DEMOLAREA CLĂDIRII LUI IONIŢĂ VORNICU, DE PE STRADA MARE-FOLOSITĂ MAI MULŢI ANI CA SEDIU AL MILIŢIEI ORAŞULUI ŞI RAIONULUI OLTENIŢA

Această clădire, prin unicitatea sa, prin stilul său arhitectonic, era printre cele mai frumoase din oraş şi destul
de rezistentă iar spre interiorul curţii, deci în partea de est, atât la parter cât şi la etaj – construită în formă de U,
avea camere pe ambele părţi.
Nu a fost de ajuns că proprietarul a fost izgonit, nici că a fost folosită în exclusivitate, ani buni, de instituţiile
care reprezentau structuri ale regimului comunist, iar până la urmă a fost demolată.
Însuşirea unei asemenea clădiri, gratis, fără nici un fel de despăgubire, a însemnat un crass abuz, pentru care
nimeni nu a dat nici un fel de socoteală, şi cu care, statul comunist nu cheltuise nimic niciodată.
Autorităţile comuniste, lipsite de tact şi fără să-şi dea seama, au demolat casele dimprejur şi apoi clădirea în
care a funcţionat miliţia. în acest fel, clădirea părea parcă mai mare decât era în realitate, când a rămas singură
între locurile virane din prejur.
La primul asalt asupra acestei clădiri, au participat şi organele locale comuniste în persoana lui Iosin Nicolae,
prim secretar al comitetului orăşenesc de partid, şi Năstase Petre, vicepreşedinte.
Momentul era, într-un fel, istoric. Prin acea demolare, în mintea lor, aşa după cum au fost îndoctrinaţi, se
dădea încă o lovitură aşa-zisului regim burghezo-moşieresc.
Operaţiunea de demolare a avut loc în anul 1972 şi cu toată restricţia impusă de milițieni, – vezi doamne, – din
raţiuni de securitate, să nu cadă tabla în cap la oameni sau vreun zid, circulaţia oamenilor a fost restricţionată.
Demolarea a început de la acoperiş. După ce clădirea a fost dezvelită , când – cu toată trecerea timpului – tabla
zincată din vremuri bune, pe partea interioară era albă, aproape ca nouă, unele foi încă mai purtau înscrisul fabricii
producătoare „NÂDLAG“, lumea curioasă, iar s-a apropiat, unii in tenţionat, alţii, întâmplător, trecând pe stradă, sa nimerit să fie martori la un asemenea eveniment.
Olteniţenii şi trecătorii, uniţi parcă prin compasiune, se uitau miraţi, unii la alţii, le citeai pe faţă părerea de
rău şi inconştienţa celor care dăduseră un asemenea ordin cât şi a celor care procedau efectiv la comiterea unui
asemenea dezastru intenţionat, dar nu avea ce să facă. îşi spuneau unii altora, în şoaptă, un abia perceptabil:
„Păcat“!…
Chiar şi oamenii străini din oraş, priveau şi-şi făceau cruce, trecând mai departe, văzând cum se distruge –
parcă în duşmănie – această măreaţă clădire. Când cădeau blocurile masive din pereţi, în contact cu pământul,
făceau un nor de praf, se auzea un zgomot înfundat şi trepida pământul din jur. Demolarea clădirii a durat mai bine
de o săptămână şi poate nu întâmplător. După ce s-a dezvelit casa de tablă zincată, s-a trecut la demolarea uşilor şi
ferestrelor. Atât tabla, cât şi materialul lemnos au fost bunuri însuşite, fie la preţuri derizorii fie gratis, de persoane
influente, oricum oameni ataşaţi regimului.
Momentul psihologic l-a constituit prima oară când oamenii s-au urcat pe casă şi au început să arunce de la
înălţime foi de tablă care zburau prin aer. Astfel reprezentanţii autoritătii locale făceau dovadă în mod concret că
sunt puternici şi că nu au de dat socoteală nimănui de ceea ce făceau. Şi parcă cei care s-au urcat pe casă au fost
instruiţi în prealabil să lucreze repede, să facă cât mai mult zgomot ca să impresioneze lumea cu iureşul, şi practic,
cu distrugerile pe care le fac.
Apoi la o zi, două, după ce s-a adunat tabla zincată care a fost de fapt subtilizată pentru oameni devotaţi partidului, s-a trecut la asaltul propriu-zis al clădirii, ca şi cum aceasta ar fi fost o fortăreaţă care trebuia cucerită, similară cu un fel de redută.
Cu aceeaşi sălbăticie s-a trecut la demolarea uşilor, tocurilor şi ferestrelor care, au luat-o tot pe urmele tablei
subtilizate cu 2-3 zile înainte.
În aceste împrejurări au apărut miliţienii care au gonit lumea ce privea înmărmurită la ceea ce vedea, sub
pretext de a-i feri de accidente, dar de fapt, doreau ca să nu aibă martori la ceea ce se derula, în chip vandalist, sub
privirile lor.
Doi inşi din Olteniţa rurală au fost luaţi la miliţie şi anchetaţi, fiind bănuiţi că au fotografiat începutul demolării.
Aceasta mă determină să cred că este posibil ca să existe asemenea imagini imortalizate de fotografii.
În fapt miliţienii procedau în acest fel din ordinul autorităţilor locale comuniste ca să impresioneze şi să intimideze lumea, pentru că, dacă pe strada mare, nu prea mai avea cine să reacţioneze fiind vorba de negustori care
441
deja se aflau ridicaţi şi se găseau cine ştie prin ce „aşa zise colonii“, pe fosta stradă numită Alex. Sahia, mai toţi
proprietarii s-au împotrivit până în momentul în care, reprezentanţii partidului, considerând epuizat dialogul, au
trecut efectiv la demolarea cu buldozerele, acţionând în forţă pentru că nu avea cine să-i tragă la răspundere.
Ei ştiau că în constituţia R.P.R. spune clar şi categoric că Partidul Comunist Român este forţa politică conducătoare din România.
În foarte scurt timp, spre a fi mai siguri, accesul la strada mare a fost, pur şi simplu, interzis. Clădirea lui Ioniţă
Vornicu a fost construită din cărămidă arsă, de fabrică, şi lumea a văzut că aceasta ar mai fi durat încă mulţi ani.
Atât cărămida, cât şi lemnăria ar fi fost suficiente pentru construirea a cel puţin patru case mai mult decât modeste.
Mai bine de o săptămână, trei basculante a câte trei tone, încărcate cu utilaje speciale, au transportat de
dimineaţă până seara molozul şi restul materialelor rezultate din demolare.
După două săptămâni, locul pe care fusese construit acel măreţ imobil era perfect curat. Rămăseseră doar vreo
două ţevi din plumb de la reţeaua din care continua să se prelingă apă.
Am asistat, cu anumite intermitenţe, circa 30-40 de minute zilnic, la acest dezastru incredibil care s-a perindat
înaintea privirilor noastre. Şi când zic privirilor noastre mă gândesc la cei care, la nevoie, pot depune mărturie, în
calitatea lor de cetăţeni şi de martori oculari şi anume: Bebe Croitoru-Obilişteanu care, privind, cu oarecare sfială
în suflet, el se întreabă şi tot el îşi da curaj: Oare, nouă ne-o veni rândul? Şi tot el îşi răspundea: Nu cred!!…
Stănescu Ion, inspector şef statistic raional, Duşcă Savu, gestionarul magazinului C.L.F. din piaţă, Sandu Mică,
contabil şef Oficiul C.L.F. Olteniţa, Nicu Buzilă, merceolog C.L.F. şi mulţi alţii pe care nu- i mai ţin minte, şi care
cred că au fost cu zecile, adică toţi cei care au trecut în acele săptămâni pe acolo.
Prin urmare, cam aşa discuta lumea în acele vremuri când nimeni nu mai era stăpân pe nimic, chiar nici pe
locul de sub casă, şi când singurul proprietar adevărat cu puteri şi drepturi discreţionare era Partidul Comunist
Român.
Făcând abstracţie de imaginile patriarhale precedente ale oraşului nostru de altădată, făcute cu multe decenii
în urmă fotografia de la pagina 434 reprezintă o vedere din centrul oraşului, spre nord, pe strada principală – în
zilele noastre strada Argeş.
Imaginea reprezintă în mod grăitor o diferenţă izbitoare între clădirea construită în urmă cu un secol, cunoscută
sub denumirea de „Hotelul Vornicu“, şi blocurile tip ghetou-cutie de chibrit, construite în urmă cu trei decenii, în
timpul regimului comunist.

↓
Nu se pote vorbi de confort. Clădirea lui Vornicu, deşi are aceeaşi înălţime cu blocurile, are numai un etaj, iar
blocurile au patru etaje. Despre aspectul arhitectonic este lipsit de sens să discutăm.
Strada a fost scoasă din circuitul rutier, iar pe mijloc s-au construit un fel de luminători la care fantezia olteniţenilor, le-a atribuit numele de „spânzurători4
? Şi se pare că aveau dreptate.
Stilul celor două clădiri reprezintă două orânduiri sociale diferite pentru care las la aprecierea cititorului să
tragă concluziile pe care le va crede de cuviinţă.
Printr-o coincidenţă, clădirea de pe partea dreaptă este de „dreapta“ iar blocurile de pe partea stângă sunt întradevăr de „stânga“.