OLTENITA DE ALTADATA–-CU PRIVIRE LA AL DOILEA AUTOR ŞI LA A DOUA CARTE CU CARACTER MONOGRAFIC SCRISĂ DESPRE OLTENIŢA(din vol MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA de AMU PAUL )

A doua lucrare cu caracter monografic este scrisă de doctorul Dinu Mareş, medic principal de specialitate
internist, intitulată „Olteniţa şi împrejurimile sale”. Cartea a apărut în anul 1980, când autorul ei era în vârstă
de 42 de ani. A fost tipărită la editura „litera”. Intreprinderea poligrafică „Bucureşti-Noi”, strada Hrisovului,
nr. 18A, şi s-a vândut cu 16 lei bucata.
Doctorul Dinu Mareş care are domiciliul stabil în Bucureîti, acum în vârstă de 62 de ani (în anul 2003)
fiind pensionar, a funcţionat ca medic principal de specialitate internist la Policlinica Olteniţa şi la Comisia de
expertiză medicală a capacităţii de muncă, 27 de ani, perioadă în care, aproape zilnic, a făcut naveta Bucureşti-
Olteniţa, cu maşina sau cu trenul.
„Olteniţa şi împrejurimile sale” a fost prima şi ultima lucrare monografică despre oraşul nostru, scrisă şi
publicată în timpul regimului comunist. Prin urmare, necondiţionat, cartea, aşa cum era practica şi procedeul
impus de regimul comunist, obligatoriu, trebuia să fie supusă cenzuri, pentru că altfel, apariţia ei era de neconceput.
Aşa după cum se observă chiar din titlul, subiectul principal îl constituie Olteniţa, cu extindere la localităţile
– mai mult sau mai puţin – limitrofe.
Nota dominantă care rezultă chiar din subtitlul „Istorie şi contemporaneitate”, arată dintr-un început –
caracterul istoric al lucrării care, ca problematică, este depăşit de „contemporaneitate” prin aceasta înţelegânduse
perioada regimului comunist aflat la putere în România, deoarece scopul celor care i-au dat „undă verde”
în vederea publicării, a fost tocmai acesta de a scoate în evidenţă „meritele excepţionale ale regimului, acţiunile
comunistilor pe timpul ilegalităţii lor, realizările deosebite ale regimului instaurat, la putere după 23 august
1944”.
Fără a-i pune parte doctorului Dinu Mareş, autorul lucrării „Olteniţa şi împrejurimile sale”, trebuie
zic eu – să manifestăm înţelegere, să fim obiectivi şi să acceptăm că fără a fi scrisă în „nota timpului” şi cu
vădită tentă politică, pe placul regimului comunist, lucrarea nu putea vede lumina tiparului.
Spun aceasta pentru că au fost voci şi persoane care au considerat cartea „o blasfemie”, pentru care, eu
nu-mi pot lua răspunderea să-i contrazic. Unul dintre aceştia a fost şi prietenul meu, olteniţeanul autohton
Nicu Vornicu şi nu numai el.
Trebuie însă să arăt că regula impusă de exponenţii regimului comunist, era că orice lucrare, indiferent
de subiect, în proporţie de minim 80% trebuia să se refere la „realizările de excepţie ale regimului comunist
şi despre binefacerile înţeleptei ideologii ştiinţifice comuniste” şi numai maxim 20% despre altceva, cu precizarea
că şi „acel ceva” de 20% trebuia să se încadreze în anumite limite permise şi acceptate de regim. Altfel
spus, cu tot acest joc de procente, în ultima instanţă, orice lucrare, trebuia să fie pe planul regimului în procent
44
de 100%.
Nu mai constituie pentru nimeni nici-un secret, acum este unanim cunoscut şi recunoscut, că totul se făcea
forţat, că nu se admitea decât osanele şi ridicarea în slăvi a regimului, cu precădere a liderilor, mai întâi a lui
Gheorghiu Dej, iar apoi a lui Nicolae Ceauşescu şi a consoartei sale, care a depăşit orice măsură.
Disciplina liber consimţită, abnegaţie, conştiinţă, patriotism, râvnă, la muncă obligatorie îi zicea muncă
voluntară sau patriotică, devotament, exemplu personal, dăruire, sacrificiu, dragoste faţă de conducătorul iubit,
cult faţă de secretarul general, răspundere, competenţă, indicaţii preţioase, mult iubite şi stimate, etc., era demagogie
veritabilă, beţie de cuvinte, vorbe goale, în care nici cei care le pronunţau, nici cei care le ascultau, nu
credeau în ele nici un pic. De fapt munca politică se rezumă la propagandă, iar propaganda la lozinci, la câteva
expresii şablon, vorbărie goală, lipsită de conţinut. Altfel spus, limbă de lemn.
Fără structuri bine plătite şi cu privilegii, de constrângere, fără securitate, miliţie şi armată, şi fără justiţie,
tribunale, procuratură, colonii de muncă, puşcării, privaţiuni, închisori, aservite partidului-stat, regimul politic
totalitar, dictatorial din ţara noastră nu s-ar fi menţinut la putere nici o zi.
De altfel, în decembrie 1989, când lumea datorită cortegiului de nemulţumiri, lipsuri şi neajunsuri de tot
felul, ajunsă la saturaţie, poporul român singur, a avut curajul, unica şi fericita ocazie, ca să vadă, să se convingă
şi să demonstreze ţărilor Europei, şi lumii întregi, cum în mai puţin de o oră, când s-a depăşit punctul critic şi
s-a ajuns la momentul psihologic, comunişti din România şi-au părăsit şi trădat lamentabil propriul idol, pe
care îl preamărise cu atâta falsă veneraţie, un sfert de secol.
Nu-i mai puţin adevărat, nici nu mai avea ce să facă, pentru că ar fi însemnat să-şi perecliteze propria-i
situaţie.
La rândul său „marele viteaz”, căruia poeţii, scriitorii, actorii, compozitorii, pictorii, reporterii, ziariştii,
regizorii, etc., i-au dedicat ode, imnuri de slavă, poeme, preamărindu-l până la zeificare, demagog, dictator,
ideolog, gânditor, filosof, care avea pretenţia să schimbe limba română după cum putea el să pronunţe scâlcite
cuvintele (adiministraţie, muncipiu, naţiunele, codoi, etc.), să emită judecăţi de principiu, să se avânte în teorii,
comandant suprem, cu laşitatea specifică regimului din care provenea, care l-a crescut, pe care l-a reprezentat,
condus şi propovăduit, avea să-şi abandoneze clica de linguşitori şi protipendada din conducerea sistemului
politic şi din anturajul său, fugind cu elicopterul de pe acoperişul clădirii Comitetului Central al P.C.R. în
câteva clipe, preocupat doar să-şi salveze pielea, ca cel mai laş şi josnic dezertor al comunismului din România,
sfârşind judecat şi condamnat la moarte, împuşcat la Târgovişte, la 25 decembrie 1989, adică în ziua de Crăciun,
primindu-şi pedeapsa de la Dumnezeu de a cărui judecată să nu-şi închipuie cineva că va scăpa. Acest adevăr
ar fi bine dacă ar fi înţeles, măcar acum, de aprigii propăvăduitori comunişti care negau existenţa lui Dumnezeu,
în fapt un fel de pseudo atei de conjunctură ca să fie în graţiile exponenţilor regimului comunist.
Tinerii de acum şi generaţiile care vor urma, chiar deformat şi mai puţin real, vor avea ocazia să afle, cât
de cât, cam ce a fost în Olteniţa în perioada 1944-1989, adică timp de 45 de ani, cu toate că, din acest punct
de vedere, în cartea doctorului Dinu Mareş, regimul comunist este prezentat într-o continuă evoluţie, cu o ascendenţă
neîntreruptă, aproape ca un fel de întruchipare a perfectitudini. Iată însă că ne-a fost dat să fim martori
oculari şi să participăm la prăbuşirea în abis a „Comunismului, viitorul de aur al întregii omeniri”.
Este de remarcat că autorul în prima parte a lucrării, respectiv cadrul istoric, face o relatare interesantă a
principalelor evenimente ce au avut loc de la întemeierea oraşului, până după terminarea celui de al doilea
război mondial.
Din respect faţă de obiectivitate şi adevăr, trebuie apreciată munca şi efortul făcut de autor pentru a avea
acces, a depista şi cerceta bogata bibliografie pe care se sprijină lucrarea a cărei documentare l a ajutat la
redactarea cărţii, reuşind în multe cazuri să de-a la o parte colbul arhivistic şi să scoată la iveală informaţii
inedite. Ca un punct de vedere personal, fără a-i diminua valoarea istorică a lucrării publicate în conjunctura
cunoscută, cred că autorul nu a fost inspirat când – deşi nu s-a folosit de ea, a indicat drept bibliografie, documentele
care – FORMAL – îl au ca autor pe Nicolae Ceauşescu, care în realitate, în viaţa lui, nu a scris nimic
niciodată.
Scrierile sale care îl aveau ca autor – şi la care în mod categoric ştie toată lumea că nu a contribuit cu
nimic niciodată – se numeau generic şi pompos „OPERE”, iar mulţi în derâdere, pe ascuns, le numeau „de trei
parale”, ajunseseră la peste 32 de volume, cu subtitluri steriotipe: „articole şi cuvântări”, sau cele de mai târziu
se intitulau „Din gândirea tovarăşului…”, altfel spus, el scria despre el.
In realitate, aşa zisele opere umpleau vitrinele librăriilor până la refuz, unde erau expuse vizibil, la loc de
frunte, şi cu toată prezentarea lor grafică ireproşabilă, nu le cumpăra nimeni pentru simplu motiv adevărat, că
nu-i folosea numănui la nimic. Pentru acestea editura politică de stat, prin secţia de propagandă a Comitetului
Central al P.C.R., obliga conducerile de intreprinderi, de instituţii, organizaţiile de partid şi comitelele de sindi-
45
cat, să le cumpere. Prin urmare, partidul-stat, sieşi – dar cu banii noştrii – îşi făcea pagubă de două ori: odată
cu redactarea şi tipărirea acestor cărţii – acţiune în care era angrenată o armată de trepăduşi bine plătiţi, cu
cheltuieli enorme, şi, a doua oară, cu cumpărarea acestei maculaturi, scrise pe hârtie de lux, de dimensiuni
apreciabile, cartonate, sau chiar în piele, în condiţii grafice deosebite, ca să tenteze.
La revoluţia din decembrie 1989, primele cărţi care au fost aruncate, distruse şi cărora li s-au dat foc,
chiar la sediile instituţiilor partidului au fost „OPERELE” lui Ceauşescu, iar primii care le-au dat foc, au fost
în general membrii de partid.
In ce ma priveşte – cu unele excepţii, şi când spun acestea mă refer concret şi direct la oportuniştii migratori
– care au urechi să audă şi cine are cap să priceapă, pentru că este imposibil să nu se simtă „cu musca pe căciulă”,
am apreciat acest gest la justa lui valoare (dacă a fost făcut în mod sincer, din convingere şi nu de conjunctură
ori de ochii sau de gura lumii), ca un fel de divorţ politic, ca o ruptură definitivă cu trecutul, ca o
uşurare sufletească pentru cei cu conştiinţa încărcată, ca o eliberare de o stare impusă fortuit şi formal acceptată,
în ultima instanţă ca un fel de lepădare de satană.
Cei care au avut privilegii – ei personal, familia, odraslele şi rudele lor, în primul rând prin funcţiile avute
în timpul regimului – ca efect al apartenenţei la acest partid cu carnet roşu, şi prin consecinţele ce derivă din
acesta, îi rog să-şi facă singuri în faţa lui Dumnezeu (căruia i-au negat existenţa), un proces obiectiv personal,
luându-şi ca martor şi arbitru, propria-i conştiinţă, în măsura în care au aşa ceva, făcând apel la decenţă, le-aş
recomanda, din raţiuni de bun simţ, să renunţe la tupeul de a se înfrupta din prescura democraţiei, având în
vedere că olteniţenii şi nu numai ei, ca şi românii în general
nu sunt amnezici şi că, dacă iartă, aceasta nu înseamnă că au şi uitat.
Struţul, de exemplu, deşi este o pasărea cea mai mare, crede că dacă îşi bagă capul în nisip, nu i se mai
vede restul corpului, nici măcar coada. Morala: „Nu vă luaţi după struţ”!…
Trecând peste tot şi peste toate, trebuie totuşi reţinut şi apreciat efortul doctorului Dinu Mareş, care
deşi nu este olteniţean – a scris această carte despre „Olteniţa şi împrejurimile sale” şi alta, despre care voi
vorbi la locul potrivit, ceea ce nu este nici simplu nici uşor, mai cu seamă că din anul 1932, despre Olteniţa nu
a mai scris nimeni nici-o carte cu caracter monografic.
Nu-i mai puţin adevărat că făcându-şi apariţia regimului comunist în România şi bineînţeles şi în Olteniţa,
– care a primit cu braţele deschise nonvalorile -, acesta a bulversat complet societatea românească, a desfinţat
caracterele, a inversat scara valorilor, a stimulat delaţiunea, prostia, suspiciunea şi răutatea în detrimentul ineligenţei
şi bunătăţii oamenilor, cel puţin pentru o jumătate de secol. A înăbuşit libertăţile omului sub toate
formele ei de manifestare (de liberă iniţiativă, de gândire, de scris, de vorbire, de comportament, etc.) înlocuindu-
le cu tipare şi metode stângiste, de tip sovietic, impuse de la centru.
De altfel, în mod artificial, ce era mult trâmbiţatul principiu al aşa numitului „centralism democratic”?
Propunerile (făcute tot de comunişti) porneau de jos în sus, iar hotărârile, dispoziţiile, de sus în jos. Altfel
spus, vorba proverbului: „Câinii latră, ursul trece”! Cei de jos puteau să zică şi să propună orice, pentru că
până la urmă, cei de sus făceau tot ce ştiau ei.
Omul, dintr-o fiinţă înzestrată de la Dumnezeu cu de toate, cu credinţă, cu raţiune, cu bun simţ, de cuvânt,
cu respect şi de caracter, devenise un obiect viu, fără opinii, dirijat şi un executant mecanic, docil, fără drept
de a pune întrebări (şi nu orice fel de întrebări) şi fără pretenţia de a primi răspuns, sau
mai grav – de a da semne că răspunsul nu mulţumeşte.
Erai liber să crezi – tainic – în libertate, s-o consideri că există, dar fără posibilitatea de a depinde şi beneficia
de atributele ei.
Se introdusese un sistem generalizat, de suspiciune, diabolic, aparent anonim şi secret. Teoretic, declarativ,
toate se făceau în numele omului, cu acordul său şi pentru binele lui. In realitate totul se făcea fără ştirea lui,
fără acordul lui şi împotriva lui. Concret: nimeni nu a cerut să i se ia pământul, nimeni nu a cerut de bună voie
să intre în colectiv, nimeni nu a cerut să i se demoleze casa, nimeni nu a cerut să i se „raţionalizeze viaţa” şi
existenţa, să i se de-a pâinea pe cartelă, să se uite doar două ore pe seară la televizor, numai pe două programe,
dar indiferent de program, în rolul principal era Ceauşescu (el şi ea) în centrul partidului, ocupat cu vizite, cu
plimbări, cu vânătoare, cu protocol, etc., nimeni nu a cerut să fie supravegheat de securitate.
Şi ca să conchid, şi pentru a fi clar, fie că a fost vorba de ţarism (de la Petru cel Mare), fie de bolşevism,
socialism sau comunism, deci indiferent de orânduire, ţelul final şi scopul suprem, era unul şi acelaşi: supremaţie,
expansiunea teritorială şi dominare.