BISERICA „ÎNĂLŢAREA DOMNULUI“ SAU „BISERICA EROILOR“-capitol din MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de AMU PAUL !
Până la construirea bisericii din lemn „Sfântul Gheorghe“ din partea de sud a oraşului, din faţa spitalului,
biserica „Înălţarea Domnului“ sau „Biserica Eroilor“, era cea mai nouă dintre cele trei biserici ale oraşului
nostru.
Necesitatea construirii acestei biserici, a apărut şi s-a impus ca efect al creşterii numerice a populaţiei. În
tot oraşul nu exista decât o singură biserică în centru – cea care poartă denumirea de hramul „Sfântului Nicolae“,
devenită insuficientă şi deci neîncăpătoare, întrucât aici se oficiau toate serviciile religioase. După cum
se ştie, orice creştin trece prin biserică – cel puţin – de trei ori: când se naşte, cu ocazia botezului, când se căsătoreşte
se face cununia religioasă. Şi cu ocazia decesului se oficiază slujba de înmormântare. Aceasta separat
de slujbele obşnuite de la sfârşitul săptămânii şi de sărbătorile creştineşti de peste an, însemnatre cu roşu în
calendarul nostru creştin ortodox. A doua biserică de la cimitir poartă hramul„Cuvioasa Paraschiva“.
Prin anii 1933-1935 a existat o ideie şi o propunere de construire a unei biserici, în partea de vest a
oraşului, în cartierul numit Luiceni, pe locul unde se află acum şcoala generală nr. 5 cu clasele I-VIII,
căreia recent i s-a atribuit denumirea de „Alexandru Ghica“. Evenimentele premergătoare celui de al doilea
război mondial, au făcut ca această ideie să nu se materializeze.
La data de 25 iulie 1937, primăria oraşului nostru – în vremea când primar era Vasile Fundeneanu în colaborare
cu Protopopia judeţului Ilfov – circa II-a Budeşti – a convocat Adunarea generală a parohiei comunei
Urba Olteniţa în sala teatrului comunal aflat în grădina publică – parcul central unde se află monumentul eroilor
din primul război mondial – pentru a discuta în mod public, problema construirii bisericii „Înălţarea Domnului“,
căreia olteniţenii îi spun şi „Biserica Eroilor“.
Aceasta urma să se construiască pe actualul loc, teren care cu ani în urmă era folosit pentru echipa
de fotbal a oraşului, numită „Venus“ şi mai apoi „Paza Dunării“.
În vederea construirii acestei biserici primăria a donat un teren în suprafaţă de 3.000 m.p. în partea
de Nord a oraşului vizavi de „Moara Dunărea“.
Valoarea lucrărilor, potrivit devizului estimativ, se ridica la 2.500.000 lei, o sumă destul de mare, având
în vedere nivelul preţurilor de acum 70 de ani, când leul românesc – moneda noastră naţională – ca paritate
echivala cu un dolar. (Arhiva comunală, dosar nr.2, pagina 4, referitor la lucrările de reparaţii la biserica „Sfântul
Nicolae“).
În scopul strângerii fondurilor necesare construirii bisericii s-au făcut liste de subscripţie publică. Dar,
aşa după cum se întâmplă în viaţă, nu totdeauna, şi nu toţi oamenii îşi respectă şi onorează promisiunile,
apărând dese ori neconcordanţe între vorbe şi fapte. Oamenii spun multe, dar când se părăseşte sfera abstractă
şi se trece la concret, lucrurile se mai schimbă.
De aceea, dat fiind faptul că sumele colectate de la locuitori nu erau suficiente – unii din ei refuzând să
contribuie pe considerentul că sunt deserviţi de biserica „Sfântul Nicolae“ din centru, primăria oraşului, printro
scrisoare purtând data de 29 aprilie 1935 a solicutat prefecturii judeţului Ilfov, un ajutor financiar de 500.000
lei. Prefectura a onorat această cerere, alocând integral primăriei Olteniţa suma de 500.000 lei. (Arhiva comunală,
dosrt „Devize pentru construirea bisericii Eroilor, anul 1937, pagina 1).
Biserica a fost construită într-un timp record, adică într-un an. Dacă nu toţi oamenii au contribuit cu bani,
trebuie reţinut că majoritatea au contribuit cu muncă efectivă sau a preparat şi adus hrană la oamenii care
lucrau pentru biserică.
A fost dotată cu două clopote Cel mai mare având un diametru de 80 cm iar celălalt, mai mic, 40 cm.
Pentru că s-au cheltuit mai mulți bani decât prevederea din deviz, aceştia nu au mai ajuns şi pentru clopotniţă,
astfel că, până la urmă s-a optat pentru soluţia existentă, adică nu i s-a făcut o construcţie specială din zid.
Biserica a fost hirotonisită în ziua de 29 iunie 1939, adică de sfinţii apostoli Petru şi Pavel, slujba fiind
oficiată de un sobor format din 8 preoţi:; din cei ai oraşului şi din preoţii din comunele învecinate Chirnogi,
Ulmeni, Negoieşti.
Primul paroh a fost preotul econom Nicolae Andrescu, un om deosebit de cumsecade, care a trăit între
anii 1904-1972. L-am cunoscut personal, iar cu fiul său am fost coleg la liceu. Mormântul său se află la cimitirul
din Olteniţa, pe partea dreaptă de la intrare, aleea 6, la 10 metri distanţă de la intrarea în biserică iar pe
crucea sa, scrie:
235
Preot econom Nicolae Andreescu
1904-1972
„Primul paroh al bisericii „Înălţarea Domnului“ ridicată prin străduinţa sa, bun părinte si
îndrumător sufletesc, şi-a închinat toată viaţa cu neprecupeţită dragoste şi adânc devotament,
bisericii şi fiilor săi duhovniceşti“.
În actul de fondare se arată că aceasta va purta numele de „Înălţarea Domnului“ sau „Biserica Eroilor“,
deoarece trebuia să se ridice o asemenea biserică pentru a se cinsti locurile unde au luptat eroii noştrii şi unde
au avut loc bătălii crâncene pentru apărarea ţării, a oraşului nostru şi pentru întregirea neamului românesc.
RIDICAREA MONUMENTULUI DIN CURTEA BISERICII
În curtea bisericii „Înălţarea Domnului“, căreia olteniţenii îi zic „Biserica eroilor“, a fost ridicat un frumos
monument din piatră, în cinstrea amintirii memoriei eroilor care s-au jertfit pentru întregirea neamului românesc
şi pentru apărarea pământului strămoşesc.
Monumentul este străjuit lateral de câte o zonă de protecţie de 10 metri. Tot monumentul cu zona de protecţie
ocupă o suprafaţă de 1500 mp. Era despărţit de un gard din plasă de sârmă. În forma în care se află
astăzi, monumentul în sine nu prea mai seamănă cu cel iniţial. Exponenţii regimului comunist, în dorinţa lor
de a şterge orice urmă şi legătură cu trecutul, l-au mutilat.
Acest lucru este dovedit de fotografia inaugurală pe care am păstrat-o de la părinţii mei. Cum a fost
până în anul 1944, si ce nu mai există astăzi.
În partea de est, spre biserică, pe obeliscul propriu-zis al monumentului, exista vulturul carpatic cu crucea
în cioc, simbolul credinţei, iar în ghiare ţinea drapelul românesc.
Sub acest vultur din bronz, la o distanţă de vreo jumnătate de metru, spre partea de jos, exista Stema Regatului
României Mari înaltă de 70 cm şi lată de 40 cm.
Sub stema ţării, cu majuscule aurite, vizibile chiar din stradă, scrie:
EROILOR CĂZUŢI
DE-ALUNGUL VECURILOR
LUPTÂND PE MALURILE DUNĂRII
PENTRU PĂSTRAREA ŞI ÎNTREGIREA
NEAMULUI ROMÂNESC.
PATRIA RECUNOSCĂTOARE
În faţa soclului monumentului, pe o piatră funerară, era aplicată o placă din marmură albă, pe care scria,
tot cu litere aurite, încrustate:
CEI CE CĂZUT-AU PENTRU ŢARĂ,
PE LANUL CÂMPULUI BOGAT,
JERTFIND O-NTREAGĂ PRIMĂVARĂ,
NU AU MURIT CI-AU ÎNVIAT.
Această strofă a fost selectată, dintre altele, de către preotul Nicolae Andreescu parohul bisericii „Înălţarea
domunlui“
Pe partea stângă – dispuse simetric faţă de cele de pe partea dreaptă – la intervale egale, existau patru
cruci din marmură, anepigrafe, înalte de un metru, pe care – dinspre stradă spre biserică scria: Sublocotenent
Radovanovici, sergent Miroi Petre, sergent Manciu Vasile, soldat Mirică Ştefan.
Spre est, deci pe partea spre biserică, exista construit un fundal solid din zid, în formă de aproape semicerc,
exact în spatele obeliscului, pe care existau inscripţii cu caracter istoric.
Momentul inaugural, surprinde imortalizat pentru eternitate, pe doctorul Constantin Sava primarul oraşului,
ţinând un discurs iar în partea dreaptă şi stângă, câte cinci consilieri comunali, toţi îmbrăcaţi sărbătoreşte
în costume negre, cu cămăşi albe şi cravate la gât, toţi olteniţeni autohtoni trecuţi de 50 de ani, deoarece în
acele vremuri, pe posturi de consilieri erau aleşi numai bărbaţi – oarecum în vârstă – creştini ortodocşi, întrucât
mentalitatea oamenilor era ca aceştia să fie în general maturi în gândire.
Doamne, ce oameni selecţi şi serioşi a avut Oltenţa la conducerea treburilor oraşului şi ce adunătură şi
tare sociale au fost puse de comunişti după 1946, majoritatea provenind de aiurea, intenţionaţi aleşi astfel,
spre a nu fi legaţi cu nimic de oraş.
Primul din stânga este Stoian, cunoscut de olteniţeni sub numele de Stoenică Popescu – şi eu l-am cunoscut
236
– care moştenise de la tatăl său, impunătoarea şi inconfundabila clădire cunoscută în timpul regimului comunist
sub numele de „FEROMETAL“, clădire care prin modul de rezistenţă şi construcţie, ar mai fi durat un secol,
însă a fost demolată de regimul comunist prin anii 1972-1973.
Până în anul 1946-1947, olteniţenii îşi făcuseră un obicei şi duminica depuneau la acest monument, flori
şi aprindeau lumânări tămâind locul, iar pe jos puneau monede metalice. Apoi, după anii 1946 1947 acest obicei
a fost interzis de noile autorităţi comuniste.
În spre partea de est, chiar jos, pe partea orizontală a monumentului, se află următoarea inscripţie:
„AICI ODIHNESC OSTAŞII NECUNOSCUŢI CĂZUŢI PE ACESTE LOCURI ÎN
RĂZBOIUL 1916-1919“
Parte din aceşti eroi înmormântaţi aici reprezintă ostaşi care au căzut la datorie în timpul luptelor de la
Turtucaia din zilele de 19-24 august 1916.
Glorie postumă şi veşnică recunoştinţă acestor martiri ai neamului românesc pentru jertfa supremă pe altarul
patriei.
Jertfa supremă a acestor martiri, eroi ai neamului nostru, şi gloria repurtată de armata Română, în Marele
Război, a avut o mare rezonanţă pe plan european, România devenind mai bine cunoscută în lume, iar drept
urmare, consecinţa acestei victorii avea să ducă la cel mai mare şi frumos vis şi eveniment din istoria noastră,
unirea tuturor provinciilor româneşti şi creierea României Mari, act consfinţit la 1 Decembrie 1918 la Alba
Iulia. Din acel moment, toţi vecinii noştri au stat în permanenţă cu ochii de noi, însă nu admirativ, ci detestabil
și dușmănos, așa cum or dovedi faptele incontrolabile.
În urma unirii de la 1 Decembrie 1918, România cu o suprafaţă de 294.970 km.p. ocupa locul al treilea
îngre ţările Europei centrale, după Polonia situată pe locul doi cu cei 388.200 km.p. iar Germania ocupa locul
întâi cu 468.700 km.p. În acel moment România se învecina la Est cu Ucraina, în partea de Nord cu Polonia
şi Cehoslovacia, la Nord-Vest cu Ungaria, la Vest Serbia – Yugoslavia de mai târziu, iar la Sud cu Bulgaria.
Ulterior aveam să ne dăm seama de câtă viziune şi dreptate avea marele nostru savant, istoricul Nicolae Iorga,
când spunea că singurul nostru vecin sincer este Marea Neagră.
Copil fiind, îmi aduc aminte cu plăcere, câtă bucurie era în oraşul nostru şi câtă bună dispoziţie erau în
rândul populaţei Olteniţei în ziua de 10 mai, sărbătoarea naţională a ţării noastre până în anul 1946. În acea zi
memorabilă Biserica Eroilor era centrul vital al oraşului. Pe strada mare, toate magazinele şi prăvăliile – particulare
bine înţeles, pentru că pe atunci nu erau magazine de stat – arborau tricolorul românesc, încât Olteniţa
parcă îmbrăca haine de sărbătoare.
Se adunau de dimineaţă, în fața Bisericii Erolor, toţi elevii de la toate şcolile din oraş. Elevii – băieţi şi
fete – de la cele două şcoli primare (numărul 1 şi 2) îmbrăcaţi în străjeri, uniforma era cea pe care comuniştii
au copiat-o, identic, numai că în loc de străjeri le-a zis pionieri. În curtea bisericii, la monumentul eroilor, se
rosteau discursuri, se ţinea un tedeum, după care toţi cei veniţi de la şcoli se încolonau pregătindu-se pentru
defilare.
În faţă era fanfara liceului şi a oraşului, după care urmau elevii de la şcolile primare, apoi cei ai şcolii de
meserii (cum ar fi actualul Grup Şcolar de lângă poştă), gimnaziu de fete şi mai târziu Şcoala de menaj, elevii
liceului „Constantin Alimăneşteanu“, premilitarii şi militarii de la Regimentul din oraş.
Din faţa Bisericii Eroilor, prin faţa castelului de apă, pe strada mare şi până în centru la Vornicu, pe o
parte şi pe alta a străzii, era un culoar viu de lume venită să asiste la defilare, care, în momentul în care coloana
ajungea în dreptul lor, arunca flori şi aplauda. Era o bucurie generală. Pe scările din faţa corporaţiei, în zilele
noastre policlinica – devenită pe timpul comuniştilor, în ultima vreme, aşa zisa „casă a creaţiei“, se aflau notabilităţile
oraşului care primeau defilarea.
Readuc în faţa cititorului, evenimentele şi obiceiurile olteniţenilor, cum decurgeau altă dată, mai precis
de la Marea Unire până în sângerosul şi îndoliat an istoric 1940, cum şi dispariţia totală a acestora după anul
1945.
Îmi pare rău că trebuie să spun că aşa a fost odată şi regret că aşa nu va mai fi niciodată, întrucât amprenta
regimului comunist a afectat mentalitatea oamenilor pentru mulţi ani de acum înainte.
În ziua de duminică 10 septembrie 2006, dar fiind faptul că Biserica „Înălţarea Domnului“ sau „BIserica
Eroilor“, a fost recent pictată, s-a oficiat o slujbă de sfinţire deosebită. Despre acest lucru am fost anunţat şi
invitat personal de preotul protopop Necula Marian. Este un preot tânăr, de fel din comuna Curcani, iar de
vreo trei ani de când este protopop la Olteniţa, a iniţiat mai multe acţiuni cu caracter cultural, creştin, religios.
237
Dimineaţa, duminică 10 septembrie 2006, la orele 8,30 când am ajuns la Biserica Eroilor, am întrebat pe
comandantul jandarmilor din Olteniţa, pe care-l cunoşteam – dacă a venit preotul dr. Damaschin Episcopul
Sloboziei şi Călăraşului şi mi-a spus că a sosit de dimineaţă la ora 8 fix. A fost o zi foarte frumoasă.
De la poarta curţii bisericii şi până la întrarea în biserică era pusă o pânză albă, curată, lată de circa un
metru, iar pe margini, din loc în loc, avea presărate flori naturale de tot felul. Acest lucru m-a impresionat
pentru că nu mai văzusem aşa ceva. Pe această traversă de un alb imaculat, a călcat episcopul.
În curtea bisericii era foarte multă lume, iar în biserică, a te încumeta să intri mi se părea o aventură
nereuşită. Totuşi până la urmă am intrat, reuşind să ajung la aproape trei metri de altar unde l-am găsit pe profesorul
N. Mavrodin, cu care, de cu seară, mă înţelesesem ca să ne întâlnim.
Slujba a fost deosebită, a fost oficiată chiar de către episcopul Damaschin şi de colaboratorii săi, inclusiv
de preoţii din oraş şi din împrejurimi. A fost hirotonisit un fost profesor de religie pe care îl cunoşteam din
vedere.
Slujba a durat trei ore, până la 11. Am aşteptat să iasă lumea din biserică. n spatele bisericii erau aranjate
mai multe rânduri de mese, unde urmau să servească masa, cred mai bine de 200 de persoane.
Eu, cu profesorul N. Mavrodin, Postolea, şi Dane Şerbănescu directorul Muzeului Olteniţa, fiind invitaţi
de preotul protopop Necula Marian, am aşteptat şi după ce a ieşit Episcopul şi preotul profesor doctor Necula,
Decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi naşul protopopului Necula Marian, am traversat şoseaua şi am
mers la restaurantul de peste drum, din faţa Morii Dunărea a lui Ion Stoica. Aici deja era aranjată o masă festivă
deosebită. Masa era lungă, cred că de vreo 12 metri şi lată de aproape 2metri.
În capul mesei dinspre Est, spre biserică a stat episcopul singur, având în dreapta sa, pe colţ, pe decanul
Facultăţii de teologie, iar în capătul celălalt, opus, deci în spre vest, am stat eu în stânga şi profesorul Done
Şerbănescu în dreapta. Pe partea dreaptă, spre peretele localului, deci spre sud, lângă episcop, au stat vreo 4
bărbaţi, cu ceva funcţii de la nivelul judeţului Călăraşi şi în continuare soţiile preoţilor (preotesele), iar opus
lor deci pe partea stângă, spre nord au stat, soţii lor, preoţii.
Un grup de vreo 10 persoane care au foramt corul ce a cântat în biserică, venit special de la Călăraşi (diaconi,
cântăreţi, etc) au avut o masă separată.
Înainte de a ne aşeza la masă un preot şi apoi episcopul Damaschin, au binecuvântat mâncarea şi băutura.
Masa a durat – ca şi slujba – aproximativ tot trei ore. S-a servit un aperitiv variat şi consistent, precedat de
coniac – apoi sarmale, friptură la grătar, struguri, banane, vin alb, sucuri, prăjituri şi cafea. Serviciul a fost ireproşabil,
iar mâncarea variată şi consistentă.
La vreo oră după ce ne-am aşezat la masă, m-am deplasat la sfinţia sa părintele doctor Damaschin episcopul
Sloboziei şi Călăraşului, i-am arătat cele 4 foi cu materialul scris în legătură cu biserica eroilor şi mai
ales cu monumentul eroilor şi i-am arătat chiar fotografia originală, cum era monumentul eroilor, înainte de a
fi mutilat de regimul comunist. S-a arătat intersat, mi-a mulţumit şi apoi şi-a manifstat dorinţa de a vedea fotografia
şi părintele profesor universitar doctor Necula Decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
După vreo două ore, părintele Necula decanul Facultăţii s-a sculat în piciore şi a ţinut o alocuţiune de
vreo 20 de minute în care ne-a spus o sumedenie din lucruri dintre care am reţinut pe cele mai importante şi
anume:
– că s-a simţit bine şi chiar onorat că a fost invitat să participe la acest eveniment deosebit;
– că îl cunoştea de mult pe părintele Damaschin cu care a fost coleg de facultate la teologie, părintele
Damaschin fiind mai mare cu vreo trei ani, decât decanul;
– că părintele episcop Damaschin este un om foarte inteligent, corect şi cinstit şi că îşi face în mod conştiincios
datoria;
– că şi-a adus un aport deosebit la înfiinţarea Facultăţii de teologie de la Craiova;
– că părintele Damaschin la 14 septembrie, deci de Ziua Crucii împlineşte 66 de ani.
La auzul acestei veşti, coriştii s-au sculat de la masă, au ieşit mai în faţă, toţi mesenii s-au sculat în picioare,
iar coriştii au început să cânte în stil bisericesc „La mulţi ani“, iar apoi absolut toţi prezenţi, luându-se după
corişti, au cântat ca ei.
În acest timp, Ion Stoica patronul restaurantului a desfăcut o sticlă de şampanie care – cei din apropierea
episcopului au dat noroc.
– A avut numai cuvinte de laudă părintele decan.
Apoi am luat şi eu cuvântul. Am spus că vorbesc în calitate de cetăţean autohton al oraşului. I-am adus
238
mulţumiri sfinţiei sale părintelui doctor Damaschin episcopul Sloboziei şi Călăraşului, amintind că până acum
am fost onoraţi, în cursul acestui an, de 4 ori de prezenţa sa la Olteniţa – i-am spus cu ce ocazie şi în ce împrejurări
– şi de trei ori a părintelui Necula Decanul Facultăţii.
– I-am urat sănătate, cu ocazia împlinirii vârstei de 66 de ani la 14 septembrie 2006, fără să scap din vedere
să spun că atunci este o zi mare, sfântă „ZIUA CRUCII“ şi Hristovul viilor, adică atunci începe culesul viilor.
– am spus că tăria credinţei a traversat perioadă cumplită de ateism, din timpul ciumei roşii care a fost comunismul;
– Am spus câteva cuvinte despre preotul econom Nicolae Andreescu primul paroh al bisericii Eroilor, că
a avut doi copii, o fată şi un băiat, că ambii trăiesc, deşi şi ei sunt bătrâni;
– I-am spus despre obiceiurile de altă dată, despre ziua de 10 mai, zi de mare sărbătoare naţională a poporului
nostru, cum se desfăşurau manifestările de altă dată, defilarea elevilor şcolilor cu fanfara în faţă şi multe
altele.
Am tras concluzia că ceea ce am spus eu a mulţumit auditoriu care m-a răsplătit cu aplauze.
Sfinţia sa părintele Damaschin, sesizând că probabil mai sunt persoane care mai au ceva de spus, a cerut
celor prezenţi să facă acest lucru. Drept urmare a vorbit dl. prof. N. Mavrodin.
Sculându-se în picioare, după ce s-a prezentat, profesorul Mavrodini i-a spus mai întâi că este realizatorul
emisiunilor radio local Olteniţa, de marţea şi joia, una intitulată generic, „cultură şi civilizaţie“ şi cealaltă „Cenaclul
literar Danubius“. În continuare a spus că marţi 12 sept. 2006, va prezenta la radio, manifestarea prilejuită
de târnosirea de azi a bisericii.
Sfinţia sa preotul dr. Damschin episcopul Sloboziei şi Călăraşului – care timp de 10 ani a studiat în Grecia,
l-am auzit chiar, nu odată, vorbind la telefonul mobil greceşte nu ştiu cu cine, sculându-se în picioare, aflat
într-o stare bună de dispoziţie şi mulţumire sufletească, râzând, a spus că fiind provocat de noi, a fost nevoit
să ia cuvântul.
Mai întâi a spus că este mulţumit de cele spuse la adresa sa de antevorbitori şi că mulţumeşte tuturor celor
prezenţi şi celor care au organizat desfăşurarea acestui eveniment pe care îl apreciază ca fiind o reuşită.
In jurul orelor 14, episcopul s-a sculat de la masă, un preot din suita sa a spus „Tatăl nostru“, a răspuns
corul venit de la Călăraşi sau Slobozia, a încheiat bine cuvântarea dânsul, după care, şi-a luat rămas bun de la
noi, dând mâna cu toţi. L-am condus până la maşină.
Preotul Necula decanul facultăţii de teologie, a revenit la masă, a mai stat vreo douăzeci de minute după
care a plecat şi dânsul. La fel ne-am luat rămas bun şi ne-am îmbrăţişat, manifestându-şi astfel mulţumirea
pentru modul în care s-a desfăşurat şi a fost organizat acest eveniment.
Odată cu preoţii locali, ne-am retras şi noi adică eu, dl. profesor Mavrodin şi Done Şerbănescu.
Materialul de faţă a fost prezentat în ziua de marţi 12 septembrie 2006, la orele 10-10,30 la Radio local
Olteniţa de prof. Mavrodin.
Am scris aceste lucruri, pentru că foarte puţină lume din Olteniţa – sunt convins că nu a avut cunoştinţă –
despre modul de desfăşurare al acestui eveniment deosebit.
In biserică, am văzut că au fost destui care au făcut fotografii sau au tras pe casetă modul de desfăşurare
al oficierii acestei slujbe deosebite. Separat de aceasta, asemenea evenimente sunt foarte rare – şi chiar începând
de astăzi, trebuia să fim conştienţi că acestea deja, ieşind din prezent, trec în trecut şi devin istorie.
De menţionat că decanul de vârstă din rândul participanţilor şi al preoţilor a fost părintele Mateescu,
cândva şi el slujitor la această biserică, fost coleg la Facultatea de Teologie din București cu actualul părinte
Teoctist Patriarhul României, preotul Mateescu având o vârstă înaintată, fiind intrat în 91 de ani. A fost coleg
de cămin, în perioada studenției – deși au urmat facultăți diferite cu regretatul dr. Ilie Cernea, lucru pe care mi
l-a spus când era în viață și pe care preotul Mateescu mi l-a confirmat.
N.B. Anul acesta, în luna august s-au împlinit 90 de ani de la declanșarea primului război mondial, din
punctul de vedere al României, eroii comemorați fiind cãzuți la datorie în acest război.Anexez articolul intitulat: „La Oltenița SE CONSTRUIESC GARAJE PE MORMINTELE EROILOR“
publicat în ziarul „Argument“ nr. 34 din 1-7 februarie 2002, care apare săptămânal la Călărași. Din acest
articol, parțial, redau textual: Firma S.C. Viky-Stoica S.R.L. care își are sediul vizavi, a reușit să închirieze de
la preotul Mateescu (acum pensionar) o suprafață de 400 mp zona de protecție a monumentului din partea
stângă în care, mai mult ca sigur se află morminte ale eroilor….“ În final autorul articolului Bogdan A. Ionescu
– pe care nu-l cunosc – arată că „monumentul este de importanță excepțională atât pentru oraș cât și pentru
țară…“
Fotografia reprezintă Monumentul Eroilor din curtea bisericii „înălţarea Domnului“ căreia olteniţenii i
mai spun şi „Biserica eroilor“. Fotografia este făcută cu ocazia inaugurării monumentului şi reprezintă, de la
stânga la dreapta, consilierii urbei şi primarul:
Stoian (Stoenică) Popescu; 2………….; 3………; 4…….; 5……..; 6. Doctor Constantin Sava, cel din
mijloc după ce ținuse un discurs inaugural, în fața celor spre care privesc (dar care nu au fost prinşi în
obiectivul fotografic). 7. Vasile Fundeneanu. 8….; 9………; 10………; 11……….
În spatele monumentului prorpiu-zis, era un fundal din zid de peste trei metri cu încadramente şi inscripţii
istorice, fundal care, în timpul regimului comunist, a fost dărâmat. Regimul comunist dorea să schimbe şi istoria,
fără ca să-şi dea seama, în prostia şi rutatea lor că trecutul nu-l poate schimba nimeni, ci -eventual –
numai interpretarea, dar şi aceasta era imposibilă pentru că se lovea de adevărul istoric.
Pe obeliscul propriu-zis al monumentului din piatră, există vulturul carpatic cu crucea în cioc, simbolul
credinţei noastre din totdeauna şi al omenirii, iar în ghiare, ţinea strâns, drapelul României.
Sub acest vultur, realizat perfect din bronz, care a fost procurat de la Muzeul Militar din Bucureşti prin
locotenent-colonelul în rezervă Nicolae Teodor, care în perioada 1938-1939, când s-a inaugurat biserica era
primar, exista Stema Regatului României care a fost înlăturată de exponenţii regimului comunhist. Sub aceasta,
cu majuscule aurite, vizibile – atunci – de la distanţă, scria (aşa după cum rezultă şi din fotografie)
EROILOR CĂZUŢI
DE-ALUNGUL VEACURILOR
LUPTÂND PE MALURILE DUNĂRII
PENTRU PĂSTRAREA ŞI INTREGIREA
NEAMULUI ROMÂNESC
PATRIA RECUNOSCĂTOARE
În faţa soclului monumentului, pe o piatră funerară era aplicată o placă groasă de marmură albă, pe care
scria, tot cu litere aurite încrustate, spre a rezista timpului
CEI CE CĂZUT-AU PENTRU ŢARĂ,
PE LANUL CÂMPULUI BOGAT,
JERTFIND O-NTREAGĂ PRIMĂVARĂ,
NU AU MURIT CI-AU ÎNVIAT.
Pe partea stângă, orientat dinspre vest spre est, deci dinspre stradă spre biserică, existau patru cruci din
marmură albă, aneoigrafe, înalte de un metru, pe care scria numele unor eroi: sublocotenent Radovanovici,
sergent Miroi Petre, sergent Manciu Vasile, soldat Mirică Ştefan.
Pe partea dreaptă, erau tot patru cruci, dar din cauza intemperiilor nu se mai putea descifra ce scrie.
241
Biserica „Inălţarea Domnului“ sau „Biserica Eroilor“ hirotonisită în ziua de 29 iunie 1939 de ziua
Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel.
Primul paroh al acesteia a fost preotul Nicolae Andreescu care a trăit între anii 1904-1972., Această
sfântă biserică s-a ridicat prin străduina sa. Pe crucea sa din cimitir scrie:
PREOT ECONOM
NICOLAE ANDREESCU 1904-1972
„Primul paroh al bisericii „înălţarea Domnului“ ridicată prin străduinţa sa, bun părinte şi îndrumător sufletesc,
şi-a încheiat toată viaţa cu neprecupeţită dragoste şi adânc devotament, bisericii şi filor săi
duhovniceşti“.