SANTIERUL NAVAL OLTENITA-PRIVATIZARE SAU….?

Șantierul însă, cu fiecare zi care trecea, acumula tot mai multe pierderi, sindicatul – cum era atunci la
modă – cerea negocierea de salarii din ce în ce mai mari. La revoluţie salariul mediu lunar era de 2100 lei, iar
în urma negocierilor dintre sindicat şi patronat, salariul a crescut de 4-5 ori, fără o corelare corespunzatoare cu
productivitatea muncii, iar contractele erau de mică valoare, nu acopereau forţa de munca existentă.
În anul 1997, cu concursul Agenţiei de Privatizare de la Bucureşti, a început procesul de privatizare, unde
un rol important l-a avut şi fostul director şi ministru Avram Ion, care cunoştea de-acum şantierul foarte bine,
era şi în Consiliul de administraţie, dar care se pare că “a jucat la două capete”.
Dar, lasându-l pe Avram Ion în pace, realitatea este că nici conducerea din acea vreme nu a arătat un interes
deosebit – menţionând aici că imediat după privatizare, majoritatea dintre ei au plecat din oraş. Atunci s-a văzut
clar că nimeni nu avea interes să salveze şantierul, mai ales că în Parlament existau doi reprezentanţi din judeţul
Călăraşi şi anume juristul Doru Ioan Tărăcilă, chiar din municipiul Călăraşi şi Munureanu Ion din Olteniţa
(care a fost ajutat la vremea respectivă de şantier să se califice şi sprijinit de majoritatea oamenilor din şantier

să ajungă în Parlament) care puteau să facă ceva ca să salveze şantierul, dar nu au făcut. Ce să mai vorbim de
domnul Ion Iliescu care era şeful statului- născut însă în Olteniţa la 3 martie 1930.
După zece ani de la privatizare şi urmare a unui miting organizat de salariaţi ai S.N.O. în faţa primăriei
municipiului Olteniţa, s-a declarat falimentul şantierului, aceasta întâmplându-se în 2007. Iată că ne-a fost dat
să fim contemporani cu acest nedorit eveniment care în fapt reprezenta decesul acestei minunate citadele
industriale navale care timp de o jumătate de secol nu numai că a deținut fanionul onoarei, dar a fost și mândria
orașului nostru, a județului și, de ce nu – a țării.
Între timp, noii proprietari ai întreprinderii au început să demonteze si să vândă utilajele, toate standurile,
ca fier vechi, au demolat clădiri, practic au distrus si vândut munca a mii de oameni de o jumătate de secol
fără nici o urmă de regret.
Bătrânii, vechii salariaţi ai şantierului, cu justificată nostalgie îşi aduc aminte că pe timpul directorului
Cristea V. Ion – Taica, cum îi spuneau toţi – şantierul era un adevărat rai: avea parcuri, gradină zoologică cu
căprioare, păuni, iepuri etc.) fanfară, gospodărie anexă cu teren agricol, astfel că muncitorii aveau asigurată
ziua de mâine cum se s pune.
Trecând la alt capitol şi anume la viaţa culturală, aceasta “e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. În incinta
clubului S.N.O. din centrul orașului construit de toți muncitorii din șantier, acum nu mai au acces pensionarii
şantierului şi nimeni altcineva.
IonBuciu a vorbit la vremea respectivă cu primarul Costinel Milescu, iar acesta i-a spus că a iniţiat un
dialog cu actuala conducere a şantierului, , însă nu este de acord cu aşa ceva.
La construirea clubului au muncit mai toţi salariaţii şantierului, au prestat muncă voluntară pentru ca să
aibă un loc în care să se recreeze, sau să-și petreacă timpul la bătrâneţe după ieşirea la pensie. Muncitorii care
au lucrat în şantier decenii de-a rândul acum se întreabă: “pentru ce au făcut toate acestea ? Pentru cine ? Se
întâlnesc și ei în centru, în agora oraşului, aceasta pe vreme frumoasă, pentru că atunci când este timpul rău nu
mai au unde să se ducă. Cine şi în baza cărui temei le-a luat acest drept sacru ?… La 23 august 1960 a avut loc
inaugurarea terminării și dării în folosință a Clubului S.N.O., lansarea la apă a unei motonave de 2.000 tone și
aniversarea a 16 ani de la ”Eliberarea României de sub jugul fascist”. Aceste trei evenimente, dar în principal
inaugurarea Clubului au fost marcate de sosirea la Oltenița a unor trupe de teatru din București, inclusiv manifestări sportive.
Complexul sportiv construit în partea de est a oraşului pe terenul moşierului Calomfirescu, unde şi-a avut
sediul cu ani în urmă societatea “ASTRA ROMÂNĂ” format din două terenuri, unul pentru fotbal și altul
pentru rugby cu toate anexele necesare şi în plus cu dotări pentru asistarea comodă a publicului, având 10.000
de locuri și unde olteniţenii îşi petreceau aproape o jumatate de zi asistând la manifestările sportive, care era
şi împrejmuit, lu crare facută sub supravegherea maistrului principal Gheorghe Cotea, acum se află într-o situaţie de nedescris. Împrejmuirea a fost deteriorată, iar pe terenuri pasc în voie vacile oamenilor. Noroc că scheletul metalic pentru cele 10.000 de locuri a fost conceput şi executat foarte rezistent, întrucât cu toate încercările
infractorilor si hoţilor de fier vechi, făcute de douăzeci de ani, nu au reuşit să-l deterioreze.
Și pentru că veni vorba de Gheorghe Cotea, nu pot să trec cu vederea personalitatea acestui om care, cu
puţin timp îna inte de a ieși ofiţer tehnic de aviaţie, a fost reclamat de un om de nimic din Olteniţa-Rurală cunoscut sub porecla de Niță Piuliță cum că tatăl său Mitică Cotea, de profesie oficiant sanitar, un fel de medic practic al fostei comune Oltenița-Rurală, arhicunoscut la vremea lui şi foarte util sub aspect social, că avea bicicletă
nichelată, motiv ursuz pentru care Gheorghe Cotea a fost exclus din cadrele armatei. Mai târziu, peste ani,
mi-a arătat Gheorghe Cotea fotografii cu colegi de-ai săi ajunși generali. Iată cum oameni de nimic, cât puteau
să facă de rău la vremea respectivă unor oameni de valoare. Am stat de vorbă cu mulţi oameni de valoare din
şantier şi se întrebau nedumeriţi şi nemulţumiţi:”domnilor, în ce lume trăim ? Aţi uitat că Şantierul Naval
Olteniţa era cea mare unitatea industrială, cu cea mai mare producţie, cu cea mai mare pondere în produsul intern brut (PIB) din judeţ şi din fosta regiune Bucureşti ? Domnilor care ne-aţi luat averea colectivului nostru,
de ce nu faceţi public “Contractul de privatizare” ? Câți bani au dat patronii pe Șantier rămâne un mister. Se
va ști după 50 de ani, fiindcă contractul este secretizat. Cum este posibilă această exscrocherie statală, domnule
Ovidiu Mușatescu, președinte F.P.S. ?
De altfel primarul oraşului, domnul profesor Ștefan Dumitru prin scrisoarea nr. 2369/08022001 (aflată în
lucrare înaintea capitolului cu S.N.O. adresată ministrului muncii, pe atunci Marian Sârbu (P.S.D.) de fel din
Budești, pe bună dreptate, în mod alarmant, sesiza situaţia economică şi socială, mai mult decât grea a oraşului,
aproape disperat, arătând că:

“Municipiul Olteniţa este într-o situație economică și socială grea. Nu mai pot stăpâni sărăcia oraşului.
Cei aproape 6000 de pensionari, 2270 de şomeri (aflaţi în diferite forme de plată) și aproximativ 4000 de salariaţi, nu reuşesc să hrănească pe cei 32000 de locuitori. Până în anul 1997 situaţia era bună, peste 10.000 de oameni aveau locuri de muncă:
– oraşul a început să resimtă din plin efectul declanşării privatizării şi a falimentului în interesul unor
grupuri. Cetăţenii oraşului ar dori să afle cum a fost posibil să se vândă pe nimic Combinatul de Creştere şi
Îngrâşare a porcilor, COMSUIN ULMENI S.A., cu un efectiv de 240.000 de capete porcine şi 1.700 de angajați,
în anul privatizării (1997) a ajuns în prag de faliment: au 25.000 de capete porcine şi 280 de angajaţi;
– la fel s-a întâmplat cu Şantierul Naval Olteniţa (devenit “Navol S.A.Olteniţa”) care mai are doar 800 de
angajaţi (din peste 5000). Nu cunoaştem nimic din contractul de privatizare, dar, din auzite, se pare că nici
datoriile nu le-a preluat și se pregătesc să mai facă o concediere masivă;
– S.C. OLFIL S.A. OLTENIŢA – filatura de bumbac şi fibre sintetice, unitate bine dotată tehnic şi cu contracte pentru produc ţia fabricată, a fost declarată în stare de faliment şi vândută la fier vechi (motoare sigilate
din import vândute la fier vechi cu preţul de 200 lei pe kilogram).
Nici unităţile cu capital majoritar de stat nu stau mai bine. S.C. TUROL S.A. (Turnătoria din portul
Olteniţa), cu datorii de peste 100 miliarde lei îşi trăieşte ultimele clipe.
S.C. DAPHNES S.A. FABRICA DE CONSERVE Valea Roșie cu greu se menţine în funcţiune.
Doresc să fie traşi la răspundere cei care au adus oraşul pe care îl administrez în această stare jalnică și în
acelaşi timp să vă rog să găsiţi soluţii pentru relansarea activităţii eco nomice din municipiu.
Închei cu speranţa ca dumneavoastră împreună cu Guvernul României veţi face ceva pentru concetăţenii
și prietenii domnului Președinte al României Ion Iliescu. “
Vă mulţumesc,
PRIMAR
(ss) Prof. Ştefan Dumitru
Mai întâi cu o satisfacţie personală: Domnule profesor Ştefan Dumitru ! Deşi sunteţi profesor de matematică, totuşi aţi compus o scrisoare de nota 10 (zece) ca cel mai erudit profesor de filologie, de drept şi de
economie. Cu un asemenea subiect, axată pe asemenea obiective, dezvoltat, vă puteaţi da doctoratul.
Cu o asemenea situaţie economico-financiară dezastruoasă, sintetizată în numai 28 de rânduri, aţi redat în
fapt începutul dezastrului economic si financiar al oraşului, mai mult decât îgrijorător. Scrisoarea aceasta
reprezintă o radiografie economică și socială, este un document oficial oportun și obiectiv, care în mod principial exprimă și reflectă situația unităților economice la data de 8 februarie 2001, prezentată şi sesizată de cel
mai autorizat om, primarul oraşului.
Incontestabil că este vorba de o escrocherie de conivență între vânzător și cumpărător din moment ce contractul de privatizare nu a fost făcut public, nu a fost – și nu este încă – cunoscut, cel puțin de salariații S.N.O.
care au realizat această unitate economică cu toate dotările și activele ei, care trebuia să se regăsească într-un
inventar general prealabil, făcut după toate regulile, care să constituie baza unui bilanț contabil, și nu a fost și
nu este cunoscut, fiind ținut la secret chiar față de primarul orașului, adică șeful autorității locale, respectiv
reprezentantul Guvernului la Oltenița. Iată că prin ”acest secret” am identificat și autorii malversațiilor și afacerilor oneroase care au condus în final la dezastrul și distrugerea fizică – nu numai economică – a Șantierului
Naval Oltenița.
Este de observat că domnul primar, profesor Ștefan Dumitru, la vremea respectivă își încheia scrisoarea
de mai sus cu câteva fraze optative și anume: își exprima dorința imperativă de a fi trași la răspundere de
situația dezastruoasă a unităților economice oltenițene, cei vinovați și totodată își făcea cunoscută speranța și
încrederea în ministrul muncii, în Guvernul României, și în mod sentimental în domnul Iliescu, președintele
României pentru și față de cetățenii și prietenii (oltenițeni) ai domniei sale.
Domnule OVIDIU MUȘATESCU, numit în funcția de Președinte al Fondului Proprietății de Stat de domnul prim ministru al Guvernului Adrian Năstase, cum explicați acest contract secret chiar față de primarul
orașului ? Nu dați de bănuit ?!…
Finalul !… Nu s-a primit nici un fel de răspuns de la nimeni niciodată. Iată că indiferența și dezinteresul a
fost și a rămas de sus și până jos. Trist, dar adevărat.
Prin urmare, aria culpei trebuie să-i cuprindă și pe cei cărora li s-a adresat scrisoarea, fără a întreprinde

nimic, făcând ca dezastrul de la Oltenița să se extindă, să se generalizeze și în final să fie total. Deci rămâne
valabil sănătosul proverb românesc: ”Câinii latră, ursul trece !…”.
Redau mai jos un pasaj -un fel de strigăt disperat- din cartea lui Ion Buciu, “Aici e viaţa mea” de la pagina
29 : “Domnilor care ne-aţi luat averea colectivului nostru , de ce nu faceţi public
“contractul de privatizare” ? Nu sunt clauze care vă obligă ?…
Suntem la începutul anului 2011 şi, din surse demne de încredere, am informaţia că
şantierul e scos la vânzare, de fapt ce a mai rămas din el, la preţul de 25 milioane Euro.
Comparaţi şi dumneavoastră, cei care aţi pus cel pu ţin o cărămidă la temelia şantierului,
prețul de vânzare cu valorile patrimoniului la 1 ianuarie 1990.
Escrocii, văzând că nu li se întâmplă nimic, ba mai mult, nici cel puţin nu sunt întrebaţi de nimeni, nu au
mai per mis accesul nimănui şi şi-au continuat nestingneriţi – de nici-o privire curioasă – „opera” și au desăvârşit
dezastrul. Pe locul unde a fost şantierul nu mai există nimic pe cele 40 de hectare de teren. Ori 40 de hectare
reprezintă o suprafaţă de 400.000 m.p. echivalentă cu 500 locuri de casă întregi a 800 de m.p. Dar în ul timii
20 de ani se fac case şi pe o jumătate de loc, adică pe 400 m.p. ceea ce ar corespunde cu 1000 locuri de casă.
În ultimii trei ani, primăria a atribuit locuri de casă în partea de sud a oraşului, în partea de vest a spitalului,
spre dig, paralel cu str.dr. Lucian Popescu, în suprafaţa de 300 m.p. (având dimensiunile de 25 m.lungime şi
12 m. lăţime,) dată fiiind criza de terenuri şi de complicatele formalități ca suprafețe arabile să fie scoase din
circuitul agricol şi afectate locurilor pentru construcții de locuințe.
Prin urmare pe o suprafață de 400.000 m.p. cât avea șantierul poate lua naștere o mini localitate, iar dacă
cu 10 ani în urmă, un metru pătrat costa un milion de lei, acum este mai scump.
Menționez că în suprafața de mai sus, nu este inclusă baza sportivă – cunoscută sub genericul de ”Stadion”
– care cuprinde terenul de fotbal, fâșia din jurul terenului aferentă alergărilor, terenul de rugby și anexele. De
asemeni, nu este inclusă nici suprafața pe care se află construit clubul din centrul orașului.
În vederea recuperării, pe cât posibil, a memoriei, prezint în continuare evenimente plăcute, oameni, locuri,
întâmplări, împrejurări, imagini imposibil de reeditat, dispărute pentru totdeauna. Supraviețuitorii, cu nostalgie
și plăcere, se vor regăsi și își vor aduce aminte de acele momente, atunci plăcute, iar acum triste, constatând
că, o dată cu clipele petrecute cu cei dragi se duc și amintirile frumoase.