AURORA DAVIDESCU – O CĂSĂTORIE UNICĂ ÎN OLTENIŢA CU VOIAJUL DE NUNTĂ ŞI „LUNA DE MIERE“ PETRECUTĂ LA VENEŢIA, ÎN ITALIA

(Fragment din vol-MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de PAUL AMU !)
AURORA DAVIDESCU – O CĂSĂTORIE UNICĂ ÎN OLTENIŢA CU VOIAJUL
DE NUNTĂ ŞI „LUNA DE MIERE“ PETRECUTĂ LA VENEŢIA, ÎN ITALIA
Aurora Davidescu s-a născut în Olteniţa la 14 martie 1920 – la casa părinţilor ei, situată pe strada Carol I
– în zilele noastre strada Argeş – sau pe înţelesul tuturor strada mare, fiind primul copil din familia lui Ion
Davidescu, iar al doilea copil, mai mic cu trei ani, un băiat pe nume Valerică, care era cam zvăpăiat.
După absolvirea şcolii primare din Olteniţa şi două clase la liceu – când director era profesorul Alexandru
Stoicescu – a făcut trei clase de liceu la Braşov. Aurora se îmbolnăvise de plămâni, în acele vremuri T.B,C,-ul
fiind o boală aproape incurabilă, doctorii i-au indicat acea zonă de munte, iar acei trei ani au avut un efect be-
nefic asupra ei întrucât s-a făcut bine. Peste ani, avea să recidiveze însă, lucrurile au evoluat iar tuberculoza
nu mai era un pericol.
Mult mai târziu, peste ani, Aurora a făcut ultimele trei clase la fără frecvenţă la liceu la Olteniţa, la seral,
în perioada în care era angajată funcţionară la Şantierul Naval Olteniţa.
* * *

.

Aurora Davidescu era o fată proporţionată, semăna cu tatăl ei şi era printre cele mai frumoase fete din
oraş de seama ei.
Prin intermediul Anei Stoicescu funcţionară la biroul evidenţa populaţei la poliţie, Lucian Fotini Presbi-
terian, şeful Poliţiei Olteniţa, a cunoscut-o în luna noiembnrie 1938 pe Aurora Davidescu, când aceasta avea
doar 18 ani şi vreo opt luni, în casa familiei Rojin care era situată pe strada Cuza Vodă, dincolo de grădina pu-
blică, vizavi de casa lui Ionel Penu. Peste vreo cinci ani, aici avea să locuiască cu chirie profesoara noastră de
matematică Dalvina Bergheanu, despre care voi vorbi într-un capitol separat în lucrarea de faţă. Dalvina Ber-
gheanu s-a născut la 8 august 1915 şi este în viaţă, sănătoasă în 2009.
Ana Stoicescu – despre care voi vorbi pe larg într-un capitol rezervat fiului ei Gelu (Anghel) Stoicescu, a
locuit pe strada Constantin Alimăneşteanu, vizavi de casa noastră, casă care, mai înainte fusese a lui Vasile
Uleu, cel care a avut brutărie şi simigerie pe strada mare, între restaurantul lui Mihai Popa (acum acolo se află
trezoreria) şi magazinul de coloniale şi delicatese al lui Voicu Mantu, care deasemeni apare separat în lucrare.
Vasile Uleu a avut două fete şi doi băieţi, pe Relu şi Nelu, ultimul Uleu V. Ioan fiind fostul şef de gară – coleg
de liceu cu doctorul Ilie Cernea. Uleu V. Ion a fost numit şef de gară după ieşirea la pensie a predecesorului
său, Dumitru Rizescu. Casele Anei Stoicescu – mama lui Gelu Stoicescu – foşti vecini ai noştri, aveau să treacă
în proprietatea învăţătorului Nicolae Oncescu, iar după moartea sa, soţia acestuia le va vinde profesorului
Constrantini Zegrea. Am făcut acest scurt istoric pentru ca cititorul să-şi poată da seama unde au fost – şi unde
mai sunt de fapt, în momentul de faţă.
Cunoscându-l pe Lucian Fotini Presbiterian şeful poliţiei, primul revelion la cumpăna anilor 1938
Aurora Davidescu l-a făcut cu acesta la domnişoara tomnatică „Rojin“, unde se cunoscuse dealtfel cu vreo
lună de zile în urmă, împrejurare în care avea să fie conceput întâiul şi unicul lor copil, care avea să vină pe
lume la 29 august 1939. Faţă de această situaţie nou creată, lucrurile încep să se precipite datorită timpului.
Drept urmare, în vara anului 1939, la vârsta de 19 ani, Aurora Davidescu, destul de dezvoltată fiziceşte,
se căsatoreşte civil şi religios cu Lucian Fotini Presbiterian – cel care pe atunci era – şi avea să fie în continuare
– şeful Poliţiei Olteniţa în perioada anilor 1939-1942.
Sub aspectul vârstei, lumea olteniţeană considera căsătoria neobişnuită, în sensul că Aurora avea doar 19
ani, iar viitorul ei soţ 38 de ani, prin urmare dublu, putând să-i fie mai degrabă tată decât soţ.
Dată fiind situaţia
expusă mai sus, neexistând cale de întoarcere sau vreo situaţie de ieşire, lucrurile aveau să evolueze relativ re-
pede, chiar dacă lumea clevetea evenimentul, însă numai sub aspectul diferenţei de vârstă, pentru că în rest,
se aprecia că Aurora făcuse o partidă bună.
Însărcinată fiind – dar fără să bată la ochi – Aurora Davidescu şi viitorul ei soţ, au fost cununaţi cu fast de
generalul Gabriel Marinescu Şeful Inspectoratului General al Poliţiei Române, ceea ce pentru acele vremuri
însemna foarte mult.
Datorită acestui fapt, li s-a înlesnit plecarea în voiaj de nuntă în Italia şi au petrecut „luna de miere“ la Veneţia.
Din anul 1939 şi până în zilele noastre un asemenea caz în oraşul nostru nu s-a mai reeditat.
Dar, cum se întâmpla în viaţă – parcă existând o lege a compensaţiei, – ceea ce începuse frumos, nu a
durat prea mult. La mai puţin de doi ani, după naşterea unui băiat frumos care a fost botezat de genralul Gabriel
Marinescu, punându-i numele său noului născut, soţul Aurorei, împătimit după jocul de cărţi, preferând antu-
rajul cu prieteni, cu chefuri care ţineau până spre ziuă, în căsnicie au intervenit neînţelegeri, situaţie care a dus
la despărţirea căsătoriei.
* * *
Cu vreo zece ani în urmă, am fost cu doctorul Ilie Cernea, în mai multe rânduri la Aurora şi ne-a povestit
despre viaţa şi situaţia ei.
Prezint alăturat fotografia Aurorei Davidescu mireasă cu Lucian Fotini Presbiterian ginere, generalul –
civil – Gabriel Marinescu, nun mare şi soţia acestuia Nona Marinescu nună.
148
Privită mai atent, fotografia scoate în evidenţă, fiind vizibilă, diferenţa mare de vârstă dintre Aurora şi
soţul ei, mai cu seamă că – acesta din urmă, purtând mustaţă, aceasta îl maturiza şi mai mult.
Aurora ne povestea că a făcut nunta în localul lui Vornicu, că în prealabil oficierii cununiei civile de către
doctorul Constantin Sava pe atunci primar şi apoi a cununiei religioase, s-au plimbat cu trăsurile prin oraş, cu
câte un lăutar pe fiecare capră alături de birjar şi că au cântat tot timpul, toţi lăutarii de la toate trăsurile, conco-
mitent, marşul miresei.
Îşi amintea că a fost o nuntă frumoasă, că a avut multe perechi domnişoare şi cavaleri de onoare, că o
fetiţă – nu-şi mai amintea a cui a fost şi cu un băieţel îmbrăcaţi şi ei în miri, i-au purtat trena, că a fost multă
lume selectă, nu numai din Olteniţa – mai toţi negustorii de pe strada mare – dar şi din Bucureşti din partea ge-
neralului Gabriel Marinescu, şi că s-au strâns foarte mulţi bani şi cadouri.
Când a început să strige darul spre ziuă, lumea a rămas uimită – ca şi ginerele şi nunii mari, când au auzit
că Ion Davidescu, tatăl Aurorii, i-a dat pe numele ei, cu acte, ca dotă, casa care fusese construită expre pentru
ea, cam prin anul 1926-1927 când ea era copil.
Casa despre care vorbesc mai sus era aproximativ pe locul unde Comitetul Raional de Partid Olteniţa a
făcut garajele pentru maşini, în spatele grădinii lui Vornicu, unde se află acum primăria şi grădina cu flori din
faţă.
Tatăl Aurorei Davidescu a avut magazin de manufactură pe strada mare, între Magazinul – tot de manu-
factură – al lui Teodor Iacob şi casa lui Şerban (cunoscut de olteniţeni sub numele de Tănăsoiu) Vasile. Maga-
zinul lui Davidescu era la parter, iar la etaj era locuinţă.
Spre o mai bună înţelegere, casa dată ca dotă Aurorei Davidescu, era cam vizavi de casele moşierului
Aristide Penu, unde după venirea la putere a regimului comunist, aici a funcţionat temuta securitate, iar mai
târziu când s-a construit noul imobil al miliţiei (acum poliţiei), pe strada mare., vizavi de procuratură, aici s-
a mutat şi securitatea, la unul din etaje, iar în locul său a trecut întreprinderea de industie locală (I.I.L.) Olte-
niţa.
La 17 august 2007, am văzut că acestei clădiri – fiind rezistentă şi cu ziduri groase – i s-a adăugat de noul
proprietar un nivel.
Casa Aurorei Davidescu era înaltă, impunătoare, cu ferestre mari, iar una dintre acestea, era rotundă,
cazuri mai rare în Olteniţa. Prezint această clădire în fotografia alăturată, de unde se poate vedea cât de mare
era în comparaţie cu cea din vecinătatea ei. Fotografia ne va readuce în min
te imaginea acestei clădiri de altă
dată, care a fost demolată de exponenţii regimului comunist în anul 1964-1965 când a început constucţia ac-
tualei primării, care pe atunci era destinată comitetului raional de partid Olteniţa.
La 1 februarie 1968, raioanele ca şi regiunile ca forme administrative, aveau să se desfiinţeze, se revenea
la vechea formă de judeţ însă nu s-au mai reînfiinţat şi plăşile. Iată că şi acestă situaţie dovedeşte lipsa de pers-
pectivă, iar liderii regimului, chiar dacă era o eşuare, nu vroiau să recunoască, ci spuneau că este o nouă formă
superioară în etapa de dezvoltare.
* * *
Prezint alăturat o fotografie de la nunta Aurorei Davidescu (devenită Presbiterian) cu un grup de prieteni apropiaţi.
* * *
Din căsătoria lor a rezultat un copil, un băiat care s-a născut la 29 august 1939, adică la puţin timp după
nuntă, pe care l-a botezat naşii părinţilor, punându-i numele de Gabriel, după cel al generalului aşa cum am
arătat mai sus.
Nu a trecut prea mult timp şi aşa cum poate era de aşteptat – diferenţa de vârstă, trecută cu vederea la în-
ceput, avea să-şi spună cuvântul. La puţin timp după trecerea unui an de al nuntă, s-au despărţit, însă divorţul
propriu-zis a avut loc după vreo doi ani, după mai multe înfăţişări, instaţa de judecată stabilind că băiatul
să-i rămână în îngrijire mamei, soţul find obligat de judecătorie să-i plătească pensie de întreţinere.
Gabriel (Gabi) Presbiterian, rămas n grija şi educaţia mamei sale, avea să crească, să meargă la grădiniţă,
să înveţe la şcoala primară şi să urmeze coala medie (liceul) din Olteniţa, după care s-a angajat şi el la Şantierul
149
Naval Olteniţa.
Timpul a trecut, şi-a făcut armata şi la 3 august 1962 se căsătoreşte cu Florica Nistor, cadru medical o
fată foarte bună.
Aurora Davidescu, avea să suporte neplăcuta situaţie, ca să-i fie demolate ambele case, cea de pe strada
mare cu un etaj, despre care am vorbit mai sus, şi cea de pe strada care s-a numit Alex. Sahia, primită drept
dotă la nuntă.
Drept urmare şi-au cumpărat o casă – nu de dimensiunile pe care le-au avut casele lor, dar oricum, au pre-
ferat să nu meargă la bloc. Casa se află în partea de sud a clădirii vechii primării, unde mai târziu şi-a avut
sediul întreprinderea de gospodărie orăşenească Olteniţa (I.G.O.).
Viaţa şi-a urmat cursul, iar din căsnicia lui Gabi cu Florica a rezultat o fată care a primit numele de Cora
Irenne, care s-a născut la 22 octombrie 1969 şi care avea să semene atât cu mama ei dar mai ales cu tatăl său.
Nmeni nu se poate da la o parte din calea destinului. Cora, o fată nu numai plăcută dar frumoasă ca şi pă-
rinţii ei, a fost crescută cu dragoste, atât de către părinţii săi cât şi de bunica ei cea care fusese – înainte de
Presbiterian – Aurora Davidescu, a primit din familie o educaţie aleasă, a crescut sub ochii lor, a învăţat carte,
şcoala primară, apoi liceul şi până la urmă a absolvit o facultate, devenind licenţiată în drept.
O nenorocire însă s-a abătut asupra acestei familii. La 28 august 1996, Gabi Presbiterian, când deabia
împlinise 57 de ani, a încetat din viaţă, deci înainte de mama lui, care avea atunci 76 de ani.
Sigur că numai ei
ştiu – ca şi mama lui – ce o fi fost în sufletele lor, astfel că Aurora a rămas să-şi trăiască viața cu nora şi cu ne-
poata sa, cu care s-au înţeles destul de bine.
Datorită doctorului Ilie Cernea, am reuşit să stăm de vorbă în mai multe rânduri cu Aurora Davidescu,
atât toţi trei cât şi numai eu cu ea, povestindu-ne viaţa ei. De la ea am aflat că în tinereţe, ca prietene intime,
a avut pe Nuţa Penu (o fată destul de frumoasă şi inteligentă – fiica moşierului Aristide Panu) şi cu Mimi Că
tălui.
De asemeni, de la ea ştiu că l-a cunoscut pe cel car mai târziu avea să devină doctorul Spirea Roşca – am
sesizat chiar că parcă avea o tresărire în faptura ei când vorbea de el, că i-a făcut curte, îmi spunea că era pre
zentabil, frumos, inteligent, manierat, era recunoscut ca premiant al liceului în fiecare clasă şi prezent la toate
acţiunile culturale pe care le organiza liceul, că avea multă încredere în el profesorul Alexandru Stoicscu di
rectorul liceului, având numai cuvinte de laudă la adresa acestuia, şi până la urmă chiar mi-a spus că s-a căit
că nu l-a luat pe Spirea Roşca, că era de seama ei, că n-ar fi refuzat-o şi mi-am dat seama că, destăinuirile –
deşi tardive – erau sincere şi că avea motive să-i pară rău şi chiar să regrete.
Ne-a spus că nu mai ştie nimic de el – aflase chiar că mai de mult a fost ofiţer şi am văzut că o interesa
dacă mai tăieşte. I-am spus că trăieşte şi dacă o interesează pot să-i dau şi adresa. La aflarea acestei veşti, am
văzut că parcă s-a resemnat, mulţumindu-se – parcă – numai şi cu această ştire. Gândindu-se nostalgică, ne-a
spus: „Viaţa este ca o gară cu un tren. Aştepţi în gară să vină trenul. Dacă l-ai scăpat şi nu te-ai suit în cel care
trebuie, degeaba te mai urci în următorul, pentru că timpul a trecut şi poate te duce la altă destinaţie.“
În ce mă priveşte l-am cunoscut pe doctorul Spirea Roşca, este în viaţă, este adevărat că a fost premiant
în tot liceul şi că a fost şef de promoţie în anul 1938.În anul 2007 dr. Spirea Roşca are 87 de ani. Şi totuşi,
despre aceste mărturii sincere târzii ale Aurorei, nu i-am spus doctorului Spirea Roşca niciodată, aşa că îl las
să citească şi să afle despre acestea la timpul respectiv, din această carte. În lucrarea de faţă doctorului Spirea
Roşca i-am rezervat un capitol separat, întins pe destul de multe pagini.
Şi ca să nu uit, la un capitol, despre doctorul Roşca, acesta va mărturisi singur, că în peroada liceului,
spre terminare, a sempatizat-o pe sora mai mare a lui Nicu Vornicu – când îl medita pe acesta – dar că nu a avut
curajul să-şi facă cunoscute sentimentle, după cum acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu sora lui Nicu, faţă de doc
torul Spira Roşca.
Cu vreo trei-patru săptămâni înainte de a muri Aurora Davidescu, doctorul Ilie Cernea – care mi-a vorbit
mereu frumos despre ea, observând eu ce trebuie
– mi-a zis să mai mergem pe la
ea s-o mai vedem.Am dat însă
zi după zi, timpul a trecut până când, într-una din zile, îmi dă telefon şi-mi spune, parcă mai hotărât ca oricând –
să ne întâlnim în faţa liceului să mergem la ea fiindcă – nu ştiu de unde auzise că-i puţin cam bolnavă.
150
Cu o zi înainte însă – după amiază întâmplător – întâlnindu-mă cu Gică Chirlomez, aflasem de la acesta,
ceva neclar, din care îmi dăduse să înţeleg că Aurora ar fi murit.
Nu-mi venea să cred pentru că asemenea veşti
circulă repede şi mă gândeam că dacă ar fi fost adevărat era imposibil să nu fi auzit şi eu.
Sigur că de orice om îţi pare rău când auzi de moarte, însă imediat gândul m-a dus la doctorul Cernea. Nu
pot să-mi dau seama cum este cu aceşti biocurenţi sau poate cu telepatia, însă cred că oricum, ceva tot este,
întrucât mă trezesc cu un telefon de la dr. Cernea.
După discutarea unor generalităţi, aproape formale, brusc, îmi zice să nu mai amânăm şi chiar pe loc sta-
bileşte dânsul ca peste o oră să ne întâlnim în faţa liceului şi de acolo, împreună să mergem la Aurora. Luat pe
neaşteptat cu această hotărâre a sa, instantanee, neştiind cum să încep, timpul fusese fulgerător de scurt pentru
a-mi permite să-mi adun gândurile, a urmat o pauză, preţ de câteva secunde extrem de apăsătoare, doctorul
devenind nerăbdător şi chiar bănuitor, mă apostrofează – ceea ce nu-i era în frea lui, deşi ne cunoşteam de ani
de zile: „Hai domnule,… spune-mi… ce s-a întâmplat!…“ şi fără să-mi dea răgaz să-i răspund, s-a repezit verbal
la mine, şi parcă pe un ton acuzator şi bănuitor continuă: „Sau o fi murit şi nu vrei să-mi spui?… Şi atunci, de
ce nu-mi spui?“
Aflat parcă în postura de vinovat, am căutat să mă justific spunându-i: „N-am avut timp şi nici nu am fost
sigur şi am vrut să verific mai întâi informaţia. Atunci el conchide: „Hai, vino să ne întâlnim în faţa liceului,
şi indiferent din noi care ajunge mai repede, să-l aştepte pe celălalt.
Am înţeles că momentul psihologic a fost depăşit şi că parcă nu avea tăria să primească singur o asemenea veste
.
Cu toată vârsta lui – doctorul locuia la un bloc spre gară – a venit destul de repede şi, n-am apucat decât
să schimbăm câteva cuvinte, că am şi ajuns în faţa casei Aurorii. Ne-am trezit în faţa unui fapt împlinit. La
poartă erau puse steagurile mortuare.
Prin urmare nu mai încăpea nicio îndoială, Aurora murise.
Am intrat în curte, apoi într-un antreu şi de acolo în camera dinspre stradă. Am văzut-o pe Aurora în sicriu
între flori.
Cu toţi cei 80 de ani ai ei şi cu toate necazurile vieţii prin care trecuse, chiar şi moartă, Aurora continua
să fie distinsă şi chiar frumoasă. Privindu-l, l-am văzut pe doctor că-i dăduse lacrimile. Nedeclarat – dar dân-
dumi de înţeles – mi-am dat seama că a simpatizat-o, şi de ce nu, poate chiar o mai simpatiza încă.
Altfel
nu-mi explic de ce a fost aşa de întristat. S-a apropiat de sicriu, i-a pus mâna pe frunte, a mângâiat-o şi nu ştiu
ce a spus singur în gând, apoi s-a retras vreo doi paşi şi a spus – deşi mai spusese când a venit: „Dumnezeu s-
o ierte!“, iar la numai câteva secunde a mai spus o singură vorbă: „Păcat!“… şi am ieşit amândoi în curte.
Am găsit nişte cunoscuţi şi am început să discutăm, cum se vorbeşte în asemenea împrejurări: „când şi
cum a murit, când o înmormântează şi alte lucruri de felul acesta. Nu a mai fost timp ca să aflăm răspuns la
întrebările noastre, pentru că la numai câteva minute a venit Ion Buciu – ultimul ei soţ cu care a lucrat în şantier
după care a urmat sosirea preoţilor şi concomitent, dricul.
Ne-am dat seama că nu mai era cazul să întrebăm pe nimeni de nimic. Ca în multe situaţii, răspunsul îl
dă timpul.
La ora 12 şi vreo câteva minute, de faţă fiind multă lume, Aurora Davidescu îşi părăsea casa – fără ca să
ştie – pentru ultima dată. Şi culmea, soarta a vrut ca ea să nu moară nici la casa părintească şi nici la cea pe
care tatăl său i-o dăduse ca dotă la nuntă.
Mă gândeam cum de omul nu ştie, după ce moare – şi nici înainte – ce se întâmplă cu el. Dar poate zeci
de milioane de oameni şi-or fi pus astfel de întrebări în timp, care – invariabil – au rămas fără răspuns. Aşa zisa
„lume de dincolo“ – „viaţa veşnică“ sunt bănuieli, iar dacă nimeni, niciodată nu s-a mai întors de acolo, nu
avem de unde să ştim şi ne lăsăm „convinşi“ să credem ceea ce se spune.
Ca de obicei, cel mai grăbit, care nu aşteaptă pe nim
eni este timpul. Prin urmare cortegiul funerar s-a pus
în mişcare. Aurora pleca de acasă pentru totdeauna pe un drum fără întoarcere. A trecut prin faţa liceului –
locul de întâlnire al meu şi al doctorului Cernea – şi şi-a continuat drumul drept. Când am ajuns în faţa celor
doi castani – doar ei au mai rămas martori, ca un punct de reper, că aici a fost cândva o casă şi că aceasta a fost
a Aurorei, i-am spus lui Tudor Gaţea, care mâna calul, să oprească dricul. Şi Tudor Gaţea – când era tânăr şi
el fusese un birjar de frunte al oraşului – avea acum 81 de ani.
( CASA AUROREI DAVIDESCU
Casa Aurorei Davidescu, destinată şi dată ca dotă de când era copil,
de tatăl său manufacturistul Ion Davidescu.
Casa era situată pe actualul bulevard al Tineretului din zilele noastre,
fostă strada Alex. Sahia din perioada regimului comunist, pe locul din
spatele primăriei unde acum se află curtea cu garajele autovehiculelor pri-
măriei.
Fotografia reprezintă faţa casei dinspre partea de est (deci dinspre
stradă). Se poate aprecia cât de mare era această clădire in comparaţie cu
casa de alături, care era o clădire obişnuită, a lui Costică Leu.
După fereastra ovală şi cea dreptunghiulară care se află in fotografie
mai exista in continuare altă fereastră tot dreptunghiulată.
Această casă fusese construită in anul 1925. Casa a fost demolată
înainte de anul 1965 când s-a început construcţia actualei clădiri a primă-
riei, care la vremea respectivă avea ca drept destinaţie să găzduiască struc-
tura de predominare comunistă, respectiv sediul comitetului raional de
partid Olteniţa.)
Preotul Maracel Veştemanu căruia îi spusesem eu în prealabil despre motivul opririi, a făcut o slujbă
scurtă. Pentru că pe faţa celor prezenţi citeam nedumerire, le-am spus că am făcut acest scurt popas pentru că
aici, cândva, a fost casa Aurorei Davidescu oferită ca dotă de nuntă de tatăl ei şi că acolo acum nu mai este
nimic pentru că s-a demolat. De abia atunci lumea a început să plângă mai tare. Am considerat în sinea mea
că în acest fel, Aurora şi-a luat rămas bun şi de la această casă a ei, care de fapt nu mai exista.
Doamne, cât ne-a mutilat oraşul regimul comunist cu desfăşurarea disperată şi neînduplecată a acţiunii
sălbatice de demolare, încât este aproape imposibil ca să mai poţi reconstitui unde s-a aflat cândva o casă sau
alta.
Apoi cortegiu a luat-o la stânga, prin faţa primăriei, prin faţa hotelului lui Vornicu, ajungând astfel la bi
serică – aicea unde în 1939 – adică cu 61 de ani în urmă, avusese loc cununia ei religioasă.
În biserică a fost
multă lume, în special cei de vârsta a treia, cetăţeni autohtoni, oameni care au cunoscut-o.Preoţii i-au făcut o
slujbă frumoasă, iar preotul Marcel Veşteman a ţinut o predică.
După oficierea slujbei, sicriul cu corpul neînsufleţit a fost scos din biserică, l-a pus pe dric şi din nou cor-
tegiul funerar s-a pus în mişcare.
Era ziua de 13 iulie 2000, o zi frumoasă
şi călduroasă de vară. Ieri 12 iulie sora mea Fila Amu împlinise
75 de ani.
Din vorbă în vorbă, pe nesimţite, am ajuns la cimitir. Sigur că pe fiecare dintre noi – probabil – că
ne ducea gândul la cei pe care îi avem înmormântaţi aici şi că nu se ştie când ne va veni şi nouă rândul. Ca de
obicei
, lucrurile şi oamenii se opresc aici. Cu moartea nu e de glumit şi cu viaţa fiecăruia dintre noi se termină
pentru totdeauna la un moment dat. A urmat înmormântarea propriu-zisă. Dintre morminte, am revenit cu doc-
torul Cernea la aleea principală. De când am intrat în cimitir şi până la acel moment nu am schimbat nicio vorbă.
Florica, nora Aurorii şi soţia lui Gabi – băiatul Aurorii – împreună cu fiica ei Cora au rămas pe marginea
mormântului privind cum groparii aruncau pământ peste sicriu care, încontact cu acesta scotea un fel de zgomot
înfundat. Da, au rămas singure pentru totdeauna. Atunci doctorul a zis doar câteva vorbe: „Asta e, s-a terminat
cu Aurora!…“
O femeie a venit şi ne-a invitat la pomană. Eu m-am uitat în ochii doctorului Cernea şi el la mine şi din
priviri, ne-am înţeles ca de obicei, şi i-am spus persoanei respective că nu ne putem duce, fără ca să motivăm.
Ca de obicei, cei care au condus mortul se împrăştie fiecare la casele lor.
Am plecat din cimitir vorbind despre cele ce ne povestise Aurora în mai multe rânduri, despre viaţa ei,
atunci când o vizitam. Nu ştiu cum se făcea dar de fiecare dată aflam de la ea lucruri noi, despre ea, despre oa-
meni din Olteniţa, despre profesorul Stoicescu fost director, despre profesori şi foşti colegi, despre prietenele
ei, însă de fiecare, nu ştiu cum se făcea că aducea vorba despre tatăl său.
Faţă de noi, mereu avea remuşcări, în sensul că, ne spunea că îi pare rău că nu l-a ascultat pe tatăl său.
Însă niciodată nu ne-a spus cu privire la ce anume. Probabil cu privire la faptul că s-a măritat cu Presbiterian.
Cu acest regret a intrat în pământ şi nu-l va afla nimeni niciodată.
Când ne vorbea de viaţa ei, parcă aevea ne povestea despre un film, cu un început frumos şi cu un sfârşit,
parcă, tragic.
Adevărul este că, dacă ne gândim bine, viaţa fiecăruia dintre noi este un film.
Error