unele locuri 2,5m?
– are 10 policandre în biserică și clădirile adiacente?
-are un beci de 220m.p. și un paraclis de 110m.p.?
– în toată curtea bisericii sunt 9 toalete?
– dispune de 330 de becuri?
– a fost vizitată de domnitorii; Matei Basarab și Constantin Mavrocordat?
– la Negoieșt domnitorul Matei Basarab întrunea Divanul Țării, emitea hrisoave domnești și primea ambasadori, această mică localitate din Bărăgan funcționând ca o capitală a Țării Românești?
– toți domnitorii fanarioți, intre 1715- 1821, în drumul lor spre scaunul de domnie de la București, poposeau o noapte la biserica Negoiești?
– a fost vizitată de un Patriarh, Macarie al Antiohiei, doi Mitropoliți, Ștefan l și Neofit Cretanul și Episcopii Roman Ialomițeanul, Nifon, Damaschin și Vincențiu?
– a fost sfințită de două ori, în 1649 de Ștefan l, Mitropolit al Țării Românești și Vincențiu Episcopul Sloboziei și Călărașilor în anul 2016?
– Nicolae Iorga a scris patru rânduri despre biserica de la Negoiești în Istoria Bisericii Românești?
– au corespondat cu biserica din Negoești Dimitrie Bolintineanu și Alexandru Odobescu?
– a fost pictată în 1864 de Constantin Lecca?
– primul preot care a slujit în această biserică a fost ,,popa Gheorghe”mort la 1670 care a scris prima pisanie, iar următoarea pisanie e scrisă în vremea părintelui Nicolae Trușcă în 2016, care așteaptă să fie chemat la Dreptul Judecător?
– în fiecare duminică și sărbătoare participă la Sf. Liturghie în jur de 5-6-7 …persoane străine de parohie?
– știați că sunt persoane în această parohie care nu au venit niciodată la această biserică?
– știați că sunt persoane în această parohie care nu sunt conștiente de ce biserică au în sat?
-în 1 dec. 2022 împlinesc 41 de ani de când slujesc în această parohie?
Păcatul nerecunoştinţei
-de Nicolae Trușcă-
Cu ani în urmă, într-o sâmbătă, 19 iulie, pe la prânz, încercam să scriu pe hârtie câteva idei pentru predica de a doua zi. Era ziua Sfântului Prooroc Ilie şi Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii cu minunea celor doi îndrăciţi din ţinutul Gherghesenilor vindecaţi de Iisus. Era şi televizorul deschis, încet, şi mi-a atras atenţia părintele Teofil Pârâianu: „Omul de ştiinţă are nevoie de credinţă, pe când credinciosul nu are nevoie să-şi argumenteze credinţa prin ştiinţă; el crede… şi atât!”.
Dar gândurile mi-au fost întrerupte de motorul unei maşini, care s-a oprit la poartă. Mă ridic de la masă, privesc pe fereastra deschisă şi-l văd pe părintele Grigore. Oho! m-am mirat, am musafiri! Îl întâmpin la uşă. Părintele este de fel un om vesel, pus mereu pe glume şi „aprins” la faţă. De data asta însă…
-Ce-ai păţit, părinte Grigore, de eşti aşa galben? Dumnezeule! eşti slăbit…
-Termină cu întrebările şi hai înăuntru să-ţi povestesc.
Intrăm în sufragerie, ne aşezăm la masă şi, în timp ce nu-mi reveneam din mirare, părintele Grigore începe să-mi povestească, gesticulând din mâini:
-A murit nea’ Gogu, vecin cu biserica, ăla de trăgea clopotu’ la toţi morţii din sat. Avea 83 de ani, căldură… 38 de grade la umbră, nu mişca nicio frunză. Merg acasă, 5 persoane în curte şi 3 lângă nea’Gogu. Le-am şi spus; măi fraţilor, omu’ ăsta a tras clopotu’ la tot satu’ şi la el vin 5 persoane?! Şi, părinte, încep să-l prohodesc… eu şi cântăreţul… şi-mi atrage atenţia o muscă… îl tot bântuia pe nea Gogu. Eu cântam şi i se aşează pe buza de sus. N-a observat nimeni, că şi aşa nu avea cine; deja eu eram atent la muscă, nici nu mai ştiu ce cântam, că am observat ca se opintea să-i intre în nas! M-am uitat la ea, am văzut cum şi-a periat aripile cu picioarele din spate, şi-a frecat călcâile şi… zdup… mi-a intrat în gură!
Părintele Grigore îşi pune coatele pe masă, capul între mâini, închide ochii şi continuă cu întreruperi scurte să se vaiete:
-Măi părinte… m-am înecat… n-am mai putut să cânt… m-am dus la toaletă… am scuipat… mi-a venit rău. Ce mai, abia am ajuns la biserică, la pomană… nici atât. M-au înţeles oamenii, dar de o săptămână n-am mai mâncat nimic, beau doar ceai de mentă şi hepatic, mă spăl pe dinţi de 7 ori pe zi şi mi-e teamă să nu fac vreo hepatită. Ia uite! şi părintele scoate din buzunar o pastă şi o periuţă de dinţi şi le pune pe masă. Până să-i spun câteva cuvinte de îmbărbătare, auzim pe cineva strigând pe uliţă:
-Vând baloane… vând baloaneeee! Nu ne venea să credem ce auzeam! Ne uitam miraţi unul la altul! Părintele Grigore, din galben cum era, se făcuse roşu la faţă, râdea, şi uitând limbajul din manual…
-Ce vinde mă, ăsta…, baloane?
-Poate n-or fi baloane din alea la care ne gândim
noi!
Mă uit iar pe fereastră şi mă lămuresc:
-A! Este nea’ Fane, un om nu prea întreg la minte. Umblă toată ziua prin sat, se face că munceşte, dar şi lumea se face că-l plăteşte.
Îl văd că se apropie de poartă şi sună la sonerie.
Ies la uşă (până la poartă nu sunt decât vreo 3 metri).
-Ce s-a întâmplat, nea’ Fane?
-Taică părinte, am baloane de vânzare: roşii, albastre, portocalii şi galbene. Nu cumperi şi matale? Nicolae Iorga spunea să nu te pui cu prostu’, că are mintea odihnită, dar…
-Bre, nea’ Fane, îl iau la rost, ai venit aici înainte de vreme, ca să mă superi? Dumneata chiar râzi de mine, ori crezi că am de toate şi-mi lipsesc doar baloanele dumitale?
-!?
-Mergi cu Dumnezeu şi lasă-mă-n pace.
Am intrat în casă, am mai stat de vorbă cu părintele Grigore cam o oră, a băut un ceai de mentă, s-a spălat pe dinţi şi ne-am despărţit. Parcă era ceva mai roşu la faţă, sau eu mă obişnuisem cu el?!
A doua zi la biserică, cântăreţul a citit din Mica Biblie viaţa Sfântului Ilie, iar eu le-am predicat credincioşilor despre păcatul nerecunoştinţei. Când facem bine cuiva, să nu aşteptăm să primim înapoi, ci să ne ducem cu mintea la Dumnezeu… Mulţumirea nu trebuie să fie aşteptată, dar trebuie dată… Binefacerea este o faptă bună, pentru că este împlinirea dragostei.
Când am miruit credincioşii, cine credeţi că era printre ei? Nea’ Fane! Când s-a miruit, m-am apropiat de urechea lui şi l-am întrebat în şoaptă:
-Nea’ Fane, sunt curios, câte baloane ai vândut? -N-am vândut nici unul, părintele, că m-a luat la zor Frusina lu’ Ionică: „Du-te mă acasă, cine crezi că mai cumpără baloane de la tine, că am primit „baloane” în campania electorală, să ne-ajungă 4 ani!”…
De la statuia lui Lenin la epidemie!
În primele zile ale Revoluției, s-a recunoscut faptul că Biserica a fost persecutată 40 de ani și, ajunsese atunci la un nivel de încredere de peste 80%. Probabil că cineva s-a speriat și, au început reproșurile. Prin ianuarie `90, au fost „revoluționari”, care au reproșat Bisericii Ortodoxe… de ce nu s-a opus demolării bisericilor. Am auzit atunci, nu o singura dată, de ce patriarhul și preoții nu s-au pus înaintea buldozerelor, care demolau biserici și… „ne-am fi încolonat în spatele lor.”
Este adevărat „după război mulți viteji se arată”. Îmi amintesc, că după cutremurul din martie `77, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pe care îl aveam profesor la Seminarul Teologic din București, a luat atitudine împotriva demolării bisericii Enei. După cutremur și, mai ales în anii `80, a început sistematizarea Bucureștiului, când multe biserici au fost demolate. Cred ca biserica Enei a fost prima. Nu avusese nici o fisură la cutremur, dar lângă ea, un perete, rămăsese în picioare, din blocul Dunărea și, a fost împins peste biserică, într-o noapte.
Părintele Calciu și-a ieșit din minți spunând că suntem conduși de pseudo-intelectuali… biserica a fost demolată intenționat… statul comunist este un stat ateu.
Cine s-a încolonat atunci în spatele părintelui Calciu? Nimeni! A fost condamnat și, a stat în „temnițele comuniste” 11 ani de zile, după cum spunea Neculai Constantin Munteanu la Europa Liberă.
În anii 50-60 sute de preoți au înfundat pușcăriile pentru convingerile lor, unii luptaseră pe frontul de est, bătuți, schingiuiți, uneori puși să-și consume nevoile, bătându-și joc de ei, spunându-li-se că fac, în acest fel, Sfânta Liturghie. Ce fel de români au fost cei care își persecutau concetățenii în acest fel? Cine le-a luat apărarea? Nimeni! Sunt convins că un om care ar fi avut o educație creștină, nu neapărat profundă, n-ar fi putut să-și persecute semenii în acest hal. Cine s-a încolonat în spatele acelor zeci sau sute de preoți persecutați în temnițele comuniste pentru a le lua apărarea? Nimeni!
După Revoluție, în ianuarie `90, părintele Sorin Grecu s-a pus lângă statuia lui Lenin, de la Casa Scânteii, cu crucea în mână și, a militat să fie dată jos. Televiziunea Română, care era Liberă, a dat acest eveniment pe post, de câteva ori; până la urmă Lenin a fost dat jos de pe soclu. Câți s-au încolonat în spatele părintelui Sorin Grecu? Nimeni! Cu toate că eram în febra Revoluției s-a spus că parcă ar fi prea mult! Părintele Sorin Grecu a avut atunci o sclipire, a fost cu câțiva pași înainte. Statuia lui Lenin ar fi fost dată jos, până la urmă, că în `96 a venit Convenția la putere.
Tot timpul Bisericii Ortodoxe i s-a reproșat toate neîmplinirile noastre ca națiune. Am apucat 8 ani de preoție până în Revoluție, iar 30 după, și încep să cred că Biserica este necesară, pentru a avea o instituție la îndemână, care să amortizeze neîmplinirile noastre.
Nu se mai construiesc spitale pentru că… se construiesc biserici, dar nimeni nu amintește câte spitale particulare s-au construit în 30 de ani. Nu se construiesc școli pentru că… se construiesc biserici, dar nimeni nu spune că zeci, poate sute de școli, au fost comasate din lipsa elevilor.
Nu avem autostrăzi, căi ferate modernizate, canalizare la sate, avem drumuri neasfaltate, sate uitate prin munți neelectrificate și pentru toate aceste neîmpliniri e vinovată tot Biserica.
Să luăm ca unitate de măsură a timpului 30 de ani, cât a trecut de la coborârea statuii lui Lenin de pe soclu, la actuala epidemie, din țara noastră. Să presupunem că peste alți 30 de ani istoria se repetă… că istoria se repetă. S-ar putea să se reproșeze atunci Bisericii… unde a fost? Pentru că familia este în degringoladă, tradiția și veșnicia de la sate s-a pierdut iar populația a scăzut dramatic. Însă Biserica a inițiat un Referendum pentru familie și i s-a dat cu flit. Biserica atrage atenția de vreo 25 de ani… nu mai faceți avort! E păcat strigător la cer! Și i se răspunde că e depășită. Când preoții simpli de țară insistă efectiv să mențină tradiția la sate (unde mai este veșnicia de care vorbea Blaga?) vin programele TV, care prin emisiuni neinspirate, abat copilul, sau elevul de la o educație culturală autentică.
George Pruteanu, spunea odinioară, să lăsăm un tânăr să ofere flori unei domnișoare, și apoi totul va decurge de la sine! În schimb, azi, primim educație sexuală din clasele primare! Cultura lui Pruteanu este aruncată la coș! Păcat! Tinerii din ziua de astăzi nu mai au repere, nici în personalități, nici în instituții. Bunicii, care ar trebui sa își aducă azi, nepoții, la biserică au în jur de 50 de ani și, au primit în tinerețea lor o educație care îl negau pe Dumnezeu, ai căror pedagogi organizau focuri de tabără în curtea școlii, în Vinerea Paștelui, să atragă elevii de la a veni la biserică să cânte Prohodul.
În aceste 2-3 luni de stare de urgență și alertă, am simțit, ca preot, că Biserica a fost calul de bătaie pe toate posturile TV. În perioada de până în `89 niciodată nu mi-a fost teamă să îmi îndeplinesc misiunea de preot în parohie, dar în aceste 3 luni m-am temut, nu pentru sănătatea mea, cât mai ales de autorități.
Avem nevoie de inspirație, ca să-l scoatem pe Lenin din mințile noastre, nu numai să-l dăm jos de pe soclu!
Pr. Nicolae Trușcă – Parohia Negoești
Aviz favorabil
In 1987, pentru a restaura pictura bisericii, aveam nevoie de «Aviz favorabil» din partea Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, care avea sediul in “Casa Scanteii”. Pe parcursul unor interventii, am aflat ca parintele Paulica de la Plataresti si parintele Ionescu de la Herasti slujeau la biserici monumente istorice si aveau nevoie si ei de aviz.
Ne-am inteles ca o comisie a C.C.E.S. sa faca o vizita la cele trei biserici in aceeasi zi. Merg cu colegii mei (fiecare cu Dacia lui) intr-o zi, la ora 9, la statuia lui Lenin, unde stabiliseram intalnirea cu comisia. Pe la ora 11 vin trei persoane: domnul Ciprian Voinescu, impreuna cu Mihai Badea si un domn cu mustata a la Clark Gable, inalt, de vreo 45 de ani, pe cap cu o basca visinie, un fel de bereta pe care o purta ferm intr-o parte, pe o ureche.
Am fost intai la Parohia Plataresti, unde am ajuns la ora unu. Am dat ocol bisericii, am intrat inauntru, comisia si-a dat cu parerea si… am plecat la Negoiesti. Am ocolit si aici biserica, am primit unele indicatii si… la Herasti. Era cam 5 dupa-amiaza, o zi calduroasa de vara, pe la sfarsitul lui august. Ocolim ca-ntr-un ritual biserica, vizitam si interiorul, comisia insistand pe unele lucrari de reparatie aflate in curs. Am iesit in curtea bisericii si, parca fara voia noastra, ne-am indreptat spre casa lui nea Marin cantaretul, care locuia in apropiere. Aici, noi preotii, pregatiseram o masa in stil traditional taranesc, cu vase de lut ars pline cu rosii intregi, bucati de branza netaiata, paine facuta la cuptor, o sticla de palinca de 50 de grade, 4 gaini rumenite si doua cani de pamant, la peste doi litri, pline cu vin.
– Ooo, parintilor – se lumineaza la fata domnul Voinescu – ce incantare! Parca ar fi o simfonie!
Ne asezam cu totii osteniti de drum si… la masa se leaga cele mai trainice prietenii. D-l Mihai dupa cateva minute, se ridica in picioare, noi toti ceilalti l-am fixat cu privirea si aveam fetele gata sa plesneasca de ras, pentru ca intuiam ca urma sa spuna “o poanta”. Si-a ridicat mainile, pregatindu-se parca sa dirijeze un cor, si ne-a intrebat:
– Ia spuneti-mi, ce cititi pe fata mea?
– Citesc pe chipul tau suav – raspunde dl Voinescu – o umbra de tristete, care ma ingrijoreaza si ma nelinisteste profund!
– Ai dreptate! Si stii de ce? Pentru ca m-a chemat sefa… Suzi… si m-a gratulat cu apelativul de “bulangiule”.
Toti am izbucnit in ras, domnul cu mustata si-a luat basca de pe cap si, razand in hohote, o lovea de masa de parca ar fi dorit sa o scuture de praf.
– Mai Mihai – ii spune Voinescu – nu trebuie sa te superi, ca asta e vorba ei. Si mie mi-a spus la fel…
– Ti-a spus la fel? Cu ce ocazie?
– Iarna trecuta vine la mine d-na Cella Delavrancea si-mi spune: Cipi, fa-mi intrarea la Suzi! O duc la Suzi si dupa o jumatate de ora ma cheama la birou: bulangiule, ai adus-o aici pe baba asta, sa ma-ntrebe de ce-am facut «Casa» asta asa de mare, daca nu suntem in stare s-o-ncalzim?
– A avut Cella Delavrancea curaju’ asta?
– Apropie suta de ani si, la varsta asta, poti sa spui orice!
Vreo trei patru ore am discutat mai mult istorie. de pe masa “zburasera” doua gaini, branza nu mai era, sticla de palinca se golise mai bine de jumatate, iar oalele de vin secasera. Pe la ora unu noaptea parintele Ionescu se uita fix la mine si iese afara. Ma prind si ies dupa el.
– Parinte – imi spune – las-o mai usor cu istoria ca ne-apuca dimineata! In curte era o ciutura cu cumpana si, cum eram cu ochii carpiti de somn, am baut putina apa, ne-am spalat pe fata, i-am dat ocol si, fiind intuneric, am masurat cu picioarele adancimea unui jgheab plin cu apa, pus acolo probabil pentru adaparea animalelor. Ne invioram bine si intram in casa. Parintele Paulica era cazut la datorie; adormise stand pe un fotoliu, cu gura deschisa, si doua musculite betive ii dadeau nehotarate tarcoale, vrand parca sa-i sopteasca ceva la ureche.
– Ho – ho – ho parintilor, ia veniti incoace – ne spune dl. Voinescu, vazandu-ne intrand pe usa – sa va povestesc ce am patit cu biserica de la Negoiesti. Asta vara, ma cheama Suzi si-mi spune: trebuie sa pleci la Paris, la ambasada ai spus ca stii un popa la Patriarhie, spune-i sa-ti dea cateva diapozitive cu biserici mai frumoase, sa le arati si tu acolo ca este o receptie. Ma duc la parintele Doru sa-mi dea cateva diapozitive. Ajung la Paris… mancare, bautura… si hai sa vedem imagini cu Romania. Dam un film si punem diapozitivele cu Putna, Sucevita, Moldovita si… paaac apare pe ecran biserica de la Negoiesti… crapataaa… crapata! Baaa, au inceput sa murmure aia in sala! Domnilor, le-am spus, asa a fost acum cativa ani, dupa cutremur. Acum am reparat-o… C-o fi, c-o pati… ce mai! M-a chemat ambasadoru’ … “Baaa, te spun la Suzi, ca ne-ai facut de cacao!” Si vin in tara… la Suzi: “bulangiule, astia iti sunt prietenii de la Patriarhie? Te-a lucrat popa!”
Dar timpul trece repede. Pe la ora 5 dimineata, apare in pragul usii, imbracat in pijama, nea Marin cantaretul: -Domnilor, nu va suparati, a cui nevasta este Suzi, c-ati vorbit toata noaptea de ea? Poate ca v-asteapta acasa!
– Secret de stat, nea Marine, ii raspunde domnul cu bereta visinie! Dupa ce rade cu pofta, d-l Mihai…
– Hai sa mergem acasa, ca e tarziu si poate or vrea oamenii astia sa se culce!
Am plecat toti la ora 6 spre Bucuresti. M-am intors la Negoiesti la ora 9, dupa 24 de ore. Dar peste doua saptamani am primit «Aviz favorabil» de la C.C.E.S. De cine credeti ca era semnat?… Exact… de Suzi!
Preot Nicolae Trusca
(din cartea “Intamplari pastorale”)
9 martie
Este păcătos obiceiul practicat de unele persoane,ca de Sfinții 40 de Mucenici – pe care Biserica îi prăznuieste pe 9 martie – să bea 40 de pahare de vin. Am auzit că se beau 44 de pahare, adăugându-se fără nici o explicație 4 pahare lăcomiei la băutură.
În urmă cu mulți ani, într-o seară de 9 martie, veneam cu mașina de la București. Se întunecase bine, era trecut de ora 9 seara, iar vremea umedă și întunericul mă obligau să merg cu mare atenție. Când am intrat pe strada unde locuiesc, am văzut la lumina farurilor, un om căzut pe marginea șanțului. Am oprit mașina și am mers la el. L-am recunoscut pe nea’ Fane care era beat „mort”.
– Ce ai pățit nea’ Fane?
-Am bă-hu-hut 40 de pa-ha-hare de vin!
E clar! mi-am zis. Trebuie să-l duc acasă, că în două, trei ore moare de frig. Era căzut în zăpada amestecată cu gheață și noroi. Era … vai de capul lui! Am deschis ușa din spate de la mașină, l-am ridicat să stea în fund, apoi l-am apucat de subțiori pe la spate și am început „să mă lupt” cu el ca să-l împing în mașină. Dar a început să strige:
– Săriiiți! … vrea să mă fu – fu-fureee!
Am început să râd cu poftă de situația în care intrasem. Cuvintele lui nu mă supărau pentru că îmi dădeam seama că nu m-a recunoscut. Se proptise cu mâinile de mașină, încât nu puteam să-l bag înăuntru. Eu îl împingeam din spate, iar nea’ Fane – care avea peste 70 de ani – era mai puternic decât crezusem. Îmi dădea de lucru. Într-o ultimă încordare, i-am luat mâinile de pe mașină, și am reusit să-l împing înăuntru culcându-l pe bancheta din spate. M-am urcat la volan și am plecat să-l duc acasa. Doar câțiva metri am mers și legănat de mașină, nea’ Fane a dat afară din el o parte din paharele băute lăsându-mi-le amintire. Mirosea îngrozitor. Așa-mi trebuie dacă nu-mi văd de drum!
Între timp ajungem acasa. Cobor, deschid o poartă simplă din scânduri și intru în curte unde mă întâmpină o bătrânică, slabă, uscată, sprijinindu-se într-un băț.
– Tanti Floareo, hai la mașină să-l aducem pe nea’ Fane în casă. Azi i-a sărbătorit pe Sfinții 40 de Mucenici… și e beat criță!
Bătrânica a dus mâna la frunte, și-a rezemat bățul de gard, și rușinată – fără să spună o vorbă – m-a ajutat în liniște să-l ducem pe bătrân într-o săliță.
– Lasă-l aici taică părinte … că trebuie să-l spăl … nu-l vezi cum arată?
Am ieșit afară din casă și am plecat spre poartă. In urma mea am auzit vorbele bocite, pline de reproș ale femeii la adresa bărbatului:
– Uită-te măăă…. bețivule cum arăți! Te-ai înnămolit și te-ai îmbătat ca porcuuu…! Vai de viața mea cu tineee…! Uită-te măăă… cum râde dracul de tineee…!
Am plecat trist acasă, întrebându-mă unde am greșit dacă un credincios al parohiei mele face legătura între Sfinții 40 de Mucenici, care au murit pentru Hristos acum peste 1600 ani, și 40 de pahare de vin băute care duc la o beție vecină cu nebunia și moartea.
Preot Nicolae Trușcă, Parohia Negoiești
Baba Chiva
Dupa ce am trecut dincolo, Carpatii, am mai mers cu masina vreo doua ore si, din soseaua nationala, am facut pe un drum pietruit, la stanga. Drumul serpuieste pe un deal si, in varf, la marginea padurii de castani, am oprit si-am privit, jos, in vale. E o priveliste de-ti taie respiratia, e “un picior de plai, o gura de rai”, si-acolo jos, e o sfanta manastire, “loc de pomenire”. Un clopot mic batea repede, voinic: Bine-ai venit – bine-ai venit! Bine-ai venit – bine-ai venit! Ei, daca nu-l cunoasteti pe parintele Pafnutie, staretul, mergeti acolo, la manastirea din padurea cu castani. Are peste 50 de ani, nu e prea inalt, poarta parul legat coada, iar barba ii este lunga, despicata in doua, la mijloc, ca a patriarhului Atenagora. I-am prins intamplator, o slabiciune; ii plac prajiturile. In fiecare an cand mergem la manastire, preoteasa ii prepara un platou cu prajituri; amandine, nuferi cu frisca si ciocolata, cremsnituri, negrese, prajituri tavalite prin nuca de cocos cu fel de fel de creme. Dar si parintele staret ma primeste… parca as fi vladica; doar clopotul nu-l trage! Si anul asta ne-a primit la fel:
– Mergeti sus, in chilie, faceti-va comozi si-apoi veniti la trapeza!
Dupa o ora am mers cu preoteasa la trapeza, o sala mare cu vreo 20 de mese si scaune de plastic. Mai erau – dupa cum aveam sa-mi dau seama – inca doua familii, sot si sotie, ca varsta… poate in prag de pensionare. Unul dintre barbati mi s-a parut cunoscut (de unde-l stiu eu pe omul asta, chiar asa rau m-am ramolit?!). Cand preoteasa a pus platoul cu prajituri pe masa, parintele Pafnutie s-a luminat la fata; isi plimba mainile pe deasupra prajiturilor, miscand repede din degete, de parca ar fi cantat la pian. N-a mancat decat o prajitura. E cumpatat parintele!
– Mai asteptam putin, pana pregateste fratele Visarion mancarea! Dar nici nu termina bine vorba, ca intra pe usa fratele Visarion, ridicand din umeri:
– Preacuvioase… nu mai am gaze!
– Cum adica nu mai ai gaze, frate?
– E presiunea scazuta la gaze si nu fierbe mamaliga!
– Mamaliga ne dai in seara asta? Eu mananc mamaliga cu prajituri?
– Nu, preacuvioase, avem mamaliguta cu branza si smantana!
– In sfarsit, merge si asa, dar du-te si fa-o mai repede, grabeste-te! Ce facem acum – ne intreaba uitandu-se la noi – pana vine Visarion cu mamaliga, spunem poezii? Parintele Ignatie a folosit o figura de stil, dar unul dintre barbatii care erau la masa.
– Eu stiu o poezie cu mama, daca vreti o spun. Cand eram la liceu am luat chiar un premiu pentru ea.
– I-a s-auzim! intra razand in joc, cu curiozitate, parintele Pafnutie.
– Mama! Pentru mine mama este un tablou pe perete
Pentru mine mama este o adiere, un vant sau o boare
Cand ma-ntalnesc cu ea, in jurul nostru se face racoare
Este mama mea, mama noptilor albe
S n-ar trebui sa fie asa, pentru ca are pletele dalbe,
E mama visurilor grele, si-a convingerilor rebele.
– Domnule, il intrerupe parintele Pafnutie, e trista rau, ai fost certat cu mama dumitale?
– Nu, asa mi-a iesit rima!
– Aha! Dumneata ce poezie stii? Il intreaba parintele staret pe celalalt comesean (de unde-l stiu eu pe omul asta?)
– Eu nu stiu poezii, dar cum sunt din Balcesti, de pe langa Craiova, va pot spune trei cugetari gandite de mine!
– S-auzim! Si parintele Pafnutie isi mangaia barba, incet si lung, cu o figura zambitoare; cine-l privea avea ce admira!
– Una e sa-i mananci, cuiva, ziua, si alta e sa-i mananci zilele!
– Buuun! A doua?
– Una e, urcior cu tata, si alta e tata cu urcior!
– Hm! Asta e din “putul gandirii”… si a treia?
– Daca Sadoveanu spunea ca ceapa se mananca sparta cu pumnul, mamaliga taiata cu sfoara si pestele prins cu undita, si eu spun ca-mi place sa mananc mamaliga cu lapte, la masa joasa olteneasca, in strachina de lut, cu lingura de lemn!
– Asta ce mai e, tot o cugetare? intreaba curios parintele Pafnutie.
– Nu, o constatare…
– Daaa? Dumneata ai luat vreun premiu pentru cugetarile astea?
– A! Nu parinte, astea le-am scris eu, asa.
– Parinte, (se uita la mine) fratia ta, ce poezie stii? Vad ca fratele Visarion o sa afume mamaliga, ca nu mai vine.
– Preacuvioase, mie mai mult imi place sa povestesc intamplari pe care le-am trait.
– Ia sa te auzim, ca data trecuta, era sa rup picioarele la scaun, de ras.
– A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Acum 25 de ani, abia venisem preot in sat de cateva luni (de unde-l stiu eu pe omu’ asta?). Vine la mine, intr-o zi, o batranica, o chema Paraschiva; toata lumea in sat ii spunea “baba Chiva”. Parintele, imi spune, dumneata, in fiecare sambata, imi dai cate-un colac. Ce crezi ca fac cu el? Merg acasa, il tai feliute-feliute, le pun la uscat pe prispa, si apoi le sui in pod, intr-o banita, sa le am si eu la iarna; le inmoi si le mananc, ca iarna nu pot merge la Bucuresti, dupa paine, ca e viscol, is batrana, omu’ mi-a murit, copii nu am. Si ce crezi ca patesc intr-o zi? Cand ma sui in pod, Misulica, aveam un pisoi la care-i spuneam Misulica, ce crezi ca facea? Sta in banita mea, in pozitie de drepti, si-si facea nevoile in feliutele mele de paine! Parintele, am vazut negru inaintea ochilor, am luat linguroiul ala mare cu care mestecam in untura, cand topeam jumari, da’ acum nu mai am porc, ca nu am cu ce sa-l tin, si cand i-am dat una in cap, s-a dat de-a berbeleacul pe scara in jos, si-a murit. Doua saptamani l-am plans, parintele… mare pacat am facut.
– Si unde este invatatura? ma intrerupe parintele Pafnutie.
– N-am o invatatura, am tot o constatare.
– Si care e?
– Baba Chiva, in fiecare luna, venea si-mi povestea aceeasi intamplare. Saraca, uita ca mi-o mai spusese. Dar, dupa cateva luni de zile, vine la mine seful de post cu un domn bine imbracat. Parinte, sunt tovarasul maior Dima, de la securitate. Am venit sa-ti propunem sa colaborezi cu noi. Ce sa va spun, tovarasu’ maior, oamenii in sat sunt simpli, nu merg in strainatate, nu au functii importante.
– Ce, la dumneata in sat nu se intampla nimic?
Si-mi cade fisa cu baba Chiva. I-am spus povestea, s-a uitat lung la mine, si-a terminat cafeaua, si-a plecat.
– Si care e “morala”?
– Morala e ca n-a mai venit. L-am intalnit dupa alte cateva luni, prin Oltenia: parinte, ce mai face baba Chiva? m-a intrebat vesel. Rontaie la colaci, i-am raspuns! M-a batut pe umar si ne-am despartit, razand.
– E gata mamaliga! apare fratele Visarion pe usa cu un platou mare cu mamaliga si doua castroane cu smantana si branza. A doua zi cand am iesit pe poarta manastirii, domnul despre care nu-mi dam seama de unde-l stiu, ma astepta la poarta:
– Parinte, chiar nu ma recunosti? Sunt Dima! Ce mai face baba Chiva? Mai rontaie la colaci?
– Ce mica e lumea, domnu’ Dima! Nu-mi vine sa cred ca ne-ntalnim, dupa atatia ani, intr-o manastire. “S-a dus, demult, baba cu colacii.”
Cand am plecat, am oprit masina, sus, in varful dealului, sub castani. Clopotul cel mare batea… si parca ne ura… Druuum – buuun! Druuum -buuun; Druuum – buuun! Druuum – buuun!
Parintele Nicolae Trusca
Parohia Negoiesti, judetul Calarasi
Vasile Iliuta este la Consiliul Judetean Calarasi. · Călărași · ???? Astăzi am avut o…
Vă saluta Pensiunea Casa Marei din Lopatari Buzău, aflata la 1 ora și 40 de…
Centrul Județean de Cultură și Creație Călărași, instituție subordonată Consiliului Județean Călărași, organizează alături de…
Poftiți la masa strămoșilor noștri! ✍️Centrul Județean de Cultură și Creație Călărași, instituție aflată în…
This website uses cookies.