OLTENITA DE ALTADATA-ATESTAREA DOCUMENTARĂ A COMUNEI OLTENIŢA
Capitol din MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA de PAUL AMU !
ATESTAREA DOCUMENTARĂ A COMUNEI OLTENIŢA ŞI ETIMOLOGIA
DENUMIRII ACESTEIA
- a)Maiîntâi cu privire la unele date, documente şi împrejurări istorice în care apar primele
pomeniri ale numelui localităţii noastre
Pământul zonei şi comunei Olteniţa a fost călcat în mai multe rânduri cu sute de ani în urmă de ostaşii
domnitorilor noştri, în urmărirea turcilor sau retrăgându-se din faţa acestora, iar Turtucaia, cetatea de pe malul
drept al Dunării a reprezentat ţinta a numeroase atacuri ale oastei Ţării Româneşti.
1.Faptul că în anul 1445 domnul Valahiei, Vlad Dracul a participat cu ostaşi români la expediţia flotei
burgunde pe Dunăre, împotriva turcilor, de la care sunt cucerite cetăţile Turtucaia şi Giurgiu, denotă că înainte
cu multe decenii, comuna Olteniţa deja exista.
- Wallerandde Wavarin, participant şi cronicar al acestei expediţii, descrie puternicul turn al castelului
Turcan (este vorba de Turtucaia) întărit de gherete şi galerii de lemn, cetăţuia cu rol de post de control şi
pază în dreptul Olteniţei. Wavarin notează în cronică: „Câţiva români au coborât pe ţărm unde au găsit mai
multe grâne subterane… au fost descoperite toate grânele de sub pământ care se aflau în satul castelului Tutra-
can, unde erau şi grâne şi bob şi mazăre, care au prins foarte bine galerelor…”
Nicolae Iorga, în lucrarea sa „Ştefan cel Mare”, referindu-se la atacul armatei lui Vlad Ţepeş, din 1462,
asupra regiunii din sudul Dunării, scrie: „Pe rând se prefăcură într-un pustiu grozav, unde bălţi de sânge
îngheţau lângă ruinele negre. Obluciţa… satele de lângă Chitila… aşezările… de la gurile Dunării, Cartalul,
Rasova, Turtucaia din faţa Olteniţei noastre, Nicopolul… apoi Siştovul, Samovitul, Ghigiul la gura Oltului,
Turnu… Rahova…”.
- O menţiune veche care datează în documente din 13 aprilie 1515, reprezintă o poruncă scrisă la Olteniţa
de către Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti, prin care acesta întăreşte stăpânirea unor sate lui Tatul
vătaful şi altora (D.R.H..B. vol. II. pag. 270).
Faptul că domnitorul dă un hristov din Olteniţa (numită în acea vreme Olteaniţa) nu înseamnă că locali–
tatea prezenta pe atunci o importanţă deoasebită; este probabil că domnul, vizitând regiunea bălţilor de la
Dunăre, a dat aici acest act unor locuitori. În acea vreme, domnia era încă o autoritate itinerantă, domnul re-
zolvând treburile ţării prin vizite făcute în diferite regiuni.
- Un alt document despre Olteniţa datează din 1 iunie 1526,reprezintă un act de întărire a unor sate din
regiune, printre care şi „Olteniţa toată”, dat de Radu de la Afumaţi.
- La20 iunie 1579, Mihnea Turcitul, întăreşte lui Stoica postelnic „Olteniţa toată şi cu morile”, împreună
cu „Descopereştii toţi şi Găojănii toţi şi Cornăţelul tot şi cu morile şi cu bălţile şi cu tot hotarul şi Ulmenii toţi
şi cu bălţile şi cu toate gârlele… şi Clăteştii toţii…”
- La12 decembrie 1580, printr-o altă poruncă, Mihnea Turcitul, domnul Ţării Româneşti, întăreşte
stăpânirea mânăstirii Cătălui asupra terenului din jurul ei, precum şi asupra unor locuri din Olteaniţa, Clăteşti,
Ulmeni, Descupereşti, Găojeni şi altele.
- Cronicalui Radu Popescu relatează că, în anul 1692, vizirul Mustafa paşa, a trimis poruncă lui Con-
stantin Brâncoveanu” să gătească conace de la Olteniţa până la munte, să treacă oştirile turceşti”.
- În anul 1694 la Olteniţa, se afla patriarhul Tarigradului Dionisie,în trecere prin Imperiul Otoman în
Ţara Românească.
- Înanul 1702, tot în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, William Paget, ambasadorul Britaniei
la Constantinopol, a trecut prin ţara noastră, traversând Dunărea de la Turtucaia la Olteniţa. Lordul Paget se
întorcea din Anglia, pe uscat, renunţând la calea maritimă mai uşoară, pentru a putea discuta cu Brâncoveanu.
Solul a fost întâmpinat la Olteniţa de o gardă de 50 de călăreţi conduşi de spătarul Toma Cantacuzino.
- Unan mai târziu, la 5 iulie 1703, Constantin Brâncoveanu, cu o numeroasă suită, ajunge la Turtucaia,
întorcându-se de la Adrianopol, unde fusese chemat de sultan. Banii, peste 600.000 de taleri, împărţiţi demni-
tarilor turci, precum şi diplomaţilor domnitorului muntean, i-a asigurat întoarcerea acestuia în ţară, obţinând
pentru a doua oară, hatişeriful, prin care era numit domn al Ţării Româneşti pe viaţă.
Întâmpinat la Turtucaia de Constantin, fiul său cel mare şi mitropolitul ţării, Brâncoveanu trece Dunărea
pe la Olteniţa, împreună cu boierii şi cu ceilalţi însoţitori ai săi, dregători otomani, negustori, etc., îndrep-
tându-se spre Bucureşti.
În acele vremuri „Drumul Bucureştilor” pornit de la Olteniţa, nu era cel de astăzi, prin Budeşti, ci folosea
232
Valea Mostistei, coridor din cele mai vechi timpuri între Carpaţi şi Dunăre.
- În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, prin Olteniţa-Turtucaia,- peste Dunăre – tributul ţării
ajungea la Constantinopol. Arzul domnului din 24 decembrie 1711, menţiona: „Banii de tribut ce vor fi predaţi
la visteria împărătească, precum şi ceilalţi aspri, trimişi pentru datoriile noastre la Istanbul, mergeau fie cu
harabale, fie singuri, la schela Tutrakan (Turtucaia), de pe malurile fluviului Dunărea şi treceau de partea
musulmană.
Prin arzul amintit mai sus, Constantin Brâncoveanu, solicita de la Poartă emiterea unei porunci pentru ca
intendenţii din schela Turtucaia, să nu mai cerceteze căruţele ce transportau bani de haraci, peşcherul şi darurile
trimise de domnie. Domnitorul cerea să nu se mai perceapă în acest caz, de la boieri, călăraşi şi seimeni, taxe
de trecere, toate celelalte sume pretinse pentru fiecare cal, ci numai taxa de trecere, toate celelalte sume reven-
dicate de vameşi constituind abuzuri contrare vechilor obiceiuri.
Constantin Brâncoveanu vorbind de râurile care se varsă în Dunăre, pomeneşte de Argeş care se varsă
„la Oltenniz”, în explicaţiile date în limba italiană contelui Luigi Marasigli pentru „Tratatul istoric-natural-
geografic al Daciei” pe care-l proiectase. (Sursa) Analele Academiei Române vol. XXI,
pag. 71 datat 1694).
Dintr-un alt set de bibliografie consultată, rezultă că se pomenşte despre moşia, schela Olteniţa, că datează
de la 1731. Astfel în „Studii şi documente” vol. IV, pag. 85 Nic. Iorga spune „La Arhiva Ţării din Budapesta
se află corespondenţa în greceşte a lui Panaiti Nico Zaraful. între alte scrisori există o scrisoare referitoare la
afacerea lui Eustaţie şi anume zapisul prin care Panaiti arată că fiind lăsat de Andrei al său, ca epitrop pentru
a lua sare de la Olteniţa, o vinde unui negustor în prezenţa lui Ioanichie de Stavropole (Focşani, 25 mai 1731).
în legătură cu corespondenţa de mai sus profesorul Nic. Ioarga citează vreo 20 de scrisori. Iată câteva dintre
dovezile de atestare a comunei Olteniţa şi câte or mai fi în arhivele noastre.
- b)Cuprivire la considerente de ordin toponimic.
Consider – fără nici un fel de rezerve – că trebuie apreciată cum se cuvine, strădania filologului-profesor-
jurist Alexandru I. Mărculescu, autorul primei lucrări despre oraşul nostru „Olteniţa – Studiu album mono-
grafic”, publicată în anul 1932, provenind din prima promoţie de aur a absolvenţilor din anul 1927 a liceului
de început „Constantin I,. Alimăneşteanu”, care, incontestabil se afla la un interval de timp de numai 79 de
ani de la fondarea oraşului şi care a abordat cu curaj, competenţă şi profesionalism, tratând ştiinţific originea
numelui Olteniţa, de care era mult mai aproape atunci, la vremea sa, decât noi, cei de azi.
Cu toate cercetările, căutările, documentările şi demersurile întreprinse, cu tot sprijinul solicitat unor
filologi şi istorici de marcă ai timpului, în urma unor analize selective, ajunge, printre altele, la concluzia că
data certă toponimică a Olteniţei, nu se cunoaşte, deci, nu se ştie.
Numele de Olteniţa apare sub formele vechi de Otelniţa şi Oltelniţa, încă de la finele secolului al XVII-
lea. Forma de Olteniţa nu trebuie să mire pe nimeni, pentru că mai sunt persoane venite din alte părţi, care,
şi în zilele noastre, la început foloseşte tot forma de Oltelniţa.
Olteniţa, pe lângă pronunţare, se mai găseşte în diverse acte şi documente mai vechi. Câteva din acestea,
chiar mai vechi de un secol, care apar în această lucrare sub formă olografă în original, posed şi eu, provenite
şi aparţinând bunicilor mei dinspre tată, născuţi înainte de 1853.
Alexandru I. Mărculescu încercând să explice originea filologică a numelui de Olteniţa, oferă diferite
ipoteze şi păreri emise asupra acestei contraversate chestiuni şi anume:
Folkloristul Tache Papahagi explică numele Olteniţa prin adăugirea terminaţiunii slave „elniţa” la rădăcina
Olt, rezultând: Olt-elniţa, ca şi vârt-elniţă, cădelniţă, etc., care s-a transformat apoi în Olteniţa, căzând (pierzând
în timp) litera l. La aceste exemple, eu mai adaug aici: crist-elniţă (care înseamnă vas mare de forma unei
cupe, umplut la jumătate cu apă, în care preotul afundă copilul cu ocazia botezului); găselniţă (situaţie de efect,
găsită şi exploatată de cineva într-o operă literară, de critică, etc.).
Am analizat Dicţionarul explicativ al limii române publicat în 1975, ultimul valabil în timpul regimului
comunist, şi am constatat că în cele 1050 pagini care conţin 56.568 de cuvinte – existând peste 10 mii de familii
de cuvinte – nu am întâlnit decât mai puţin de 100 de cuvinte cu sufixul „elniţă” (sufix lexical).
A de Cihac consideră numele Olteniţa ca şi Olt, Oltenia, etc., printre cele de origine maghiară (Dictionaire
d’Etimologie, pag. 518).
Prof. univ. dr. Iorgu Iordan în (Roumaische Toponomastik, Teill) afirmă la pag. 102, Olteanca (Mehedinţi,
Vâlcea) Olteanul (Buzău, Mehedinţi), Olteneneşti (Fălciu), Olteni, sate în Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Ialomiţa,
233
Ilfov, Olt, Prahova, Râmnicu Sărat, Teleorman, Vâlcea, Olteniţa, Oltenicioara (ambele în fostul judeţ Ilfov),
deci după cum se vede, întâlnim aceste denumiri şi în mica Valahie (rum. Oltenia). în acest caz denumirile
arată că originea localităţilor de care este vorba, ar fi de la ţinutul aşezat lângă râul Olt. La Tiktin oltean,
locuitor al Micei Valahiei şi al Ţării Făgăraşului (Ţara Oltului) iar la pagina 271 spune: forma veche a Olteniţei
mai departe Olteniţa (daco-romania III pagina 432), de altfel, aceasta este o părere foarte probabilă a lui Alexan-
dru Mărculescu.
In căutările şi cercetările lui neobosite, şi parcă nerăsplătite pe măsura efortului, autorul monografiei
Olteniţa din anul 1932, se mai gândea şi la bulgărescul oteljamă – care înseamnă a făta, la sârbescul oteliti
care înseamnă viţel, derivaţie de „niţă” fiind aceea a cuvintelor ce se aflau în româneşte şi sloveneşte (este
de părere şi le compară Gheorghe Pascu în lucrarea „Sufixele româneşti” pagina 268), pentru că din punct de
vedere fonetic nu întâlnim nici-o dificultate, căci litera l al primitivelor este posibil să fie trecut cu timpul în
prima silabă.
Sextil Puşcăriu (în Daco-romania, III, pag. 432) confirmă doar forma Olteniţa, fără să dea vreo explicaţie
asupra acestei forme, şi iară nici un argument.
Printre cei cărora Alexadru Mărculescu le-a cerut părerea cu privire la denumirea oraşului nostru, se
număra şi filologul vremurilor cu care autorul a fost contemporan şi anume Ovidiu Densuşeanu considerat cel
mai autorizat, care i-a răspuns în scris că: „Asupra formei mai vechi – face şi el trimitere la Daco-romania, III,
pagina 432 a lui Iorgu Iordan în Rumaische Toponomastik, pag. 271” şi crede că ar putea fi pusă în legătură
cu bulgărescul Otelva – ja kalben, viţel, dar, din punct de vedere morfologic şi ca înţeles această derivare este
contestabilă.
O altă variantă, pe care suntem tentaţi să o credem posibilă, este că, ne putem gândi la un compus bulgăresc
şi anume: ot+devlnica – având în vedere că litera c în limba slavă se citeşte ţ, deci ot + deviiniţa), piatră de
hotar, comparativ otdevljama, a despărţi; ca punct de graniţă veche cu Bulgaria, s-a putut da numele acesta lo-
calităţii în forma veche Otelniţa, a fost schimbată pe urmă în Oltelniţa, Olteniţa. Spun că suntem tentaţi să
credem şi pentru că, Olteniţa era oraş de graniţă şi anume la hotarul celui mai de temut popor – turci -.
Alexandru Mărculescu în monografia sa din 1932, concluzionează că numele oraşului Olteniţa este îm-
prumutat de fapt de la Olteniţa-Veche (căruia îi mai spune şi i se mai spune şi în zilele noastre Olteniţa-Rurală)
şi că este de origine bulgară (ca şi numele dealului, terasei – locul fostelor cetăţi: Gumelniţa, ot + devlniţa
„piatră de hotar” potrivit explicaţiei filologului Ovidiu Densuşeanu -, şi datează de pe vremea năvălirii bul-
garilor (secolul al VII-lea), care vedeau în vadul Olteniţa un alt excelent punct de trecerea Dunării, pe unde se
putea scurge în masă – trecând hotarul natural Dunărea, pe celelalt mal, în nepotolita lor dorinţă de expansi-
une.
Ceea ce pot să afirm cu certitudine, separat de considerentele indutabile de mai sus, este că originea nu-
melui oraşului nostru, categoric nu provine de la Oltean – sau Olteanu Niţă sau Niţu – care rămâne, pentru cine
admite, în stadiul de legendă, din mai multe motive şi anume:
– în practică, în materie de denumirea oamenilor, se utilizează prenumele înaintea numelui adică: Niţă
(Nuţu) Olteanu (care nu avea cum să dea Oltean Niţă), Ion Popescu, Niţă Ciocan, Mihai Popa, Gheorghe Popa,
Marin Ionescu, Costică Deacu, Vasile Fundeneanu, Ioniţă Vornicu, Aristide Penu, Mihalache Coman, etc.
– şi ca să conchid şi să spulber, odată pentru totdeauna, chiar şi mitul cu caracter de legendă, cum că
numele Olteniţei ar veni de la Oltenau Niţă, arăt un singur lucru care nu mai comportă nici un fel de comentariu
şi anume:
În lucrarea „Olteniţa – Monointimităţi – 2003, la pagina 152, domnul George Serbulea autorul acesteia,
arată că Oltean Niţă s-a născut în anul 1848 şi a decedat în 1938, date pe care nu le contest, după cum nici nu
pot să le confirm, din lipsă de dovezi.
Ori la subcapitolul a – de mai sus, arăt că numele de Olteniţa, probat cu date şi documente istorice, de
arhivă, apare încă din anii 1455, 1515, 1526, 1579, 1692, 1694, 1702, 1703, 1711 şi 25 mai 1734, potrivit pro-
fesorului Nicolae Iorga, în lucrările sus menţionate.
Prin urmare numele Olteniţei – bineînţeles al Olteniţei Vechi – apare cu 3 – 4 secole înaintea naşterii lui
Oltean Niţă.
*) – Pentru elucidarea numelui Olteniţa, Alexandru Mărculescu a apelat şi la Ovidiu Denuseşeanu, pe
care l-a avut profesor la facultate. De aceea îi înfăţişez pe scurt cititorului complexitatea personalităţii acestui
mare filolog român.
OVIDIU DESUŞEANU, s-a născut la 29.XII. 1872 la Făgăraş şi a decedat la 8 iulie 1938 în Bucureşti.
Filolog, poet, critic şi istoric literar. A fost fiul lui Aron Densuşeaanu care a trăit – la rândul său – în
perioada 1837-1900 şi el la rândul său filolog, profesor la Universitatea din Iaşi, mama sa Elena fiind de origine
234
macedoneană.
Pe linie paternă descinde dintr-o veche familie de cărturari formaţi, în tradiţia „luminilor” Şcolii ardelene.
A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Iaşi unde a fost coleg, printre alţii – cu Garabet
Ibrăileanu. După absolvirea facultăţii în 1892, obţine licenţa „magna cum laudae”.
Împreună cu tatăl şi fratele acestuia (Nicolae Dansuşeanu) scot revista critică-literară de orientare anti-
junimistă care apare în perioada 1893-1897. Este profesor de liceu la Botoşani şi Focşani (1892-1893).
Pleacă la studii în Germania (la Berlin, cu A. Tobler) şi în Franţa, la Paris între 1893-1895, unde audiază
cursurile lui G. Paris, A. Meillet, J. Brunot.
În 1896 obţine diploma la „Ecole des Hautes Etudes” cu lucrarea „La Prise de Cordres et de Sebille”.
În 1897 vine în Bucureşti profesor suplinitor la catedra de istorie a limbii şi literaturii române a Univer-
sităţii din Bucureşti. în 1901 este numit profesor titular la această universitate şi şeful „Catedrei de filologie
romanică cu specială privire la limba română” (1902-1938).
Debut editorial cu „Aliteraţiunea în limbile romanie (1895) urmată de „Rotacismul în dialectul istrian”
(1897). Publică o monumentală „Histoire de la langue roumanie, I, Les origines (Paris, 1901-1938).
Împreună cu I.A. Candrea, redactează un „Dicţionar etimologic al limbii române, 1907-1914 (din neferi-
cire, neterminat). Publică o colecţie de texte dialectale: „Graiul nostru, texte din toate părţile locuite de români”
I-II (1906-1908); monografia „Graiul din Ţara Haţegului” (1915), precum şi antologii, studii de folclor: „Flori
alese din cântecele poporului” (1920), „Viaţa păstorească în poezia noastră populară” I-II (1922-1923), „Limba
descântecelor” (1930-1934) şi multe altele.
A creat Institutul de filologie şi folclor (1914).
Savant erudit, creator de şcoală în domenii diverse (Filologie, istorie literară, folcloristică).
Din cele înserate mai sus, rezultă că Alexandru Mărculescu în strădaniile sale de a elucida originea nu-
melui oraşului său natal, a consultat cei mai competenţi oameni ai vremii în materie filologică, ajungând la
cel mai erudit şi anume la profesorul Ovidiu Densuşeanu la care, ştiinţa filologiei era ceva ereditar.
Fiul lui Ovidiu Densuşeanu, de asemeni om de cultură, numai pentru acest motiv, avea să suporte
samavolniciile exponenţilor regimului comunist. A fost întemniţat la închisoarea de tristă amintire a regimului
totalitar comunist, respectiv la Gherla, împreună cu omul, olteniţeanul de excepţie, care a fost Aurelian Gulan,
despre care voi vorbi la capitolul „Oameni de seamă ai oraşului Olteniţa”.
Ovidiu Densuşeanu a decedat în anul 1938 la vârsta de 66 ani. Dacă ar fi mai trăit şi în perioada
regimului comunist, în mod cert, nu ar fi scăpat de închisoare, doar pentru că era intelectual de marcă.
HRISOVUL DIN DATA DE 13 APRILIE 1515 EMIS DE NEAGOE BASARAB LA
OLTENIŢA, DEOCAMDATĂ CEL MAI VECHI, PRIN CARE OLTENIŢA, FIIND
ATESTATĂ DOCUMNETAR, INTRA OFICIAL ÎN RECUNOAŞTEREA
CIRCUITULUI ISTORIC
Din mila lui Dumnezeu, Io Basarab voevod şi domn în toată ţara Ungrovlahiei, fiul bunului Basarab
voevod. Dă domnia mea acestă poruncă a domniei mele slugilor domniei mele, lui Tatu vătafu cu fiii
săi şi lui Voico cu fiii săi şi cu fraţii săi şi cu fiii lor şi lui Mătea cu fiii săi şi cu fraţii săi şi cu fiii lor,
ca să le fie Priscovul tot, de la gura Văii Purcarului , până la mânăstirea lui Radu postelnicu. Si iarăşi
să le fie Pănătăul, până unde se împreună cu hotarul Tărcovului.
Si iarăşi să le fie lui Dragomir cu fiii şi lui Banul cu fiii săi şi lui Manea cu fiii săi şi nepoţii săi şi
lui Ţintea cu fiii, să le fie de la mânăstirea lui Radu postelnicu în sus, până la hotarul lui Todosie şi pe
vale în sus şi Valea Olmetului, până la hotarul Sâbiceului, pentrucă au dobândit- o cu dreaptă şi cred-
incioasă slujbă, de la domnia mea.
Pentru aceasta, domnia mea am dat ca să le fie de ocină şi de ohabă, lor şi fiiilor lor, nepoţilor şi
strămoşilor lor şi de nimeni neatins, după spusa domniei mele.
Ispravnic Tetiu din Pâcleni.
Scris în Olteniţa, în luna aprilie, ziua 13, anul 7023 (1515).
Io Basarab voevod, din mila lui Dumnezeu, domn.
235
Bibliografie:
Documente privind Istoria României, veacul XVI, B, Ţara Românească, vol. I, pagina 108,
documentul 107.
Trebuie să fim recunoscători doctorului Dinu Mareş, care deşi nu este cetăţean autohton al oraşului
Olteniţa, însă mulţi ani a făcut serviciu aici, totuşi, mai întâi că s-a preocupat şi a reuşit să scrie cartea
„OLTENIŢA şi împrejurimile sale”, editura Litera Bucureşti 1980, ceea ce nu a fost nici simplu şi nici uşor,
care la pagina 32 scrie:
„După această sumară prezentare a regiunii să revenim la Olteniţa, despre care cea mai veche menţi-
une pe care am găsit-o în documente datează din 1515, aprilie 13, într-o poruncă scrisă la Olteniţa de
către Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti, prin care acesta întăreşte stăpânirea unor sate lui Tatul
vătaful şi altora”, indicând sursa bibliografică DRHm B. vol. II, pag. 270.
în paragraful următor doctorul Dinu Mareş, continuă:
„Faptul că domnitorul dă un hristov din Olteniţa (numită în acea vreme Olteaniţa) nu însemană că
localitatea prezentată pe atunci o importanţă deosebită; este probabil ca domnul, vizitând regiunea
bălţilor de la Dunăre, a dat aici acest act unor locuitori. în aceea vreme, domnia era încă o autoritate
itinerantă, domnul rezolvând treburile ţării prin vizite făcute în diferite regiuni”.
Prin urmare autorul – de profesie medic uman – nici decum de formaţie istoric, cred că nu greşeşte dacă
a emis ipoteza unei probabilităţi pe care nu a ridicat-o la rang de certitudine.
„Următorul document despre Olteniţa, de care avem cunoştinţă, datează din 1 iunie 1526, act de întărire
a unor sate din regiune, printre care şi Olteniţa toată”, dat de Radu de la Afumaţi”.
Dar pentru a înţelege mai bine, şi pentru că nu ştiu dacă cititorul va mai avea vreodată posibilitatea să-l
vadă, redau mai jos integral:
HRISOVUL EMIS DE RADU DE LA AFUMAŢI
LA 1 IUNIE 1526 LA TÂRGOVIŞTE
În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singurul stăpânitorul,
Io Radu voevod, fiul marelui şi preabunul Radu voevod, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu,
stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei, încă şi al părţilor de peste munţi, Almaşului şi Făgăraşului
herţeg, a binevoit domnia mea cu a sa bunăvoinţă, cu curată şi luminată inimă a domniei mele, ca să proslăvesc
pe Dumnezeu cel ce m-a proslăvit pe mine şi pe scaunul sfântrăposaţilor părinţi ai domniei mele cu slavă m-
înălţat.
Iată mi-am adus aminte domnia mea că mulţi împăraţi s-au veselit în împărărţiile lor, însă puţini au
moştenit împărăţia cerească. De aceea, m-am străduit şi eu nu numai această împărţire a îndrepta, ci şi de a
socoti de cele veşnice ale noastre cei care sunt deapururi adevăraţi şi drepţi credincioşi, care mult au slujit şi
întru nimic nu s-au arătat necredincioşi şi nici duşmanilor mei nu au întors spatele, ci necruţând a vărsa sângele
lor pentru domnia mea, după cum rădăcina bună aduce cel mai curat rod.
De aceea, am dăruit domnia mea acest întru totul cinstit şi cu frumoasă faţă şi preacinstit, acest de faţă
hristov al domniei mele care stă deasupra tuturor cinstitelor daruri, preacinstiţilor boieri ai domniei mele, însă
şi dregători din casa domniei mele, jupânului Neagoe mare vistier şi soţiei sale Caplea, cu fiii săi şi cu fiicele
sale, câţi îi va lăsa Dumnezeu şi cumnatului său jupân Staico şi jupânului Pârvu şi cu fiii şi fiicele sale, câţi îi
va da Dumnezeu, ca să le fie lor satele: Dragomireştii toţi, cu hotarul şi cu Dragoslavele toate şi Mogoşeştii
toţi şi Bucovul tot şi Suharna toată şi OLTENIŢA TOATĂ (Chiseletul) şi Ulmenii toţi şi Clinciul jumătate şi
Chiseletul tot şi Cornăţelul tot şi Descupereştii toţi şi Găojanii toţi şi Ruşii ce sunt mai jos de Târgovişte toţi
şi Lupşanul, oricât a ţinut Staico logofăt şi Budea sa toată şi Pârvuleştii toţi şi Aninoasa toată şi Clăteştii toţi
şi Negoieştii toţi şi în Titeşti jumătate şi în Bumboieştii jumătate şi Budeştii toţi şi Uibăreştii toţi şi Budenii
jumătate şi în Drăgăneşti patru părţi şi din vinărici şi din toate, patru părţi şi în Bârcăneşti oricât a ţinut Staico
logofăt şi în Grămăditele jumătate şi în Pietri jumătate şi din gârlă şi din uscat jumătate şi în Dedilov jumătate
şi din bălţi şi din uscat, toate pe jumătate, pentru că aceste sate ce sunt mai sus scrise pe nume, le sunt vechi
şi drepte averi şi ocine şi dedine, cumpărate şi căpătate cu dreaptă slujbă de moşii şi strămoşii lor.
Însă, pentru unele din mai sus pomenitele sate, ce sunt ale jupânului Neagoe vistier, cumpărate de părintele
său Socol şi de unchiul său Chirică, ei au avut pâră pentru cinci sate, anume: Titeşti, Bumbăieşti şi Budeştii şi
Uibăreştii şi Stoicăneştii, pentrucă a rămas Chirică dator să plătească pentru nişte marfă turcească. Iar după
236
moartea lui Chirică şi a lui Socol, fiii lui Neagoe vistier şi fiii lui Chirică, Marcea şi Greciotă şi Stoica, au
rămas datori să plătească pentru această datorie, ce a rămas de la Chirică şi Socol. Iar turcii au venit şi au
apucat pe fiii lui Chirică sau Socol, iar fiii lui Chirică, Marcea şi Grecioacă, ei s-au lepădat de acea datorie şi
s-au lipsit şi de avere, de le-au lăsat să se piardă. Iar Stoica, fiul lui Chirică şi Neagu vistier, fiul lui Socol, ei
însă nici în chip n-au vrut să se lase să se piardă averile pentru acea mai sus datorie ci au plătit datoria acestor
turci, de şi-au pus averile zălog la Barbu ban al Craiovei şi la Badea vornic şi la Albul vistier. Şi după aceia,
şi-au vândut Neagoe a lui Socol şi marfa agonisită cu trudă, ce a avut, de a răscumpărat aceste 5 sate, ce sunt
mai sus scrise şi au fost puse zălog la aceşti mai sus zişi boieri.
De aceia, dacă vor voi cumva fiii lui Marcea şi ai lui Grecioată să se părăsească sau să ceară din cele mai
sus zise cinci sate de la Neagoe vistier sau de la fiii lui iar ei în niciun fel să nu aibă amestec, căci s-au lăpădat
şi le-au pierdut înşişi părinţii lor, Marcea şi Greciotă, încă dinaintea părintelui domniei mele, răposatul Radu
voevod ca să nu aibă niciun amestec Marcea şi Greciotă în aceste 5 sate, niciodată.
Şi însăşi să le fie în Smârci trei părţi şi la vadul de moară de la Cricov trei părţi şi la Afumaţi trei părţi,
pentru că le-au închinat Prodan de a sa bunăvoie jupânului Staico logofăt.
Şi să le fie Glodeni partea lui Bogdan toată, oricât se va alege din vecini şi din mori şi din ocina din câmp,
pentrucă le-a închinat însăşi Bogdan de a sa bunăvoie lui Staico logofăt.
Şi iarăşi să le fie sălaşele de Aţigani, anume: Stan cu copiii lui şi cu doi fraţi ai lui şi Ciomârda cu fiii săi
şi Ştefan cu copiii săi şi Radu cu fiii săi şi fratele său Dumitru şi Mia cu copiii săi şi un nepot al său şi Nan cu
copiii săi şi Iova cu fiii săi şi Caico cu copiii săi şi Nicola cu copiii săi şi Dode cu cu copiii săi şi Parnaia cu
copiii săi şi Dodan cu copiii săi şi Pupa cu copiii săi şi Dumitru cu copiii săi şi Stepan cu copiii săi şi Hamza
cu copiii săi şi Steia cu copiii săi şi Stan cu copiii săi şi Uglea cu fiii săi şi Pavle cu copiii lui şi Ianev cu copiii
lui şi Lozan cu copiii săi şi Balea cu copiii săi şi Alădin cu copiii săi şi Radu cu copiii săi şi Giura cu copiii săi
şi Bao cu copiii săi şi Stan cu copiii săi şi Coia cu copiii săi şi Răpa cu fiii săi şi Golaş cu fiii săi şi Hogea cu
copiii săi şi fratele său Slav şi Dula cu copiii săi şi Cica cu copiii săi şi cu 3 nepoţi ai săi şi Vâlcu cu copiii săi
şi Bercea cu copiii săi şi Tega şi Dumitru cu copiii săi şi Golea cu copiii săi şi Bunoe cu copiii săi şi Fierra cu
copiii săi şi Hrusan cu copiii săi şi Stan cu fratele său Golea şi Radu cu copii săi şi Lepădat cu copiii săi şi alt
Radu cu fiii săi şi Costea cu fiii săi şi Iancu cu fiii săi şi Negrilă cu fiii săi şi Popară cu fiii săi şi Fetea cu fiii
săi şi Radul cu copiii săi Nănuce cu copii săi şi alt Costea cu fiii săi şi Hărs cu copiii săi şi Vlaicu cu copiii săi
şi Parascheva cu copiii săi şi Răduţa cu fiii săi şi Costea cu fiii săi şi Nan cu fiii săi şi Nacoe cu fiii săi şi
Cumănă cu copiii săi şi Popârche cu copiii săi şi Coia cu copiii săi şi Gălilea cu copiii săi şi Gomoiu cu fiii săi
şi Bata cu copiii săi şi Călugăru şi mama lui Tudora şi Vasilica cu copiii săi şi Hârgotta cu copiii săi şi Tezlui
cu copiii săi şi Purniche cu fiii săi şi Bogdan cu fiii săi şi Pavea cu copiii săi şi Huna cu copiii săi şi Gugucea
şi Cirtan şi Candal şi Neacşa cu copiii săi şi Dărciuleasa şi Erina şi Manchina şi Bana şi Moma cu copiii săi
şi Tetrade şi Mihai şi Bance şi David şi Chiţul cu copiii săi şi Mărra şi Bulat şi Bogdan şi Zgârcea şi Tinca şi
Drăguşin cu copilul său şi Slav şi Petrica şi Ozun şi Gamo şi Gâlea şi… Radul cu copiii lor şi Bunghea şi Ban-
gala şi Pătru şi Gulco şi Radul cu ginerele său şi Gameci şi Cacalea şi Duşa cu fiii săi şi Vişan cu Churchia şi
Manela şi Hărst şi Grozea cu copiii săi şi Ciocan şi Cotică şi Radu şi Gonţu şi Stanciu şi Fecioara cu fiii săi şi
Boba şi Erina şi Minune cu copiii săi şi Radul cu fiii săi, pentru că le sunt vechi şi drepte ocine şi dedine şi
cumpărături.
Şi iarăşi să le fie viile din Târgovişte, pentru că le sunt ocine şi dedine. Şi după aceia, au venit înaintea
domniei mele jupân vistier şi soţia lui, Caplea şi cumnaţii lui, Staico şi Pârvu, de s-au tocmit şi au aşezat şi s-
au înfrăţit peste mai sus zisele averi, sate şi Aţigani, ca să fie fraţi nedespărţiţi, în veci. Pentrucă a venit înaintea
domniei mele jupân Neagoe visitier, de a înfrăţi şi au înfrăţit pe cumnaţii săi Staico şi Pârvu peste averile,
dedinele, satele şi Aţigani săi, iar cumnaţii lui, Staico şi Pârvu, iarăşi au întocmit şi au înfrăţit pe Neagoe vistier
şi cu fiii lui peste averile, satele şi Aţiganii lor, să fie fraţi, unul ca şi celălalt. Şi iarăşi au întocmit că de se va
întâmpla mai înainte moarte lui Neagoe vistier, averile sale, satele şi Aţiganii, să fie ale fiiilor lui şi ale cum-
naţilor lui, Staico şi Pârvu. Iar Staico şi Pârvu iarăşi au întocmit, că de se va întâmpla lor amândora moarte
mai înainte de Neagoe vistier, averilor lor, satele şi Aţiganii, să fie a lui Neagoe vistier şi ale fiiilor lor.
Pentru că astfel au întocmit singuri de a lor bună voie dinaintea domniei mele, ca să fie fraţi nedespărţiţi
peste toate averile, satele şi Aţiganii, ce sunt mai sus scrise. Şi nimeni dintre ei să nu fie volnic să schimbe şi
să strice întocmirea şi frăţia aceasta, care s-au întocmit şi înfrăţit dinaintea domniei mele, nici Neagoe vistier,
să scoată şi să alunge pe fiii lui de pe averile, satele şi Aţiganii lor, pentrucă astfel s-au întocmit dinaintea dom-
niei mele de a lor bunăvoinţă. Iar când nu se vor afla fii lui Neagoe vistier şi nici fii de la Staico şi de la Pârvu,
atunci să fie averile şi satele şi Aţiganii (…) iar prădalnica să nu fie niciodată. Iar când nu se vor afla de la
Neagoe vistier şi de la Staico şi de la Pârvu nici fii nici fiice, toate averile, satele, şi Aţiganii, ce sunt mai sus
237
scrise, să fie ale sfintei mânăstiri de la Bistriţa şi a sfintei mânăstiri Govora şi a sfintei mânăstiri de la Cotmeana
şi a sfintei mânăstiri de la Argeş împreună, de hrană, iar lor şi părinţilor lor şi fiiilor şi fiicelor să le fie veşnică
pomenire, pentru suflet. Iar domnia mea le-am iertat calul.
De aceia şi domnia mea le-a dat, ca să le fie de ocină şi de ohadă, lor şi fiiilor lor şi nepoţilor lor. Şi încă
cui dintre ei se va întâmpla să moară înainte, iar la ei prădalnica să nu fie, ci să fie celor rămaşi dintre ei.
Să fie scutiţi începând de la vama oilor şi din vama porcilor, din stupărit şi din gheletărie şi din dijmă şi
din cositul fânului şi din tălpi şi din cărturari şi din podvade, adică din toate slujbele şi din dăjdiile domniei
mele. Şi nimeni să nu îndrăznească a turbura, nici sudeţi, nici birari, nici pododnicari, nici armaşi şi nici nimeni
dintre slugile şi din dergătorii domniei mele, trimişi după milostenii şi după treburile domniei mele.
Pentru că cine va încerca să-l tulbure sau să-i păgubească chiar şi cât un fir de păr, un astfel de om va
primi mare rău şi urgie de la domnia mea, ca un necredincios şi batjocoritor şi călcător al acestei porunci a
domniei mele.
Încă şi blestem pune domniei mele, ca după moartea domniei mele, pe cine va alege domnul Dumnezeu
să fie domn al Ţării Româneşti sau din rodul inimii domniei mele sau din ruda domniei mele sau, după păcatele
noastre, din alt neam, dacă va cinsti şi va întări acest hrisov al domniei mele, pe acela domnul Dumnezeu să-
l întărească şi să-l cinstească şi să-l păzească în domnia lui; iar dacă nu va cinsti şi nu va păzi şi nu va întări şi
nu va înoi, ci va strica şi călca şi va risipi şi va batjocori acest hristov al domniei mele, pe acela domnul Dum-
nezeu să-l lovească şi să-l calce şi să-l risipească şi să-l batjocorească în domnia lui şi să-l ucidă aici trupul,
iar în veacurile viitoare sufletul lui şi să aibă parte de Iuda şi cu de trei ori blestematul Arie şi să-i fie potrivnică
preacurata Maică a lui Dumnezeu la înfricoşata şi nefăţarnica judecată şi să aibă parte cu alţi Iudei rău nărăviţi,
care au strigat asupra domnului Dumnezeu şi mântuitorului nostru Iisus Hristos: „răstigneşte-l, răstigneşte-l”,
iar sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceiace este şi până în ziua aceasta şi va fi în veci, amin.
Iată şi martori punem domnia mea: jupân Pârvu mare ban al Craiovei şi jupân Drăghici mare vornic şi
jupân Radul mare logofăt, Dragomir spătar, Radul paharnic şi Radul comis, Serban stolnic, Vadea şi Dragul
mari postelinici.
Şi eu cel mic între vistiernici aşa zisul… scriitor ce am scris în minunata cetate de scaun, ce se cheamă
slăvita Târgovişte, LUNA IUNIE 1 ŞI DE LA ADAM CURSUL ANILOR 7034 (1526).
Io Radu voevod, din mila lui Dumnezeu, domn.
(Documente privind Istoria României, veacul XVI, B, Ţara Românească vol. II, p. 14-18, Doc. nr.14).
PROPRIETARII MOŞIEI OLTENIŢA
Anul 1742 – Postelnicul Constantin Alexeanu;
Anul 1746 – biv. vel. sluger Constantin Cocorescu;
Anul 1749 – Postelnicul Mihail Cantacuzino prin cumpărarea moşiei
de la slugerul Constantin Cocorescu;
Anul 1762 – Constantin Ştefan şi Grigore Alexeanu;
Anul 1762, din luna aprilie fraţii Pârvu şi Mihail Cantacuzino;
Anul 1776 – Polcovnivul Grigore Alexeanu, dobândeşte moşia în urma
acţionări în justiţie, proces câştigat;
Anul 1794 – Văduvele Smaranda Chirculescu şi Bălaşa Alexeanu;
Anul 1819 – Stolnicul Radu Greceanu, slugerul Iamandache şi
Teodosie Vruna;
Anul 1830 – Stolnicul Radu Cornescu;
Anul 1841 – Prinţul Alexandru Dimitrie Ghica.
Dreptul de proprietate asupra moşiei Olteniţa, a celor de mai sus, rezultă şi este dovedit de următoarele
împrejurări şi documente:
- 1 iunie 1742.Cartea lui Mihail Racoviţă voevod, domnul Ţării Româneşti, dată postelnicului Constantin
Alexeanu, pentru fixarea numărului zilelelor de clacă şi pentru dreptul de a vinde vin pe moşia Olteniţa, pro-
prietatea sa.
238
- 1 ianuarie 1746,jalba către domn a postelnicului Constantin Alexeanu prin care cere voie să sileaască
la clacă şi dijmă locuitorii de pe moşia Olteniţa, precum şi dreptul de a vinde vin pe moşia sa.
- 1 septembrie 1746.Actul de schimb prin care Pârvu Cantacuzino biv vel logofăt dă moşia sa Găvana
din judeţul Prahova lui Consatantin Cocărescu biv vel sluger pentru moşia Olteniţa.
- 1 august 1749.Zapisul prin care postelnicul Mihail Cantacuzino pune zălog la Pătru Obedeanu, moşia
Olteniţa peste 500 de taleri.
- 1761,actul prin care Pârvu Cantacuzino vel logofăt şi Mihail Cantacuzino biv vel vistier fac schimb
de moşii cu nepoţii lor Constantin Alexeanu, dau moşia Rătunda din judeţul Buzău pentru moşia Olteniţa.
- 4 februarie 1762,zapisul prin care Constantin Ştefan şi Grigore Alexeanu dau trei părţi din moşia
Olteniţa lui Pârvu Cantacuzino vel vornic şi lui Mihail Cantacuzino vel vistier, schimb pentru 600 lei şi moşia
Rătunda din judeţul Buzău.
- 20 aprilie 1762.Cartea pentru fixarea hotarelor moşiei Olteniţa a fraţilor Pârvu şi Mihail Cantacuzino,
dinspre Dunăre, întărită cu rezoluţia domnitorului Ştefan Mihai Racoviţă, voevod.
- 5 ianuarie 1776.Cartea lui Alexandru Ipsilanti voevod, domnul Ţării Româneşti prin care întăreşte
stăpânirea peste trei părţi din moşia Olteniţa, polcovnicului Grigore Alexeanu, părţi care fuseseră vândute lui
Pârvu şi Mihail Cantacuzino, de fraţii lui când lipsea din ţară.
- 10 iunie 1777.Anaforeaua veliţilor boieri către domn, prin care arată că cercetând vechile privilegii ce
le are şetrarul Grigore Alexeanu la moşia Olteniţa pentru darea birului, l-a pârât drept şi adevărat şi roagă pe
domn să-i dea carte pentru acest privilegiu.
- 15 martie 1780.Cartea domnitorului Alexandru Ioan Ipsilanti, prin care obligă pe cei 600 locuitori
aflaţi pe moşia Olteniţa, proprietatea lui Grigore Alexeanu să dea dijmă a zecea parte din toate produsele şi să
facă 12 zile de clacă pe an, sau să plătească un zlot pe an de fiecare casă.
- 3 decembrie 1782.Cartea de privilegiu dată de Constantin Caragea voevod, domnul Ţării Româneşti,
lui Grigore Alexeanu, vel pitar, pentru a lua vam la schela Olteniţa, ce se află pe moşia sa, câte trei parale
pentru carul cu sare ce se descarcă, sau pentru carul încărcat cu lână ce trece în ţara turcească. Pentru carul cu
băcănie ce vine din ţara turcească spre Bucureşti sau alt oraş, tot trei parale. Pentru herghelii, cirezi de vite sau
turme de râmâtori, care sunt numai trecătoare să nu se ia nimic.
- 5 iulie 1785.Jalba serdarului Grigore Alexeanu, proprietarul moşiei Olteniţa, prin care cere domnului
ţării să-i recunoască privilegiul de a lua tara pentru cereale ce descarcă sare la schela Olteniţa.
- 9 mai 1793.Porunca sărdăresei Bălaşa Alexeanca, prin care cere să i se întărească privilegiul ce-l are
în moşia Olteniţa pentru a ţine cârciumă şi a lua dările după obiceiul pământului.
- 23 iunie 1794.Porunca vel spătarului către căpitanul de Olteniţa, prin care-i pune în vedere să nu mai
vândă vin, încălcând privilegiul văduvelor proprietărese, pentru că au acest drept din vechime.
- 23 iunie 1794.Jalba văduvelor Smaranda Chisculeasca şi Bălaşa Alexeanca, proprietarele moşiei
Olteniţa, prin care se plâng domnului ţării contra unui căpitan, care a pus o cârciumă acolo, contra privilegiului
lor ce au pe moşia Olteniţa şi cer întărirea privilegiului lor.
- 1794.Copie după întărirea domnului Alexandru Constantin Moruzi și raportul vel spătarului locului,
prin care se arată că cercetând pricina a găsit dreptate văduvelor Smaranda Chirculeasca şi Bălaşa Alexeanca.
- 3 ianuarie 1797.înştiinţarea dată de vel spătar către căpitanul de la Olteniţa, prin care îi porunceşte să
nu mai vândă vin şi rachiu pe moşia Olteniţa, proprietatea doamnei Bălaşa Alexeanca.
- Foiade împărţeală a averii rămase după moartea Bălaşii Alexeanca, ficei sale Zamfira, care moşteneşte
trei părţi din moşia Olteniţa.
- 15 octombrie 1799.Foaie de cheltuieli făcute cu ocazia nunţii Zamfirichii Alexeanca.
- 19 iunie 1825.Jalba stolnicului Radu Greceanu către domnu, prin care cere ca ţăranii de pe moşia
Olteniţa să facă zile de clacă pentru ierbăritul vitelor de pe moşia sa.
- Iunie 1825.Porunca domnului Grigore Ghica către ispravnici judeţului Ilfov să cerceteze pricina.
- 3 octombrie 1826.Adresa prin care Logofeţia Mare a Dreptăţii din Ţara de Jos îl înştiinţează pe biv
vel stolnicul Răducan Greceanu să se înfăţişeze înaintea veliţilor boieri în pricina de judecată pentru reclamaţia
ce se face vorniceasa Smaranda Ghica pentru partea sa de moşie de la Olteniţa.
- 28 iunie 1827.Notiţa prăjinilor de pământ ocupate de coşarele cu sare şi cămărăşia de Olteniţa de
stolnicul Răducan Greceanu.
239
- Anaforeauavel logofătului din Ţara de Sus şi a domnului judecător al principatului Valachiei în pricina
de judecată pentru privilegiul moşiei Olteniţa a stolnicului Radu Greceanu. Se menţionează vechiul privilegiu
şi legalizarea făcute de Judecătoria de Dâmboviţa.
Bibliografie:
Arhivele Centrale Naţionale Bucureşti Mss. 432, 17 septembrie 1838.
22 MARTIE – 19 APRILIE 1854 SCRIITORUL RUS LEV TOLSTOI A FOST LA
OLTENIŢA
Probabil că nu spun o noutate, deşi sunt convins că foarte puţină lume ştie că Lev Tolstoi, marele scriitor
al literaturii ruse şi unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai prozei realiste clasice mondiale, în tinereţe, în
calitate de ofiţer, a poposit pentru câteva zile pe meleagurile olteniţene, în calitate de ofiţer al armatei ruse,
ajuns la noi cu ocazia evenimentelor şi împrejurărilor determinate de Războiul Crimeii din 1853-1856.
Împrejurarea în care a avut loc acest eveniment nu a fost deloc fericită, nu numai pentru ţara
noastră dar chiar şi pentru oraşul nostru.
Domnitorul Barbu Ştirbei semnase la 23 aprilie 1853 hrisovul prin care hotărâse înfiinţarea oraşului
Olteniţa, cum spunea atunci „ca oraş slobod de orice dare către proprietate”. Olteniţenii, dornici să-şi facă un
rost în viaţă, pătrunşi de un elan firesc, începuseră să-şi ridice primele case, când trupele ruseşti, mânate de
veşnica lor dorinţă de expansiune, au ocupat Principatele Române, cu intenţia ascunsă de a cuprinde în graniţele
Imperiului Rus toate popoarele din Peninsula Balcanică, până la Strâmtorile Bosfor şi Dardanale, care despart
Europa de sud-est de Asia Mică. în aceste împrejurări, în Olteniţa încep să sosească trupele ruseşti.
La 4 octombrie 1853, Imperiul Otoman a declarat război Rusiei. Astfel a început conflictul armat ruso-
turc care a intrat în istorie sub denumirea de Războiul Crimeii desfăşurat între 1853 şi 1856.
în oraşul nostru, în casele oamenilor, atâtea câte erau, au început să fie încartiruiţi soldaţii unei brigăzi de
infaterie, şase escadroane de cavalerie şi două baterii de artilerie.
La 23 octombrie 1853, la Olteniţa are loc prima luptă din Războiul Crimeii. Cele mai violente încleştări
între ruşi şi turci au avut loc în jurul Carantinei, deci în zona portului nostru, cam pe locul unde în zilele noastre
se află uzina de apă. Data de 23 octombrie 1853 avea să constituie o zi neagră pentru armata rusă care a lăsat
pe câmpul de luptă aproximativ 900 de morţi care au fost înmormântaţi în cimitirul oraşului din aceea vreme,
ce se alfa în jurul bisericii „Sfântului Niculae” din centrul oraşului.
Cele consemnate de istorie aveau să fie pregnant confirmate de fapte, mai bine în zilele noastre. Astfel
că, cu ocazia demolării caselor în timpul regimului comunist şi începerii construirii blocurilor, în partea de est
a bisericii, deci spre răsărit, săpăturile făcute pentru soclul blocurilor au scos la iveală multe schelete umane
care reprezentau tocmai rămăşiţele pământeşti, osemintele celor 900 de militari ruşi.
Despre monumentul ridicat aici de ruşi, în anul 1877, în lucrare apare un capitol separat şi am considerat
necesar să fac acest lucru întrucât – prin diverse împrejurări – aveam să mă conving, că majoritatea olteniţenilor
nu cunosc de fapt ce semnificaţie şi ce reprezintă acest monument de mare valoare istorică, pe lângă care trec
zilnic grăbiţi, mii de oameni. în plus, înscrisurile de pe stâlpii ridicaţi, de pe cruci şi de pe lespedea orizontală
sunt făcute în limba rusă, necunoscută de olteniţeni, cu unele excepţii, care, odată cu trecerea timpului, aproape
că devin indescifrabile.
Cei doi stâlpi, la partea superioară, se terminau cu două cruci – aşa cum apare în fotografia din Monografia
lui Alexandru Mărculescu scrisă în anul 1932, la pagina 97. Aceste cruci, au dispărut în timpul regimului co-
munist pentru simplu motiv că reprezentau simbolul credinţei. în mandatul 2004-2008 primar Costinel Milescu
şi vice primar Florin Cercel, prin grija acestora, crucile şi-au reluat locul lor istoric.
Datorăm respectul nostru olteniţeanului Alexandru I. Mărculescu care prin lucrarea lui de mare valoare
pentru patrimoniul nostru cultural intitulată „Olteniţa – Studiul album monografic” ne-a lăsat date de o ines-
timabilă valoare la pagina 28, unde spune:
„În 2 noiembrie 1853, generalisimul turcesc, Serdarul Ekrem Omer Paşă, trecu Dunărea pe la Turtucaia
şi ocupând malul stâng la gura Argeşului, bătu pe ruşi cauzându-le 860 de morţi, deşi aceştia avuseseră întărituri
şi arme.
Turcii concentraseră la Turtucaia vreo 14000 de oameni, cu cari Omer vroia să treacă Dunărea. în naptea
către 1 Noiembrie turcii începuseră să arunce trupe mai numeroase pe insula la sudul gârlei Argeşului şi să in-
240
staleze acolo baterii. La 1 Noiembrie la ora 5 p.m. turcii trec prin vadul de la gura Argeşului şi ocupă Carantina
şi împrejurimile ei. întreaga operaţiune fu favorizată de întunericul nopţii şi de negura deasă care domnea ziua.
în noaptea următoare se bate un pod peste Argeş. Se pun în poziţiune 40 tunuri. La toate operaţiunile se între-
buinţează populaţiunea bulgară.
Ruşii (cu patru generali la Olteniţa: Pavlow, Ocheterlone, Sixtel şi Dannenberg) opun rezistenţă atacului
turcesc cu detaşamentul Pavlow (8 batalioane, 6 escadroane şi 25 de tunuri). Ceilalţi generali ruşi secondează
cu unităţile lor pe Pavlow”.( Rev. inf. anul XIII No. 150).
În lupta crâncenă de la Olteniţa, turcii dovediseră străinătăţii urmele vechiului spirit militar, datorită căruia
odinioară supuseseră aproape jumătate din Europa. (v. lupta de la Olteniţa, studiul maiorului Alex. D. Sturza
1909 Iunie, rev. inf., anul XIII, No. 150”).
La pagina 29 din lucrarea lui Mărculescu este prezentată chiar o sumară schiţă strategică, dar destul de
concludentă pentru militari cunoscători în ale strategiei militare, în care se arată, la conflunţa Argeşului cu
Dunărea, locul unde s-a desfăşurat marea bătălie dintre ruşi şi turci la 1853”.
Reluând firul povestirii, arăt că încrâncenarea militară dintre cele două imperii va face ca trupele ruseşti
să rămână în Olteniţa până în luna iunie 1854 şi – după cum menţionează cronicele istorice, „ocupând puţinele
încăperi ce se clădiseră de cei ce fondaseră oraşul”.
În timpul ocupaţiei ruseşti, Olteniţa a devenit garnizoană de trupe combatante, dificultate mai mult decât
deosebită pentru un orăşel de abia la începutul vieţii sale, care a reprezentat în acelaşi timp un teatru de oper-
aţiuni pentru beligeranţi. Ocupaţia rusă a oraşului a avut un caracter militar, iar relaţiile dintre comandamentul
rusesc şi autorităţile locale, fiind oarecum protocolare, comunicarea dintre cele două părţi făcându-se în limba
rusă prin perivocic (translator).
Revenind la cunoscutul scriitor rus Lev Tolstoi, care a trăit între anii 1828 şi 1910, arăt că acesta a stat la
Olteniţa între 22 martie şi 19 aprilie 1854. După terminarea studiilor, Tolstoi, a dus o viaţă de huzur şi petreceri
mondene.
Angajat ca ofiţer în armata rusă cu gradul de locotenent de artilerie, a participat la campania militară din
Caucaz şi la Războiul Crimeii. Sosit la Olteniţa, el este repartizat ca ofiţer la Bateria a III- a de Artileria din
Brigada a XI-a. Brigada a XI-a fiind ca grad, considerată în ierarhia militară ca mare unitate.
Bateria a III-a de Artilerie participase la lupta din 23 octombrie 1853 de la Olteniţa şi mulţi soldaţi din
această baterie căzuţi în luptă sunt înmormântaţi în groapa comună de la monumentul despre care am vorbit
mai sus.
După spusele lui Tolstoi, nu a fost încântat deloc de oraşul Olteniţa şi era firesc să fie aşa întrucât era în
curs de formare. După o săptămână de la sosire, pleacă trei zile la Bucureşti, pentru a-şi cere transferul.
Deşi demersurile sale au fost încununate de succes, acestea i-au luat mai mult de trei zile. Deoarece a în-
târziat, a fost sancţionat de superiorul său, comandantul bateriei, colonelul K.F. Scheidemann, care printr-o
scrisoare i-a adus la cunoştinţă: „Acordând o permisie excelenţei voastre la Bucureşti peste trei zile şi neavând
dreptul de a acorda învoire fără permisiunea comandantului brigăzii (care avea grad de general) cu atât mai
mult cu cât în prezent serviciul este greu, iar ofiţerii trebuie să fie la posturile lor, vă fac o mustrare severă
pentru şederea fără permisiune la Bucureşti peste termenul acordat şi vă ordon să vă întoarceţi la baterie imediat
ce veţi primi aceasta”.
Dar, după primirea scrisorii, Tolstoi nu s-a grăbit să se întoarcă la baterie şi a zăbovit la Cartierul General
timp de mai multe zile. La Olteniţa situaţia devenise critică, încât şi Paştele a fost sărbătorit de soldaţi cu arma
în mână.
Neînţelegerea cu comandantul său nu l-a afectat prea mult pe Tolstoi, deoarece el a fost numit „cu misiuni
speciale” pe lângă conducerea comandantului corpurilor de artilerie al 3-lea, al 4-lea şi al 5-lea ale generalu-
lui-locotenent A.O. Serpuhovschi şi înălţarea în grad şi funcţie a măgulit vanitatea tânărului locotenent.
Plecat la Olteniţa să se explice şi justifice cu comandantul său, Tolstoi este transferat la 19 aprilie la Bu-
cureşti, unde generalul Serpuhovski îi dă ordin să facă o deplasare prin Muntenia, Moldova şi Basarabia.
După îndeplinirea acestei misiuni speciale, Tolstoi se întoarce în Bucureşti, unde avea să-şi continue şi
ducă traiul de huzur.
Referindu-se la acest episod din viaţa sa, Tolstoi scria mătuşei sale, T.A. Erogolskaia: „Mă plimbam, as-
cultam muzică şi mâncam îngheţată”, ca mai târziu să adauge: „în afara celor două săptămâni petrecute la
Olteniţa când am fost la baterie şi de o săptămână petrecută călare prin Muntenia, Moldova şi Basarabia, eu
am trăit în Bucureşti. Recunosc deschis că acest mod de viaţă întrucâtva distrat, în totală trândăvie şi care
costă scump, nu-mi place”.
El voia să renunţe la inactivitate şi a reuşit până la urmă. La sfârşitul lunei mai 1854, timp de două săp-
241
tămâni, a participat la asediul cetăţii Silistra, stăpânită de otomani. în Bucureşti, potrivit propriilor sale relatări,
a locuit în condiţii excelente, într-o casă cu balcon. Singurul lucru care îi lipsea era un pian, dar şi pe acesta
spera de la o zi la alta, să-l închirieze. în ciuda timpului liber pe care îl avea, Tolstoi lucra foarte puţin. în
timpul luptelor purtate pe pământul românesc cu turcii, fiul generalului Serpuhovski a fost rănit. Faptul că
acest incident a fost raportat ţarului l-a indignat pe Tolstoi care nota:
„Sublocotenentul Opis Serpuhovski este doar un ticălos, iar mila monarhică este trivilitate”.
Cât a stat pe pământul românesc, Tolstoi a avut condiţii excelente, dar a lucrat puţin. Se plimba prin par-
curile Bucureştiului , citea mult, mergea la teatru, juca cărţi, pierdea, împrumuta bani şi multe altele. în această
perioadă, nu şi-a terminat nici o operă, dar a meditat destul de rodnic asupra câtorva subiecte „Romanul unui
proprietar funciar rus”, „Jdanov”, şi a lucrat la „Adolescenţa” şi „Memoriile unui artilerist”.
Pe 21 iulie 1854 a plecat din Bucureşti în Crimeia, unde va scrie „Povestiri din Sevastopol”. locul unde,
peste 85 de ani, şi Olteniţeni de ai noştri vor cădea la datorie în al doilea război mondial.
După anul 1856 renunţă la cariera militară şi se dedică literaturii creind capodoperele „Război şi pace”,
„Ana Karenina”, „învierea” şi altele. Cu toate că a trăit doar câteva luni pe pământ românesc, şi-a păstrat o
amintire plăcută despre poporul român.
În jurnalul său scria: „Soarta acestui popor este scumpă şi tristă” şi „poporul de acolo este un popor bun”.
„Despre Bucureşti mi-a rămas o amintire poetică”. „Acolo era un Corso elegant, salcâmi albi. Deci era prin
luna mai.
După o viaţă de tabără cazonă şi murdărie, era foarte plăcut. Birjarii aveau cai minunaţi şi în acelaşi timp
toţi erau ruşi, spune Tolstoi. Cât a stat în Bucureşti a legat multe prietenii, pe care le va evoca apoi cu nostalgie
ori de câte ori îşi va aduce aminte.
Iată de câţi – şi mai ales, de ce fel de oameni – a fost călcat pământul oraşului nostru şi cât de încărcată de
istorie este Olteniţa noastră şi ar fi păcat să nu cunoaştem aceste lucruri.
Lev Tolstoi îşi aminteşte şi pomeneşte de participarea sa ca locotenent în luptele desfăşurate la Silistra în
luna iunie a anului 1854. Atunci, spune locotenentul Tolstoi – scriitorul de mai târziu, după ce a scăpat din
acel iureş ca prin urechile acului, şi-a dat seama cât de uşor poate muri omul şi cât contează viaţa unui om.