ARGESUL SI BALTA GREACA-in MONOGRAFIA ORASULUI OLTENITA de PAUL AMU !

s3120008A R G E Ş U L
Argeşul este unul dintre râurile mari care brăzdează în lat Muntenia pornind din lacul Caprii din munţii
Făgăraş vărsându-se în Dunăre. Argeşul de îndată ce intră în lunca Dunării nu a mai avut o matcă stabilă, ci
aleargă când într-o parte, când în alta, în funcţie de nivelul apei, debitul şi înclinaţia terenului.
Dacă este adevărat că tendinţa râurilor Munteniei a fost din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, să-şi
deplaseze albia spre dreapta lor, adică de la răsărit la apus, lucru acesta poate că nicăieri nu se vede mai bine
decât în această zonă de pământ a bălţii Dunării pe care o străbate Argeşul, ca să se reverse.
Şi întradevăr că de când a ieşit dintre „Dealurile de la Puican“, începe să alerge mult spre răsărit.
Poate că pe locul de acum al oraşului nu-şi trimitea decât braţele foarte înguste, dar repede şi-a mânat
apele pe albia unuia dintre braţe mai spre apus, apoi pe cursul altui braţ, tot mai spre apus, până şi-a croit
matca din zilele noastre, lăsând braţe pe vechile drumuri.
Urmele acestui joc gravitaţional de-a rostogolul au fost însemanate de balta Dunării pe locurile noastre,
prin aşa numitele privaluri, adâncituri care marchează, din loc în loc, vechile maluri ale Argeşului. Aceste privaluri
au fost mult timp pline cu apă, provenind de regulă din ploi, dar, încetul cu încetul, în timp, s-au astupat
şi au dispărut.
Primul prival şi de fapt cel mai mare, care se numea „Valea seacă“, fiind menţionat şi pe hartă, porneşte
din Argeş, de la locul cunoscut sub numele de „Sub vii“ – viile lui Puican cum i se spunea odată, vreo 5 km.
depărtare de malul Dunării, apoi spre partea de est a Ulmenilor, trecea pe la poala dealului Gumelniţa, şi intra
în baltă, cât putea spre răsărit, pe Ulmeneanca, până da în Dunăre.
Alt prival trecea prin partea de sus a oraşului între „Atârnaţi“ şi oraşul propriu zis. Acum aceste delimitări
sunt greu de făcut pentru că, s-a tot extins până s-a unit cu oraşul.
În faţă, în dreptul cimitirului, se desfăceau două braţe; unul mare, apucând spre est, pe după curtea şi rezervoarele
fostei societăţi „Astra“, iar alt braţ intra în oraş cam pe strada Ion Heliade Rădulescu.
Societatea „Astra“ se afla cam pe terenul situat în zilele noastre între stadion şi baza de recepţie. De altfel
cimitirul – potrivit legilor statornicite pe timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza – se afla la o distanţă de
cel puţin 100 de metri de ultima casă, ori în zilele noastre, casele sunt gard în gard cu cimitirul.
Astfel se pot înţelege mai bine, de ce strada aceasta Ion Heliade Rădulescu, la începutul ei a fost rezervată
unei anumite părţi de populaţie şi anume, în majoritate ţiganilor, în acele vremuri lăutari, aşa după cum probează
Alexandru I. Mărculescu chiar cu fotografii în lucrarea sa „Olteniţa-Studiu album monografic“ apărut
în anul 1932.
Desigur că erau locuri de casă mlăştinoase, deci foarte puţine potrivite pentru temelii (socluri) de casă şi
atunci nici preţ mare nu aveau şi de aceea lumea nu se băteau pe ele.
Separat de faptul că ţiganii şi-au ales singuri locurile acelea după posibilităţi, nu este exclus ca şi mai
marii oraşului să fi rezervat parcelele din strada aceea numai pentru ţigani ca să fie strânşi la un loc, aşa cum
le plăcea şi lor ca să convieţuiască.
Tot în legătură cu privalul acesta, se explică şi vatra care s-a dat pentru casele altei categorii de ţigani,
mai puţin civilizaţi, cu o limbă specifică şi proprie lor şi având drept ocupaţie spoitul vaselor de aramă şi creşterea
bivoliţelor pentru lapte, de unde provine şi numele lor de spoitori.
Poate că acesta o fi fost motivul pentru care, la vremea respectivă, ţiganii au fost separaţi de oraş prin
acest hotar natural.
Din strada I. H. Rădulescu, privalul, pe măsură ce mergea la vale, traversa strada Mihai Bravu, din care
cauză, cu mulţi ani în urmă s-a numit chiar strada Privalului, apoi spre strada Cuza-Vodă şi Strada Carol al IIlea
(fostă strada Traian), în anul 2002 îi spunea bulevardul Tineretului, şi ieşea la marginea oraşului spre sud,
ca să se îndrepte apoi spre Dunăre.
Aceste două privaluri din urmă, formau între ele un dâmb de pământ, în bună parte parcelat pentru locuri
de casă. însă până să se traseze şi să se facă primele temelii de casă, terenul a servit olteniţenilor ca un fel de
rampă de gunoi, format din resturi vegetale provenite de la hrana vitelor, deci nu era vorba de un fel de gunoi
industrial, pentru că aşa ceva pe atunci nu exista.
Tocmai de atunci, acestei părţi de oraş, mult timp i s-a atribuit numele de „cocenari“, după orgrinjii care
rămâneau de la vite şi pe care-i da la gunoi.
135
Oamenii mai săraci, opreau aceşti coceni şi cu ei ardeau cuptoarele de cărămidă lipite cu pământ galben
în care coceau pâinea de casă.
Argeşul a fost – şi pentru multă vreme a rămas – un râu imprevizibil şi capricios. Apele lui înregistrau însemnate
oscilaţii de creşteri şi descreşteri de nivel, neaşteptate.
Când curgea în mod normal vara avea lăţimi variabile de pănă la 100 m. Iar în timpul inundaţiilor, nici
nu se mai puteau deosebii malurile, având un curs grăbit, era năvalnic, parcă urla şi tot ce întâlnea în cale,
căra în Dunăre.
Nu puţine au fost cazurile când a pus oraşul şi pe locuitorii săi în primejdie, obligându-i să-şi părăsească
locuinţele, pentru a se retrage pe locuri mai înalte, mai sigure. Mai ales populaţia din cartierul Luiceni se retrăgea
cu tot avutul lor din casă pe locurile goale din partea de nord „în Atârnaţi“ unde se adăposteau în corturi,
câteva zile, cât ţinea furia Argeşului.
Tot repetându-se ani de-a rândul fuga aceasta, bine înţeles înainte de a se construidigul apărător
(descris în capitol separat) mulţi dintre capii de familii s-au hotărât să-şi facă case în locdecorturi şi
astfel s-a populat colţul oraşului care mai poartă încă denumirea de „ Atârnaţi“.
După ce treceau numai 2-3 zile, Argeşul îşi potolea cursul şi se retrăgea în matca lui normală ca şi când
nu s-ar fi întâmplat nimic.
Aproape în fiecare an, cam prin lunile iulie-august, începea să sece şi îşi târa lenevos apele printre bancurile
de nisip, tot de el făcute – formând renii – un fel de veritabile micro insule pe care începea să se dezvolte
o vegetaţie specifică excesului de umiditate.
Dacă cu 60 de ani în urmă – după o perioadă de decantare în găleată, apa era bună de băut, peste 30 de
ani rămăsese bună de spălat rufe – i se spunea „apă de gârlă”, în zilele noastre fiind foarte poluat, apa mai
poate fi folosită doar pentru irigat, însă dată fiind nocivitatea ei, în timp poate că nici pentru irigat nu va mai
fi bună!
B A L T A G R E A C A
CÂTEVA DATE DESPRE ACEASTĂ ZONĂ MIRIFICĂ BINCUVÂNTATĂ DE DUMNEZEU
În partea de sud-vest a fostului nostru istoric judeţ Ilfov – care de la înfiinţare a avut reşedinţa în Bucureşti
– aproximativ paralelă cu fluviul Dunărea cu care comunică în funcţie de nivelul apelor acesteia, se află de
milenii, arhicunoscuta şi magnifica Baltă Greaca. Ea figura pe hărţile geografice ale României, încă de la apariţia
şi la noi a cartografiei, acea disciplină a geografiei care studiază şi se ocupă cu tehnica de întocmire a hărţilor.
Balta Greaca se întindea pe o suprafaţă care varia între circa 8000 hectare în condiţiile normale şi 10.000
hectare când era inundată de Dunăre şi când se menţinea astfel în mare parte a anului. O cuantificare valorică
a elementelor benefice complexe, conjugate cu o serie de factori integrali de influenţe, este aproape imposibil
de determinat, chiar de către specialişti în domeniu, întru-cât Balta Graca era ca un natural izvor nesecat de
avantaje şi respectiv venituri, fără a pretinde vreo investiţie sau intervenţie auxiliară din partea omului.
Eu am să încerc să mă refer cel puţin la numai câteva avantaje certe, permanente, atât pentru stat cât şi
pentru populaţia din localităţile limitrofe. Potrivit sănătosului proverb românesc: „Are balta peşte“ – ca şi când
ar fi vorba de ceva inepuizabil, care nu se termină niciodată, nimeni nu a fost în măsură să evalueze – cel puţin
cu aproximaţie şi numai cantitativ – peştele care se află în baltă.
Localităţile limitrofe Bălţii Greaca; comunele Chirnogi, Căşcioarele, Greaca – cu satele Zboiu şi Puţu
Grecii – Prundu şi chiar cele aflate la doar câţiva kilometri; comunele Hotarele, Izvoarele şi Radovanu, care
însumau o populaţie de peste 60000 de locuitori hrana, în proporţie de circa 15% o reprezenta peştele – proaspăt
şi sărat. Principalele specii de peşte care existau în Balta Greaca erau; renumitul crap cu solzi aurii, şalăul,
peştele alb mult căutat de persoanele care ţineau anumite diete, apoi ştiuca, plătica, roşioara, bibanul, obletele,
somnul şi multe altele.
Între 5 şi 8 % din oamenii care locuiau în comunele enumerate mai sus, – din tată în fiu, – se ocupau cu
pescuitul pe Balta Greaca din primăvară – exclusiv perioada de prohibiţie – şi până când îngheţa balta. Şi chiar
când îngheţa apa, pescarii, spărgeau gheaţa şi prindeau peşte la copcă.
Balta Greaca era administrată de Intreprinderea Pişcicolă de Stat Greaca.
Producţia obţinută, cantitatea anuală de peşte vânat. care se scotea din baltă, se situa între 1500 şi 2000
de tone. Au fost ani în care s-a scos şi mai mult, între 2200 şi 2500 tone de peşte.
136
Intreprinderea avea două secţii, una la Căscioarele şi alta la punctul denumit „Păru“. Se pescuia cu 20 de
năvoade, organizate în 5 brigăzi şi anume; trei brigăzi cu 12 năvoade la Secţia Căscioarele şi 2 brigăzi cu 8
năvoade la Secţia Păru.
Peştele pescuit se ducea de regula la Bucureşti, la Ploieşti, la Braşov şi bineînţeles la Olteniţa. De asemeni,
în scopul dimunuării braconajului se ducea peşte de către intreprindere la populaţia din comunele învecinate,
câteodată la un preţ mai mic. Aceasta confirmă că existau destui oameni care practicau braconajul.
în perioada de început, la înfiinţarea intreprinderii pişcicole, oamenii aveau calitatea de salariaţi încadraţi
cu contract de muncă şi deşi primeau salariu, totuşi aveau bărcile şi chiar sculele lor de pescuit.
Fiecare secţie – din cele două de mai sus – avea câte şase oameni angajaţi tot timpul, iar în sezonul de
pescuit mai angaja zilieri – sezonieri.
Intreprinderea de Stat Pişcicola Greaca avea personalitate juridică, cont deschis la Bancă la Olteniţa, avea
schema de personal, director, are până la revoluţia din decembrie 1989 a fost inginerul Bobe Alexandru olteniţean,
colegul meu de liceu, care mi-a furnizat şi unele date, contabil şef, o schemă redusă de personal tehnic
administrativ, cum se numea atunci.
Peştele nu se furaja, se hrănea singur aşa cum s-a pomenit de milenii însă era foarte gustos şi căutat pentru
că era natural.
Oamenii particulari, nu prindeau peşte cu năvoade, ca cei care erau angajaţi la stat. Ei foloseau vârşi, cârlige,
cucă şi alte modalităţi. Dar şi cei angajaţi aveau metodele lor prin care, sustrăgeau peştele şi – înainte de
a ajunge la secţiile Căscioarele şi Păru, – acostau la mal, îngropa superficial peştele în nisip, şi după ce predau
peştele la secţii, se întorceau şi îşi luau peştele pe care îl îngropase în nisip provizoriu. Lumea din împrejurimi
ştia cam când trag pescarii la mal şi le ieşea înainte cu băuturi (ţuică, vin ,rachiu etc) cu mâncare – brânză,
şuncă etc. – şi în schimb primeau peşte, şi astfel era toată lumea mulţumită. De asemenea practici avea cunoştinţă
conducerea intreprinderii însă, situaţia se accepta tacit, pentru că salariile erau simbolice.
Oricum, întreprinderea era rentabilă şi-şi solda anual activitatea cu beneficii.
O altă categorie de venituri pe care balta le aducea în exclusivitate oamenilor, era vânatul de păsări sălbatice
atrase de mirajul şi condiţiile pe care le oferea balta şi anume: gâşte, raţe, lişiţe şi multe alte specii.
De jur, împrejurul bălţii existau, parcă un fel de plantaţii de sălcii, nesemănate de nimeni, crescute de la
Dumnezeu, foarte groase, în diametru de peste un metru, care, în perioadele în care se retrăgea apa, rămânând
pe uscat, erau tăiate de oameni ca lemne de foc.
în apropierea bălţii existau rudari cu bordeie sau care locuiau numai temporar aici – pe timpul verii – care
foloseau trunchiurile sălciilor şi a altor sortimente de arbori de esenţă moale, din care făceau albii, şi copăi
pentru spălat oameni, copi şi rufe, căpistere pentru frământat pâine de casă, mese joase cu trei picioare, scaune,
scăunele, furci, fuse, linguri, suveici, rădane, războaie şi diverse alte accesorii care se foloseau pentru îmbrăcăminte,
aşternute pe pat, macaturi, cearceafuri, plăpumi etc.
Vegetaţia specifică bălţii: Papura, trestia, stuful, era un fel de materie primă din care oamenii – pe timp de
iarnă când nu aveau altă îndeletnicire – confecţionau fel de fel de lucruri. De exemplu trestia, dat fiind mediul
prielnic, creştea lungă de peste 2-3 metri, după ce era tăiată cu secera când era verde,
o lăsau să se usuce, o făceau snopi şi se folosea la acoperişul diverselor anexe gospodăreşti: şoproane, grajduri,
adăposturi de porci, dew păsări, gheţării şi chiar case de la munte, special echipate cu drugi – ca să fie cât mai
încăpătoare.
Papura, era folosită, în special de către locuitorii din comuna Prundu unde exista de mult o asemenea
preocupare, din care confecţionau rogojini, care erau căutate de cei care veneau de la munte să vândă petrol,
var bulgări, fructe, etc. rogojini pe care le folosea drept coviltir pentru acoperirea căruţii. Rogojinile le folosea
mai toţi localnicii din zonă pe care le aşterneau prin casă în special iarna, când erau mai mulţi într-o încăpere,
unde se jucau copii şi ţineau de cald. Oamenii se experimentaseră încât făceau din papură tot felul de veritabile
covoraşe artizanale, oşuri, coşuleţe, pălării obiecte mult căutate de oamenii de la oraş.
În zăvoaiele dimprejurul Bălţii Greaca şi în pădurile mai apropiate exista o varietete multiplă de păsări şi
animale care prezentau o atracţie deosebită, greu de stăpânit a amatorilor de vânat, din categoria acestora
exemplificând; fazanii, dropii, prepeliţe, căprioare, iepuri, vulpi, mistreţi şi multe altele.
Prin aceste locuri şi peisaje de vis şi-au plimbat paşii şi şi-au satisfăcut plăcerea Mihail Sadoveanu, marele
nostru istoric Constantin Giurescu care, chiar în cartea sa „Amintiri“ pomeneşte cu multă nostalgie acele
partide de vânătoare , fie cu undiţa fie cu arma.
Mai târziu aceste locuri aveau să fie călcate şi de Ion Gheorghe Maurer care, chiar în comuna Prundu,
137
avea o cunoştinţă, un om pe nume Băltăreţu, cu care lua legătura şi care îi pregătea partidele de vânătoare. De
la acest Băltăreţu am aflat multe lucruri despre Maurer, fost preşedinte al Consiliului de Minştri.
Dar Balta Greaca a avut şi alte influenţe pozitive asupra împrejurimilor sale. Acestea au ieşit mai mult în
evidenţă după ce s-a desecat, când oamenii bătrâni au fost în măsură să compare unele perioade, cu altele, din
timp. Pe coastele şi pe dealurile comunelor Căscioarele, Greaca, chiar Chirnogi şi Hotarele, unde oamenii
aveai vii altoite – americane cum le spunea, unde – reflectarea razelor soarelui de pe luciul de apă spre vii,
făcea ca strugurii să se coacă mai din timp cu două – trei săptămâni şi să aibă un mai mare conţinut de zahăr,
situaţie care prin calitatea strugurilor făcea ca oamenii să obţină un preţ de vânzare mai bun, iar vinul să aibă
mai multe grade.
Balta Greaca crea un microclimat care făcea ca iernile şă fie mai blânde şi drept urmare îngroparea viilor,
pe timp de iarnă, nu era necesară. După desecarea bălţii, îngroparea viilor devenise aproape obligatorie.
De asemeni, căderile de grindină erau mai rare şi mai mici în intensitate. Bătrânii erau de părere că balta
ameliora aceste fenomene meteorologice, şi întradevăr aşa ceva.
* * *
Din anul 1963 însă regimul comunist, a început să vânture ideia desecării Bălţii Greaca pentru redarea în
circuitul agricol a suprafeţei respective. în anul 1962, Partidul Comunist Român prin liderul său, electricianul
Gheorghe Gheorghiu-Dej, anunţa cu surle şi trâmbiţe, ca cea mai mare victorie, încheierea colectivizării agriculturii.
Comunişti erau satisfăcuţi, mândri şi mulţumiţi de „imensa lor ispravă“.
După dezlănţuirea sălbatică a acţiunilor punitive, după permanenta hărţuială teroristă a populaţiei, după
violarea zi şi noapte a caselor cetăţenilor şi a celor mai elementare drepturi ale oamenilor, după instaurarea
terorii generalizate, folosin împotriva propriilor cetăţeni, trupe de miliţie, securitate, înarmate până în dinţi ca
în timp de război, comandate de diverşi indivizi străini, făcuţi peste noapte ofiţeri, ofiţeri superiori şi chiar
direct generali, folosind întregul angrenaj justiţiar – procurori, judecători, procurori, militari, asesori populari
politici etc – Partidul Comunist Român reuşise să-şi îngenuncheze propriul popor şi în mod abuziv să-l deposedeze
de ultima palmă de pământ, cu care oamenii fuseseră împroprietăriţi, mai întâi pentru marea epopee
din primul război mondial pentru făurirea României Mari şi chiar pentru luptele din al doilea război mondial.
În acest fel, războaiele purtate de acest viteaz şi greu încercat popor şi lupta sa pentru glie, deveneau fără
obiect, comuniştii desfiinţând astfel propria-i istorie adevărată, le lua pământul.
Şi culmea ironiei şi tupeul – în chip de umilinţă, înjosire şi bătaie de joc, oamenii erau obligaţi şi forţati
de întreaga armată de trepăduşi şi activişti ai partidului, să facă cerere şi, chipurile, „de bună voie“ să solicite
singuri să li se ia pământul, atelajele şi vitele. Or, asemenea practici şi metode, pe teritoriul său, ţara noastră
nu cunoscuse în milenara ei existenţă.
Ei bine, în cinstea acestui „măreţ eveniment „ regimul comunist a instituit distincţii, prin care a căutat săi
răsplătească pe cei care au contribuit la această realizare şi anume Medalia „în cinstea încheierii colectivizării
agriculturii“. De o asemeni distincţie a beneficiat şi Ion Iliescu care pe atunci – în 1962 – îndeplinea funcţia de
adjunct al şefului Secţiei Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Centrel al Partidului MuncitorescRomân, cel
care, după revoluţia din decembrie 1989 avea să îndeplinească funcţia supremă în statul de drept, respectiv
preşedinte al României în trei rânduri: 1990 – 1992; 1992 – 1996 şi 200 – 2004.
Prin urmare iată în mod concret cum, deşi teoretic, prin vorbe şi chiar prin legislaţie, Partidul Comunist
Român era abolit, în realitate, la scenă deschisă el exista sub altă formă, aceasta ca efect al neaplicării punctului
8 din Proclamaţiade la Timişoara din 16 decembrie 1989.
Revenind la Balta Greaca, în anul următor colectivizării, deci în 1963, ideile de desecare s-au materializat
în proiecte şi astfel s-au demarat lucrările, care aveau să fie terminate cinci ani mai târziu adică în 1968.
Lucrările s-au finanţat din Banca de Investiţii – care atunci exista în Olteniţa, – iar valoarea acestora s-a
ridicat la o mie de milioane, respectiv un miliard de lei la nivelul anului 1968. Şeful şantierului a fost un
inginer pe numele său Sântu, l-am cunoscut personal, un om capabil, de caracter, robust, bine construit fizic,
cu o statură impunătoare, cu experienţă, având circa 110 kg. Inginerul Sântu a fost un longeviv şi cunosc de
la tehnicianul de hidroamlioraţiuni şi îmbunătăţiri funciare, Mircea Păun şi el pensionar, că inginerul Sântu,
în 2008 era în viaţă în vârstă de 91 de ani.
Chiar în perioada în care era şef de şantier – care îşi avea sediul în partea de vest a Bălţii Greaca, la ieşirea
din comuna Greaca, acesta, „între patru ochi“ spunea că lui nu i se pare că desecarea bălţii ar fi o treabă bună.
Cert este că „Desecarea Bălţii Greaca“, care a fost o lucrare de anvergură, deşi a fost terminată – şi considerată
138
ca dată în funcţiune începând cu anul 1969, totuşi lucrarea în general nu a fost recepţionat nici până în momentul
de faţă. Nefiind receptionată nu a putut fi inclusă sub regimul amortizării – care cădea în sarcina beneficiarului
de investiţii, respectiv I. A. S. Chirnogi, astfel că recuperarea valorii mijlocului fix prin includerea pe costurile
de producţie ale culturilor care s-au semănat ulterior nu s-a mai făcut astfel că lucrurile, intenţionat au rămas
nerezolvate.
în primul rând pentru că este vorba de reguli de fizică ce nu s-au avut în vedere şi anume de „ „Principiul
vaselor comunicante“. Fluviul Dunărea este mai sus decât Balta Greaca, asfel că prin infiltraţii, existau aproape
în permanenţă ochiuri de apă destul de mari care nu dispar decât în anii în care regimul pluviometric este dificitar,
mai pe direct spus, în anii de secetă.
La idea desecării Bălţii Greaca, separat de Gheorghe Gheorghiu Dej şi anturajul său, au subscris Mateescu
vasile( de profesie mecanic de locomotivă) preşedintele Comitetului executiv al Sfatului popular al regiunii
Bucureşti, care s-a pensionat în anul 1965 la vârsta de 54 de ani, l-am cunoscut întâmplător din vedere, avea
circa 120 kg. A decedat în 1996 în Bucureşti la vârsta de 85 de ani şi a beneficiat de pensie specială stabilită
de Dej timp de 31 de ani timp în care nimeni nu l-a deranjat nici cel puţin cu o vorbă.
Un alt personaj care a subscris idei lui Dej a fost şi inginerul agronom Angelo Miculescu (pe numele său
Romeo Constantin), doctor în agronomie, care în perioada 1962 – 1965 ocupa funcţia de vice preşedinte al
Comitetului de Stat al Planificării, după ce mai înainte deţinuse funcţia de vice preşedinte al Comitetului executiv
al Sfatului popular al regiunii Bucureşti, iar mai înainte preşedinte la GAC Andrăşeşti-Slobozia..
Personajul cu cuvântul cel mai convingător a fost inginerul agronom Nicolae Giosan, absolvent al Facultătii
de Agronomie din Cluj cu distincţia „Magna cum laude“ (1940-1945); doctorat la Academia Agricolă „K.
A. Timirereazev“ din Moscova (1952), doctor docent (1967). Născut la 30. dec. 1921 sat Drambar, comuna
Giugud judeţul Alba, decedat la 31 iulie 1990 Penitenciarul Jilava. Profesor universitar şi şef de catedră la Institutul
Agronomic din Bucureşti, preşedinte al Consiliului Superior al Agriculturii 1965-1969.
În anii 1972, dar în mod deosebit în anul 2006, a lipsit foarte puţin ca Dunărea învolburată să nu- şi reintre
în drepturi, adică să pătrundă în perimetrul fostei Bălţi Greaca, de unde nu ar mai fi scos-o nimeni niciodată.
Acest lucru nu s-a întâmplat însă întru-cât Dunărea în noaptea de 1 mai 2006, a rupt digul şi a inundat comunele
Spanţov, Chiselet şi Mănăstirea, parţial, lipsind puţin ca oraşul Olteniţa să fie inundat prin partea de
est, adică de inversul cursului Dunării. De exemplu în partea de sud-vest a comunei Mănăstirea apele au ajuns
la etajul unu al spitalului, iar bazinele de la staţia PECO din marginea comunei, de capacităţi vagonabile, au
fost scoase din pământ de presiunea şi înălţimea apei.
Inundaţiile din 2006 au dovedit cu prisosinţă că acolo unde a intervenit omul pentru desecări, amenajări
etc. a stricat echilibrul ecologic, iar Dunărea a intrat pe locurile care i-au aparţinut din timpuri care se pierd în
negura vremurilor.
Prin urmare desecarea Bălţii Greaca, faptele au dovedit că această acţiune a fost prost inspirată datorită
considerentelor enunţate mai sus şi care nu sunt limitative.
Ce folos însă că, cei care au conceput şi au luat această măsură s-au dus, efectele au rămas şi vor rămâne
multă vreme, iar concluziile cad sub incidenţa tardivităţii. Nu este exclus ca vreodată Dunărea singură să-şi
reintre în drepturi, reparând o greşeală enormă făcută în mod inconştient de om.
în concluzie, în mod cert, desecarea Bălţii Greaca a constituit o altă gravă eroare – ca multe altele – pentru
care se fac răspunzători liderii comunişti şi regimul politic pe care l-au reprezentat – şi în egală măsură, – sau
poate mai mult, -specialiştii care, lipsiţi de caracter, personalitate, demnitate şi răspundere profesională, au
subscris în mod docil la ideile unor submediocrii, neaveniţi, neiniţiaţi, producând nu numai pagube imense,
dar şi dezechilibre pe termen lung ale căror efecte şi urmări, tot mai nefaste, apar şi se menţin în timp, cu toate
incovenienţele pe care, în relaţia cauză-efect, le generează.
Totdeauna, conceptul de „puţin şi bun“, a fost împotriva idei de „mult şi prost“. România, aşa cum a fost
croită de providenţă, avea şi are destulă suprafaţă de terenuri agricole care, folosite intensiv şi nu extensiv, nu
era necesar să apeleze şi să recurgă la modificări de relief şi deci la dezechilibre, ca cel de mai sus. Ba mai
mult, încă nu s-au epuizat neajunsurile cu care generaţiile prezente şi viitoare vor fi nevoite să se confrunte,
fără a le putea face faţă, deocamdată, într-o perioadă previzibilă de timp.
Şi ca să mai mă rezum doar la un exemplu, prin analogie, Balta Greaca a fost desecată, în timp ce în mijlocul
Bărăganului, unde terenul agricol se afla într-o zonă de categoria I-a de fertilitate, datorită unei idei şi
gânduri bezmetice, s-a făcut un combinat siderurgic la Călăraşi, care nu a produs nimic niciodată decât cheltuieli
lipsite de cea mai elementară eficienţă şi în schimb, de câteva decenii şi cine ştie câte vor mai urma, a scos din
139
circuitul agricol, mii de hectare de teren arabil, iar pentru dezafectarea acestui în scopul redării agriculturii,
sunt necesare foarte multe miliarde care vor trebui suportate din bugetul ţării, adică de noi toţi contribuabili.
Cei mai în vârstă ştim cât caz s-a făcut la vremea respectivă de această gogomănie, care era considerată ca o
imensă realizare şi o ctitorie epocală din gândirea arhicunoscutului dement pantofar.


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136