ATELIERUL MECANIC AL LUI VICTOR ZAGĂR si ATELIERUL MECANIC AL LUI LĂZĂRICĂ MIȘOC-in Oltenita interbelica !

ATELIERUL MECANIC AL LUI VICTOR ZAGĂR
Atelierul mecanic al lui Victor Zagăr a funcţionat din 1929 în clădirea care există şi astăzi, situată în pa-
ratea de nord, limitrofă cu curtea Bisericii Eroilor, vizavi de Moara „Dunărea“.
A avut ca lucrători angajaţi permanenţi pe următorii olteniţeni: Gheorghe Cătălui cunoscut în Olteniţa
sub nume de Dodu Cătălui, pensionar, bun prieten cu mine, – care de altfel mi-a furnizat cele mai interesante
relaţii, domiciliază pe strada Dunărea la nr. 47 telefon 510028, este în viaţă, are 76 de ani (în anul 2002).
După ce atelierul mecanic a fost naţionalizat, adică luat degeaba şi abuziv de comunişti,
Dodu Cătălui s-
a angajat la Şantierul Naval Olteniţa, figurând printre meşterii de bază ai şantierului, de unde a ieşit la pensie.
Alt lucrător Agapie Ursu, în anul 2003 în viaţă locuieşte pe strada mare – Argeşului la nr. 127, telefon
518744. Exact ca în situaţia lui Dudu Cătălui, după naţionalizare s-a angajat la Şantierul Naval, a fost un
meşter de bază în şantier, de unde a ieşit la pensie.
Alt lucrător Enciu Gheorghe, a locuit în cartierul dinspre gară, decedat.
Mitică Lulea a locuit pe strada mare – Argeşului nr. 108, situaţia este similară cu a celor de mai sus. A de-
cedat în 1998.
Petre Marin, situaţia este similară cu a celorlalţi, iar pentru a putea fi recunoscut de olteniţeni mai uşor,
arăt că tatăl său a fost poliţai (nu miliţian). A decedat cu ani în urmă.
Marin Drăgan acesta a avut o situaţie mai specială în senusl că s-a orientat din timp spre P.C.R. şi din
această cauză despre el am să prezint mai multe date.
S-a născut în Olteniţa la 27 mai 1925 şi a decedat la 24 martie 1980, deci de tânăr la 55 de ani.
Nu cunosc
cauza morţii dar o bănuiesc pentru că era exagerat de gras, deşi nu era înalt, avea circa 115-120 kg. S-a orientat
de timpuriu spre politică şi se vede treaba că aceasta i-a priit.
Dar să vorbim mai întâi despre studii.
– După şcoala primară (incompletă), curs de partid (1950);
– Şcoală de partid de un an (1951-1951);
– Facultatea de Economia Politică, Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu“ (1956-1959);
– Apoi liceul. Prin urmare liceul a venit după Facultatea de Economie politică şi după Şcoala Superioară
de Partid „Ştefan Gheorghiu“;
– Facultatea de Economie Generală;
– Academie de Studii Economice, ambele curs fără frecvenţă.
Prin urmare a făcut două facultăţi înainte de liceu şi alte două facultăţi după liceu. Deci olteniţeanul nostru,
de profesie ajustor mecanic a avut patru facultăţi, fiind din acest punct de vcedere, unicat în Olteniţa şi poate
printre puţinele cazuri din ţară, excepţie cei de la „Ştefan Gheorghiu“ care mai aveau şi doctorate.Activităţi şi
funcţii:
La atelierul lui victor Zagăr din Olteniţa, ucenic (1938-1942) şi ajustor mecanic; ajustor mecanic apoi
la diferite ateliere din Bucureşti (1942-1945); ajustor mecanic la Atelierele CFR „Griviţa Roşie“ Bucureşti
(1945-1950).
Membru de sindicat din 1945; membru de partid din 1946; şef de sector la Comitetul raional de partid
„Griviţa Roşie“ Bucureşti (1950-1952); instructor şi adjunct al şefului de secţia la secţia organizatorică a Co-
mitetului orăşenesc de partid Bucureşti (1952-apr.1954).
Făcându-se remarcat, este promovat în funcţia de prim-secretar
al Comitetului raional
de
partid
Videle
(apr.1954-sept.1956)
adică la vârsta de numai 29 de ani. La Videle se remarcă prin felul în care a acţionat
în campania de colectivizare.
Este promovat în continuare ca instructor teritorial al Secţiei Organizaţiei de Masă a C.C. al P.M.R./P.C.R.
(13 iulie 1959-28 februarie 1966).
Secretar pentru probleme organizatorice al Comitetului regional de partid Bucureşti (1966- februarie
1968) extinzându-şi exigenţa şi asupra raionului Olteniţa şi chiara
oraşului
Olteniţa.
În
februarie 1968 se desfiinţează raioanele şi regiunile.
Este numit prim-secretar al Comitetului judeţean de partid şi preşedinte al Comitetului Executiv al Consi
liului popular al judeţului Teleorman
(februarie 1968-19 aprilie 1973).
Instructor al C.C. al P.C.R. din 19 aprilie 1973.
Membru al C.C: al P.C.R. (12 aug. 1969-28 nov. 1974).
Deputat M.A.N. „ales“ în circumscripţia electorală Turnu Măgurele (1969-1975).
Distincţii: „Ordinul Muncii“ clasa a IlI-a (1961), clasa a Il-a (1971), Ordinul „Steaua Republicii Populare
Române“ clasa V-a (1964), Ordinul „Tudor Vladimirescu“ clasa V-a (1966).
Prin urmare Victor Zagăr „a scos“ şi oameni politici, care de trai bun au murit prematuri. Cei care şi-au
văzut de treaba lor, sunt oameni în viaţă, onorabili, respectaţi, trecuţi de 80 de ani.
Un alt lucrător mai tânăr atunci decât cei pe care i-am înserat mai sus, acum şi el în vârstă de 70 de ani,
locuieşte pe şoseaua Călăraşi, în spatele casei lui Ionel Cojocaru, ginerele lui Naică Măcelariu
se numeşte Fotache. Ulterior a devenit morar la moara de la Ulmeni, subordonat Întreprinderii de Industrie
locală, după care s-a pensionat.
ÎN PRIVINŢA OBIECTULUI DE ACTIVITATE
, deşi era în exclusivitate mecanic, acesta era totuşi foarte
diversificat şi anume:- executa diverse lucrări pentru reparaţii la motoare şi la utilajele şi instalaţiile de mori,
proprietatea lui Iliescu de la Chirnogi şi a lui Costică Bărbulescu din comunele Chirnogi, Radovanu şi
Chiselet.
După moartea lui Costică Bărbulescu, care a avut casa de pe strada mare, tip vilă, situată vizavi de CEC,
de mori s-a ocupat fiul său Mircea Bărbulescu. Pentru că această casă era unu adintre cele mai frumoase aici
a avut prima dată sediul comitetul raional de partid Olteniţa. Aici partidul a adăugat clădirii prin extindere o
aripă, în partea de nord, oarecum similară cu stilul restului de clădire.
După ce s-a terminat construcţia clădirii comitetului raional de partid, pe terenul fostei grădini a lui Vor-
nicu, comitetul raional s-a mutat în noua clădire, în locul disponibil rămas, mutându-se biroul stării civile al
primăriei, un timp, iar apoi în cămin de zi pentru copii.
Revenind la obiectul de activitate al atelierului lui Victor Zagăr, arăt că acesta este cel care a adus în Ol
teniţa pentru prima dată în anul 1940 sudura autogenă şi electrică, domeniu în care în toată zona Zagăr nu
avea concurent.
Executa lucrări de reparaţii dintre cele mai complexe, la diverse utilaje, instalaţii şi maşini agricole ale
moşierilor şi altor proprietari cu mari suprafeţe de pământ ca de exemplu: Calonfirescu, Aristide Penu, Buescu,
Mircea Frigator, costică Nica, fraţii Coman, marea familie a Deculeştilor = numai Mitică Deculescu avea în-
partea de nord a comunei Ulmeni spre frumoasa pădure Ciornoleasa (preferată mai târziu pentru vânătoare de
Ceauşescu) circa 250 hectare de teren arabil, fraţii Niculică şi Vasile Teodoru, fraţii cârciumari Mihai şi
Gheorghe Popa, fraţii Olteanu, Creţu, inginerul Zotu, Vornicu, fraţii Ganea din comuna Chirnogi care începu-
seră să cultive orez, Ganovici, Fănică Ureche din Olteniţa rurală şi mulţi alţii.
102
De asemeni Victor Zagăr repara batoza de treierat grâu şi orz din Olteniţa şi din comunele învecinate. Pe
timp de iarnă când Dunărea îngheţa aducea batozele la reparat de la Turtucaia. Deasemeni repara şi morile de
apă de pe Dunăre ale proprietarilor din Turtucaia; Niţă Barzale, lui Eclemea zis Ruse şi alţii.
Pe atunci nu existau tractoare româneşti. Toate erau de fabricaţie străină. Mihai Popa, care avea şi cârciumă
avea un tractor Lantz-Buldog.
Prin urmare, în permanenţă lucrările de reparaţii executate de atelierul lui Victor Zagăr se confruntau cu
un ridicat grad de dificultate tehnică.
În anul 1950, Victor Zagăr cu lucrătorii formaţi în atelierul său a montat un motor extrem de complicat,
pentru acea vreme de 300 cai putere, adus de la Craiova, pentru Moara Dunărea. Motorul respectiv a necesitat
lucrări speciale de montaj pe un postament solid din beton armat, datorită greutăţii mari, spre a face faţă nu
mărului mare de turaţii pe minut şi trepidaţiilor.
Victor Zagăr executa reparaţii la autobuzele lui Vasile Chiseaua care făceau curse regulatae pe ruta Olte-
niţa-Manăstirea, în vremuri în care şoseaua nici pietruită nu era peste tot.
Pe atunci şi biciclete era puţine şi de aceea aveau număr de înmatriculare de la poliţie.
Exista o singură motocicletă în oraş a lui Petruş Coman. Puţin mai târziu a apărut cu motocicletă marca
„Simson“, Mircea Bărbulescu, iar Jean Zagăr, băiatul cel mai mare al lui Victor Zagăr avea o motocicletă Jawa
de culoare roşie.
Jean Zagăr cu Mircea Bărbulescu se întreceau cu motocicletele pe ruta port, şosea, oraş până la intersecţia
unde în zilele noastre se află cele două ceasuri. Mai târziu şi-a luat motocicletă şi Victor Teodorescu.
Cea mai bună motocicletă însă era a lui Victor Zagăr. A locuit pe strada mare în spatele Şcolii de meserii
de care îl despărţea doar o ulicioară de trei metri lăţime, care comunica cu strada Constantin Alimăneşteanu.
Aceast ulicioară a dispărut în momentul în care cerealistul Dinu Chioseaua i-a vândut lui Costel Manciu un
loc de casă, iar Costel, tacit, s-a extins şi astfel a dispărut ulicioara.
Victor Zagăr un om cu o configuraţie de neamţ veritabil, născut parcă pentru tehnică, şi în mod deosebit
pentru mecanică, un om a cărei ţinută, verticalitate, manieră şi comportament, de la prima vedere îţi făcea im-
presia unui om serios, care îţi impunea respect, de statură obişnuită, purta veşnic ochelari ca şi fiul său cel mai
mare Jean, devenit mai târziu inginer.
Se deplasa la serviciu, la atelierul său mecanic, în fiecare zi cu motocicleta care mergea, cum, se spune –
ceas. Motocicleta pornea de la prima pedală şi avea motorul cu o bătaie perfectă, regulată. Pleca de acasă di-
mineaţa la ora 6,50 şi era înainte de ora 7 la atelier, totdeauna înaintea lucrătorilor. Traseul, neschimbat de ani
de zile, pornea de acasă de pe strada mare, pe centru, pe la Vasile Sorici şi ajungea la atelier.
Nu l-am văzut niciodată, nici la ducere nici la întoarcere să se oprească să stea de vorbă cu cineva, cel
puţin un minut. Nu l-am văzut niciodată intrând în cârciumă.
La vremea respectivă, pe strada mare, nu exista niciun fel de restricţie de circulaţie, nici pentru căruţe
sau pentru carele cu boi, ori cotigile trase de catâri, bivoliţe sau măgari. Nu-i mai puţin adevărat că oamenii
aveau totuşi bun simţ şi nu prea îndrăzneau să treacă pe strada mare.
Grupul de lucrători, mic la număr, foarte tineri, la care se adaugă în permanenţă câţiva ucenici, puţini pu-
teau să facă faţă ritmului şi exigenţei pretinse de Victor Zagăr, care le dădea de lucru la fieare, îi supraveghea
şi lucra şi el efectiv, de multe ori mai mult chiar decât ceilalţi.
Cu toată această conştiinciozitate, comuniştii avea să-i vină de hac, deşi Victor Zagăr pe care îl cunoştea
foarte bine toată lumea, nu a făcut niciodată niciun fel de politică, şi-a văzut de treaba lui şi nici nu a avut
pământ.
Într-una din zile a fost invitat în maniera specifică comuniştilor, la comitetul raional de partid, un secretar
pe nume Sanda Marin, care avea să-i aducă la cunoştinţă lui victor Zagăr şi să-i pună în vedere că atelierul
său, cu oameni cu tot, va fi naţionalizat şi va trece în administrarea întreprinderii de Industrie locală.
Din unele surse, am auzit că la vremea respectivă Victor Zagăr era urmărit ca persoană de naţionalitate
germană, ostilă sovieticilor şi Victor Zagăr ca patron exploatator şi-a uimit interlocutorul până la exasperare
pentru că nu a luat nicio atitudine de împotrivire.
Era un om inteligent şi-şi dădea seama de cursul şi evoluţia
evenimentelor – şi era lipsit de sens să se opună pentru că rezultatul era acelaşi şi în plus nici nu avea cu cine
să discute.
* * *
Iată cum comuniştii, după ce prin abuz de abuzuri, a luat prin deposedarea brutală – 1 iunie 1948, consti-
tuind începutul pentru marile fabrici şi uzine şi în general, proprietăţi prin aşa zisa naţionalizare, acum venea
rândul, ca, fără cea mai elementară justificare, să-l deposedeze pe un om care, nu numai că s-a dovedit extrem
de util, atât înainte cât şi după instaurarea comunismului în România dar acesta nu a avut decât un atelier me
canic, o casă modestă de locuit – există şi astăzi – o motocicletă, soţia şi trei băieţi. Atelierul lui a reprezentat
pentru ucenici o şcoală eficientă, incomparabilă cu cea mai grozavă şcoală profesională.
Comunismul, această doctrină utopică, prin distrugerea valorilor certe şi promovarea prostiei, prin in
competenţa şi inconştienţa care a caracterizart-o din toate punctele de vedere, nu şi-a dat seama că de fapt îşi
grăbeşte sfârşitul.
După trecerea atelierului mecanic al lui Victor Zagăr în proprietatea şi administrarea întreprinderii de in
dustrie locală – o altă invenţie nereuşită a regimului comunist – încredinţată spre a fi condusă de amatori,
oameni politici, incompetenţi, inculţi şi neprofesionişti, dar mai ales necinstiţi, în mai puţin de trei luni, din
tot ce a fost acolo s-a ales praful, s-a descompletat, s-a dus în altă parte şi s-a furat, iar din atelier, pentru cei
mai în vârstă, a rămas doar o amintire.
Cititorul va avea prilejul să vadă capitolul „Intreprinderea de industrie
locală – I.L.L. Olteniţa“, cum directorii, datorită nepriceperii şi incorectitudinii, s-au eliminat singuri şi până
la urmă însăşi întreprinderea în sine s-a desfiinţat.
Unii dintre directorii I.L.L. au scăpat de puşcărie datorită intervenţiei partidului, iar alţii, cu toată inter
venţia, faptele au fost atât de grave încât, închisoarea nu a putut fi evitată.
Victor Zagăr,
cu felul lui de a fi, integru, serios şi de neclintit cu disciplina lui de fier, pe care şi-a impus-
o singur, şi care i-a fost caracteristică toată viaţa, ducându-se la Şantierul Naval Olteniţa, s-a încadrat imediat,
perfect în program, mai abitir decât cei care erau veniţi înaintea lui cu 3, 4 ani şi mai mult decât atât, la foarte
scurt timp s-a făcut remarcat, a dovedit câtă iniţiativă şi inventivitate tehnică posedă, de ce creativitate poate
da dovadă, încât a demonstrat concret că poate fi mult mai util decât alţii, veniţi de câţiva ani înaintea lui.
Deşi datorită concepţiei prosteşti a unora nu a avut acces la sectoarele şi problemele cheie, totuşi, graţie
perspicacităţii lui, a putut să observe că în procesul tehnologic în general, există multe lacune şi că situaţia
impune gândirea introducerii unor mecanisme şi automatizări care să conducă la diminuarea efortului fizic, a
numărului de muncitori angrenaţi în efectuarea unor odiverse acţiuni, înlăturarea riscului uman şi a accidentelor
de muncă, care de altfel erau frecvente, toate acestea ducând la emanciparea tehnicităţii, concretizându-se în
final în creşterea eficienţei economice.
Fiind nevoit să lupte împotriva unor concepţii retrograde în materie tehnologică şi în condiţii nu tocmai
propice, Victor Zagăr, prin autoutilare a conceput, a inventat şi a pus în funcţiune, „PRESA APKANT de 1000
TONE PENTRU ÎNDOIT TABLA“ înlocuind şi uşurând munca a zeci de oameni, care de fapt nici nu putea
fi realizată manual în condiţii de calitate.
Din ansamblul „Presei apkant de 1000 tone“ a trecut aproape neobservată o invenţie care ar fi fost utilă
la nivelul economiei naţionale şi care, cuantificată în lei, ar fi adus economii şi însemnate beneficii ţării,
POMPA HIDRAULICĂ înregistrată la Oficiul de Standarde, Inovaţii şi Mecanizări – OSIM – fiind până în
zilele noastre motohidropropulsorul cel mai simplu al multor utilaje pe plan mondial.
Rog mare atenţie: Presa de 1000 tone, care normal ar fi trebuit să-i poarte numele atât timp cât există şan-
tierul şi fără exagerare la nivel naţional, este şi acum în funcţiune (în anul 2002) după mai bine de 30 de ani.
Deasemeni tot Victor Zagăr este cel care a gândit şi a reuşit să realizaze şi să pună în practică, un sistem
automat DE CALĂ DE LANSARE LA APĂ A UNOR MOTONAVE MARI, operaţiune importantă, riscantă
şi costisitoare, care anterior se făcea cu mul-i oameni, cu mari cheltuieli şi cu accidente care au costat vieţi
omeneşti.
Pensionarii mai bătrâni cunosc bine aceste probleme. Dar în nota specifică procedurilor şi comportamen-
tului conducătorilor comunişti, acestea nu puteau să facă excepţie. Pentru ei aveau valoare cei fără valoare.
Pentru imensele servicii aduse şantierului în loc de a fi onorat şi răsplătit, omul de concepţie şi creaţie
tehnică Vicrtor Zagăr, nu numai că nu a fost retribuit corespunzător, dar a fost jignit şi chiar insultat, motiv
care l-a determinat pe Victor Zagăr să plece la Uzina II Ploieşti, unde, găsind înţelegere, apreciere, respect şi
răsplată pe măsură, a realizat după concepţia lui „O PRESĂ HIDRAULICĂ DE 2000 TONE“.
Cel care şi-a bătut joc de el a fost însăşi directorul Cristea V. Ion. Aşa după cum cunosc mulţi din foştii
salariaţi ai şantierului de la care am aflat, Victor Zagăr nu era nici primul nici ultimul de care şefii din şantier
îşi băteau joc. Păcat!
ATELIERUL MECANIC AL LUI LĂZĂRICĂ MIȘOC
Separat de cunoştinţele mele, date edificatoare mi-au fost oferite de Mihai (Mieluş) Oblu născut în Olteniţa
la 28 octombrie 1925 – deci este trecut de 80 de ani în 2005 – este în plenitudinea facultăţilor mintale şi locuieşte
pe strada Argeşului la numărul 141.
Mai întâi ca ucenic de la vârsta de 14 ani – deci din anul 1939 – şi apoi, în continuare, lucrând în atelierul
mecanic al lui Lăzărică Mişoc, a învăţat meseria de strungar, de unde a ieşit la pensie. Mieluş Oblu este fiul
lui Ganciu Oblu – casa lor bătrânească fiind cea care există şi astăzi pe strada Mihai Eminescu la nr. 19, vizavi
de casele fostului căpitan Ulea, lângă liceu, spre intersecţia cu bulevardul Tineretului. Mieluş Oblu a avut două
surori: Adriana în vârstă de 82 de ani, care a locuit în Bucureşti
şi care odată cu vânzarea caselor l-a luat la ea
şi pe tatăl său Ganciu Oblu, a fost căsătorită cu Boris Deşliu(*), care a decedat, şi Cameluţa de 79 de ani
plecată din 1990 în Germania unde a decedat.
Le- am cunoscut cu ani în urmă, întreaga familie.
Imobilul în care a funcţionat cu mai bine de şase decenii în urmă atelierul mecanic al lui Lăzărică Mişoc
– ca de altfel şi casa în care a locuit – există şi în zilele noastre, pentru că a fost o construcţie solidă şi rezistentă,
fiind situată în partea de sud a oraşului, spre şoseaua portului, mai precis pe bulevardul Tineretului la nr. 179.
Spun că a fost rezistentă pentru că, în atelier se ridicau cu scripeţi, în vederea montării pe maşini, motoare sau
ansamble grele.
Lăzărică Mişoc, proprietarul atelierului mecanic, arhicunoscut în Olteniţa, era de profesie strungar. Me
seria a învăţat.o în timpul efectuării stagiului militar la Arsenalul Armatei în Bucureşti.
Practicând şi lucrând
meseria – şi lovindu-se de tot felul de probleme, cazuri, speţe şi situaţii care îl solicitau priceperea – cu timpul
a deprins toate ramurile mecanicii şi la rândul său i-a învăţat şi el pe alţii. Prezent în permanenţă, i-a îndrumat,
i-a sprijinit şi a supravegheat formrea ucenicilor ca mecanici, care în erau în număr de 4-5 şi lucrările executate
de meseriaşii tineri al căror număr niciodată n-a fost mai mic de 7-8.
Executa lucrări de reparaţii capitale şi generale şi aşa-zisele vapoare cu aburi care acţionau batozele de
treierat grâu şi orz. Denumirea tehnică era „Locomobilă“ din latinescul „loc us“ care înseamnă loc + „mobilis“,
care înseamnă mobil. Acestor locomobile le spunea vapoare cu aburi pentru că aveau coş larg şi înalt – ca la
vapoare – şi care, când nu era în stare de funcţiune, era culcat, paralel şi pe locomobilă. Erau considerate maşini
grele de forţă. Se puteau deplasa, e drept, greu și încet, pe roatele proprii – care erau făcute în exclusivitate din
fier – pe tălpi, pe patine, etc. Datorită formei, greutăţii şi dimensiunilor relativ mari, popular se numeau batoze.
Altfel spus era un agregat mare, deplasabil pe roţi, format dintr-un generator şi aburi care utiliza combustibil
inferior – de regulă paie rezultate în urma treieratului grâului, adică operaţiunea de separare a boabelor de grâu
din spice, din paie.
Lucrările premergătoare acţiunii de treierat în vremea locomobilelor, se făceau în exclusivitate manual
într-o perioadă scurtă de timp în care predomina canicula. Cam în primă decadă a lunii iulie – şi pentru că era
foarte cald, în popor îi spune luna lui cuptor – se secera grâul manual cu secera şi se făceau snopi care se lăsau
pe loc. Apoi snopii de grâu se adunau la un loc şi se formau grămezi de 10
snopi, numite clăi. Clăile se puneau pe nişte drugi dreptunghiulari la suprafaţa superioară a carelor sau căruţelor,
la un loc apropiat numit tabără unde era instalată locomobila – batoza . Oamenii se rânduiau în ordinea venirii
la batoză.
După treierare, grâul se punea în saci sau pe un polog, în care sau căruţe şi fiecare om îşi ducea grâul
acasă. Apoi ducea şi paiele pe care şi le făcea acasă în curte căpiţe sau şire. Paiele se foloseau pentru aşternut
la animale pe timp de iarnă sau la arderea şi încingerea cuptoarelor din cărămidă în care se cocea pâinea de
casă. Oamenii făceau pâine cam odată pe săptămână iar o pâine avea 3-4 kilograme. În acele vremuri oamenii
de la ţară şi chiar cei de la oraş îşi făceau pâine în casă. Deşi pâinea de casă era mai bună decât cea de cumpărat,
copil fiind, de foarte multe ori preferam pâinea de cumpărat.
După venirea la putere a regimului comunist în România impus cu forţa de armata sovietică, aceste lucruri
practicate şi statuate în timp, s-au bulversat. Trecând peste o seamă întreagă de metamorfozări sociale – despre
care voi vorbi la locul potrivit – regimul comunist şi-a înfiinţat un organism numit
Comitetul de Stat al Colectărilor, cu rang de miniser, care avea stucturi în profil teritorial – la regiuni, raioane,
oraşe şi comuni.
Acestea stabileau felul, cantităţile şi termenele la produsele agricole şi animale care urmau să fie predate
statului la preţuri derizorii, modice, simbolice, care nu reprezentau nici 10% din preţurile produselor practicate
105
pe piaţa liberă, sub formă de cote obligatorii, în care scop, primăriile, sfaturile populare, trimiteau fiecărui om
acasă prin poştă, o încunoştiinţare scrisă cu produsele care trebuiau obligatoriu predate. Dacă omul nu avea
produsele respective trebuia să le cumpere de pe piaţă la preţurile care se practicau şi să le predea statului la
preţurile derizorii. Era un fel de escrocherie pe faţă dar nimeni nu avea curajul să spună nimic pentru că nici
nu aveai cui să te plângi.
Cantităţile de produse care nu puteau fi predate erau echivalate valoric, însă la preţul pieţii, şi omul era
obligat să le plătească în bani. Când nici acest lucru nu era posibil – şi asemenea cazuri au fost foarte numeroase
– se echivalau şi erau transformate în zile, săptămâni, luni sau chiar ani de închisoare.
Majoritatea părinţilor noştri nu au scăpat de acest supliciu. În zona oraşului nostru, cel care a excelat prin
intoleranţă şi cruzime a fost un chirnogean venetic, pe nume Gheorghe Vlăsceanu. Simţea o satisfacţie diabolică
când i se oferea posibilitatea să-i facă omului rău, acţiune în care primea sprijin din partea primarului de atunci
Gheorghe Manolache. Prin felul lor de a se comporta cu oamenii instalase o atmosferă socială de teroare. Fără
voia omului sau vreun ordin scris din partea vreunei instituţii, intra în curţile oamenilor cu căruţe luate de re-
chiziţie, căuta prin case, prin porumbare, prin grajduri, prin beciuri, prin poduri şi peste tot şi orice cantitate,
cât de mică o confisca, dovedindu-şi astfel ataşamentul – trup şi suflet – faţă de regimul comunist. Pe oamenii
mai înstăriţi, cărora le stabilea şi obligaţii mai mari de cote, şi care în general nu aveau cum să corespundă
cantităţilor imense de produse stabilite, ziua în amiaza mare, primarii comunişti, îi purtau pe strada mare, cu
table de gât pe care scria cu cretă că „aceştia nu şi-au predat cotele“.
Am făcut această descriere a modului cum se proceda întrucât, pe măsura consolidării regimului comunist
la putere, exponenţii structurilor statului abuziv şi totalitar, se prezentau la taberele unde erau instalate batozele
de treierat şi nu puţine au fost cazurile când oamenii, după munca de o vară se întorceau acasă doar cu paiele,
pentru că boabele le lua integral statul.
Nu-i interesa pe instructorii şi activiştii de partid, pe miliţieni şi mai târziu pe securişti, dacă omului i se
lua toate produsele şi rămânea muritor de foame. Aceasta era adevărata faţă a regimului comunist din
România.
Ceea ce am arătat mai sus, sunt de acum lucruri arhicunoscute, nu le mai contestă nimeni şi sunt prezentate
în mod oficial pe bază de documente şi date în publicaţiile periodice numite „Arhivele Totalitarismului“ editate
de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, cu sediul în strada arhitect Grigore Cerchez nr. 16, sec
torul 1, Bucureşti, înfiinţat în anul 1993,
la televizor, şi în alte publicaţii.
Cu riscul de a mă repeta – dar cu scuzele de rigoare – în lucrarea de faţă vor mai apare pasaje prin care voi
reda practicile şi metodele diabolice abuzive ale exponenţilor regimului comunist, acte care, cu toată nesăbuinţa
lor, comuniştii – parcă în bătaie de joc, le denumea pompos îndatorire patriotică.
Până la apariţia primelor combine mecanice acţionate cu motor propriu, atât pentru efectuarea acţiunii de
treierat propriu-zis cât şi de deplasare independentă, locomobilele erau considerate în agricultură drept cele
mai utile şi chiar moderne pentru acele vremuri.
Şi pentru batozele de treierat de la Turtucaia – unde nu exista un atelier meanic specializat – reparaţiile se
făceau tot la Olteniţa în atelierul mecanic al lui Lăzărică Mişoc. Pe timp de iarnă, după ce Dunărea îngheţa
bine, batozele o traversau pe ghiaţă la Olteniţa, fie trase de trei perechi de boi, fie de patru perechi de cai. Dea-
semni mai executa şi următoarele lucrări:
– Făcea maşini de bătut porumb – acţionate mecanic întrebuinţând drept carburant motorina
– adică curăţa
boabele de pe ştiuleţii de porumb;
– Confecţiona maşini de egrenat bumbac, adică scotea sămânţa din gogoşile de bumbac,
operaţiune care,
în cazul în care se făcea manual, era foarte migăloasă şi greoaie;
– Făcea darace de lână,
sau le repra pe cele care i le aduceau oamenii.
Când s-a înfiinţat prima dată în zonă orezăria lui Mielu Ganea din Chirnogi, înaintea viitoarelor gospodării
agricole de stat şi a întreprinderilor agricole de stat de mai târziu – cunoscutele G.A.S.uri şi apoi I.A.S.-uri,
Lăzărică Mişoc a fost cel care i-a făcut pompe – considerate pe atunci de mare capaciate pentru irigat.
Anterior naţionalizării, denumită pompos „act revoluţionar al clasei muncitoare“ – deşi nimeni din mun-
citorime nu a cerut acest lucru ci s-a făcut de exponenţii regimului comunist din România din ordinul Moscovei,
acţiune abuzivă ca toate celelalte care în fapt a însemnat o deposedare de bunuri, altfel spus o confiscare a
averilor de către exponenţii regimului comunist – partidul – stat – i s-au stabilit impozite exagerat de mari cărora
nu a mai putut să le facă faţă, astfel că a fost obligat să se lipsească.
Scopul principal urmărit de regim era acela ca aceste mici ateliere care formau mica industrie interbelică
într-o fază incipientă, cu caracter privat, să dispară cu rice preţ, iar bunurile lor trebuia să treacă gratis în pa-
trimoniul statului.
106
Prin urmare – ca şi în cazul atelierului mecanic al lui Victor Zagăr – şi atelierul lui Lăzărică Mişoc, în
urma naţionalizării a trecut în proprietatea statului şi în administrarea întreprinderii de industrie locală Olteniţa,
devenind salariat ca oricare altul şi practicând aceeaşi muncă în propriul atelier. Asemenea situaţii anacronice
numai în timpul regimului comunist puteau exista.
Lăzărică Mişoc a fost cumnat cu Ganciu Oblu – tatăl lui Mieluş Oblu – întrucât Chiriaca Oblu, soţia lui
Ganciu Oblu era sora lui Lăzărică Mişoc.
Mieluş Oblu este singurul supravieţuitor dintre cei care au lucrat în atelierul mecanic al lui Lăzărică Mişoc
şi care, şi-a început ucenicia în acest atelier de copil, a învăţat aici meseria de strungar destul de apreciată în
acele vremuri şi tot de aici a ieşit la pensie. Deci a lucrat la Lăzărică Mişoc din anul 1939 până în 1985, cu o
sigură întrerupere de trei ani când a făcut armata.
La 20 de ani de la ieşirea la pensie am stat de vorbă cu Mieluş Oblu, pe care îl cunosc bine, soţia sa Eca
terina fiind fiica cea mai mare a lui Ilie Voiajoru cum îi spunem noi lui Ilie Mitulescu pentru că făcea curse la
Bucureşti cu trenul, din două în două zile pentru a le aduce unor negustori şi meseriaşi din Olteniţa, diverse
obiecte mărunte. Mieluş îmi poveseta, cu nostalgia anilor trecuţi, cu oarecare mâhnire în suflet: Pe timpul
meşterului Lăzărică, în atelier era ordine, se lucra cu răspundere, dar în acelaşi timp cu plăcere.
Odată cu trecerea atelierului la industria locală, lucrurile s-au schimbat în rău. S-au perindat ca şefi de
secţie – fel de fel de oameni, bineînţeles mai mult politici decât meseriaşi.
Care mai de care făcea pe şefu. Mai
marii întreprinderii şi diverşi şefi de la partid veneau cu fel de fel de intervenţii, fuseraie, lucrări şi materiale
executate pe degeaba, pe bază de bilete şi telefoane, interese personale şi totul se degrada văzând cu ochii.
Atunci mi-am dat seama mai mult ca oricând – îmi spune Mieluş Oblu – câtă diferenţă era între felul în
care se lucra la patron şi câtă nepăsare şi indolenţă era la stat. Pe nimeni nu-l interesa de nimic, Fiecare era
numai pentru el. Acesta era spiritul nou pe care îl imprimase mult trambiţata naționalizare. Se vorbea mult şi
se făcea puţin.
L-am ascultat cu luare aminte. În ce mă priveşte de la Mieluş Oblu, sincer să fiu nu aflam noutăţi pentru
că aceasta era practica in general, specifică sistemulu, iar industria locală nu putea să facă excepţie.
Aşa după cum olteniţenii mai bătrâni cunosc, Lăzărică Mişoc nu a avut copii. Fiindu-i dragi copiii, a înfiat
o fată pe nume Jenica, la care a ţinut foarte mult. Era o fată foarte cuminte, puţin grăsuţă, simpatică, bună
colegă şi învăţa foarte bine.
O cunosc bine pentru că mi-a fost colegă de liceu, iar din colegele de clasă care mai sunt în viaţă şi pe
care bineînţeles că le cunosc amintesc aici pe: Frusinel Penu care locuieşte la Câmpina, căsătorită cu ingienrul
Enică Ilie, decedat în aprilie 2006 şi înmormântat la Olteniţa în locurile de veci ale lui Ionel Penu, Nuţi Stoe-
nescu – căsătorită Rechieru – locuieşte la Craiova, pen-
sionară, şi Stela Emilian din Olteniţa.
Jenicăi Mişoc, îi plăcea să cânte la pian şi să meargă
cu bicicleta. Tocmai din această cauză, a transpirat tare,
a făcut o pneumonie galopantă şi în scurt timp s-a pră-
pădit.
Jenica s-a născut în anul 1931 şi a decedat la 22 ia-
nuarie 1947.
Redau mai jos poezia ce a fost compusă de Jeana
Mişoc pentru părinţii ei, pentru colegii, colegele, profe
sorii şi rudele sale, înainte de a
t
muri, lăsând cu gură de
moarte – cum se spune – ca aceasta să fie scrisă chiar pe
cruce:
Erai tânără, frumoasă,
Numai 16 ani,
Când o moarte nemiloasă,
Ne-a răpit ce e mai drag.
Astăzi lumea îi priveşte,
Frumuşelul ei mormânt,
Căci în viaţă nu mai este,
Îngeraşul nostru scump.
107
Nu mai plânge dragă mamă,
Şi tăticul meu prea scump,
Căci eu sunt o floare rară,
Departe… în cerul sfânt.
Şcoala are o durere,
Colegi dragi şi profesori,
Dar iubirea mea nu piere,
Pentru voi ce-aţi fost surori.
Pentru voi iubite neamuri,
V-am, cântat de-atâtea ori,
La pian o melodie,
Fără ca să ştiu că mor.
Toţi sunteţi iubiţii morţii,
Ca şi mine care sunt,
Îngeraş ce stau de-a dreapta,
Lângă Dumnezeu Cel Sfânt.
Au trecut peste şase decenii de atunci şi această frumnoasă poezie stă scrisă pe crucea mormântului Jenichii.
Lăzărică Mişoc, în memoria fiicei sale Jenica a cărei moarte l-a afectat foarte mult, a înfiat o altă fată pe
nume Mari-Jeana, născută la 26 noiembrie 1944 şi decedată şi aceasta de tânără, la 28 iunie 2004, care a fost
căsătorită cu inginerul Munteanu.
Mari-Jeana a fost o fată deosebită, simpatică, inteligentă, fiind cadru didactic. Din căsnicia sa au rezultat
doi copii, un băiat şi o fată. Fiica sa, la rândul ei, este tot cadru didactic.
Error