UNELE OBSERVAŢII CU PRIVIRE LA PRIMARII CARE AU CONDUS DESTINELE ORAŞULUI OLTENIŢA DE LA FONDARE PÂNA ASTAZI

1. Primul primar care figurează sub numele de „Tache magistratul” adevărat a fost – pentru o perioadă
destul de lungă de timp – numai prenumele de Tache fiindcă „magistratul” reprezenta de fapt porecla, poate
bine atribuită de inventivitatea olteniţenilor, devenind astfel nume, pentru că în urmă cu un secol şi jumătate,
în viziunea cetăţenilor funcţia de primar era sinonimă cu cea de magistrat.
După cum – probabil – se ştie, în Roma antică, magistratul însemna în fapt un cetăţean ales pentru exercitarea unor importante atribuţii de conducere în autoritatea publică şi administrativă şi – concomitent – un
om, al legii.
Pentru perioada de 24 de ani, cuprinsă între anul 1853 şi 1877 – dat fiind faptul că arhiva primăriei a fost
distrusă de război, nu aveam o listă oficială a primarilor care au condus şi răspuns de destinele oraşului. Apar
totuşi în lucrare câteva nume de primari şi ajutori de primari – sinonimi cu funcţia de viceprimar de după revoluţia din decembrie 1989 – depistaţi pe diverse acte de stare civilă păstrate de oameni, semnate de aceştia sau
prin alte documente de administraţie ale oraşului.
Puţinele monografii scrise până în momentul de faţă, pentru perioada 1853-1877, n-au menţionat numele
primarilor afirmând că arhiva a fost distrusă de război, ceea ce de fapt era adevărat. Totuşi, în urma incursiunilor
efectuate prin documente şi arhive, am reuşit în cele din urmă, împreună cu domnul prof. Done Şerbănescu,
directorul Muzeului de Arheologie Olteniţa şi am identificat persoanele care au ocupat funcţia de primar (similară cu cea de magistrat, cum i se spunea şi cum era considerat la vremea respectivă de localnici), menţionate
la începutul acestei liste în persoana următorilor: Tache (MaTache Ioan), Davidolu Panaiotis şi Dimitrie Tretinescu. Am scris Tretinescu şi nu Trătinescu (deci cu e în loc de ă) cum s-au deprins olteniţenii să-l numească,
întrucât l-am identificat după unele semnături date pe câteva acte de stare civilă, chiar bunicilor şi părinţilor
mei aşa cum apar în lucrare.
Numele primului primar Matache Ioan, ale căror rămăşiţe pământeşti se află în mormântul de forma unui
monument mai mic, aflat în partea dreaptă a bisericii Sfântul Nicolae din centrul oraşului, a fost atribuit de
autorităţi străzii gării – bulevardul Republicii din zilele noastre, care mai înainte s-a numit Cantacuzino, Iancu
Slăvescu, etc., capitol care apare separat în lucrare.
Potrivit actului de fondare a oraşului Olteniţa, care stă scris de decenii prin litere încrustate pe pisania de
marmură – un fel de micro monument, aflat pe partea stângă la intrarea în catedrala „Sfântul Nicolae” din centrul oraşului, şi care arată detaliat, condiţiile şi modul de întemeiere a oraşului, scrie:
„Astăzi 28 iulie 1872 sub patronajul Măriei Sale Domnitorul României, Carol I, proprietarii oraşului
Olteniţa, au ridicat această piatră – este vorba de pisanie – pentru veşnică recunoştinţă de toţi privotori şi moştenitorilor, bazele fundamentale acestui oraş, actul de tranzacţiune pentru fondarea acestui oraş Olteniţa… ”
(în lucrare apare integral actul de fondare scris în stilul şi expresiile vremii spre a-i păstra autenticitatea).
Un neghiob – expresia îmi aparţine – pentru că altfel nu-l pot numi, pus de comunişti, a încercat însă n-a
reuşit, ca să şteargă de pe acestă pisanie, numele Domnitorului Carol I. Se vede cum a fost scrijelită marmura
cu un obiect dur. Nu ştiu dacă analfabeţii respectivi cunoşteau că suveranul nostru Carol I a făcut şi a reprezentat
o istorie veritabilă pentru ţara noastră şi pentru Europa, şi că regele Carol
cu lunga sa domnie de 48 de ani, se situează pe locul trei în lume, primul fiind deţinut de Regina Angliei, iar
al doilea de împăratul Hirohino al Japoniei, recorduri unice nedepăşite până în zilele noastre. De asemeni, în
cadrul ţării noastre Carol I cu cei 48 de ani de domnie deţine primul loc, urmat de Ştefan cel Mare care a
domnit 47 de ani.
Prinţul ALEXANDRU Dimitrie GHICA a vândut locuitorilor din moşia sa în anul 1853 suprafaţa de 600
pogone (100 pogone pentru vatra oraşului) şi (500 de pogone) pentru locuitorii ce se vor înmulţii. Pentru tranzacţia acestei operaţiuni s-au format două epitropii:
– una din partea Casei Domneşti formată din domnii: Maiorul C. Ieronom, Pitarul Alexandru Zalichi şi
Vasile Biar;
– cealaltă, din partea doritorilor de pământ compusă din domnii: Pitarul Nicolae Protopopescu, Pitarul
Dimitrie Tretinescu şi Panaiot Davidolu.
Am făcut această relatare pentru a arăta că Pitarul Dimitrie Tretinescu, este în fapt cel care avea să devină

primar al oraşului. La timpul potrivit, pentru a se înţelege mai bine, arăt că, şi din această cauză cât şi pentru
înfăptuirile edilitare ale primariatului său, olteniţenii, din respect faţă de memoria lui, i-a atrbuit unei străzi
numele său care, la început s-a numit Minerva, apoi Dorobanţi, după aceea Tretinescu, care în zilele noastre
se numeşte Dunărea.
Numele lui Dimitrie Tretinescu a fost înlocuit cu „Dunărea” în timpul regimului comunist – aşa se numeşte
şi în zilele noastre, mai întâi fiindcă nu ştia de Tretinescu, dar mai ales pentru că aveau oroare faţă de denumirile
vechi, fiind convinşi că trebuia să semnifice ceva, iar acel ceva trebuia obligatoriu uitat. O să vedem că ulterior
vor fi schimbate denumirile multor străzi cu nume care n-au nimic comun cu oraşul. Deci şi din acest punct
de vedere, şi pe această cale, exponenţii regimului comunist urmăreau de fapt cu o înverşunare şi constantă
ambiţie politizarea şi îndoctrinarea.                                                                                                                                                                                                             LISTA PRIMARILOR DE LA FONDAREA ORAŞULUI OLTENIŢA PÂNĂ îN ZILELE
NOASTRE

1.
Matache Ioan, primul primar al ora]ului, cunoscut p@n` acum sub numele de
Tache magistratul, diminutivul provenind de la Ma(tache) atribuit de primii
olteni\eni
1853 – 1856
2. Davidolu Panaiotis, grec, existent [n documentele vremii tot ca magistrat, deci
primar 1857 – 1862
3. Dimitrie Tretinescu, men\ionat [n documente tot ca magistrat, a avut cea mai
lung` prezen\` [n func\ia de primar, 19 ani ne[ntrerup\i
1863 – 1877
1877 – 1881
4. G. N. Danielescu 1881 – 1882
5. Vasile V. H. Velciu 1882 – 1885
6. M. Nicolescu 1885 – 1886
7. Floarea Popescu 1887 – 1889
8. C.N. Daniilescu 1890 – 1900
9. T.C. Atanasiu 1901 –
10. N.I. Stoenescu 1901 –
11. Hristache N. Daniilescu 1901 – 1902
12. Gheorghe }tef`nescu 1903
13. T.C. Atanasiu 1903 –
14. M.A. Cheoseaua 1904 –
15. Gheorghe Deculescu 1904 – 1906
16. Cristache N. Daniilescu 1907 – 1909
17. Gheorghe Deculescu 1910 –
18. V.N. Danielescu
1910 – 1912
19. Iancu Sl`vescu
1913 – 1916
20. Ioan B`rbulescu
1917 –
21. Iancu Sl`vescu 1918 – 1919
22. Hristache Daniilescu 1919 – 1929
23. Niculae }eitan, Costic` Nica, Niculai }eitan 1929 –
210
24. Ionel Deculescu 1929 – 1931
25. Alexandru Ionescu, preot Gh. Sechelarie, V. Fundendeanu 1931 – 1932
26. N. }eitan 1932 – 1934
27. Aristide D. Penu 1934 – 1936
28. Vasile Fundeneanu 1936 – 1938
29. Locotenent colonel Nicolae Teodor 1938 – 1939
30. Dr. Constantin Sava 1939 – 1940
31. Prof. Marin Cernea 1940 – 1941
32. Dr. Constantin Sava 1941 – 1942
33. N. N. Popescu 1942 –
34. Locotenent colonel Dumitru B`iculescu 1942 – 1943
35. Avocat Ionel Marinescu 1943 – 1945
36. Avocat Gheorghe }tefan 1946 – 1949
37. Gheorghe Manolache hamal din port 1949 – 1951
38. Gheorghe Manolache hamal din port 1951 – 1958
39. Gheorghe Vl`sceanu 1958 – 1963
40. Stoica Ion 1963 – 1967
41. N`stase Petre 1967 – 1968
42. Iosin Niculae 1968 – 1980
43. Dobre Haralambie 1980 – 1981
44. Cojoac` Victor 1981 – 1987
45. Surianu Dumitru Niculae 1987 – 1989
46. Prof. Pavel Iulian Lucian 1989 – 1990
47. Ing. Petculescu Viorel 1990 – 1992
48. Pof. }tefan Dumitru 1992 – 1996
49. Prof. Sima Rodin 1996 – 2000
50. Prof. }tefan Dumitru 2000 – 2004
51. Ing. Milescu Costinel 2005 – 2008
52. Ing. Milescu Costinel 2008 –2012
53-Tone Petre-2012-2016
54.Tone Petre-2016-2020



Monografiile scrise până în momentul de faţă, pentru perioada 1853 – 1877, n-au menţionat
C.N. Daniilescu (deci nu Danilescu) a fost una din cele mai reprezentative personalităţii ale vremii care
s-au numărat în rândul primarilor, lucru demonstrat şi de faptul că acesta a fost ales de cetăţeni primar, în patru
mandate, cazuri neîntâlnite de la înfiinţarea oraşului şi până acum. Prin urmare acesta a fost ales primar în
anii: 1881, 1890-1900, 1901-1902, 1907-1909, totalizând 15 ani de primariat, altfel spus 10% din întreaga perioadă de la fondarea oraşului de un secol şi jumătate.
In perioada lui de primariat, s-a remarcat nu numai prin bunătate şi de înţelegere faţă de solicitările oamenilor, dar şi cu realizările edilitare şi chiar prin comportamentul şi ţinuta sa morală. După multe căutari,
mi-a ajutat Dumnezeu şi am găsit o fotografie de familie, datată 12 mai 1912 a lui Gh. N. Daniilescu, făcută
în faţa casei lor – pe atunci în construcţie – împreună cu fiii săi şi familiile acestora, iar alta reprezentându-i pe
cei doi fraţi Eftache Daniilescu poliţaiul oraşului şi fratele său Hristache Daniilescu primarul.
Casa în care a locuit familiile acestora şi cei doi fraţi, există şi în zilele noastre, fiind un imobil destul de
impunător şi rezistent, parcă sfindând trecerea timpului fiind un fel de mostră arhitecturală. Este situată pe
strada fostă Constantin Alimănişteanu nr. 42, vizavi de blocurile de 10 etaje, în spatele său spre sud, fiind casa
lui Duşcă Savu.
Aici locuieşte şi este în viaţă în anul 2007, în vârstă de 87 de ani, Jeana Daniilescu, care locuieşte împreună
cu fiica sa Filofteia (Fifi), ambele pensionare. Jeana Daniilescu este soţia lui Mielu Daniilescu care a fost şef
serviciu livrări la Fabrica de Conserve Valea Roşie. Jeana Daniilescu este fiica lui Marin Oblu, fost cârciumar,
om de seamă în Olteniţa rurală, cunoscut la vremea lui de toată lumea. A avut casa şi cârciuma pe locul unde
se află casele fiilor săi, Gheorghe (Goaţă) şi Gigel Oblu.
Casa Daniileştilor, situată la numărul 42 – vizavi de blocul cu zece etaje, a fost complet renovată în perioada 2005-2008, este foarte frumoasă şi poate rezista încă multe decenii. Nu mi-a spus nimeni dar apreciez
că lucrările au costat 1,5 – 2 miliarde de lei vechi suportaţi de Ţucu Daniilescu, fiul Janei Daniilescu.
Şi Eftache Daniilescu care a fost mulţi ani poliţaiul oraşului, s-a remarcat prin exigenţă şi seriozitate, în
sensul că la vremea lui, în oraş era ordine şi linişte, chiar dacă existau peste 50 de cârciumi, restaurante şi
bodegi, nu-i era frică numănui să meargă singur pe stradă indiferent dacă era zi sau noapte. Cei câţiva gardieni
publici patrulau permanent pe stradă, în special după ce se întuneca. Aşa a fost odată în Olteniţa şi din păcate,
acum nu mai este şi nu ştiu dacă va mai fi vreodată. Aceste lucruri le ştiu de la tatăl meu – şi de la alţi oameni
în vârstă – care, pe Eftache Daniilescu poliţaiul nu-l vorbeau decât de bine.
Privind cu atenţie fotografia de familie a lui Gh. N. Daniilescu, făcută la 12 mai 1912 observăm cam cum
era portul în urmă cu un secol. Din acesta se degajă nota de sobrietate şi seriozitate, atât pentru cei tineri cât
şi pentru cei bătrâni, fie că este vorba de bărbaţi, fie de femei.
Sexul feminin, indiferent de vârstă, purta îmbrăcămintea lungă, până la încălţăminte şi, indiferent de
vârstă, fără ca să fie excentrică, era ajustată pe corp scoţând în evidenţă un bust plăcut. La femeile în vârstă,
chiar şi în mijlocul verii, îmbrăcăminea era croită până la gât – cum se spune -, iar la cele tinere decolteurile
erau scurte, nici vorbă să-şi expună sânii la vedere ca în zilele noastre, având sub gât, prins de un lănţişor de
valoare, un medalion vizibil.
Pieptănătura era simplă, modestă, dar totuşi frumoasă, fără a acoperi în vreun fel, faţa. Bărbaţii toţi purtau
cravate cu nod mare (italian), iar reverele la haină, scurte şi late, tot după moda italienilor.
Indiferent de anotimp, la bărbaţi încălţămintea la modă, erau ghetele, bineînţeles că pe timp de vară acestea
erau din piele subţire, fină, care se mula pe picior, numită şevro (piele franţuzească de încălţăminte fină
chevreau). în acele vremuri, după cum se vede, lumea nu prea purta pantofi.
De la fondarea oraşului nostru şi până în zilele noastre, o singură dată, Olteniţa a avut primar un preot.
Aceasta s-a întâmplat în anii 1931-1932 când olteniţenii noştri l-au ales primar pe arhicunoscutul popa Gheorghe Sachelarie. El a îndeplinit funcţia de primar concomitent cu cea de paroh, protopop şi preot care oficia
serviciul religios în biserica „Sfântul Nicolae” din centru. în acelaşi timp, persoanele trecute de 70 de ani

cunosc faptul că preotul Gheorghe Sachelarie se ocupa şi de „Protecţia animalelor”. Era un mare sufletist. Lam cunoscut foarte bine pentru că a fost vecin cu noi şi locuia pe strada Constantin Alimăneşteanu la nr. 73
unde, în zilele noastre, de ani buni locuieşte cu familia profesorul Constantin Zegrea.
Prezint mai jos un caz cu totul inedit.
Întâmplarea a făcut ca pe timpul primariatului său, părintele Gheorghe Sachelarie, l-a primit în gara CFR
Olteniţa, pe suveranul României, Regele Carol al II-lea, venind cu trenul de la Bucureşti, în trecere spre port
şi mai departe, pe Dunăre, făcând o escală de numai câteva minute. Pe atunci, în mod obligatoriu, absolut toate
trenurile mergeau până în port.
Părintele Gheorghe Sachelarie fiind îmbrăcat în strae preoţeşti, aurii – nu l-am văzut niciodată în viaţa
mea îmbrăcat civil – şi aceasta este o diferenţă între preoţii de azi şi cei de altădată – şi având pe piept pusă în
diagonală, eşarfa cu tricolorul românesc, emblema primarului, Regelui Carol al II-lea i s a părut curios şi a întrebat cine este personajul, şi când i s-a spus că este primarul oraşului a rămas surprins, dar impresionat plăcut
şi a zâmbit.
Preotul Gheorghe Sachelarie a avut două licenţe, conservatorul şi teologia. La timpul potrivit, în cadrul
capitolului „Oameni de seamă ai oraşului nostru nostru” voi prezenta detaliat puternica personalitate a preotului
Gheorghe Sachelarie.
N-am cercetat şi deci nu ştiu dacă există vreo legătură, însă informativ arăt că „ Sachelar” provine din
limba greacă care înseamnă grad onorific în ierarhia preoţească, preot care poartă acest grad.
Locotenent-colonelul Nicolae Tudor, care a fost primar în perioada 1938-1939, era ofiţer superior trecut
în rezervă. A fost un primar care s-a impus prin prestanţă, seriozitate, comportament şi caracter. Olteniţenii
povestesc despre el că se ferea ca să facă promisiuni, însă – în general – căuta pe cât putea să se ţină de cuvânt.
Doctorul Constantin Sava, a fost primar în patru rânduri, timp în care – separat de atrbuţiunile primariatului
– şi-a făcut datoria şi ca medic, fie al oraşului, fie al spitalului. L-am cunoscut, în sensul că pe atunci, aveam
trei vaci şi îi duceam zilnic – contra cost – câte o sticlă cu lapte, înainte de a mă duce la şcoală. Mă bucuram
pentru că nevasta lui, ori îmi da un covrig ori o bomboană fondată. Toată lumea îl vorbea de bine.
Doctorul Sava a fost în patru rânduri primar pentru că, atunci când un primar nu mai corespundea şi se
retrăgea, dânsul era ca o soluţie de siguranţă. Din „dragă” nu scotea pe numeni, fie simplu cetăţean, fie pacient.
Aceasta dovedeşte – încă odată – că primarii rămân în memoria oamenilor, în primul rând, în funcţie de comportament.
În perioada 1942-1943, pentru prima dată şi iată că până acum şi pentru ultima oară, Olteniţa a avut un
primar ofiţer superior activ – şi la propriu şi la figurat – în persoana locotenentului-colonel Dumitru Băiculescu,
poreclit de olteniţeni „ţiganu” pentru că întradevăr era cam brunet.
Îl prezint pentru că apare în fotografie, alături de alţi trei colonei, cu corul bisericesc.
Din presă şi de la radio – pe atunci nu se înfiinţase încă la noi televizorul – şi din ce discuta lumea, aflasem
că mareşalul Antonescu, şeful statului, fiind şi în plin război, hotărâse ca în mai multe oraşe, să numească primari din rândul ofiţerilor pentru a întrona şi menţine ordinea şi disciplina, iar pe perioada respectivă nu au
mai funcţionat consilieri comunali, în acest fel realizându-se însemnate economii la nivel naţional.
Se introdusese raţionalizarea, astfel că alimentele de bază, iar mai târziu şi combustibilul (lemnele de foc,
cărbunii şi petrolul) au fost cartelate. în plus Olteniţa avea o situaţie aparte în comparaţie cu alte localităţi. Nu
se rezolvase problema miilor de persoane venit în urma „cedării” Cadrilaterului – judeţele Durostor şi Caliacra,
şi în mod deosebit a celor din Turtucaia, din vara şi toamna anului 1940. La aceasta se mai adauga şi situaţia
unor persoane refugiate din Bucovina – mai precis chair din Cernăuţi
din nordul Moldovei şi de la Galaţi.
Şi aşa după cum se întâmplă în viaţă vorba proverbului „o nenorocire nu vine niciodată singură”, în ziua
de Joi 19 martie 1942, în jurul prânzului, Olteniţa a fost inundată, aşa cum nu se mai întâmplase
poate – de mult – de apele revărsate ale Dunării şi Argeşului, astfel că, la rândul nostru, chiar şi noi olteniţenii
a trebuit să fim evacuaţi în comunele limitrofe, de regulă la Ulmeni şi Curcani şi chiar în partea de vest a comunei Chirnogi, pentru că partea de est, satul Stupinele, era tot inundat.
A urmat la funcţia de primar avocatul Ionel Marinescu care a trebuit să facă faţă, cu dificultăţi inimaginabile, unei situaţii inedite, complexe, ivite în perioada 1945-1946, când s-a trezit brusc de la o anumită ordine
socială, la un regim nou, nemai întâlnit, atunci când rămăsese situaţia generată de apariţia trupelor sovietice,
după ce în degringoladă, se retrăseseră trupele germane, trecând disperate în mare viteză şi cu multe riscuri,
Dunărea, spre a scăpa de ruşi care-i urmăreau pas cu pas şi care, în marea lor majoritate, cum îi prindea îi împuşca pe loc fără niciun fel de altă formalitate. Atunci conducerea oraşului – era asigurată mai mult de comandantul garnizoanei militare române, în prima fază, iar apoi de cea sovietică.

 

7In atari împrejurări unice, dintr-o dată, populaţia oraşului şi primarul Ionel Marinescu, au fost puşi în faţa
unor greutăţi şi lipsuri imposibile de imaginat şi greu de redat în câteva cuvinte, trebuia să asigure zilnic hrana
la cel puţin 1500-2000 de militari sovietici – dar diferenţiat trupa de ofiţeri -, şi la peste 500 de cai, cu care
ruşii intraseră în Olteniţa. Iar când se purtau asemenea discuţii între primar şi coloneii sovietici – impresarii
generalilor ruşi- acestea nu se derulau pe un fond amiabil, civilizat, ci cu pistoalele pe masă.
Mitică Chelu – cum îl poreclea lumea pe birjarul de pe trăsura primăriei – pe atunci nu avea maşină mică
– şi care şi iarna şi vara umbla cu căciula, era obligat să stea aproape în permanenţă cu caii înhămaţi în faţa
primăriei (actuala clădire a I.G.O. din zilele noastre) cu fân dinaintea cailor, întrucât era trimis şi de două ori
pe noapte să-l scoale şi să-l aducă de acasă pe primar ca să discute şi să stea la dispoziţia comandamentului
rus, format din colonei care, în permanenţă erau turmentaţi de băutură. Totuşi, lumea spera că acest val va
trece şi poate lucrurile, cât de cât, vor intra în normal.
Al doilea război mondial, pentru majoritatea populaţiei, aparent, se profila că se apropie de sfârşit. Existau
destule familii îndoliate, multe mame, copii, taţi, soţii, fraţi, surori, bătrâni, care mai aşteptau şi încă mai
credeau şi sperau să se întoarcă de pe front, cei dragi. Şi lumea credea, aşa după cum se întâmplase după fiecare
război, că, cu toate aceste nenorociri, în doi, trei ani, lucrurile vor intra în normal, iar timpul va aşterne peste
toate, veşnica şi neîndurata uitare.
Pe străzile oraşului puteau fi văzuţi oameni tineri în cârje, fără un picior, fără o mână, cu un ochi, mergând
strâmb, mutilaţi, unii din ei vorbind singuri, râzând fără motiv, sau plângând speriaţi. Numai ei ştiu prin ce au
trecut.
Oamenii mai în vârstă ştiu că a existat un olteniţean poreclit „Vasile inamicu” un om care făcuse frontul,
trecuse prin multe şi îi rămăsese întipărit în minte groaza de „inamic”. I se făcuse o operaţie şi se zicea că are
o placă de platină la cap, şi când se îmbăta, începea să-şi imagineze cum a fost pe front şi striga mereu obsesiv:
„Inamicu, Inamicu!…” Tocmai de ceea olteniţenii l-au poreclit Vasile Inamicu. Odată, în centru a dat foc la un
vraf de jurnale „Scânteia”, fiind invalid de război avea voie să vândă ziare, a fost văzut de Ştefan Gheorghe
primarul, l-a arestat, însă i-a dat drumul pentru că Vasile avea acte că nu e sănătos.
In virtutea practicilor şi regulilor de război cunoscute până la al doilea război mondial, trupele învingătoare
– după terminarea războiului – încheiau un act prin structurile diplomatice ale statului, se retrăgeau pe teritoriile
lor în cadrul frontierelor de stat şi într-un anumit timp convenit; se evaluau şi se pretindeau despăgubiri de
război pentru pagubele respective şi se făcea schimb de prizonieri.
Dar în acelaşi timp, olteniţenii – ca şi populaţia ţării în general – avea de pe frontul de răsărit veşti confuze
şi îngrijorătoare despre bolşevism şi comunism, despre sărăcia ruşilor, despre înapoierea lor în privinţa civilizaţiei, depsre modul lor de viaţă la grămadă, în colective obligatorii, un fel de societate civilă încazarmată
care îşi desfăşoară activitatea sub supraveghere şi din ordin, existând un singur stăpân – statul – nu se ştia atunci
mai nimic despre Partidul Comunist Bolşevic al Uniunii Sovietice, despre lipsa de libertate a oamenilor dar
mai ales despre o teamă permanent impusă de o forţă şi de un aparat nevăzut al statului, ceva cu totul neclar,
greu de definit şi de descifrat de către noi olteniţenii şi românii în general, care, nu că nu mai văzusem dar nici
nu mai auzisem despre aşa ceva.
Auzisem că s-a făcut pace, că la 23 August s-a încheiat un armistiţiu, nu avea nimeni ideie, cum, unde şi
în ce condiţii, însă toţi bănuiam şi speram că va fi bine. Doamne, când îmi aduc aminte, aveam să realizăm ulterior prin ce deziluzii am trecut.
Spre sfârşitul lunei august, pe strada mare, avea să-şi facă apariţia pentru prima dată, primele flancuri din
linia întâia ale trupelor sovietice. O coloană, un şir nesfârşit de căruţe cu câte 6-7 militari fiecare, cu „balalaice”,
cum le spuneam la puştile automate de gât, stând pe nişte saci, bagaje, baloturi, lăzi de muniţii, etc., moţăind
cu excepţia vizitiului care conducea căruţa, cu feţe descompuse, parcă epuizate fizic, după multe nopţi de nesomn, cu ochii întredeschişi, mânau caii la trap. Pe atunci strada mare ca şi toate străzile oraşului nu erau asfaltate. O temperatură încinsă, o căldură înăbuşitoare, făcea ca transpiraţia acestor militari, să le iasă, prin
uniforme, peste care se aşeza praful. Era o imagine dezolantă. Aceşti oropsiţi ai sorţi veneau de la mii de kilometri, din stepe despre care aveam vagi cunoştinţe de la geografie, urmând să parcurgă – cine ştia – alte mii de
kilometri. Până la venirea ruşilor la noi nu ştiam ce-i aceea rubaşcă şi nici nu auzisem despre cizmele dintr-un
fel de pânză tare, poate chiar cauciucată.
Fără a le spune cineva anume, toţi negustorii de pe strada mare, la sosirea coloanelor de căruţe cu militari,
înfioraţi de puhoiul din faţa ochilor, un şir nesfârşit, au tras obloanele prăvăliilor, în special cârciumari. Se
dusese vestea despre ruşi că sunt beţivi.
Cum spuneam mai sus, primarul, acestor oameni trebuia cu concursul populaţiei, în mod obligatoriu, zilnic, să le asigure hrana pentru toţi şi furajarea pentru cai, iar pentru maşinile care au venit mai târziu, carburanţi.
In plus acest imens efectiv de militari care echivala până la un sfert din populaţia oraşului, trebuia cazat.
Nu a existat casă în care să nu fie cazaţi militari ruşi. Pe la periferii, oamenii dormeau pe prispă iar ruşi în
casă. Aşa s-a întâmplat şi în Olteniţa Rurală pentru că numărul militarilor ruşi era foarte mare.
Practic armata roşie „eliberatoare” ocupase complet oraşul şi de fapt fiecare casă. Altfel spus Olteniţa era
asediată şi sufocată. In primul război mondial Olteniţa a fost ocupată de trupele germane, deci aveau alt statut
– nu există un armistiţiu – însă nu se putea compara comportamentul nemţilor cu cel al ruşilor.
Dar afară de cele trei chestiuni normale şi fireşti arătate mai sus – hrană pentru armată, furaje pentru cai
şi carburanţi pentru maşini, ruşii – NEOFICIAL – aveau alte pretenţii şi deprinderi şi anume:
– ceasuri, nu conta dacă e mic sau mare, de mână sau de buzunar, de damă ori bărbătesc, marcă, etc.,
numai ceas să fie şi să funcţioneze;
– băuturi alcoolice, nu conta ce era, însă cu cât erau mai tari cu atât erau mai bune şi mai preferate. In
privinţa băuturilor nu aveau măsură. Se ştie că alcoolul ajunge la cap în circa şapte minute din momentul introducerii în corp. Când da de băutură, indiferent de grad, bea până cădea jos.
Ţin minte că la Nicu Mănescu, olteniţenii mai în vârstă l-au şi cunoscut, la intersecţia străzii gării
Republicii din zilele noastre cu strada Constantin Alimăneşteanu (Alex. Iliescu) vizavi de restaurantul lui
Stelian şi apoi Mituş Mirescu, avea restaurant, iar dedesupt în pivniţă, butoaie cu vin. Nu ştiu cine l-a pârât la
ruşi pe Nicu Mănescu că are vin, că au intrat în beci vreo 3-4 ruşi, au tras cu automatul în fundul butoiului,
vinul a început să ţâştească cu putere, au pus gura acolo fiecare, au băut până n-au mai ştiut de ei, până când
vinul din butoi s-a scurs peste ei;
– femei; beţi turtă, întrebau: „cade hazaică” ceea ce însemna, unde este femeie. Nu conta câţi ani are, dacă
e tânără sau bătrână. De aceea în prima şi a doua săptămână de la venirea lor femeile se ascundeau prin pivniţe,
prin podurile caselor, prin porumbare, prin fânare, pe unde credeau că sunt – cât de cât – în siguranţă spre a se
feri de furia animalitică a acestor sălbatici.
Martori la ceea ce eu afirm mai sus, îmi sunt toţi olteniţeni autohtoni trecuţi de 75 de ani, prin urmare nu
este nevoie de documente doveditoare.
De la intrarea în oraş şi până când a trecut primul val de trupe, Dunărea, la Turtucaia, nu am văzut niciodată
militari ruşi să meargă în ordine, adică într-o formaţie sau într-o cadenţă. îşi imaginează cineva de ce atârna
viaţa ficărui olteniţean, când se întâlnea pe stradă cu un militar sau cu un grup de militari ruşi beţi, care abia
putea să meargă, cu automatul la gât? De câte ori nu îndrepta ţeava armei în sus şi îi da drumul la un încărcător
întreg!… Nu avea nici o restricţie în ce priveşte utilizarea armei sau justificarea muniţiei.
Trebuie să spun, aşa după cum am aflat de la un învăţător basarabean rus, cazat cu alţii în magaziile de
cereale ale lui Dinu Chioseaua care existau în faţa casei noastre, care ştia să vorbească bine româneşte, dar cu
accent de moldovean, concentrat, că militarii ruşi din prima linie, erau în majoritatea lor infractori de drept
comun, că Stalin dăduse ordin ca să le de-a drumul din puşcării şi că dacă scapă de pe front, indiferent de condamnare, devin liberi.
Ulterior, aveam să aflu că şi Hitler, în ultima fază a războiului, spre a-şi completa efectivele de militari
distruse pe front, dăduse un ordin similiar. Tot atunci, se vorbea că Hitler, printr-un ordin disperat, mobilizase
ca militari copii-tineri, de la 16 ani până la 60 de ani.
În acele vremuri să nu fi fost nimeni în locul primarului şi a celorlalte autorităţi, când ruşii discutau şi
pretindeau orice, în forţă cu pistolul pe masă, iar cuvântul de ordine pe care-l învăţase toată lumea era: „strileai”
ceea ce pe româneşte însemna: „te împuşc”. Străzile erau pustii şi ziua, dar mai ales noaptea, iar singuri care
umblau şi chiar mai încercau pe la uşile magazinelor sau porţile oamenilor, erau ruşii. Nu se pomenea picior
de om la nici-o poartă şi cu atât mai mult, nici-o căruţă pe stradă. Cu căruţele, procedau foarte simplu: îl oprea
pe om, îl da jos din căruţă, îi lua biciul din mână, îi făcea semn să stea liniştit că se întoarce, pleca, şi dus era.
Dacă nu-i convenea ceva, se dădea jos din căruţă şi o lăsa cu cai cu tot unde îi venea. Nimeni nu avea cui să
se plângă pentru că nu mai funcţiona nici o instituţie cu excepţia primăriei care se afla sub o teroare şi o
ameninţare continuă. Ei făceau legea.
În linii mari şi sumare, cam acesta a fost comportamentul „Armatei roşii eliberatoare” cum au numit-o
comunişti ulterior – pentru că de fapt aveau motive, fiindcă aceasta a fost cea care i-a adus la putere, armată
care a avut un pronunţat caracter şi un veritabil comportament de trupe de ocupaţie.
La capitolul „Căpitănia portului” arăt cum trupele sovietice, ajunse în port avea să-i dezarmeze pe grăniceri
români, să-i dea jos de pe vapoarele pe care le păzeau şi să le ocupe ei.
Aşa zisul armistiţiu de la 23 August 1944 era un fel de bluf, ceva de care Armata Roşie nu auzise pentru
că şefii lor nu aveau interes să le spună şi chiar dacă le-ar fi spus ei ar fi făcut tot ce ştiau. După revoluţie a
219
apărut o literatură întreagă despre comportamentul armatei sovietice, în sensul că, până la 12 septembrie când
s-a semnat armistiţiu la Moscova, ruşii au luat militari români prizonieri chiar din interiorul frontierelor de
stat ale României. Şi eu voi da exemple.
Ei bine, pe fondul unor asemenea stări de lucruri şi comportamente asiatice, avocatul primar Ionel Marinescu a rezistat între anii 1943 şi 1946.
Dacă în primul an de primariat – 1943 – trebuia să facă faţă unor solicititudini mereu crescând spre efortul
material în vederea menţinerii frontului şi războiului pe plan intern dar în interesul ţării, anii 1944, 1945 şi
1946, când totul era inedit, când nu mai funcţiona nici-o reglementare, când funcţiunile statului încetase, când
evenimentele se precipitau, nu de la o zi la alta ci de la o oră la alta, când nimeni nu putea să întrevadă cam ce
urma să se întâmple, este greu de imaginat cum a rezistat, însă nu-i mai puţin adevărat că în aceea perioadă,
nimeni nu mai avea – cel puţin în gând – să aspire la funcţia de primar al oraşului, atât de râvnită în condiţii
normale.
Dacă până în 1946 primarii erau aleşi de cătăţeni cu drept de vot – spun cetăţeni pentru că femeile nu
aveau drept de vot, iar majoratul se considera la 21 de ani, nu la 18 ani ca acum – după aceea, s-a pus problema
că primarii trebuie să îndeplinească alte condiţii – impuse clar şi categoric de la Moscova
fără posibilitatea de interpretare, mai precis să fie credincios Kremlinului, să fie ataşat cel puţin declarativ,
trup şi suflet cauzei comunismului, aceasta într-o perioadă în care aceste cauze erau insuficient de clare, de
ele noi având cunoştinţe -doar aşa – la modul general.
Ei bine acesta nu a putut fi altul decât avocatul Ştefan Gheorghe. Acesta a fost primul – şi avea să fie şi
ultimul – primar intelectual comunist. A îndeplinit această funcţie în perioada 1946 – 1949. în cei peste trei ani
de primariat comunist – umbla în permanenţă cu un fular roşu aprins la gât – mare majoritate a olteniţenilor
autohtoni, dar în mod deosebit intelectualii şi cei mai avuţi, cu precădere însăşi colegii lui avocaţi, aveau să-i
cunoască adevărata faţă şi răutate a lui Ştefan Gheorghe. în timpul lui intelectualitatea şi negustorimea
olteniţeană, avea să trăiască cea mai întunecată perioadă din viaţa lor.
În primele zile de la primariat, avocatul Ştefan Gheorghe, dotat personal cu un pistol de regimul comunist,
pe care nu se sfia să-l arate, mai cu seamă când începea să se întunece, pentru intimidare, a debutat prin forţă,
prin ameninţări, şi la scurt timp, de la vorbe a trecut la fapte. Venise timpul să-şi plătească poliţile la persoanele
cu care el avusese câte ceva în viaţa lui.
Dintr-o dată Olteniţa şi olteniţenii – s-au trezit, fiecare în parte şi toţi la un loc – victimele capricilor şi
ameninţărilor lui Ştefan Gheorghe – pe atunci încă singur, necăsătorit „cavaler tomnatic”. Era o atmosferă socială şi erau nişte împrejurări propice la care nu visase niciodată.
Periculos, de o răutate inexplicabilă pentru un intelectual mai ales, ca un simbol al răului, stimulat de
puteri discreţionare acordate de regimul comunist, de evoluţia acestui sistem, de nefericitul an secetos şi al
foamei din 1947, de introducerea cotelor obligatorii, de posibilitatea de a se răzbuna la paravanul unei legislaţii
care mai exista formal, primii de care şi-a bătut joc au fost chiar proprii lui colegi din baroul de avocatură al
oraşului Olteniţa, pe care nu i-a iertat până când nu i-a pus mai întâi într-o lumină proastă faţă de partidul comunist şi nu i-a privat de libertate.
Simţea parcă o plăcere sadică şi cu un zâmbet sarcastic pe buze, ameninţa şi făcea tot felul de promisiuni
sumbre cu caracter ameninţător. Cuvântul de ordine la el atunci era: „Te arestez!” şi avea posibilitatea să o
facă fiindcă nu da socoteală nimănui de ceea ce făcea, încât regula bunei cuviinţe fusese suspendată ca şi când
n-ar fi existat vreodată. Cam în aceiaşi perioadă, apărând o serie de norme diabolice, lipsite de cea mai elementară logică, în toate domenile, avea să constituie un câmp prielnic pentru Ştefan Gheorghe spre a se desfăşura şi afirma.
Nu a uitat nici un negustor, nu a omis nici un om cu stare, nici un moşier sau intelectual, ca direct
sau prin intermediul altora – să nu le facă rău.
Şi pentru că există Dumnezeu, după cât de rău a făcut, nici el nu a scăpat până la urmă de puşcărie, datorită
propriilor fapte şi abuzuri cu caracter infracţional. Era duşman înverşunat al celor care aveau averi, dar în mod
deosebit aur, dar în acelaşi timp şi el dorea să dobândească aur pentru care, până la urmă a făcut puşcărie.
Olteniţenii mai în vârstă cunosc cazul său cu doctorul stomatolog Cheoseaua şi cu alţii.
După compromiterea şi scoaterea lui Ştefan Gheorghe din funcţia de primar, exponenţii regimului comunist, în curs de consolidare, – Ştefan Gheorghe pentru ei a fost o soluţie de moment – au renunţat pentru totdeauna la intelectuali, astfel că în perioada 1949-1951 şi apoi 1951-1958 – aparent reales, însă în realitate
numit de partid – prima dată ca preşedinte al comitetului provizoriu, iar apoi ca preşedinte al sfatului popular
– deci ca primar, însă cu altă denumire politică specifică – Gheorghe Manolache – care fusese hamal în port, a
îndeplinit funcţia de primar.
220
Faptul că a fost menţinut de regim pe postul de şef al administraţiei oraşului timp de nouă ani, dovedeşte
că a fost ataşat partidului, că munca i-a fost apreciată, exact într-o perioadă în care se instituise şi se punea
problema în modul cel mai serios, privind cotele obligatorii de produse agricole, pretinse în mod brutal, în
timp scurt şi în cantităţi mari, de Uniunea Sovietică pentru despăgubiri de război.
Pe comunişti nu-i interesa dacă a fost sau nu secetă, dacă s-au realizat sau nu bucate, dacă omul are de
unde să de-a ca să nu moară de foame. Ei aveau în permanenţă doar un cuvânt de ordine: „să dai!”…. Dacă nu
aveai produse, acestea se cuantificau în bani, iar dacă nu achitai nici aşa, se transformau prin echivalenţă în
zile de închisoare.
Am văzut mulţi oameni pe strada mare, printre care a fost şi tatăl, la care exponenţi regimului comunist,
le atârnase nişte table de gât, în dreptul pieptului, pe care scria: „Să nu le urmaţi exemplu! Nu şi-au predat
cotele, nu şi-au îndeplinit îndatoririle patriotice!…
Date fiind solicitările mereu crescânde şi tot mai împovărătoare de produse, în locul lui Gheorghe
Manolache care înaintase în vârstă, a fost numit un parvenit din comuna Chirnogi numit Vlăsceanu Gheorghe,
care până atunci fusese şeful centrului de colectarea produselor agricole pe oraş.
În acele vremuri regimul comunist înfiinţase o structură de reprsiune totalitară cu rang de minister numit
„Comitetul de Stat pentru colectări”, C.S.C. iar Centrul Olteniţa, îşi avea sediul în casele lui Iordan Savof,
venit de la Turtucaia în 1940 (care mai târziu şi-a luat numele de Iordan Savu – deci s-a romanizat, tatăl lui
Mitică Savu, actorul de mai târziu Dem Savu.
Gheorghe Vlăsceanu avea să inaugureze modeul primarilor venetici, aduşi de regim din alte părţi, străini
de oraş, care să nu cunoască pe nimeni, pentru a aduce la îndeplinire în mod docil, indicaţiile şi directivele
partidului, nefiind legat cu nimic de oraş. De altfel şi la Chirnogi era tot intrus. Gheorghe Vlăsceanu văzânduse primar, un om bine trăit, roşu la faţă şi mereu băut, cu ambiţie pe orăşeni, a excelat în răutate depăşindu-şi
predecesorul.
Fără pic de teamă, fără ruşine, intra cu forţa în curţile oamenilor şi cu tupeul şi curajul stimulat de regim,
fără a cere voie, scotocea peste tot, prin magazii, prin porumbare, prin podurile caselor, pentru a găsi produse
agricole, spre a le confisca indiferent de cantitate, considerându-le sustrase?!… le scotea din curţile oamenilor
şi le ducea la stradă unde avea căruţe rechiziţionate care-l aşteptau fiind la dispoziţia lui. Mulţi oameni au fost
la puşcărie în perioada în care Gheorghe Vlăsceanu a fost primar. Oamenii nu aveau de unde să dea la nesfârşit
produse în cantităţi stabilite arbitrar, fără nici o logică. Ideia de bază era ca, separat de faptul că aduna produse
să dea la ruşi, în acelaşi timp realiza şi obiectivul de a-i determina pe oameni şi a-i forţa şi grăbi să se înscrie
în colectiv, iar pe cei avuţi să-i extermine fizic.
A urmat apoi un individ, pe nume Ion Stoica, fără profesie, fără carte, foarte tânăr, venit de aiurea. Acestea
erau de altfel cele mai preferate elemente ale partidului. Era rău, nu ştia să se poarte cu oamenii, la el nu conta
decât directivele şi indicaţiile partidului. De altfel, pe unul ca el, aşa cum era, numai regimul comunist putea
să-l menţină pe funcţie.
Dacă Gheorghe Manolache a avut totuşi patru clase primare, Gherghe Vlăsceanu şi Ion Stoica nu au avut
decât nişte cursuri politice de îndoctrinare de două luni de zile. La aceste cursuri nu îi învăţa decât să-i azmută
pe oameni şi să le inoculeze în cap ideia că pentru partid termenul de „nu se poate” nu există.
Ultimul preşedinte al Consiliului popular al oraşului Olteniţa -sinonim cu funcţia de primar – din perioada
în care au mai existat ca forme administrativ-teritoriale, raioanele şi regiunile, a fost Petre Năstase, între anii
1967 şi 1968. Acesta era de profesie tractorist, dar fiind scos mai de mult din producţie, se emancipase puţin,
însă numai cu îmbrăcămintea nu şi cu mintea, şi nici cu comportamentul.
Intrat de timpuriu în rândurile partidului, se vede treaba că politica i-a priit pentru că ajunsese să depăşească cu propria-i greutate corporală, mult peste 110 kg. Avea doar patru clase primare – zicea el
deşi nu prea ştia să scrie, de citit, nici atât, iar semnătura lui era o smângăleală, indescifrabilă, ca şi mintea lui,
iar în ultima parte a mandatului său, preocuparea de bază a constituit-o demolarea caselor la oameni. Şi până
la urmă i-a venit rândul şi lui fiind nevoit să-şi demoleze propria-i casă deşi nu i-a venit bine.
A fost o perioadă scurtă de timp, director adjunct la Fabrica de Conserve Valea Roşie. Neştiind să citească
este uşor de înţeles că habar nu avea ce semna. Şi totuşi, fiind director adjunct, avea specimen de semnătură
în bancă, ca înlocuitor al directorului titular. Dar, de fapt şi acesta – care se numea Andrei Grigore – de meserie
fusese tâmplar, aşa după cum tot tâmplar a fost şi Nisipaşu Marin fost preşedinte al Sfatului popular raional
Olteniţa, promovat apoi prim secretar al Comitetului Raional de Partid Olteniţa. Acestea erau cadrele de bază
ale partidului, aşa era de jos şi până sus.
Revenind la Petre Năstase, care, de multe ori, când semna, semna în alt loc decât unde trebuia, convenise
cu Oblu Gheorghe, şeful serviciului financiar de la fabrică, ca pe documente să pună întâi ştampila, iar el – ca
221
director, să semneze în faţa ştampilei. Iată cu cine intenţiona exponenţii regimului comunist, să construiască
comunismul, „viitorul de aur al întregii omeniri”. Redau aici numai câţiva termeni folosiţi în vorbire de Petre
Năstase: trotal (trotuar), prespectivă (perspectivă), discuţii contravictorii (contradictori), pitroceală (pritoceală),
adiministraţie (administraţie), ciorpină (ciorchină) şi multe alte perle.
La 1 februarie 1968 se desfinţează regiunile şi raionele, forme de împărţire adminstrativ-teritorială, înfiinţată tot de comunişti, după modeul sovietic. Se reînfiinţau judeţele. Iată cum comunişti se răzgândeau. La
toate aceste modificări continue, le găseau justificări, însă le numea pompos, „evoluţie modernă” cum că aşa
ar cere construcţia socialistă.
Şeful administraţiei – sinonim cu funcţia de primar – care la vremea respectivă se numea preşedinte al
consiliului popular pe linie administrativă, iar pe linie politică prim secretar al comitetului orăşenesc de partid,
deşi era vorba de una şi aceeaşi persoană, aceasta altă curiozitate – ciudăţenie a regimului comunist, a fost
numit, tot un oarecare venit de aiurea, – pe numele său Iosin Nicolae. De ce spun numit? Simplu!… pentru că
olteniţenii nu puteau alege un om pe care nu l-au văzut niciodată în viaţa lor, dar şi pentru că în cazul alegerilor,
acestea erau veritabile farse, care nici simple formalităţi nu se puteau numi. în plus existând un singur candidat,
iar prezenţa la urne fiind obligatorie, sigur că cel desemnat de partid se cunoştea dinainte că va fi „ales”.
Totuşi, Nicolae Iosin – care după părerile unora era de etnie turc-rrom – pentru care, în ce mă priveşte, nu
mă raliez cu ei dar în acelaşi timp nici nu-i contrazic, – în comparaţie cu predecesorii săi, a ştiut mai întâi să
speculeze împrejurarea creată de trecerea de la împărţirea administrativ-teritorială de la raion la oraş, a fost
mai moderat, mai flexibil, s-a purtat mai omeneşte cu şefii de instituţii şi intreprinderi, cu aceştia din urmă
chiar împrietenindu-se, acceptând chiar câte o invitaţie în aer liber, în locuri pitoreşti, feriţi de ochi muritorilor
de rând, chiar câte o escapadă, prilej cu care şi-a făcut prieteni şi un anturaj din vârfurile unor unităţi economice,
dar în special din comerţ, pentru că aportul material era variat şi mai consistent. Datorită acestui fel de a fi, şi
învăţând unele lucruri din mers, s-a menţinut pe funcţie între 1968 şi 1980, adică 13 ani.
Dar dacă Iosin Nicolae a stat pe dubla funcţie, administrativă – de preşedinte al Consiliului popular – şi
cea politică de prim secretar al comitetului orăşenesc, cu toată că, în realitate ambele erau politice, cel care ia urmat, un oarecare Dobre Haralambie, venit de la Buftea nu ştiu prin intermediu cui, datorită faptului că era
un beţiv – eu împreună cu colegii mei l-am văzut de câteva ori ieşind de la restaurantul „Modern” din partea
de nord a grădinii publice, dus de braţ de Vasile Albulescu director adjunct la O.C.L.M. (Organizaţia Comercială Locală Mixtă) Olteniţa, într-o vădită stare avansată de ebrietate, de abia putea să-şi târască picioarele,
aceasta în mai multe rânduri, a stat numai câteva luni, s-a compromis şi partidul, „l-a scos din muncă”, cum
obişnuia să spună de cineva când îl da afară.
Penultimul primar comunist de profesie rectificator – ce o fi însemnând o asemenea meserie numai el ştie
– s-a numit Cojoacă Victor, având în jur de 40 de ani, scund, care în dorinţa de a fi distant şi exigent, era
nemulţumit şi arţăgos. Probabil că şefii lui i-or fi atras atenţia ca să nu se compromită ca predecesorul său.
A funcţionat la Olteniţa în perioada 1981-1987, timp în care – în 1982 – s-a desfinţat judeţul Ilfov, care
avea capitala în Bucureşti şi s-a înfiinţat judeţul Călăraşi căruia i-a fost arondată şi Olteniţa. Cojoacă, nu analiza
nici implicaţiile şi nici consecinţele unei dispoziţii sau măsuri de ale sale, şi, având tupeul inoculat de Universitatea politică „Ştefan Gheorghiu”, altfel spus fabrica de comunişti cu studii, pentru el nu exista „nu se poate”.
De fapt, cam aşa au fost indoctrinaţi cei care au trecut pe acolo.
La Olteniţa, după cum se ştie de toată lumea, a venit cu două geamantane, şi a plecat cu o maşină mică,
proprietate personală bineînţeles, iar bagajul l-a dus noaptea în două camioane mari. A cumpărat un autoturism
mai pe nimic aflată în stocul de conservare la Intreprinderea de Gospodărire Orăşenească Olteniţa, apoi a
schimbat-o cu una de a lui Taica (Ion Cristea) directorul Şantierului Naval Olteniţa, unde i-a făcut ulterior îmbunătăţiri prin meseriaşi de a-i şantierului cu „muncă patriotică” şi apoi şi-a cumpărat maşină nouă. Aşa erau
majoritatea exponenţilor regimului comunist cu funcţii, care făceau caz – dar nu şi uz – de cinste, la care falsa
conştiinţă trecea prin buzunar, iar obiectul principal era căpătuială. Aceasta era adevărata faţă a acestor pigmei
care încercau să pozeze în oameni perfecţi, dar care în realitate – şi sub aspect social, erau complet alteraţi.
Aşa zisa politică de rotire a cadrelor, care se practica de la cel mai înalt nivel, declarativ, se spunea că urmăreşte să nu îşi facă respectivul relaţii, însă în fapt, se urmărea, prin acest sistem înavuţirea la toţi.
Ca toţi primii secretar şi în general ca toţi activiştii de partid şi oamenii politici ai vremii, şi Victor Cojoacă,
în timpul cât a stat la Olteniţa, şi-a făcut relaţii la Comitetul judeţean de partid Călăraşi şi la celelalte eşaloane
superioare ale partidului. Ulterior aveam să aflăm câtă carne căra de la Combinatul de Creşterea şi îngrăşarea
Porcilor Ulmeni, în special în perioada Crăciunului şi în perspectiva Anului Nou şi a sărbătorii de 30 Decembrie
1947 – abdicarea Regelui Mihai I., chiar dacă mima că e ateu, şi câţi miei lua de Paşte – deşi se spunea că sunt
pentru 1 Mai „Ziua Muncii” de la C.A.P. Olteniţa. Mitică Talianu care era responsabil la oi şi inginer Cristea
222
Ion preşedintele C.A.P. Olteniţa, cred că îşi mai aduc aminte – cât şi şeful de fermă zootehnică Tudoran – cu
care am discutat şi care mai înainte fusese activist şi preşedinte la C.U.A.S.C. Ulmeni (Consiliul Unic Agroindustrial şi cooperatist de stat).
Olteniţenilor le-a rămas din timpul mandatului lui Victor Cojoacă cunoscuta „Răţărie a lui Cojoacă”,
făcută din bani obţinut cu japca, pe gratis, de la unităţile economice din oraş, care nu s-au evidenţiat niciodată,
nicăieri de primărie şi care nu va fi ştiut de nimeni, niciodată. Cu aceşti bani se realizau nişte bunuri, apărând
astfel mijloace fixe. Acestea intenţionat nu se înregistrau în evidenţa contabilă a primăriei pentru a nu se complica şi a nu se crea un precedent. în cazul în care s-ar fi înregistrat, s-ar fi văzut – cât de cât – care este cuantumul acestor deturnări de fonduri, iar separat de aceasta ar fi trebuit să se calculeze anual amortizment. însă,
după cum se vede, legile erau pentru alţi, în afară de regimul comunist.SURSA-PAUL AMU !


Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 205

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 209

Notice: Undefined variable: content in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 121

Notice: Undefined variable: responsive_view_480 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136

Notice: Undefined variable: responsive_view_320 in /home/buterezr/radiotvoltenita.ro/wp-content/plugins/advanced-floating-content-lite/public/class-advanced-floating-content-public.php on line 136