AM INCEPUT PUBLICAREA CARTII-MONOGRAFIA ORAȘULUI OLTENIȚA ȘI ORAȘUL TURTUCAIA ÎN TIMPUL CEDĂRII CADRILATERULUI 1940 VOLUMUL I TRIDONA – OLTENIȚA de PAUL AMU !

CARTE-PAUL AMUD A T E  B I O G R A F I C E
– Amu Paul născut la 1 octombrie 1932 în orașul Oltenița județul Ilfov (din 1982, județul Călărași)
– Studii : liceu teoretic și comercial.
– Originea socială în regimul comunist : – necorespunzătoare
– Stagiul militar : efectuat în Detașamentele de muncă forțată din cadrul Serviciului Muncii, cu libertate
restricționată, 2 ani și 6 luni. (Certificat nr. 1042621 / 11 nov.2003, eliberat de Ministerul de Interne, Arhivele
Naționale, DIRECȚIA ARHIVELOR NAȚIONALE ISTORICE CENTRALE) beneficiar al Legii nr. 309 /
2002.
– Fără apartenență politică până la revoluția din decembrie 1989
– Neînscris în nici-o formațiune politică, după revoluție și nici până în prezent.
– Nu am candidat nici înainte și nici după 1989, la nici-o funcție eligibilă (consilier local sau județean),
primar, prefect, deputat sau senator.
– Activitate : vechime în câmpul muncii 48 de ani, din care : profesională : 40 de ani inspector principal
la banca de stat.
– Preocupări : timp de 15 ani, singur, m-am ocupat de cercetarea, verificarea, documentarea, elaborarea,
redactarea și dactilografierea lucrării de față, „Monografia orașului Oltenița și a orașului Turtucaia în timpul
cedării Cadrilaterului – 1940”, lucrare realizată în conexiuni cu unele evenimente din întreg spațiul românesc,
concretizată și cuprinsă în șase volume a circa 500 de pagini fiecare.
*
* *
Toate drepturile sunt rezervate numai autorului.                                                                                                                                                                                                                    CUVANT INAINTE                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                Sub impulsul patriotismului local, ahtiat de dorinţa recuperării memoriei oraşului nostru, dând dovadă
de tenacitate, voinţă, răbdare, tact, ambiţie şi de o perseverenţă rar întâlnite, de renunţare conştientă la o viaţă
relaxată de pensionar, meritată cu prisosinţă după o uzură de 46 de ani de serviciu
când săptămâna de lucru ajunsese să aibă şapte zile – făcând eforturi fizice, intelectuale şi financiare numai de
el ştiute – şi aceasta la vârsta senectuţii – reuşeşte să ne înfăţişeze o lucrare de monografie amplă, complexă şi
inedită, dintr-o lume care a trăit pe aceste meleaguri, din care aflăm lucruri dintre cele mai curioase şi interesante,
necunoscute de cei din zilele noastre.
Autorul nu inventează o altă Olteniţă, ci s-a străduit şi cred că a reuşit să redescopere adevărata Olteniţă
de altă dată, cum şi lucruri cunoscute – nu în totalitate – numai de arhivele mute, unde informaţiile tăcute şi înscrisurile
îngălbenite de vreme, aflate între coperţile dosarelor, aşteaptă să fie făcute cândva publice, exact ca
un bolnav adus la reanimare.
Am avut prilejul să văd – la modul general – lucrarea de monografie în manuscris şi am rămas uluit, dar
placut impresionat de ce mi-a fost dat să văd, de monumentalitatea acestuia. De aceea trebuie să mărturisesc
sincer că în spatele acestea se află o muncă titanică şi aproape incredibilă şi inexplicabilă, cum a fost posibil
ca aceasta să fie realizată şi dusă până la capăt de un singur om. Şi totuşi acesta este adevărul. El singur fiind
cel care a căutat prin arhive, locale sau naţionale, pe la unităţi şi instituţii, pe unde i s-a dat posibilitatea, a descoperit,
a cercetat, s-a documentat, a redactat şi chiar şi-a dactilografiat imensa lucrare, cazuri mai rar întâlnite.
Încă de la început, fără rezerve sau ezitări, direct, s-a implicat în mod hotărât în această acţiune de anvergură,
cu toată fiinţa sa, cu tot ce a avut mai bun, convins în mod pe deplin conştient că ceea ce face este un
lucru util societăţii şi că lucrarea sa se va impune şi va intra definitiv, pentru totdeauna, ca o zestre deosebită,
spirituală, în patrimoniul oraşului nostru.
Multitudinea de date, documente inedite, evenimente istorice, sociale sau de altă natură, întâmplări prezentate,
îi conferă lucrării un caracter enciclopedic. Autorul ne înfăţişează într-o cronologitate logică, evoluţia
oraşului de la fondare până în zilele noastre, sub raport edilitar, instituţional, social şi de altă natură.
Dat fiind faptul că în jurul anilor 1971-1972 s-a dezlănţuit acţiunea brutală, generalizată, în forţă, a regimului
comunist, demolarea, chiar pe strada mare, din care n-a mai rămas decât emblematicul „Hotel al lui Vornicu”
aşa cum este cunoscut de olteniţeni, clădirea policlinicii şi încă două imobile în care a funcţionat până la revoluţia
din decembrie 1989, Organizaţia Comercială Locală Mixtă – arhicunoscutul O.C.L.M.-, în fapt casele
lui G. Creţu şi Mandache – autorul ne înfăţişează imagini, fotografii, vederi cu clădirile vechi construite în decursul
timpului, o lume dispărută pentru totdeauna, făcând ca cei care n-au cunoscut Olteniţa dintre cele două
războaie mondiale să aibă o imagine, o frescă a peisajului care, cândva, avea darul să reprezinte „Lipscanii
Olteniţei”.
Aflăm din lucrarea lui de monografie; când, cum şi unde a luat fiinţă prima dată; primăria, bisericile, şcolile,
judecătoria, sediul judeţului, respectiv actuala clădire a şcolii de arte şi meserii, poşta, poliţia, spitalele,
bursa de mărfuri, oborul, cum a ajuns calea ferată la Olteniţa, construcţia gării CFR, portul Olteniţa, cazinoul,
teatrul comunal, parcul muzical, grădina publică cu monumentul eroilor din primul război mondial în mijloc,
rezervorul de apă, cazărmile, primul plan al oraşului, străzile, pieţele, cartierele, fondarea oraşului însuşi, cum
s-a introdus iluminatul public, cum s-a introdus apa potabilă, organizaţii obşteşti, patronale, de meseriaşi,
reţeaua de băncii, tradiţii, obiceiuri, cârciumile, birjarii, măcelarii şi încă multe altele încât, îmi dau seama că
un inventar complet aproape că îmi este imposibil.
Dată fiind vârsta autorului cât şi a unor contemporani ai săi, acesta a parcurs trei orânduiri sociale distincte;
până la 23 august 1944, apoi cea mai întunecată perioadă a comunismului până în anul 1989
în care au trăit cei mai mulţi din actuala populaţie – şi din timpul de după revoluţia din decembrie 1989.
Şi pentru că a venit vorba de orânduiri sociale, arăt că autorul este un sincer adversar al totalitarismului
17
– formă care a prejudiciat şi a adus ţării atât rău şi suferinţă, concluzie care se degaje din lucrarea sa suficient
de argumentată.
De asemeni în lucrare sunt prezenţi oamenii de seamă ai oraşului din perioada interbelică, cum şi o seamă
de alte evenimente, fără a lipsi modul în care se făcea politică şi se desfăşurau campaniile electorale înainte
de momentul 23 august 1944.
Întru-cât vizavi de oraşul şi portul nostru, se află vecina noastră Turtucaia, autorul ne arată, cum se desfăşura
viaţa socială şi cum se prezenta aceasta în momentul cedării cadrilaterului în anul 1940.
Elementul de noutate care o particularizează, spre deosebire de celelalte, este şi acela că monografia, predominant
este scrisă în proză, însă alternează şi cu peste o mie de versuri şi suficient de multe vederi, suveniruri,
imagini, fotografii, motive care însumate, mă face să cred că lucrarea de faţă surclasează lucrările precedente.
De altfel parte din versurile sale, olteniţenii au avut ocazia să le asculte fiind prezentate de autor, în decursul
timpului la „radio local Olteniţa”, în prezenţa unor cadre didactice din oraş.
Este adevărat că – potrivit propriilor mărturisiri – domnul Paul Amu, a beneficiat de un substanţial sprijin
din partea unor persoane longevive, însă, oricum, meritul său rămâne hotărâtor pentru că a ştiut să pună în
operă, concursul acestor oameni valoroşi menţionaţi în lucrarea sa.
În încheiere, intuind asentimentele olteniţenilor şi considerându-mă mesagerul dumneavoastră, în numele
obştei pe care o reprezint, muţumesc domnului Paul Amu pentru această magnifică lucrare, care se detaşează
de celelalte – dar pe care autorul le consideră destul de valoroase – cu care contribuie în mod covârşitor, sincer
şi demn la zestrea spirituală patrimonială, înobilând şi împodobind cu o operă de valoare, frontispiciul emblematic
al municipiului Olteniţa.                                                                                                         Primar-MILESCU COSTINEL !                                                                                                                                                                                                                                                                       PREFAŢĂ
Lucrarea „MONOGRAFIA ORAŞULUI OLTENIŢA ŞI ORAŞUL TURTUCAIA ÎN TIMPUL CEDĂRII
CADRILATERULUI” mi-a fost inspirată de ideea şi propunerea regretatului nostru olteniţean autohton de
excepţie, AURELIAN GULAN, un om de seamă al oraşului nostru care din demnitate şi caracter şi-a făcut un
crez pe care şi l-a respectat cu sfinţenie, neabătut şi neclintit, cu preţul jertfei supreme, care l-a pândit, la
fiecare pas şi-n fiecare moment, de-a lungul a 20 de ani de detenţie.
Căzând prizonier la ruşi în al doilea război mondial, înainte de majorat, dar refuzând propunerea ce i s-a
făcut de a colabora cu poliţia secretă politică, N.K.V.D.-ul sovietic, este condamnat la 25 de ani în gulagul sovietic,
închisoarea de la Workuta, în Siberia, dincolo de cercul polar, iar după 12 ani de suferinţe şi înjosiri inimaginabile,
un fel de moarte vie, întors în ţară, la puţin timp este considerat criminal de război, inclus şi
judecat cu un lot de mari oameni politici români ai vremii şi condamnat la
ani temniţă grea, din care execută 8 ani. Prin urmare 20 de ani de suferinţe şi înjosiri de care şi el se mira cum
a fost posibil să supravieţuiască.
Tocmai datorită imenselor suferinţe şi înjosiri pe care a fost obligat să le suporte, tocmai datorită sacrificarii
celor mai frumoşi ani ai tinereţii, ai vieţii, în lucrare i-am consacrat cel mai întins capitol.
Propunerea scrierii acestei lucrării a apărut în următoarele împrejurării; În ziua de vineri 5 iulie 1997, la
sediul liceului „Neagoie Basarab” din Olteniţa – care la vremea noastră a purtat denumirea de „Constantin I.
Alimăneşteanu”, alături de foşti colegi de liceu mai mici sau mari, însă toţi bătrâni, am luat parte cu satisfacţie
şi bucurie la aniversarea a 50 de ani de la absolvirea liceului a promoţiei anului 1947, ultimul an în care învăţământul
din România s-a mai desfăşurat după principiile sănătoase ale lui Spiru Haret, acest veritabil savant
român care a trăit între anii 1851 şi 1912, şi care a rămas până în momentul de faţă, cel ma mare reformator
al învăţământului românesc din secolul XX. Opera înfăptuită de Spiru Haret între anii 1897 şi 1911, a însemnat
în organizarea şcolii naţionale româneşti, dar şi în dezvoltarea economică a României, una dintre perioadele
cele mai strălucite din istoria ţării noastre.
Ce a urmat după anul 1947, – cei mai vârstnici care au învăţat atunci, care au fost martori oculari şi au
simţit pe pielea lor – se cunoaşte; bulversarea învăţământului românesc de către exponenţii regimului comunist,
la ordinul Moscovei, după modelul sovietic. Cred că este suficient de edificator să arăt că Gheorghe Vasilichi
născut la 7 septembrie 1902, cu numai patru clase primare, de profesie tichinigiu, a fost numit de regimul comunist,
Secretar de Stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, între 30 decembrie 1947 şi 14 aprilie 1948, iar apoi
de la aceea dată şi până la 23 aprilie 1949 a ocupat funcţia de ministru al Ministerului Învăţământului Public.
În timpul ministeriatului lui Gheorghe Vasilichi, şi ca urmare a indicaţiilor primite de la Moscova, în
liceu s-a dispus suprimarea oricărei limbii străine şi introducerea în mod obligatoriu, numai a limbii ruse.
Această măsură, împreună cu altele draconice, cum a fost, de exemplu, înlăturarea cadrelor didactice
corespunzătoare din punct de vedere profesional cu o sumă de improvizaţii şi mediocrităţi, dar ataşaţi regimului
sovietic şi comunist din România, admiterea destrăbălării şi imoralei în şcoli – aşa cum era de dorit – a condus
la degradarea învăţământului românesc cu consecinţe nefaste până în zilele noastre. Aşa cum o să prezint detaliat
în lucrarea de faţă, regimul comunist punând mai multă bază pe învăţământul seral şi fără frecvenţă, în
comparaţie cu cel de zi, a ajuns până acolo încât a acordat diplome de bacalaureat unor persoane care, fără exagerare,
nu cunoşteau integral, nici tabla înmulţirii şi nici alfabetul.
Ba mai mult, regimul comunist – separat de restul populaţiei – şi-a făcut instituţii de învăţământ superior,
prin care unor persoane de diverse profesii, sau cei mai grav chiar fără nici-un fel de profesie
zidari, frizeri, croitori, chelneri, brutari, tinichigii, lăcătuşi, tâmplari, cismari, dulgheri, mecanici, ajustori, etc.,
după ce i-au scos şi declarat cu diplome, licenţiaţi şi le-au acordat titluri de profesori universitari, doctori, etc.,
şi-au făcut liceul, tot la fără frecvenţă, în aceleaşi condiţii în care deveniseră licenţiaţi. Lucrarea de faţă abundă
în asemenea exemple iar, în această privinţă, Olteniţa – aşa cum era de aşteptat – nu a putut face excepţie.
Acea aniversare din 5 iulie 1997 avea să fie unică, nu s-a mai reeditat, iar pentru mulţi participanţi avea
să fie ultima, aşa cum o vor dovedi cele ce au urmat. Cu mulţi dintre ei nu ne mai văzusem din tinereţe, de
decenii şi chiar de o jumătate de secol, deşi la origini, fiind din Olteniţa, ne cunoşteam destul de bine, nu numai
între noi, dar şi familiile din care proveneam.
Din respect faţă de Aurelian Gulan, faţă de inconfundabila, complexitatea şi monumentala lui personali-
19
tate, de groaznicele şi imensele sale suferinţe şi umilinţe la care a fost supus timp de 20 ani, m-am simţit profund
onorat.
Propunerea lui Aurelian a fost acceptată şi susţinută de cei prezenţi la evenimentul aniversar. La acea dată
am fost onoraţi şi de prezenţa fostei noastre profesoare de matematică, distinsa doamnă Dalvina Bergheanu,
printre altele şi veterană de război, în plenitudinea facultăţilor mintale, născută la 8 august 1916, deci în luna
şi anul declanşării primului război mondial. Spre satisfacţia şi bucuria tuturor celor care i-am fost elevi şi am
cunoscut-o, doamna Dalvina Bergheanu este perfect sănătoasă în anul 2008, mândrindu-mă că sunt singurul
cu care continui să corespondez, să primesc sfaturi utile şi mai ales să mă încurajeze. să fie conştientă de valoarea
lucrări de monografie.
În lucrare, doamna Dalvina Bergheanu apare cu un amplu material prin care, separat de cei cinci ani –
1943-1948 – cât a funcţionat ca profesoară la liceul nostru din Olteniţa, însuşi noi olteniţeni aflăm lucruri noi
despre care nu aveam cunoştinţă.
La numai câteva zile întâlnindu-mă cu doctorul Ilie Cernea cu care am fost bun prieten câţiva ani, şi explicându-
i despre aniversarea noastră de la liceu, unde şi el a învăţat, iar peste ani avea să-mi fie profesor suplinitor
în acelaşi timp cu doamna Dalvina Bergheanu cât şi despre propunerea lui Aurelian Gulan, dânsul a
subscris acestei idei fără nici-un fel de rezerve, ba mai mult, avea să-mi dea un imbold spunându-mi că mă va
sprijini şi el din tot sufletul cu absolut tot ce-i stă în putinţă, cu însemnări, date, cunoştinţe, separat de faptul
că fiind bătrân, la multe evenimente însemnate din viaţa oraşului nostru şi din Cadrilater, le-a fost chiar martor.
Concomitent însă, a avut grije să-mi spună că scrierea unei monografii nu este nici simplă şi nici uşoară,
că nu este la îndemâna oricui, că vor apare momente în care, datorită unor imense inerente greutăţi, să-mi vină
ideea să renunţ, că este posibil că vor fi împrejurări în care să fiu tentat să abandonez, însă – mi-a spus că –
peste toate va trebui hotărât să trec, să mă înham serios la treabă şi să merg înainte.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, doctorul cunoştea că tatăl meu a fost bun prieten cu tatăl său, nea Tudor
Cernea, până în anul decesului acestuia, în 1931.
Prin urmare, aşa s-a născut ideia scrierii monografiei Olteniţei, care apoi a fost stimulată de impulsul îndemnului
şi curajului insuflat de cei de mai sus.
La câteva săptămâni, vorbind despre aceasta cu doamna Annie Bentoiu, îndemnul dânşii, a complinit încurajarea
primită din partea celorlalţi. Făcându-mi un proces în mintea mea şi un inventar al oamenilor care –
la unison – fără a fi discutat între dânşii, m-au sfătuit în acelaşi fel şi dându-mi seama că de fapt toţi aceştia
erau oameni în vârstă, de caracter, cu demnitate, cultură veritabilă, cu verticalitate, cu experienţa vieţii, că absolut
toţi, mai multă sau mai puţin, au suferit de pe urma şi în timpul regimului comunist, că nici unul din ei
nu au fost înscrişi în Partidul Comunist Român, că ei dar mai ales părinţii lor au avut de suferit de pe urma
regimului, fără nici-un fel de rezerve, m-am apucat de treabă.   VA URMA !

Error